Black in Business. Burzum – Belus (2010)

Cum am promis, revin la rotiseria de discuri.
So, b(l)ack in business.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=g2qzbiucIoc]

Înainte însă să vă mai plictisesc cu una-alta. 🙂
Convulsiile din viaţa mea şi-au făcut simţite undele şi asupra blogului. Mi-e dor de computer-ul meu, butonez pe un laptop super ok, dar cumva tot nu mă simt în largul meu, nu este la fel ca atunci când ai „scula” ta.
Am ascultat o grămadă de muzică nouă pe mp3 player, s-au adunat tot felul de discuri interesante din toate segmentele sonore, cumva anul acesta am avut parte de multe surprize plăcute, sper să apuc să povestesc de toate. Cu tensiunile şi problemele acumulate însă nici capul nu mi-a stat la muzică… am ascultat, dar n-am fost capabil să scriu despre nimic. Am ronţăit noile producţii de la: Liars, Gonjasufi, Pantha Du Prince, Gorillaz, Chumbawamba, Convixion, Derelict Earth, High On Fire, Island, Lapko, Of Mice And Men, Scavanger, Sinbreed, Titus Andronicus, White Wizzard, White Belt Yellow Tag, etc. Poate starea mea este de vină, am ales încă un album din zona Black, de ani de zile n-am ascultat atâta Black. 😀 Read more Black in Business. Burzum – Belus (2010)

retrospectiva săptămânii

Ar fi multe de povestit, s-au întâmplat multe. A fost și Serata de Joi, am expus niște fotografii… m-a doborât oboseala și o frumoasă răceală.

A început și prima etapă de votare la RoBlogFest: 11 – 18 martie 2010. 😀 (Mă țin tare pe locul 159. 😀 )

De la Boc am aflat că o să avem bani prin 2030 și tot o dă cu asemănarea cu Grecia. OK, că s-a dus ratingul de țară dracului, că nici un investitor nu își (mai) bagă banii într-o țară a cărui premier pomenește de posibilul dezastru, nu mă interesează. Ce aș vrea eu să fie la fel ca-n Grecia este atitudinea maselor, a poporului: în stradă frate și molotovuri!

S-a confirmat (în sfârșit) și Sonisphere-ul de la București, revin și la acest subiect, dar cea mai de top știre este cea cu verificarea angajaților (la pat) aflați în concedii medicale cu… poliția. Super tare! Mă bucur că șmecherii din consiliile de administrație și alți clienți politici rămân cu salariile și bonusurile grase, bine că tăiem salariile bugetarilor, mărim taxele și împingem la disperare masele… Poate-poate data viitoare sepepistul din spatele lui Boc prinde-n gură o grenadă defensivă, nu un bulgăre de zăpadă… Și mai e schimbarea lui Geoană de la conducerea senatului. Păi momente în care un singur partid deținea tot monopolul funcțiilor și puterilor din stat au mai fost după 1989. A făcut-o și FSN-ul și PSD-ul și nu prea se agita nimeni că se duce de râpă democrația. E drept, ce face acum partidul portocaliu este alarmant, dar se pare că Geoană este omul luptelor pierdute.

Începe și noul sezon de Formula 1, prima cursă este la Bahrein în acest week-end și cum se știe, revine pe circuit și Michael Schumacher, nu la Ferrari ci în cadrul noii echipe Mercedes GP.

Dar încep  Read more retrospectiva săptămânii

provizorat. permanent.

Citesc tot felul de „chestii” în stânga și în dreapta, cum poate bine știți – adică cum v-am obișnuit – am tot felul de preocupări și interese.

Criza actuală este doar una din ele. Nu, nu vă speriați, nu (neapărat) despre criză voi scrie acum, sau în nici un caz nu exclusiv despre criză.

Am citit recent o idee de-a lui Karl Popper („Societatea deschisă și dușmanii ei”) legat de așa numitul „adevăr obiectiv”, ceva de genul: cunoștințele oamenilor rămân în permanență provizorii. Nu știu cât de obiectiv poate fi adevărul atâta timp cât el este mereu relativ. Însă treaba cu permanentul provizorat mi-a rămas ca un cui înfipt și nu-mi dă pace. N-am să vorbesc despre economie, ci încerc să văd și să așez anumite lucruri în perspectivă. Poate ușor filozofică sau… pseudo filozofică. Lucrurile au legătură una cu cealaltă, economia nu este (chiar) așa de departe de spiritualitate, în esență vorbim despre om și lucrurile omenești… 🙂 Read more provizorat. permanent.

Ciorbă de cartofi a la brush

N-am prea gătit în ultima vreme, nici eu nu știu exact de ce. Lipsă de chef, entuziasm, apreciere… draq știe. Nici nu contează.

În noile condiții nu doar nevoia ci direct pofta m-a împins spre minuscula mea nouă bucătărie.

Nu vreau să supăr pe nimeni, chiar habar n-am, a început deja postul? 😀

În fine! Am visat (lăsat bale pe pernă) la o ciorbă de cartofi cu tarhon.

Și cum sunt omul acțiunilor, nu a vorbelor: zis și făcut!

Micul inconvenient a fost tarhonul. N-am găsit tarhon la borcan în oțet cum găseam acasă la Brașov, dar am improvizat. 🙂

Eu gătesc după inspirația de moment, în funcție de ce am la mână, nu citesc nici cărți de bucate, nu caut rețete nici pe internet. Nici nu gătesc din sau cu… fițe ci… din dragoste. 🙂

Buuuuuuuuuuunn!

Am cumpărat o costiță afumată, ceapă, usturoi, cartofi, gogoșari în oțet, smântână, pastă de ardei, tarhon, pătrunjel și foi de dafin la plic. Dacă situația n-ar fi cea care este, aș spune că sunt bun de însurat, așa… 😛 😆 😛 Restul este istorie… 🙂 Read more Ciorbă de cartofi a la brush

Notorietate obscură – pseudo concurs cu premii fictive

Săritul peste cal este sport naţional, un fel de tradiţie molipsitoare şi tot odată obligatorie. Blogul (şi bloggingul) sunt parte a cotidianului, toţi scriu, nimeni nu citeşte, este o constatare mai veche de-a mea, dar confirmată şi reconfirmată.
Am mai vorbit despre fenomen şi am spus că mulţi sau au pierdut/greşit sensul şi direcţia sau habar n-au despre ce este vorba. Asta că n-au habar, teoretic este până la urmă ok, fiindcă ar putea să însemne că pornesc pe un drum necondiţionaţi însă şi aici se confirmă o altă observaţia de-a mea: practica infirmă teoria şi asta ca urmare a faptului că odată pornit pe un drum greşit, este dificil să ajungi la destinaţia dorită. Read more Notorietate obscură – pseudo concurs cu premii fictive

Crizat. Din nou.

