Iubiri Inaccesibile sau drama singurătăţii

De foarte multe ori spunem despre cineva că este nebun. Sau rezolvăm totul cu un dat din mână: ce lume nebună! Suntem toţi nebuni. Nebunie…. normalitate? Nu există nebunie la fel cum nici normalitatea nu există. Toţi avem o debara secretă cu schelete prăfuite, toţi ascundem ceva. Sub aparenţa nebuniei sau sub o fadă normalitate, în spatele unui zâmbet, amestecat într-un dialog banal, din colţ, în spatele veiozei, pitit după o umbră, nu ştim niciodată ce se ascunde.
Nu ştiu dacă sufletul unui om sau mintea lui este mai întortocheată? Cuvintele lui contează sau gesturile? Cine ar putea trage linia precisă dintre lumină şi umbră, dintre imaginar şi realitate? Ce transformă şoapta într-un ţipăt şi zâmbetul amar într-o lacrimă? O lume nebună plină de nebuni… priveşti pierdut spectacolul şi nu eşti cu nimic mai normal ca cel de lângă tine sau cel din faţa ta. Eşti la fel de singur şi la fel de… nebun.

IUBIRI INACCESIBILE

Ieri seară de la ora 21 s-a jucat piesa lui Paul Emond, „Iubiri Inaccesibile” la clubul-restaurant „La Scena”. Mutarea teatrului în spaţii neconvenţionale nu mai este un fenomen avangardist, devine… normalitate. Piesa jucată într-o încăpere mică, cu lumină proastă, dar în mijlocul publicului, are avantajele şi dezavantajele ei. Povestea sa derulat într-un bar, astfel punerea ei „în scenă” într-o încăpere de bar, n-a reprezentat o problemă. O mână de oameni a plătit biletul de 20 RON să urmărească drama celor trei personaje cărora le-au dat viaţă actorii Eugen Cristea, Carmen Ionescu şi Orodel Olaru în regia lui Răzvan Popa.
Într-o lume răvăşită, dominată de tensiuni sociale şi scandaluri politice, de nuditate şi nulitate, de ştirile de la ora cinci şi de fetele de la pagina cinci, lipsa de interes pentru orice fel de act cultural este tot atât de firesc şi normal pe cât este de nebunesc.
Drama celor trei personaje, o ospătăriţă trecută şi cu vise fragile, un măcelar tulburat şi copleşit sub povara moştenirii, dar aparent un om banal şi un artist expansiv şi exploziv îşi confruntă vieţile în jurul unei mese şi destinele interferează şi se ciocnesc într-un final uşor previzibil. Ca şi în cazul ştirilor de care pomeneam, nu faptele sunt determinante şi de ce-ul din umbra lor, semnele de întrebare agăţate-n fumul obscur din mintea şi sufletul omului. Enigma persistă: este mai determinant conştientul sau inconştientul, mintea sau sufletul? Uneori umbrele exprimă mai mult decât faţa de complezenţă afişată-n lumină. Adevărul ne înnebuneşte sau nebunia este adevărata normalitate? Se sting luminile şi suntem tot mai singuri…

(Cum spuneam, lumina difuză nu m-a ajutat deloc şi ca de obicei m-am încăpăţânat să lucrez fără blitz, mai ales fiind vorba despre un spaţiu mic, ar fi fost deranjant şi pentru actori şi pentru public, dar sper ca aceste câteva cadre să vă facă suficient de curioşi să vizionaţi spectacolul pe viu cu următoarea ocazie.)

Scamatorii şi ţepe de criză: 7 zile-n Tenerife

Cu toate că a fost primul sfârşit de săptămână cu litoralul românesc plin ochi, realitatea este alta: cei mai mulţi români nu-şi permit un concediu, nu doar de anul acesta, concediul pentru cei mai mulţi înseamnă zugrăvit, eventual o vizită la ţară sau… un grătar în parcarea din faţa blocului.

Şi stai acasă şi o freci. O freci rău de tot fiindcă o freci la rece, n-ai nici măcar lampa lu’ Aladin. Şi ca prin minune – sau vis ❓ – sună telefonul:
– Aţi câştigat o vacanţă de vis de şapte zile în Tenerife.  Sau cinici zile. Sau îţi spun insulele Canare. Fiindcă sunt şapte. Sună mai bine. Te ia cu ameţeală. Te şi vezi (visezi 😆 ) la Santa Cruz sau Las Palmas!

insulele_canare

Dar – se aprinde beculeţul 💡 – în viaţa ta n-ai câştigat mai mult de 3 lei – şi ăia rar – la Loz în Plic, cum de a dat norocul peste tine? Tipa cu voce suavă la telefon îţi explică despre o extragere electronică şi te asigură că nu este ţeapă. Nici nu-ţi mai trece prin cap că n-ai trimis nici un e-mail, n-ai sunat la ei în viaţa ta, nu te-ai înregistrat niciodată pe situl lor sau la vre-o scrisoare de informare (news letter) sau n-ai completat vre-un chestionar…

(Cu siguranţă ar merita o discuţie şi acest aspect: cum unele firme împart bazele de date (confidenţiale) sau au apărut mii de situri cu nume diferite, predominant pure făcături, cu diferite anunţuri, oferte şi intermedieri şi în spatele lor în fapt este o singură firmă care urmăreşte cu totul altceva: să te facă de lovele prin diferite mijloace.)

Bun. Te poţi bucura de câştig în termen de doi ani, ai cazarea asigurată, tot ce trebuie să faci este să-ţi plăteşti drumul (te asigură că nu te costă mai mult de 200 euro avionul) şi mâncarea. Dacă totuşi ai dubii – ❗ – îţi spune că este metoda lor de promovare, te trimit pe tine gratuit acolo, cu siguranţă o să-ţi placă şi vei fi încântat, faci fotografii, povesteşti şi la alţii şi astfel le aduci clienţi noi, ei având super oferte. Bună idee de marketing, sună convingător şi dacă spui „da” urmează să te programezi la o prezentare şi să-ţi alegi hotelul şi perioada în care doreşti să efectuezi concediul.

Mi-am amintit de o fază haioasă petrecută pe plaja din Kemer. A venit o tipă de la firma care oferea diverse distracţii nautice şi mi-a spus că în ziua cu pricina au o promoţie gratuită să te ducă cu barca-n larg să vezi delfinii, care şi ei în mod excepţional sunt ceva mai aproape de ţărm apoi te duc să înoţi la o stâncă cu peşteri şi grote acvatice, ce mai, o mică excursie şi o distracţie de circa două ore. Am întrebat de două ori şi mi-a răspuns de două ori că este gratis. Cu toate că – cică – nu vorbea bine engleza. La finalul conversaţiei mi-a spus că în mod normal treaba costă 30 de euro, dar fiind promoţie e numai 20, dar dacă negociam ajungeam la 15 (poate chiar 10)  şi gratis e băutura şi mâncarea la stânca despre care vorbea. 😆
Ideea este alta: excursia cu barca făcea banii, cam acesta este preţul corect, nu te duc cu preşul 😆 , plăteşti şi beneficiezi de un serviciu pe loc, dar ce este-n spatele „câştigului” prin telefon, care este scamatoria, încă n-am reuşit să aflu exact.

Am citit pe forumul iTurism 66 de pagi cu comentarii. Nu s-a găsit nicio persoană să fi fost în excursie, „câştigători” cu atât mai mulţi. La fel am găsit discuţii şi pe Sofpedia sau pe Forumul Acasă. Am citit peste tot. 🙂
Un blog interesant legat de această temă  găsiţi şi la 48h.ro. Am făcut şi o scurtă sondare prin telefon: am sunat 5 cunoştinţe şi nu mică mi-a fost mirarea că 3 dintre ei erau şi ei “câştigători” de concedii de vis! 😆

Firma cu pricina poate fi First Choice SRL, First Choice Marketing SRL,  Atlantic Promotions SRL, etc. Apar sub diferite forme, nume,…clone. Unele din aceste firme au fost închise deja de OPC, dar apar altele sub altă denumire, în altă localitate. Cele mai multe ţepe s-au dat în Timişoara şi la Bucureşti. Se mai schimbă şi schema, se schimbă şi abordarea…

Ideea de „timeshare” nu este nouă şi este un concept bun şi funcţional. Cumperi acţiuni sau devii membru într-un club şi beneficiezi de o perioadă de timp stabilită anual cu dată fixă sau programată în prealabil sau de reduceri substanţiale la diferite locaţii (în cazul cluburilor). Aici însă este vorba de… altceva.

V-am povestit despre experienţa „all inclusive” în concediul din Turcia de anul acesta şi în postare am introdus şi link-ul la agenţia din Antalia prin care am făcut rezervările şi link-ul direct la hotel (şi multe-multe fotografii 🙂 ). Dacă vă cumpăraţi biletele în perioada pre-sale (adică din timp, februarie-martie), beneficiaţi de reducere substanţială, găsiţi pe internet agenţii locale şi astfel puteţi economisii şi adausurile destul de mari ale agenţiilor din România şi vă asigur că serviciile oferite de turci sunt ireproşabile, condiţiile şi peisajul de vis, oamenii primitori şi prietenoşi „pe bune”.
În ceea ce priveşte banii, am cheltuit mult mai puţin decât cu un hotel sau o cazare pe litoralul românesc… Nu o fi sunând foarte patriotic ce spun, dar asta este realitatea.
Dacă nu vă descurcaţi cu internetul, nu aveţi card să efectuaţi plăţile, apelaţi la un prieten sau căutaţi o ofertă rezonabilă la o agenţie românească cunoscută. Dai nişte bani, dar măcar ştii pe ce îi dai!

Spun asta fiindcă m-am speriat cât de multă lume se plânge pe diferite forumuri că a fost păcălită…

Cum n-am nicio cunoştinţă să fi câştigat la 6 din 49 o sumă importantă, n-am găsit nici măcar pe net pe cineva să fi plecat „gratis” cu una din aceste firme-n Tenerife.
Dar dacă are cineva covorul zburător, mă angajez şi eu să găsesc lampa lui Aladin. O frecăm împreună şi având covorul zburător, economisim şi banii de biletele de avion!  😆

2009 Jun 07_9596

Mai pune cineva botu’ la scrisoarea nigeriană? Din moment ce este-n circulaţie din anii ’80 şi eu încă o primesc sub diferite forme regulat, se pare că da.

„Dear,
I am introducing my self as Miss Catharine Alexander, the only Daughter of late Chief and Mrs Nicolas Cobenan  Alexander , I wish to request for your assistance in a financial transaction., And I wish to invest in Manufacturing and real estate management in your country.

I have five million Two hundred thousand united states dollars.USD ($ 5.200, 000) to invest in your country.    And I will require your assistance in helping me stand as my late father’s foreign business partner who he deposited the consignment on his behalf into the security,   the consignment was deposited in Africa and was letter lifted to Europe where the consignment is now under the care of the security company diplomat in Europe.

I will be gladly to give you 25% of the total sum for your assistance.

Please it is very important you contact me immediately for further explanation on the whole entire work plan.

Ideea e simplă, în scrisoare se solicită asistenţă pentru transferarea unei sume mari de bani dintr-o ţară africană. Uneori se vorbeşte de investiţia banilor, dar nu obligatoriu, alteori despre o moştenire. Pentru presupusul tău ajutor ţi-se oferă 25% din sumă şi în primă fază să-ţi deschizi un cont în valută la o bancă. Dacă intri în joc, pe parcurs tot apar complicaţii, mici taxe şi diverse cheltuieli până te saturi sau rămâi fără bani sau… ambele. Ţeapă.