Nu vreau să mă dau mare, dar din puţine lucruri la care chiar mă pricep, una este muzica. Şi am tot scris despre diferite discuri, am făcut-o cu consecvenţă şi o fac şi anul acesta. Anul acesta mai mult ca niciodată.
Nu ştiu să schimb o siguranţă dacă se arde, nici garnitura de la robinet nu ştiu să o repar, nu ştiu cât fac 79 minus 8 la pătrat, dar câtă muzică bag eu „în vene”, nu prea cred că sunt mulţi şi nu doar o bag, dar pierd vremea şi scriu despre cam tot ce consum. OK. “Io” ştiu ce-i aia un “riff”, da’ habr n-am ce reprezintă “un blog de criză sau un blogger crizat”. Să mă lămuriţi, vă rog.
M-a surprins puţin Flavius când m-a nominalizat într-un clasament de bloguri şi bloggeri la secţiune (obscură) „blog de criză sau blogger crizat”, dar nu e o lume perfectă şi în general nu fac „io” mofturi. M-am gândit că Flavius mi-e prieten, ştie mai bine şi evident, ştie şi ce nu ştiu eu. 😀
Acum m-am trezit în aceeaşi oală – a se citii categorie – şi pe un alt blog, la Lucia Verona.

Read more Crizat. Din nou.

Blog de criză sau blogger… crizat

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1zxTD0p2qe0]

Aveam alte planuri – sau mai corect spus: şi alte planuri – aproape-n paralel cu blogul despre escapada mea de 7 zile-n Egipt – versiune mea de… criză la 7 ani în Tibet – am scris şi primul blog de întoarcere şi „disc la rotisor” însă viaţa ne mai prinde şi-n offside, cu mâţa-n sac, raţa-n gură sau…pantalonii în vine. 😀
La plecare Flavius mi-a promis o „prăjiturică” şi cum dimineaţa mereu am glicemia scăzută şi am nevoie acută de infuzie de dulce necondiţionat, am dat târcoale la el să-mi încasez cireaşa de pe tort.
Nu mică mi-a fost surpriza când am citit un clasament al blogerilor în care mi-a revenit şi mie un locuşor şi fiindcă mereu am o minte suspicioasă (Elvis, The King 😀 ) şi nu cred în coincidenţe, lucrurile se leagă – cel puţin pentru mine -, au sens, fiindcă mă obsedează (obsesiv 😀 ) şi vroiam să scriu despre „midlife crises” (criza vârstei de mijloc) şi cifra 15 – locul din clasament – mă obsedează de când cu „The High End of the Low”-ul lui Manson şi-n Tarot, cartea cu nr. XV este… Diavolul, probabil cea mai dificilă carte de „tradus”, o carte alunecoasă cu semnificaţii incerte sau negative cum ar fi tentaţii, ispite, încăpăţânare, nemulţumire, risc, dar şi trezirea sinelui, echivalentul astrologic al planetei Pluto care pune în calea noastră probele cele mai dificile şi mai profunde de destin şi are o intensă conotaţie karmică..

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ic13Nqcj3Nw&feature=related]

Spun ceea ce i-am scris şi lui Flavius drept mulţumire: “Blog de criză sau blogger… crizat” nu ştiu ce înseamnă şi nici la ce foloseşte (nu definiţia ci blogul meu! 😛 ), dar cu siguranţă ceva-ceva înseamnă şi tot ce pot să promit este că am să o ţin tot aşa. Ruşine să-mi fie că nu-mi e ruşine.”
Nu înţelegeam de unde până unde 493 de vizitatori ieri… ha ha ha! 😆

(asta să vedeţi că nu mă obsedează traficul...ha ha ha!)
(asta să vedeţi că nu mă obsedează traficul...ha ha ha)

Mai vroiam să spun că blogul nu este nici concurs de frumuseţe – catwalk -, nu este nici „cine ştie câştigă”, nici măcar oglindă nu cred că este, sincer, nu cred că reprezintă cu nimic mai mult decât semnificaţia pe care i-o acordăm noi propriului nostru blog – la fel ca şi cu toate celelalte lucruri din viaţa noastră.
Nu mă preocupă nici câţi oameni mă citesc ori ba, nici poziţia mea din Zelist (2440), BlogRank-ul (722) sau W.T.A.-ul (189/2053). Nu cred că numărul cititorilor reflectă calitatea postărilor – şi asta nu fiindcă nu aş fi (foarte) citit ci pur şi simplu, nu cred. Să iau exemplul Top 10-ului de la Zelist, se învârt pe primele poziţii cam aceleaşi nume (sonore), Cabral, Mircea Badea, Ciutacu, etc, bloguri din punctul meu de vedere accentuat „corporatiste” care mie nu-mi transmit absolut nimic. Cum nici mulţi din celebrii blogeri populari (gen Zoso, Visurat, etc) nu-mi spun niciodată absolut nimic. Ştiu, sunt sever în afirmaţii, dar sunt – încă o dată – diabolic de sincer.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bcZ9CSAzo7w]

Pomenea Manson de „guts”, eu nu aş avea curajul – nu acum – să fac un clasament fiindcă cu siguranţă aş provoca supărări, aş zgâria cu nonşalanţă orgolii, aş stârnii furia multora. Dar nu de asta mă tem ci de nedreptăţile pe care cu siguranţă le-aş comite. 🙂
OK.