Sunt tot felul de „variante”, tot la o astfel de scrisoare a pus botu’ Nati Meir acum câţiva ani (atunci vroia să cumpere cu banii “câştigaţi” clubul Steaua de la Gigi Becali, acum vrea să fie preşedinte 😆 ) de s-a făcut de râsul curcilor.

Suntem prea săraci să ne permitem luxul să ne lăsăm înşelaţi!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JNctofCOGbY]

Folosirea emoticoanelor şi al smily-urilor pe WorldPress

Multă lume mi-a spus că duce dorul feţelor zâmbăreţe, „măscăricilor”. Aceste simboluri în mare parte sunt icoane standard, tastarea codurilor ce le revin fac ca ele să apară-n text. 😉

Că le numim “emoticoane” sau “smily”-uri tot aia este. 😀 Sunt nişte simboluri ce colorează textul şi uneori înlocuiesc chiar cuvintele, transmit emoţii, “dau faţă” sentimentelor… 🙂

Ştiam că cititorii mei sunt mai deştepţi şi mai harnici decât mine şi ca drept dovadă, Petra a găsit pentru voi pagina aceasta unde aveţi mai multe astfel de coduri.  💡

emo_01

Câteva exemple simple:

; ) – 😉
: ) – 🙂
: ( – 🙂
: ? – 😕

La scrierea acestor coduri între simboluri NU tastaţi pauză (space) şi NU le lipiţi de alt semn sau literă. (Am lăsat spaţiu între semne să se vadă ce trebuie tastat. 🙂 )

emo_02

Şi alte câteva coduri.

: ) – 🙂
: D – 😀
: ( – 🙁
: o – 😮
8 O – 😯
: ? – 😕
8 ) – 8)
: x – 😡
: P – 😛
: | – 😐
: lol : – 😆
: kiss : – :kiss:
: oops : – 😳
: cry : – 😥
: evil : – 👿
: twisted : – 😈
: roll : – 🙄
: ! : – ❗
: ? : – ❓
: idea : – 💡
: arrow : – ➡
: mrgreen : – :mrgreen:
: smile : – 🙂
: grin : – 😀
: sad : – 🙁
: eek : – 😮
: shock : – 😯
: ??? : – 😕
: cool : – 😎
: mad : – 😡
: razz : – 😛
: neutral : – 😐
: wink : – 😉

Utilizare plăcută.  ➡

Dacă şase era nouă

Ascult Jazz, sunetul se revarsă prin toată camera, tobaru’ parcă stă pitit în colţ după uşă iar băiatu’ cu trompeta îmi suflă-n ceafă. Basistul a adormit cu capul pe genunchi într-un fotoliu mâncat de molii şi cu una din laterale rezemată de o veioză.
– Mai ţii minte ce nebunie era? – întreabă o tipă şi cu mâna, fără să se uite pipăie masa să-mi ia bricheta. Gagica căreia ia adresat întrebarea ia o gură de bere şi începe să povestească cu lux de amănunte ce vremuri erau şi cum nu ţine minte nimic din perioada aceea. Vocile curg valuri, sorb şi eu din berea din faţa mea şi încerc să separ poveştile care încet-încet se suprapun şi rămân agăţate de fâşiile de fum care se rotesc ca nişte nori încăpăţânaţi fix deasupra mesei noastre.
– Îmi mai aduceţi o bere, vă rog.
Cineva vorbeşte de revelionul din Amsterdam, altcineva despre un garaj dintr-un orăşel căzut de pe hartă din India, eu mi-am amintit rusoaicele mele din Antalia şi sărbătoritul mă sfătuieşte să încerc Grecia în timp ce între râsete şi chicoteli cineva încearcă să ne convingă ce tare e „White Widow”-ul şi cum şi-a pus mâna în plita plină cu ulei încins şi n-a simţit nimic şi nu s-a ars şi – culmea! – nici n-a avut vreo urmă a doua zi, adică şi-a băgat sau nu mâna-n tigaie?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kQrHcy3p9vU]

Mikey Mouse e mă-ta! – hohotele de râs înăbuşesc restul, tot ce mai aud este – Nu, nu, nu, el mă vedea Pantera Roz şi eu vedeam totul în zigzag. Apoi iar râsete şi iar bere. Un „Trainspotting” transfigurat pe o terasă cuminţică cu mămici la masă povestind despre venirea soacrei, despre casa nouă, grădina şi piscina din curte, despre ultima canapea achiziţionată pentru camera de musafiri în care nu este televizor şi despre o telenovelă românească cu ţigani din care copilul susţine că a învăţat cuvântul „pulă”. Apoi una din fete mi-o prezintă pe cea care stă lângă mine: „Ea e Cristinuţa” de parcă pe ea aş ştii cum o cheamă. E momentul în care din Unirii a plecat şi ultimul tramvai spre casă şi halba este goală iar, ospătăriţa pare tot mai simpatică şi arătând spre recipientul gol, o cer pe soră-sa.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W1M133Qh2rY]