Am nu una ci zeci (sute sau mii) de probleme mai mult sau mai puţin reale şi/sau imaginare. Cine n-are? Una din problemele mele este de exemplu că nu-mi recunosc, nu-mi simt vârsta. M-am blocat în subconştient la 28 de ani şi chiar dacă bat în 40 îmi este aproape imposibil să admit că mă pot confrunta cu amintita criză a vârstei de mijloc fiindcă aceea vârstă pare extrem de îndepărtată de mine. Şi…nu este.
Parcă sunt într-un glob de sticlă, fragil şi iluzoriu, mă privesc cu detaşare de undeva de departe şi cu toate acestea îmi tot scapă ceva sau câte ceva.
Viaţa mea pare perfectă sau patetică în funcţie de cum se sparge lumina pe suprafaţa alunecoasă a acestui glob imaginar şi adevărul încă o dată se dovedeşte termen depăşit şi abstract condiţionat. Păstrez secrete dosite-n dulap, în buzunare cusute cu vise albe, în fundul unor sertare ticsite cu nimicuri de care nu mă pot despărţii.

Acum 2 săptămâni m-a vizitat un prieten şi după ce a onorat baia mi-a spus un lucru care mie nu-mi sărise-n ochi: baia este plină de tot felul de tuburi, creme, şampoane, sticluţe şi cutiuţe, asta a păţit şi el, avea doar 2-3 „chestii” în baie până când s-a instalat în viaţa lui o „ea”. M-am uitat cu acel suspect „alt ochi” în baia mea şi da, am în toată înghesuiala de pe rafturi, dulăpioare plus marginea băii ticsite doar un aparat de ras, o spumă de ras, un aftershave şi o periuţă de dinţi cu pasta aderentă. În rest sunt complet şi dezarmant de înghesuit, sufocat de tot felul de produse care habar n-am la ce folosesc. Şi din acel moment acest lucru a început să mă enerveze teribil.

Aşa începe fiecare avalanşă. De la un fulg aparent rătăcit.
Ieri mi-a mai făcut o vizită, mi-a cerut o consultanţă-n Tarot şi viaţa lui, dilemele lui, problemele cu care se confruntă m-au aruncat înapoi la dilemele mele, deciziile mele, greşelile pe care le-am comis, capcanele în care am intrat (conştient) acum ceva ani.
Şi iar trebuie să spun: nu cred în coincidenţe.
Şuturile-n fund, palmele peste ochi au forme multiple, vin toate din senin, pot fi subtile sau stridente, dar toate sunt semnale de trezire.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_dygzfUVCk0]

„Podeaua frige ca un bec”.
Nu de decizii mă tem ci de unele consecinţe. Cu toate acestea este timpul să mă încalţ şi să-mi urmez drumul. Mă pot fofila de toată lumea, dar nu şi de mine. (Şi nici de Tine. 🙂 )

Nu ştiu dacă vin vremuri (şi) mai căcăcioase, noi suntem (şi) mai căcioşi sau s-au aliniat astrele în cine ştie ce conjunctură (ne)favorabilă şi se duce inevitabil dracului totul în jur… Habar n-am ce o să fac peste 15 minute, dar să-mi mai dau cu părerea şi despre „alte alea”..?!
Încerc să-mi remixez viaţa. M-am crizat nene!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DuLPhsrt4dg]

Sharm el-Sheikh – Savita Resort & Spa

Ruby îmi spunea acum o săptămână: „pare un colţişor interesant de văzut şi explorat”. Acum aş adăuga, un colţişor de paradis şi…paradoxuri. Coexistă un Egipt de vis, de basm, de 1001 de nopţi şi un Egipt real, izbitor, crud şi care eclipsează cel mai teribil grotesc. Sunt multe de povestit, la unele lucruri am să revin, tot grupul nostru a fost extrem de impresionat şi acest lucru ia impresionat şi pe egiptenii cu care am luat legătura, ideea ar fi să facem ceva pentru copii egipteni, vom încerca să strângem măcar haine şi jucării într-o primă fază şi să încercăm să le trimitem unor familii nevoiaşe şi unor organizaţii non-guvernamentale. Lângă hotelul de lux, reciful de corali, apa incredibil de curată şi peştii care înoată lângă tine, la nici doi paşi, peste gard, realitatea este foame şi mizerie. Un contrast ţipător de care se pare că majoritatea turiştilor nu par deranjaţi, întorc pur şi simplu capul. Pe noi ne-a izbit, asta poate şi prin prisma faptului că din grupul nostru – 9 adulţi şi 3 copii – 2 sunt de profesie asistenţi sociali… Însă nu trebuie să fi sociolog să realizezi diferenţa dintre sărăcia de la noi şi ce am găsit în Egipt.
Dar despre asta o să mai vorbim.

Îi mulţumesc şi lui Lilith pentru sfaturi şi informaţiile despre Egipt, chiar dacă le-am citit abia acum la sosire… 🙂