Între timp am ajuns în capătul celălalt al mesei în mijlocul unei discuţii despre Punk. Diferenţa este – spun pe un ton serios, habar n-având despre ce se discută exact – că acum 20 de ani eu am cântat şi restul povestesc că ar fi fost acolo. O blondă cu sânii mari brusc ridică privirea: „Să-mi bag pula, tu erai ăla?!” Apoi începe o discuţie aprinsă dacă Punk-ul a fost de dreapta sau de stânga la care eu încerc să povestesc ceva despre Bakunin, dar fără succes. Bine, am să scriu eu o carte şi despre Punk şi un blog despre Anarhism. Numai noi mai suntem pe terasă şi suntem foarte gălăgioşi. Barmanul a închis, stă cu noi la masă şi încearcă să ne explice că vecinii fac reclamaţii. La colţul străzii o patrulă a poliţiei opreşte maşinile şi face teste de alcoolemie. Vreau şi eu! Să văd ce şi cât mai intră, ce de rahat, la 2 noaptea să nu-ţi mai dea de băut şi să fi nevoit să te muţi într-o altă locaţie! Oraşul e mare, mereu mai există un loc deschis şi undeva ceva de băut. Ne împuţinăm, rămânem 7, după încă două-trei rânduri 5, apoi 4, 3 şi inevitabil dimineaţa te prinde cu capul pe masă sau curul pe bordură. Mai am 13 ţigări în pachet şi cu vre-o 20 de roni mai mulţi în buzunar ca ieri seară când am plecat de acasă. Mă duc să-i cumpăr lu’ ăsta micu’ o cutie de lapte praf.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ku7kf17AoCs&feature=PlayList&p=E93ADB663F8E4435&playnext=1&playnext_from=PL&index=28]

Corporate Crap

Nu ştiu de ce, vorba aceea conform căreia lucrurile care încep bine, se termină prost, se adevereşte tot mai des. YouTube a fost lansat în 2005 de trei tipi sufletişti, foşti angajaţi PayPal ca un site de „video sharing”, adică un loc unde puteau fi postate fişiere video.
Situl a fost activat pe data de 15 februarie 2005 şi primul filmuleţ, „Me at the Zoo” în care apare unul din fondatori, Jawed Karim, a fost încărcat pe 23 aprilie 2005, la ora 8.27 PM şi este disponibil şi la ora actuală.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jNQXAC9IVRw]

Lansarea oficială a siteului a fost făcută în noiembrie 2005 şi până în iulie 2006 au fost încărcate peste 65.000 de filmuleţe. În scurt timp YouTube a devenit al treilea cel mai vizitat site de pe internet după Yahoo! şi Google. Inevitabilul se produce în octombrie 2006: Google Inc. cumpără situl pentru 1.65 bilioane de Dolari.
De aici până la mesajele tip „acest video-clip nu mai este disponibil fiind sub incidenţa legii dreptului de autor” a fost un pas mic-mic-mic şi „insesizabil”. (This video is no longer available due to a copyright claim by…)

youtube_01

Sunt un liberal şi respect dreptul la proprietate, implicit la cea intelectuală şi evident ştiu ce înseamnă şi dreptul de autor, ce reprezintă.
Totuşi, intervenţia caselor de discuri şi ştergerea video-clipurilor, cred că este o mişcare greşită şi nu putea să se nască decât în capetele seci ale băieţilor în costume impecabile din birourile multinaţionalelor. Câtă grăsime au unii  pe creier să saboteze publicitatea gratuită? Cât rău faci unui artist că-i difuzezi on-line video-clipul şi-l promovezi? Sunt milioane de oameni care mai scriu benevol, dezinteresat, moca, despre câte un artist, unul din avantajele blogului este exact faptul că poţi insera şi un video-clip, nu doar o imagine şi astfel cititorul are ocazia să şi vadă/asculte o piesă-două al artistului respectiv, adică îl promovezi şi e enervant şi stupid să introduci linkul şi peste o oră sau 3 zile să te trezeşti că respectivul clip a fost şters!
Este şi o luptă inutilă de orgoliu. Este şters clipul dintr-un loc, îl găseşti sau apare în altul… So?

MySpace a fost la origini un spaţiu virtual de stocare care s-a transformat în 2004 într-un site de socializare (social networking). Având în spate şi la îndemână baza de date a 20 de milioane de utilizatori via eUniverse şi scheletul platformei Friendster, MySpace-ul a crescut şi a devenit popular foarte rapid, în data de 9 august 2006 din Olanda s-a înregistrat contul cu numărul 100 milioane.

MySpace a fost locul unde găseai muzică bună, formaţii din afara mainstream-ului, artişti adevăraţi.
În iulie 2005 afacerea a fost cumpărată pentru suma de 580 milioane de Dolari de principalul competitor, Rupert Murdoch’s News Corporation (partenerul Fox Broadcasting) şi deţinătorul Facebook.
Google a semnat un contract în valoare de 900 milioane Dolari cu MySapace în august 2006 şi ulterior şi alte companii mai mici cum ar fi Slide.com şi RockYou! au semnat contracte asemănătoare să apară şi să fie introduse ca widget-uri pe MySpace.
Popularitatea siteului este afectată doar de creşterea simţitoarea a Twitter-ului, cel mai nou concurent pe acest segment, dar oficial Rupert Murdoch a declarat că nu intenţionează nici să re-vândă MySpace-ul, nici să cumpere Twitter-ul.
Din 2005 MySpace are şi propria casă de discuri, MySpace Records.

Corporatizarea spaţiului virtual, al siturilor independente nu este mereu şi în avantajul utilizatorilor, artiştilor. Înţeleg lupta împotriva pirateriei, a încărcatului şi descărcatului de produse piratate şi pierderile cauzate de acestea, însă nu înţeleg de ce marile corporaţii preferă să angajeze hoarde de avocaţi şi băieţi pieptănaţi cu diplome distinse în loc să urmărească nevoile şi cerinţele utilizatorilor, să ofere soluţii viabile la cerinţele pieţei… Este trist că în momentul în care apar alternativele independente, corporaţiile recurg la cumpărarea şi distrugerea lor… Unele site-uri au fost închise, altele modelate după “legea” corporatistă. Partea bună este că mereu o să apară alternative. 🙂 Şi în final corporaţiile pierd pe banii şi mâna lor…

Ne globalizăm de ne iese pe nas!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L_z2sxKs54I]

1 RON

Eram la mijlocul anilor ’90 în Germania la prima mea ieşire-n Vest după ’89. În una din primele zile m-am dus la supermarket pentru nişte cumpărături şi am primit rest ceva mărunţiş pe care l-am lăsat cu nonşalanţă pe tejghea. Casieriţa a fugit după mine şi mi-a pus în palmă restul.
Cred că a fost prima lecţie de respect pentru bani şi muncă.