Am plecat sâmbăta, 23 ianuarie de pe ex-Otopeni cu ceva întârziere, dar a fost un zbor lin, fără probleme şi în mare parte am recuperat toată întârzierea pe parcurs. Stewardesele au fost foarte amabile, am primit sucuri, apă minerală, cafea şi ceai, o porţie de orez cu 3 cuburi de piept de pui şi un mic desert, dar nu călătoream să ne îndopăm! Pentru mine a fost primul zbor, dar a fost absolut ok. M-am mirat de cât de mulţi români au optat pentru o mini vacanţă-n Egipt pe timp de iarnă. Lume pestriţă, pensionari, tineri teribilişti, familişti, cupluri la 40-45 de ani şi… amanţi. 🙂
Dacă la Bucureşti erau -7 grade, la Sharm el-Sheikh la ora 11 erau +24. 😀 Vama şi formalităţile au durat destul de mult, viza costă 15 $ de persoană, dar una peste alta, egiptenii s-au arătat destul de amabili, n-au fost probleme. Ne aşteptau două autocare şi 2 ghizi ai firmei Tez Tours, am fost împărţiţi pe grupuri în funcţie de hoteluri. Drumul până la Savita a durat cam 15 minute, ne-au surprins desele baraje ale miliţiei/armatei şi gardurile de beton cu cioburi în vârf.
Savita este un hotel construit recent, în 2005 şi încă se mai construiesc corpuri suplimentare, vile adiacente şi porţiuni de plajă. Chiar dacă la prima vedere – şi mai ales în fotografii – arată destul de butucănos, în fapt Savita este chiar un hotel cu un oarecare stil, are o căldură familiară care contrastează plăcut cu dimensiunile sale (369 de camere), cu spaţiile largi.
La recepţie a fost îmbulzeală, am fost sfătuit să strecor 10 $ în paşaport pentru o cameră mai bună, aveam numai bancnote de 100 şi o singură hârtie de 5, am „sacrificat-o” pe aceasta. Ni s-a spus că vom primii camerele abia la ora 14, aşa că îmbrăcaţi bine de iarnă, ne-am înfipt pe terasa centrală cu bar şi ne-am răcorit cu bere. La ora 13 ne-am mutat în sala de mese şi am luat prânzul. Faţă de ce am găsit în Turcia anul trecut, sortimentele de mâncare au fost mai puţin diversificate şi spaţiul lor de expunere foarte restrâns, astfel se crea înghesuială şi s-a cam stat la coadă, dar nimic din prostiile citite pe net nu s-au confirmat. La primul prânz am mâncat un escalop de vită delicios, zilnic puteai opta între o supă cremă şi o supă de legume, garnitură aveai mereu orez, cartofi sau diverse paste, era un colţ de pizza şi un colţ Egiptean unde găseai tot felul de preparate din vită, oaie sau peşte, aveam salate şi fructe. Mai ales unii bucureşteni s-au plâns de meniu, ca să citez „se aşteptau să fie serviţi regeşte”, da’ „io” zic că astea-s fiţe, la 200 de euro cât a costat practic cazarea şi All Inclusive-ul pentru o săptămână (restul de 114 euro fiind biletul de avion), totul a fost mai mult decât satisfăcător. Pe ăştia cu figuri i-aş trimite la Vama Veche să vedem în ce condiţii se cazează şi ce pot să mănânce şi să bea 7 zile de banii aceştia! Mâncarea însă în general a fost bună, puţine lucruri n-am gustat, de exemplu mezelurile nu mi-au câştigat încrederea şi nici crenvurştii, dar era brânză, caşcaval, miere, tot felul de gemuri, ouă. Dimineaţa se făceau ochiuri, omletă şi clătite pe loc, în faţa ta, tot timpul găseai mere, pere, pepene galben, mandarine şi banane, produse de patiserie şi tot felul de prăjituri. Eu nu sunt de fel foarte mofturos iar modul de gătit arăbesc nu este foarte diferit de cel ardelenesc, însă cred că nimeni nu moare de foame cu ce găseşte acolo. Băutura. Votcă, brandy, whisky, rom, gin, sucuri, vin şi bere. Toate egiptene, mai ales tăriile de proastă calitate, dar gurgitabile şi acestea. 🙂 Problema era că ţi se dădea un singur pahar. Adică nu puteai să mergi să ceri 6 beri să duci şi la prieteni. Într-o seară era să-l iau de gât pe unul din băieţi că a stat nevastă-mea la coadă pentru 2 pahare de suc, eu cu fi-meu stând mai deoparte să nu-l calce-n picioare ruşii pe pitic iar bou’ n-a vrut să-i dea decât un pahar de suc. Dar cu 10 $ şpagă pe seară, acelaşi ospătar îţi aducea toată băutura din lume direct la masă fără să mai stai la coadă şi 10 $ în cazul grupului nostru de exemplu nu era un capăt de lume. 😀 Şi aici, diferenţa faţă de Turcia este că dacă la turci dai 10-15 $ şpagă în prima zi, nici dacă-l baţi nu-ţi mai acceptă alt ciubuc, cât timp egiptenii întind mâna zilnic… Ospătarii cel puţin. La barul de pe plajă de exemplu zilnic le strecuram 1 $ ospătarului să ne dea bere câtă ceream şi-n pahare mai mari… Ha ha ha! 😆 În schimb cafeaua este oribilă! În sala de mese te serveai cu „American Coffee”, un fel de cafea la filtru extrem de slabă şi-n rest la bar găseai pliculeţe de ness, însă am dus lipsa unei cafele adevărate. Pe o terasă-n oraş am băut cu 3 $ o cafea, dar tot apă chioară a fost şi-n final, la întoarcere, în aeroport am băut un expresso adevărat, e drept a fost 5 $ în sala pentru fumători.
În hotel se intră la etajul 7 din 8. La acest „parter” este recepţia, sala de mese cu o terasă imensă spre mare, o sală de conferinţe, este un restaurant şi un bar pe bani, internet cafe compus din 2 computere ( 😆 😆 😆 ), sunt birourile agenţiilor de turism, magazine şi-n centru o terasă deschisă cu barul care uneori seara funcţiona şi ca discotecă.
Noi am fost cazaţi în camera 1403 la etajul 4. Tot ţărmul în aceea zonă este stâncos, s-a săpat practic acel spaţiu imens până la nivelul mării în aceea stâncă, din acest motiv este sus parterul, interesantă abordarea. Camerele foarte spaţioase, în cele 2 paturi încap lejer şi 3-4 oameni, baia era dotată cu vană, camera avea o terasă măricică cu vedere la mare. Decorat drăguţ, am fost încântat. O parte din prietenii noştri au fost cazaţi în una din clădirile de lângă corpul principal, un bloc de două etaje, camerele sunt identice cu cele din hotel, doar la baie este doar cabină de duş în loc de cadă.
N-am pierdut vremea, ne-am dus pe plajă.
Dacă aerul avea 24 de grade, apa avea 23. Nu pot să vă descriu cât de curată, transparentă este apa, vezi la 2 metrii fără probleme prin ea, se văd coralii, nu sunt alge deloc şi peştii înoată lângă tine ca într-un acvariu. Incredibil! Intrarea-n apă se face de pe un ponton, asta pentru a proteja coralii. Pontonul în funcţie de condiţiile meteo uneori se balansează destul de puternic, într-o după-masă l-au şi închis din cauza valurilor mari, trebuie să fi atent cum păşeşti pe el. Plaja este şi ea în trepte, malul este destul de abrupt şi stâncos, sunt două locuri pe unde puteai intra direct în apă, însă sunt semi închise, e pus un semn de interzis însă paznicii cam întorc capul şi te mai gonesc din când în când mai mult formal. În schimb este interzisă hrănirea peştilor şi ruperea coralilor şi la asta evident ţin cu sfinţenie. N-ai voie să aduni scoici, corali nici dacă-i găseşti morţi pe ţărm, la vamă dacă te găsesc cu aşa ceva amenda este între 300 şi 1000 de euro, suma este în funcţie de toanele vameşului iar marfa se confiscă, poţi risca şi o interdicţie pentru Egipt. În schimb poţi cumpăra corali şi scoici prelucrate de localnici, cu acestea nu sunt probleme.
Turişti. Foarte mulţi ruşi şi cum spuneam, surprinzător de mulţi români pentru vremurile de criză, însă preţul fiind atât de mic, lucrurile au totuşi sens. Şi doar pentru ideea de a te lăfăi în mare şi la plajă-n ianuarie, în toiul iernii şi tot merită experienţa! În rest, ceva englezi, francezi, câţiva nemţi şi în ultimele zile au venit un grupuleţ mai consistent de italieni. Tot personalul vorbeşte rusa, cu alte limbi te înţelegi mai greu cu ei… 😆
Soarele apune pe la 4 jumătate, 5, este totuşi iarnă şi-n Egipt, iar când apune se răceşte simţitor, temperatura coboară la 14-16 grade destul de brusc. Răsăritul este pe la 6 dimineaţa, pe la 7 deja este cald din nou, însă ziua este totuşi scurtă, doar 10 ore.
Distracţii. Poţi merge-n oraş, sunt cluburi, cafenele şi un bazar, însă mai interesante sunt ofertele agenţilor de turism şi servicii. Noi ne-am împrietenit cu Adam, un băiat simpatic, vorbea bine şi engleza şi ne-a făcut oferte bune, reduceri substanţiale. Dacă de exemplu Tez Tours ofereau drumul la Cairo cu autocarul la aproape 200 de dolari, Adam ne-a furnizat exact acelaşi pachet la 65 de dolari. Tez sunt cei mai scumpi şi serviciile sunt identice indiferent de operator. De Moise n-aveam chef, în schimb au fost multe pensionare care au venit pentru exclusiv pentru el. 😀 Asta nu înseamnă că nu merită excursia pe muntele Sinai şi la mănăstirea Sfântei Caterina. Data viitoare! 😀 Nici la safari n-am fost, dar cei care s-au dus din gaşca noastră au spus că a fost fain. Am ratat şi o plimbare cu barca la insula Tiran, asta chiar merită, o oră costă 100 de dolari, a doua oră – în caz că vrei să-ţi prelungeşti şederea – costă 80, în barcă încap 2 cupluri – la acelaşi preţ – aşa că merită să te combini. Insula Tiran are plajă superbă de nisip şi plaja privată îţi conferă intimitate maximă, vine Valentine’s Day-ul, o mică vacanţă-n Egipt cu o astfel de „escapadă” este o idee genială şi face toţi banii! 🙂
Dacă duminică ne-am lăfăit la soare şi-n apă, luni pentru 45 de Dolari de persoană – mai puţin copii – ne-am dus la scufundări în faimosul Parc Naţional Ras Mohammad. La banii aceştia, cu o barcă am fost duşi în 3 locaţii pentru scufundări sub supravegherea unor instructori profesionişti. Primele 2 locaţii au fost în incinta parcului cu durate de 30, respectiv 40-45 de minute iar a 3-a, în afara zonei ocrotite, într-un loc liniştit cu program de voie de circa o oră, o oră jumătate. Dacă n-ai echipament poţi închiria la mal, dar au şi băieţii pe barcă. Ochelarii sunt 3 Dolari pe zi, de cumpărat găseşti produse de calitate la 15-20 de Dolari. Nu doar merită, dar este obligatorie investiţia, sub apă descoperi o lume fascinantă, nu doar coralii minunaţi, dar zeci de specii de peşti absolut splendizi. A fost o zi cu vânt mai puternic, pe barcă ne-am cam zguduit, din 9 adulţi 6 au şi dat afară plus am cam îngheţat toţi, luaţi-vă haine mai groase cu voi şi prosoape suplimentare. Masa s-a servit pe barcă, a fost ok, intră-n preţ. Toată tura a durat cam 7 ore, am plecat la 9 dimineaţa şi am revenit la hotel pe la 4 după-masa. Pe barcă era şi un camera-man profesionist care a filmat toate momentele importante din excursie şi pentru 30 de Dolari făcea un montaj din material la care se adăugau filmări subacvatice din parcul Ra’s Mohammad, dar şi un filmuleţ cu un tur complet al Egiptului, un DVD cu o durată totală de 2 ore. Dacă ruşii şi englezii de pe barcă l-au refuzat, noi l-am comandat. 🙂
Parcul Naţional Ra’s Mohammad este la 12 km de Sharm el-Sheikh, punctul sudic al peninsulei Sinai unde se întâlneşte Golful Arab cu Golful Sued, loc în care apa are o adâncime de 700 metri. Este zonă protejată din 1983 şi a devenit punctul de atracţie al zonei fiind cea mai mare atracţie turistică şi principala sursă de venit din zonă. Parcul are o suprafaţă de 480 km² din care 345 km² sunt pe apă. Un adevărat paradis!