Mă uitam ce poţi cumpăra de 1 RON. Mare lucru nu dacă trec peste chibrituri, praf de copt, zahăr vanilat sau „3 pachete de batiste la 1 Leu” – cum aud zilnic strigând în tramvai.
Ne enervează când vânzătoarea n-are să ne dea rest şi ne alegem cu o gumă sau ştiu eu ce bomboană, dar când primim restul în fise de 5 bani, de obicei nu-l mai luăm, nu ne „încărcăm” cu mărunţişul. De multe ori am auzit vorbindu-se despre „banu’ muncit”, dar cumva din cultura noastră lipseşte exact respectul pentru fiecare…ban.
Uneori pare ciudat când cunoştinţe – mai ales cei veniţi din Vest – strâng restul, iau fiecare bănuţ, avem tendinţa să-i etichetăm zgârciţi, başca, vin de „dincolo”, deci sunt şi “cu banii pe ei”, dar în fapt cred că este vorba de conştiinţa banului muncit, de respectul pentru muncă şi implicit bani, până la urmă respectul de sine.
La fel este şi cu ciubucul lăsat într-un bar sau restaurant. Cât să laşi? În Istambul pe o terasă în centru am băut o cafea şi un suc de portocale iar când mi-au adus nota, după cele două produse consumate era trecut şi ciubucul. M-a surprins puţin, dar în final este chiar corect aşa. Nu-ţi mai baţi capul cât să laşi sau dacă ai lăsat prea puţin sau prea mult.
Contează fiecare bănuţ. Chiar şi fisa de 5 bani aparent fără nicio valoare. Ai muncit şi pentru ei, dacă nu-ţi respecţi munca şi banii, cine să-i respecte?
Uitându-mă pe Ocazii ce aş putea cumpăra cu 1 RON am găsit…”doar” cărţi.

Despre ce vorbeam? Cultură? Respect? Doamne!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dlPjxz4LGak&feature=fvst]

Călăreţul Ninja fără Cap

De ce acest titlu? Habar n-am. Mi-a venit aşa ca o adiere de vânt în minte şi mi-a plăcut cum sună. Mare lucru nu ştiu despre temuţii Ninja. Ştiu că erau folosiţi ca spioni şi asasini în Japonia medievală şi mai citisem că în 1581 Oda Nobunaga a trimis 46.000 de samurai să căsăpească 4.000 de ninja. Cei care au supravieţuit măcelului s-au refugiat prin munţi şi s-au amestecat între săteni. Stilul lor de luptă, Ninjitsu, este considerată o formă neconvenţională de Arte Marţiale. Despre pădurea Sleepy Hollow şi fantoma Călăreţului fără Cap care o bântuie nu ştiu chiar nimic şi nici filmul nu l-am văzut.
Da’ cu siguranţă nu despre Ninja sau Călăreţul fără Cap vreau să vă povestesc! Şi încă o dată pe ziua de azi sunt nevoit să folosesc un „abracadabra” contorsionat: habar n-am ce o să scriu.

Am intrat pe Zelist să văd cine ce mai face, scrie. L-am zărit pe Visurât (fără mă-sa ha ha ha! 😛 ) şi nu m-am abţinut, am dat o raită. Cel mai interesant lucru de citit a fost asta: „De exemplu, mie nu-mi place să spăl vasele. Nu mi-a plăcut niciodată şi, dacă ar fi să locuiesc singur (din nou) mi-aş cumpăra (aşa cum am mai făcut-o) farfurii şi tacâmuri de unică folosinţă. De ce? Pentru că urăsc să spăl vasele.” (Ce ţie nu-ţi place… ). Mie îmi place să spăl vase, cei drept, de când m-am întors din vacanţa din Antalia, parcă nu mai am aceeaşi plăcere… ha ha ha! 😛 Dar asta este valabil la cam tot ce fac, nu doar la spălatul vaselor. Ideea este alta: sunt ecologice vasele şi tacâmurile de unică folosinţă? Pe mine asta mă interesează… Am intrat şi la Zoso dar nici acolo n-am găsit nimic interesant. M-am prins, sunt eu defect! Să nu mă înţelegeţi (din nou) greşit! N-am nimic cu oamenii (blogării) aceştia, să fie sănătoşi şi să vândă pe cât mai mulţi bani cât mai mulţi centimetrii pătraţi de publicitate, dar zău dacă înţeleg ce draq găsesc unii de citit la ei.  Adică nu pot să-mi imaginez nici gospodina, nici puştiul emo care se scoală dimineaţa şi nerăbdător deschide computerul să intre pe internet şi să citească ce au mai scris unii şi alţii din aceşti Guru cyber… sau Cyber Guru? …  În fine!  Aş vrea să fiu invidios, dar n-am pe ce. Şi aşa revin – inevitabil – la Neil Young:

„Keep on bloggin’
‘Til the power goes out
Your battery’s dead
Twist and shout…”

(Bloguiţi până se ia curentul, aveţi bateriile moarte… Twist and shout! Ha ha ha!)