Egiptul este o democraţie mai mult formală, Mohamed Hosni Mubarak este un fel de Ceauşescu, este preşedinte de 28 de ani şi chiar dacă oficial puterea este împărţită între preşedinte şi prim-ministru (din 2004 Dr. Ahmed Nazif), practic toată puterea este-n mâna lui Mubarak.
Localnicii n-au acces în zona hotelurilor cu excepţia angajaţilor, dar şi turiştii au o libertate limitată de mişcare. Puteam ieşii cu taxiuri sau microbus-uri în oraş, însă în afara oraşului doar în excursii organizate sau cu o aprobare specială de la Poliţia locală. Nu poţi să închiriezi o maşină şi să pleci de capul tău… Sunt filtre militare la tot pasul.
Sărăcia este izbitoare. Mereu m-a preocupat cum o civilizaţie avansată şi măreaţă cum a fost şi cea din Egipt a decăzut în mod misterios şi au ajuns codaşe, sub dezvoltate. Din ce am vorbit cu localnicii, autorităţile nu se implică în nimic, protecţia socială este noţiune necunoscută şi drama sutelor de mii de nenorociţi, oameni fără adăpost, fără venituri, fără minimul de sub-existenţă ne-a impresionat.
Nu ştiu ce putem face efectiv, dar cum spuneam, vrem să facem ceva.
Eu nu m-am dus în excursia la Cairo, dar a fost aparatul meu foto şi David. Nevastă-mea a fost aşa impresionată de o femeie cu o grămadă de copii de i-a dat toate hainele de schimb al lui David şi unor copii de pe stradă mâncarea. Ce este trist – şi înspăimântător – este că nu sunt zeci cum mai vezi şi la noi, sunt mii, sute de mii la tot pasul. Întâmplător, joi când ei erau la Cairo iar eu la masa de prânz, mă gândeam ce risipă este totuşi şi All Inclusive-ul… Lumea îşi umple farfuria de dă pe afară apoi lasă jumătate în ea. În fapt mă gândeam la mâncarea rămasă neatinsă şi de ce nu se face lângă hotel o cantină de ajutor social…