Bun. Tre’ să zic două vorbe şi despre mega ceremonia lu’ mega Jaco. Trist dar adevărat. După inegalabilul succes cu „Thriller”, cred că moartea este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat. Din tot ce am citit, auzit şi văzut, omu’ nu rezista nici la 5, nu la 50 de spectacole din cele programate şi era terminat şi fizic şi psihic şi… financiar. Organizatorii sunt fericiţi: lumea păstrează biletele drept amintire, nu trebuie să returneze nici un bănuţ şi economisesc şi costurile spectacolelor. Ha ha ha! Acum încearcă toţi cei implicaţi să ia şi pielea de pe mort, dar reţeta Elvis nu cred că o să funcţioneze. Peste şase luni – tot părerea mea – o să auzim: „Michael who?” Din curiozitate poate mai descarcă ilegal un milion-două de tineri „Thriller”-ul, se mai şi vând ceva CD-uri şi mai ales DVD-uri şi cu asta basta. Ceremonia anunţată ca fiind cea mai grandioasă, a fost un fâs. Şi de pe scenă şi din sală au cam lipsit vedetele momentului. Nici măcar Quincy Jones n-a apărut, „tăticul” succesului carierei solo a lui Jaco. Poliţia se aştepta la o histerie generală şi la circa un milion de fani în afara amfiteatrului şi nu s-au adunat nici 50.000… Era mega-starurilor şi implicit a lui Jaco s-a terminat cu sfârşitul secolului XX şi ultimul său album, „Invincible” din 2001 a fost deja un mare fiasco. Jaco has left the building. For good.

Am văzut şi un documentar interesant într-o seară pe un post de televiziune: Iarna demografică (Demographic Winter).
E un trailer pe YouTube:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IG2IZEzUmA0]

Din ce am înţeles, nu încălzirea globală ne trimite pe bară ci în mod paradoxal scăderea vertiginoasă a populaţiei. În mod bizar, paralel cu scăderea populaţiei creşte numărul de locuinţe şi gradul de poluare. Un alt aspect este cel financiar: scăderea populaţiei conduce în impas asigurările sociale, scade populaţia activă şi creşte masa celor inactivi, astfel n-are cine să asigure fondul de pensii. Ştiam că banii pe care îi dăm pe tot felul de asigurări se duc pe apa sâmbetei şi nu stau frumuşel nici într-un cont bancar, nici nu sunt investiţi să se înmulţească, dar se pare că situaţia este şi mai nasoală. Apelez tot la bătrânul Neil Young: „Where did all the money go?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3yKV22_Dz4g]

Ridzi. Nu o iau de la capăt cu povestea, Comisia Parlamentară a găsit-o vinovată, aşteptăm şi mutarea DNA-ului, este an electoral, tre’ să cadă capete şi să curgă (cât mai mult) sânge. Înţeleg tot. Sau aproape. E clar, Ridzi n-a băgat banii în buzunar, oare de asta a picat? Altfel nu-mi explic cum toţi ceilalţi politicieni şi şmecheri lipiţi de indiferent care putere aflată la conducerea ţării de 20 de ani şi care au jecmănit nu cu 700.000 Euro bugetul ci cu milioane şi miliarde, stau bine merci şi aruncă cu pietre…

Asta este brambureala pe ziua de azi, am încălecat pe o şa… bla bla bla, bla bla bla!

P.S. Am adus la zi pagina cu fotografii şi am adăugat şi o pagină nouă cu favorite. 🙂

Şi că tot e “viucănd”… citiţi oferta pusă cap la cap pe Metalhead. Keep On Rockin in a free world.

Blogroll de joi

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=o-44uBtkArg&feature=related]

Când nu găseşti explicaţii, dai definiţii. Sau invers. Omul nu funcţionează dacă nu ştie despre alb că este alb, chiar dacă uneori este evident că este negru. De exemplu: când nu ai o direcţie precisă, majoritatea o să spună că mergi în direcţia greşită. Odată lipită eticheta, nu o mai dai jos nici cu peria de sârmă. Joi. Este un cuvânt rotund, rătăcit în mijlocul săptămânii care nu duce nicăieri: e departe de luni şi prea aproape de vineri. Un click în stânga, un click în dreapta, sunt amorţit şi nedefinit, dau drumul la un nou blogroll că tot nu mi-am mai vizitat vecinii de ceva vreme şi eu sunt tot mai gol şi …dezgolit.

blogrolldejoi_01

„Poate că totul este o pereche. Chiar de totul înseamnă un ciorap stâng, cocoloşit, ce întregeşte dreptul cârpit.” Mă împiedic de goluri la Andreea.
Golurile ei, golurile mele, o pereche minunată sau monedă de schimb pentru oricare alt gol…goluţ. „Golurile sunt lacune fără corp. Ce măresc distanţa dintre inima şi uitare.” Nu pot să uit nimic, mai ales nu golul. Golul ei, golul meu, golul care ne uneşte în tăceri paralele, în căutări golite de sens, în neacceptarea goliciunii primare. „Ce rost are să-ţi reclami că iubeşti un coate goale ori că mesteci o iluzie pe stomacul gol?” Îmi aprind ultima ţigară pentru nu ştiu cât timp, privesc în gol, în golul monitorului, în spatele monitorului la peretele gol, dincolo de ziduri la golul dintre două blocuri sau şi mai departe la oraşul atât de aglomerat şi totuşi absolut gol. „N-am să mă chinui să umplu golul nimănui. Nici cu minciuni, nici cu puncte, nici cu mine.”
Când mai e un meci de fotbal să deschidem toţi ferestrele şi să strigăm: „Goooooollll!”

Sufăr că nu mai am cafea – cutia este goală – şi îmi pun un ceai.
„Unii oameni sunt autobuze magice. Te pot purta în trecut, în situaţii foarte neplăcute. Te fac să le retrăieşti din nou.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IIzK8FHGZnM]