David şi-a descoperit un nou idol: Pamut. Adică Tut-ankh-Amon. 🙂 Mi-a explicat şi că soţia lui Pamut avea doar o ureche, chestie pe care nu ştim de unde a scos-o. Tutankhamon (1341 î.Hr. – d. 1324 î.Hr.) a urcat pe tronul Egiptului la vârsta de 9 ani şi a fost ucis la vârsta de doar 18. Nu se ştie cu exactitate cine l-a ucis, suspectă este şi soţia sa, Ankesekhamon, dar şi Ay, succesorul său la tron. A făcut parte din făcând parte din aşa numitul Noul Regat, dinastia a 17-a, numită şi Epoca de aur a faraonilor. Notorietatea s-a post-mortem se datorează în mare parte faptului că mormântul său de lângă Teba, din Valea Regilor a fost descoperit de britanicul Howard Carter în 1922 şi astfel este singurul mormânt al unui faraon care timp de 3.200 de ani a scăpat nejefuit.

Joi mare parte din gaşcă s-a dus în excursia de la Cairo, eu m-am odihnit şi am terminat lecturarea cărţii de concediu: Pascal Bruckner „Iubirea faţă de aproapele”. Poate o să povestesc şi despre asta.
7 zile au trecut ca 3… vacanţele sunt parcă mereu prea scurte şi admit, încă sunt buimac, ameţit, probabil aş mai putea povestii multe. Nu-mi iese din cap nici imaginea peştilor de lângă noi din apă – parcă o armonie firească a omului cu natura care pare tot mai fantastică, ireală – şi nici sărăcia oamenilor locului, o tristeţe amestecată cu revoltă şi acea furie pe care o simţi când ceva este atât de nedrept şi nici nu ştii ce ai putea face. Sper să putem face ceva, dar sunt conştient că nu sunt nici Crucea Roşie, nici O.N.U…

Întoarcerea a fost cam de calvar. Am plecat ieri dimineaţă la 9 de la hotel, urmând să decolăm la ora 11 şi un sfert cu o cursă Tarom. La aeroport am fost anunţaţi că există o întârziere de 3 ore, apoi au spus 30 de minute, apoi două ore jumătate şi iar 3 ore… În final pe la 13 jumătate a sosit avionul, ne-am îmbarcat, dar surpriză, cică aveam 2 pasageri întârziaţi de aşteptat! Pasagerii s-au certat cu stewardesele, stewardesele nu prea aveau răspunsuri şi nici nu au reuşit să comunice prea convingător, a intervenit şi pilotul, dar tot degeaba. Acesta din urmă ne-a ameninţat că la 5 iese din tură şi ne lasă baltă…ha ha ha! 😛 😛 😛
În final am decolat pe la ora 16 şi la ora 19 am ajuns la Bucureşti. A durat mai bine de o oră descărcatul bagajelor aşa că în final, acasă-acasă am ajuns după ora 21, au fost 12 ore cam obositoare.

Sper să mă mai întorc în Egipt, dar acum am să mă întorc la treabă. 🙂 Am făcut peste 2000 de poze, am selectat 471 să vedeţi o mică parte din ce am văzut, dar nici o imagine nu este nici măcar o frântură faţă de lucrurile văzute acolo.

Mare shopping n-am făcut, câteva atenţii pentru rude, mi-am cumpărat o eşarfă, m-am întors cu câteva pietricele în buzunar. 🙂 La trei persoane ai dreptul la 60 de kg în cală, noi am avut nici 20… 😛

Egiptenii vor să transforme zona într-o rivieră după modelul Antalia însă mai au ceva de lucrat cu serviciile, însă oferta naturală este fascinantă. Nouă cameristul ne-a sustras cei 25 RON lăsaţi de rezervă într-o gentuţă de cosmetice-n cameră cu toate că l-am “premiat” cu 5 Dolari şi în penultima zi, în timpul mesei de prânz cineva ne-a uşurat şi de un prosop ce ne-a mai costat 15 Dolari, dar asta e, se mai întâmplă… 🙂

8 zile am fost rupt de realitatea flăcărilor mov, al celor minus 20-30 de grade, al noului dopaj a lu’ Mutu… Ajuns ieri seară în Piaţa Unirii, eram cu căştile în urechi când m-a “interceptat” o puştoaică frumuşică, cu părul vopsit roşu şi pearcing în buze. Mi-a spus ceva din care am înţeles doar că-mi cere bani, i-am spus că mai am doar o hârtie de 1 RON, m-am scormonit de portofel şi i-am dat-o. Mi-a mai spus ceva din care am înţeles doar că mi-a mulţumit că am ascultat-o – ce din cauza muzicii din căşti nu era adevărat – şi am mai înţeles cuvântul “ţigări” aşa că m-am căutat prin buzunare şi de pachetul de ţigări şi i-am dat câteva…

Bine v-am găsit. 🙂

Metalhead.ro. – LOL

Brushvox Vs. People. 😀
Uneori încep să cred că sunt ceea ce de fapt nu sunt. Un certăreţ. Sau – fuck! – un supărăcios. Sau…dracu ştie ce. În ultima vreme vreau – nu vreau, îmi fac tot mai mulţi prieteni… ha ha ha! 😛
Am zis că las dracului politica să nu mai am discuţii. Discuţiile mie îmi plac, adică atunci când chiar sunt discuţii, se confruntă idei şi argumente şi din acestea în final iese ceva, rămâi cu ceva. Ideea nici nu e să ai tot timpul dreptate, ci să te confrunţi, să-ţi confrunţi ideile, părerile, cunoştinţele cu ale altora. Ei, din astea mai rar, mai ales pe net, dar asta-i altă poveste!