Oamenii sunt autobuze, pornesc la drum goale, se umple pe parcurs, se rătăcesc, se golesc, se umple la loc. Trecutul este doar o cârpă de care te agăţi  când n-ai bilet pentru viitor, dar ai scuza că era chioşcul închis. Priveşti stânjenit în jur şi…înjuri. Între dinţi, să nu te audă nimeni. Îţi arunci golul mototolit în sacoşa – goală – a altcuiva sau pur şi simplu pe jos. „Unii oameni nu-s acolo când trebuie ca să-ţi zică o vorbă bună atunci când ai nevoie, să-ţi lipească un leucoplast colorat atunci când trebuie.” Nu vine nimeni nici să umple golurile, nici să petecească sufletul sfâşiat. „Unii oameni sunt departe şi trebuie mereu să te urci pe o scară ca să ajungi la ei…”

blogrolldejoi_02

M-am rătăcit. „Am visat că eram într-o pădure. Era o pădure deasă. Mă învârteam prin pădure fără să ştiu de ce şi deodată, în vis, mi-am dat seama : vroiam să mă fac copac, mai exact fag. Aşa că mi-am găsit un loc lângă un fag şi lângă un alt fag şi am rămas acolo, aşteptând să-mi crească rădăcini.” Mi-am ascuns goliciunea între frunze, am umplut un loc aparent gol cu un alt gol, cu golul meu rotund şi disproporţionat. „Din locul acela întrezăream cărarea ce ducea la şosea…” Şoseaua goală. „What the fag am I doing here???”
M-am rătăcit. Nu e pentru prima oară.

blogrolldejoi_03

Curvette este plecată la Istambul, Gina a postat o poză cu o geantă. Sper că e la Istambul şi nu se lăfăie prin Kusadasi. Sau are atâta minte să meargă-n Antalia. Îi recomand Kemerul. Nu ştiu dacă face faţă (spate) la rusoaice. 😀 Eu n-am făcut. M-au dat pe spate. 🙂
Geanta e naşpa, am citit comentariile. Nimic nou. Cineva spune despre geantă: „Asemenea genţi găseşti şi în Europa(nu continentul,ci târgul) sau Dragonul Roşu. Aşa că alte dovezi,sau lasă pozele astea. părerea mea.” Dora spune: „ce sunteţi măh aşa de fraieri. pun pariu că nu e nici curvă, nici prostituată de lux, ci doar o tipă cu multă imaginaţie. mă gândesc chiar şi la:
-o gospodină grasă cu un soţ frustrat
-o tipă urată cu imaginaţie bogată;
-tipă groaznic de timidă cu simţul artistic dezvoltat;
-poate chiar şi un băiat…cu uşoare tendinţe gay;;
-inadaptată cu prietene betoooonnn….
……………mă rog îs multe de zis, da mă limitez doar la a citi blogul pt că no matter what scrii bine…..” Şi răspunsul vine prompt: „ai dreptate dora, scrie super bine istambul pe sacoşele alea”. După care discuţia – inevitabil – se coboară la gramatica primară şi la despicatul firului în patru zări: Istambul se scrie cu „m” sau cu „n”?  Confuzie majoră, hai să vorbim turca! Senden Daha Güzel! 😛 Mă doare capu’!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IaaCc3-XwvQ]

Din februarie îmi tot caut ceva de lucru, ba pe net, ba direct în computer. Încerc să umplu golul din mine, golul din portofel, golul de pe cartea de credit, golul dintre mine şi restul lumii. Am fost şi-n Istambul (şi-n Antalia, ţâc!) şi pentru o vreme am uitat de gol, dar „zilele de marţi sunt pe cale să se termine..” La mine se repetă aceeaşi zi de miercuri. De 20 de ani am observat asta, dar cred că se repetă aceeaşi zi de miercuri din 2 septembrie 1970 în care la 9 seara am ţipat în faţa goală a lumii noi în care vrând – nevrând am răsărit. „Am învăţat, în acest timp, câteva şiretlicuri. Am învăţat că nu trebuie să te aştepţi ca prea multă lume să te citească. Am învăţat că…nu poţi schimba prea multe lucruri doar aşternând câteva cuvinte virtuale.” Am învăţat că niciodată nu învăţ nimic şi…

O iau de la capăt. „Am lipsit mult, foarte mult timp şi poate am revenit, poate nu mai revin niciodată.” Pun puncte unde nu sunt capete şi delimitez goluri care nu se ating niciodată. Rup cercul sau mă amăgesc că l-aş rupe. Sau tăcerea. „…dar mai departe?” Cât de mare poate fi distanţa între două vise, câte benzi are şoseaua între două goluri? „Lumea se îndrăgosteşte virtual, iubeşte virtual, se şi fute virtual?!?!”

Tehnic vorbind, da. Adică sunt optimist. Lumea vorbeşte. „Multă filozofeală şi mai puţină tehnică.” „Mi se întâmplă uneori să-mi vină aşa un chef să-mi atârn două-trei cuvinte cu greutate de gât şi să-mi dau drumul în gol …” Futui golul mă-si!

Asta-i soarta. Este joi şi suntem goi.

„Dacă m-aş dărui ţie
ai ştii oare ce faci cu mine?”

blogrolldejoi_04

„Everything’s been said before
There’s nothing left to say anymore
When it’s all the same
You can ask for it by name…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=x5R-aTPN-DU&feature=PlayList&p=F81B4AF005D1433C&playnext=1&playnext_from=PL&index=4]

A fost şi un blogroll de luni.  Umplu golurile…Va urma. 🙂

Sindromul Spiru Haret şi învăţământul

Învăţământul suferă, nu este nicio noutate. Profesorii sunt sub-salarizaţi, şcolile n-au suficiente fonduri nici pentru întreţinerea clădirilor, nici pentru dezvoltare, modernizare. La oraşe mai este cum este, dar la ţară în multe locuri este dezastru şi sunt încă localităţi care nici măcar şcoală nu au sau dacă clădirea există, nu sunt profesori. Dincolo de aceste aspecte deloc minore, problema fundamentală este reforma învăţământului. Despre reformă vorbeşte toată lumea, dar nu s-a găsit nimeni să facă ceva. Problema cea mai mare cred că este Programa Şcolară depăşită, metodologia de învăţământ învechită şi ineficientă. La întrebarea „la ce-mi foloseşte şcoala?” nu există un răspuns ferm. Modelele de succes din societatea post-decembristă n-au ieşit în evidenţă nici prin studii superioare, nici prin cunoştinţe vaste, nici prin aplecarea spre cultură sau minime gesturi de bun simţ. Modelul de succes este ciobanul, borfaşul, fotbalistul, şmecherul. În acest context, la ce bun şcoala?

„Rata de ocupare a românilor cu vârste între 15 şi 64 de ani a fost de 57,4% în primul trimestru al acestui an, în scădere uşoară faţă de aceeaşi perioadă din 2008, potrivit Institutului naţional de Statistică. (…)În aceste condiţii, rata şomajului, (…) a fost de 6,9% în primele trei luni din acest an.” (sursa Money.ro)
Statisticile sunt tot mai alarmante. „Persoanele cu studii superioare au disponibile 334 locuri de muncă. (…)Pentru persoanele cu studii medii şi profesionale, ANOFM are înregistrate 10.434 de locuri vacante. (…).Comisia Naţională de Prognoză (CNP) se aşteaptă ca, la finalul acestui an, să fie 620.000 de şomeri, rata şomajului urmând să urce în acest an la 6,8%, de la 4,4%. (sursa Money.ro)
Concluzia este şi mai alarmantă: cele mai puţine locuri de muncă disponibile sunt pentru persoanele cu studii superioare.
În aceste condiţii, învăţământul superior din România a devenit în ultimii 20 de ani o industrie înfloritoare care an de an scoate pe bandă rulantă mii de posesori de diplome. De-a lungul timpului presa a dezvăluit o serie de nereguli şi nenumărate scandaluri în care au fost implicate diferite instituţii de învăţământ. Sunt celebre cazurile studenţilor străin care au dobândit diplome cu „magna cum laude” şi implicit dreptul de a profesa fără să fi ştiut o boabă limba Română şi cu atât mai puţin materia şcolară.
Cazurile de corupţie, scandalurile de plagiat zguduie doar în mass-media învăţământul, lucrurile în instituţiile cu pricina merg înainte nestingherit şi…”totul rămâne cum am stabilit!”.

Sunt student la F.R. anul I la „Jurnalism, Comunicare, Relaţii Publice” la Spiru Haret în Bucureşti. Încă nu m-am lămurit: este sau nu acreditată această formă de învăţământ la această instituţie cu (mari) pretenţii.
Nu-mi permit să discut învăţământul la alte Catedre, dar constat cu amărăciune că în primul an n-am învăţat absolut nimic. M-am uitat şi peste câteva cursuri din anii următori, dar mare lucru nici acolo n-am găsit. Programa şcolară se dovedeşte extrem de teoretizată şi depăşită. Studentul este îndopat cu date (multe din acestea nerelevante) şi cu aproape nimic aplicabil în practică. Majoritatea profesorilor sunt trecuţi de floarea vârstei, predau în fugă la mai multe instituţii de învăţământ. La Radio – de exemplu – în primul semestru am învăţat despre banda de magnetofon. La examenul „grilă” profesorul a chemat secretara: nu ştia nici să pornească computerele. Nu este de râs, este trist. O discuţie despre diferenţa dintre web 1.0 şi web 2.0 nu-şi are rostul în condiţiile în care cei meniţi să te înveţe tainele meseriei, habar n-au ce reprezintă termenul de „new media” şi despre „blog” au auzit doar la televizor. Lucrurile se schimbă aproape de la minut la minut, urmează aplicaţiile web 3.0, informaţiile vin în flux masiv predominant via internet iar la şcoală am dat de termeni în limba Latină şi informaţii „vitale” gen cine a fost redactorul sportiv la Adevărul în 1936…

Şi revin la ce spuneam mai devreme: în condiţiile în care sunt tot mai puţine locuri de muncă pentru oameni cu pregătire superioară, ce sens are să scoţi pe bandă rulantă oameni prost pregătiţi? Diploma a devenit un moft, un act de snobism, o hârtie în plus de atârnat pe uşa de la baie, o carte de vizită ataşată la C.V. cu înflorituri frumoase, dar fără valoare.
În scurt timp o să ajungem ţara cu cei mai mulţi analfabeţi cu studii superioare, în mare majoritate şomeri.

Învăţământul trebuie reformat, şcoala trebuie să-şi recâştige demnitatea şi rolul educaţional. Programa şcolară trebuie revizuită, în secolul XXI este nevoie de un învăţământ pragmatic, teoria trebuie să fie aplicabilă, să aibă veleităţi practice.
O diplomă nu-ţi mai asigură nici statut privilegiat, nici…viitor luminos. Cunoştinţele reale da.

Mai este un aspect. Dacă cineva tot optează pentru o formă de învăţământ particulară şi implicit plătită, cred că instituţia respectivă este cu atât mai mult obligată să asigure învăţământ de calitate ci nu doar o diplomă trasă la xerox…

Ce mi-ai adus?

Sunt lucruri care îmi vin în minte şi nu-mi dau pace… Mă gândeam – din nou – la faza cu ce ospitalieri suntem şi la reversul medaliei.
S-a împământenit o „tradiţie”: când vine cineva de „dincolo”, ne aşteptăm să ne aducă ceva. Nu contează ce. Orice. Este o apucătură oarecum firească din perioada de dinainte de 1990 când o ciocolată, un deodorant sau un săpun „mai fin”, un pachet de cafea sau ţigări, un disc bun, mai rar o carte, erau mai mult decât o gură de libertate.
Acum toate acestea le găseşti la tot pasul, avem şi noi (acelaşi)  gard de cârnaţi şi câinii umblă cu covrigii-n coadă, ideea că cel care vine din occident trebuie să ne aducă ceva, este depăşită, inopinată. Părerea mea.
Cu toate acestea, dacă apare cineva de dincolo şi nu aduce un cadou, gazda, prietenii, cunoştinţele o să spună:
– Uită-te şi la ăsta, a venit cu palma-n cur…