Nu vă plictisesc, anu’ trecut mi-am făcut la un moment dat – cred că prin mai – cont pe Metalhead şi am început să-mi pun o parte din scrieri şi acolo. Am ajuns destul de repede apreciat, mai ales de cititori, dar şi de administratori. În definitiv a apărut un bou care făcea muncă voluntară. 😀

Recenziile mele de discuri au fost probabil cele mai apreciate, citite.
Apoi cam din toamnă încet-încet a început treaba să scârţâie.
La un moment dat căutam nişte informaţii despre o trupă şi am găsit un articol pe Beatfactor.ro şi am constatat cu stupoare că era scris de mine. Am verificat, m-am logat şi parola folosită pe Metalhead funcţionează şi acolo. OK, n-am citit „io” user agreement-ul. În România sunt multe site-uri în oglindă, nu e neapărat un lucru normal, dar trec peste asta.
Am postat un review la un album pe Metalhead, a 3-a zi a dispărut. Atunci Morrison mi-a spus că fiindcă albumul încă n-a fost lansat oficial. He he he. E genul de fază: prostul cu hoţul. M-am apucat de lucrat în presa scrisă prin ’93, apoi am fost redactor şi moderator la un post de televiziune, am colaborat cu câteva reviste, apoi iar am lucrat o vreme în redacţia unei reviste. Am fost şi reprezentantul unei case de discuri în România pentru o perioadă de aproape 2 ani, apoi în perioada în care am locuit la Budapesta, am fost prieten cu multă lume din presă, am avut casa mea de discuri de garsonieră şi am avut contacte cu alte case de discuri şi trupe, management-uri. Materiale promoţionale se dau presei, uneori cu piese trunchiate, alteori materiale integrale şi idee tocmai asta e ca publicul – potenţialul cumpărător – să fie informat, anunţat despre o nouă apariţie.
Acum despre descărcatul ilegal de mp3-uri de pe net am mai tot vorbit. Nu intru în toate detaliile, dar cred că omul descarcă, ascultă şi dacă este fan, dacă un material chiar îi place, în final îl mai şi cumpără. Eu aşa fac. Tot în perioada petrecută la Budapesta mi-am cumpărat peste 2000 de CD-uri originale, unele le-am găsit doar ca import America sau Japonia, am dat pe unele o cârcă de bani. Acum am buget mai mic, am copil şi alte priorităţi, cumpăr mai rar, recunosc. Însă revenind la scris, cred că prestez o muncă voluntară şi în beneficiul artiştilor şi al caselor de discuri.
Bun. Apoi n-au mai pus de pe pagina de blog pe cea cu recenzii scrierile, ba, s-a apucat Morrison şi a pus recenzii la albume mai vechi. Nu de alta, da’ la un moment dat erau recenziile mele cele mai citite şi probabil a început să deranjeze. În fine! Toţi suntem puţin paranoici…
Aşa am ajuns anul acesta să nu-mi mai pun articolele integral ci să las doar o introducere şi link. Chiar mă gândeam când voi fi urecheat şi a venit şi asta – merită să dai click! 😀 . Tot ieri seră.

„brush fără supărare dar ultimele tale bloguri sunt strict pentru a-ţi promova doar blogul şi nu e frumos 🙂 ”

Păi, treaba stă aşa. 1. am un blog „simplu”, nu vând spaţiu publicitar pe el, nu câştig nimic de pe urma lui, nici măcar la concertele pe care le-am promovat n-am cerut şi primit vreodată vre-o invitaţie. Să promovez ce? Egoul? L-am promovat destul la 20 de ani cântând. De supărat, n-am de ce să mă supăr. 2. Treaba – zic eu – stă cam aşa: de exemplu despre Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine n-a scris nimeni pe Metalhead. Dacă cineva dă o căutare pe Google să zicem, găseşte mai repede pagina de pe Metalhead decât blogul meu, dacă chiar îl interesează, dă click şi ajunge şi la mine. Eu aş numi-o simbioză. Nimeni nu pierde nimic, nu costă nimic. Dar cum i-am spus şi lui Morrison, dacă doreşte, îmi şterg contul, şterg toate articolele, în definitiv oamenii pot venii şi direct la mine fără să mai treacă şi prin Metalhead, nu-i nicio problemă. Dar ca să lămuresc şi ce mare trafic îmi fac „io” cu link-urile de pe Metalhead, aceasta e statistica accesărilor prin link (referinţe) pe ziua de ieri:

Adică dintr-un total de 244 de accesări pe ziua de ieri, 3 vizitatori mi-au venit de pe 2 link-uri de pe Metalhead. 😀 M-am scos!

Fiind şi început de an, rockerul nici nu e scriitor renumit prin vocaţie, la pagina de blog-uri până ieri seară erau aproape numai postările mele.
S-a gândit Morrison şi… s-a pus pe treabă. Vorba lui: LOL. Să nu mai fie blogurile mele despre muzică, să fie mai bine ceva gen… Bravo. 😛

Spor frate şi… Rock!

Rămân şi eu Bravo. Bravo Punk. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1Gn0e7kvTA]

The Dark Side of the Moon

Se spune că pisicile şi femeile sunt curioase, eu zic că şi bărbaţii, oamenii în general sunt curioşi. Tot aşa, despre secrete se presupune că sunt menite să fie descoperite. Secrete – schelete-n dulap – avem toţi, ale noastre sunt tabu, ale altora sunt de… descoperit. Slobod la cuget, am vorbit despre masturbare, nimeni nu admite şi cu atât mai puţin se făleşte cu faptul că se masturbează, cum nimeni nu admite că descarcă sau îşi achiziţionează materiale pornografice. M-am luat cu prostiile şi zău că nu despre asta vreau să vă povestesc! Cel puţin nu acum. 🙂
Ideea era „the dark side” – partea întunecată -, necunoscutul, secretul, misteriosul care ne atrage.

Am avut „A Walk on the Wild Side” – mai mult sau mai puţin cu… Gicu – era previzibilă, la îndemână şi incursiunea în „The Dark Side of the Moon”.
Întâmplarea a făcut că plimbându-mă azi pe net, am dat de o pagină cu şi despre muzică, Muzika Magikaunde m-am regăsit în Blogroll şi mă simt onorat – şi unde am găsit o postare despre muzica din 2009 şi am citit un articol interesant despre… „The Dark Side of the Moon”: 5 faze întunecate ale Lunii. Le recomand pe ambele. Şi nu numai.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZSi02uccrc]

Asta însă nu mă întoarce din drum. Îmi fac şi eu plimbarea şi damblaua cu „The Dark Side of the Moon”, albumul din 1973 al celor din Pink Floyd este şi cel mai de succes disc al lor. Albumul a rezistat un timp record în Billboard – 741 de săptămâni, se estimează că s-a vândut în peste 45 de milioane de exemplare şi astfel este unul din cele mai vândute discuri din toate timpurile.
A fost re-editat de nenumărate ori, cea mai interesantă din aceste ediţii fiind cea pentru a 30-a aniversare a lansării, re-mixat şi lansat în format Super Audio CD. Chiar şi membrii trupei spuneau că această realizare a scos la suprafaţă sunete,  instrumente pe care abia ţineau minte că le-au imprimat, dar până atunci nu se auzeau.
Despre cele 10 piese ce însumează 43 de minute de muzică s-ar putea povestii zile şi pagini întregi. N-am să povestesc nimic fiindcă nu cred că am ceva de adăugat la tot ce s-a mai spus, nici nu vreau să vă plictisesc şi în definitiv: muzica e de ascultat.

Mie îmi plac prelucrările, cover-urile. Am o colecţie fabuloasă de astfel de piese şi discuri, sunt maniac.
Cum este şi firesc, n-au scăpat nici Pink Floyd, n-a scăpat nici „The dark Side of the Moon” de tentaţia de a fi reorchestrate, reinterpretate, rearanjate de diferiţi artişti.
Am în colecţie piese şi albume tribut Pink Floyd, majoritatea din zona Electro, Trance, Chillout şi Tehno, dar şi Rock, Country, Bluegrass şi Industrial sau Gothic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zny_iiS8NJk&feature=related]

În 2003 este lansat „The Dub Side of the Moon”, albumul de debut al proiectului Reggae Easy Star All-Stars, un material care reinterpretează albumul Floyd în manieră Chillout/Trance şi Trip Hop  înbinat cu Reggae. În 2006 scot un disc asemănător dedicat formaţiei Radiohead şi anul acesta au lansat „Easy Star’s Lonely Hearts Dub Band” – material evident ce reiterează muzical faimosul album The Beatles.

„Return to the Dark Side of the Moon” este un disc realizat sub bagheta lui Billy Sherwood în 2005 şi lansat în 2006 ca urmare a unui alt material, „Back Against the Wall”, reinterpretarea albumului „The Wall” al aceloraşi Pink Floyd.
Sherwood a adunat la o laltă o listă impresionantă de muzicieni din formaţii cu greutate ca: Zappa, Yes, King Crimson, UFO, Journey, Sefferson Starship, Asia, Whitesnake, The Firm, The Doors, Toto, Supertramp, Styx, etc pentru realizarea ambelor materiale, un deliciu pentru orice ascultător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HiaGECY8LWw]

În 2006 apar două materiale.
Pe de o parte Dream Theater imprimă live în Japonia tot albumul, discul este o interpretare în oglindă, fidelă originalului, dar interesantă ca abordare şi sunet. Este un „bootleg oficial”, trupa mai are la activ astfel de tributuri pentru Metallica („Master of Puppets” – 2004), Iron Maiden („The Number of the Beast” – 2005) şi Deep Purple („Made In Japan” – 2007).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPOrXSu_eKk]

Celălalt material îi aparţine cântăreţei, compozitoarei şi actriţei Mary Fahl, cunoscută din formaţia October Project. Albumul „From the Dark Side of the Moon” este finalizat în toamna lui 2006, însă din cauza restructurărilor de la casa de discuri V2 Records unde are contract artista, discul a fost pus în vânzare doar în formă electronică şi câteva copii promoţionale au ajuns pe eBuy.
Este un disc extrem de intens, colorat, Mary Fahl are o voce expresivă şi puternică, dar ea a imprimat şi o mare parte din părţile instrumentale şi muzica ei se aventurează de la faze de Rock Progresiv şi sonorităţi experimentale până în zona Electro-Ambiental, World Music şi până la Jazz, Blues şi Folk într-un coctail sonor extrem de proaspăt şi incitant. Pe mine m-a câştigat definitiv Mary Fahl. 🙂

În 2008, patru muzicieni de Jazz: Sam Yahel, Ari Hoenig, Mike Moreno şi Seamus Blake realizează şi o acoperire Jazz a materialului: „Jazz Side of the Moon”, un disc incitant, o provocare interesantă, o coloratură deosebită dată materialului original.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GnP8-xofiz8&feature=player_embedded]

Anul trecut am tot vrut să pomenesc de The Flaming Lips şi albumul „Embryonic”, dar cumva – ca şi cu Buckethead – îmi vine mai greu să vorbesc, decât să ascult şi lucrurile mi-au luat-o înainte, în decembrie trupa a mai lansat un material: „The dark Side of the Moon”. Pentru acest disc au apelat şi la veteranul Henry Rollins, la trupa Stardeath and White Dwarfs şi la solista canadiană Merrill Beth Nisker cunoscută sub numele Peaches.
Este un disc experimental, cu sonorităţi Rock, Electro şi Blues în egală măsură, un material avangardist, zgomotos, Indie în adevăratul sens, surprinzător doar pentru cei care nu cunosc trupa, dar interesant şi provocator pentru orice fan Pink Floyd.
Ştiu, cunosc mulţi fani Pink Floyd, ştiu că sunt conservatori, astfel de discuri mulţi le consideră blasfemie, însă aceste experimente scot în evidenţă alte dimensiuni al unui material genial şi de referinţă, cred că sunt binevenite.

🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zlY-JlE5ZCo]

Aaaaaaaaaaa! Şi era să uit! Mai este un disc interesant, să zic aşa colateral: “The Dark Side of the Spoon”, discul genial al celor din Ministry din 1999. Ei au “răstălmăcit” doar titlul, au explorat într-o altă direcţie, însă au creat un material extrem de întunecat, grav, tulburător şi avangardist. Merită ascultat!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oZgAohO31eI]