Home › Posts tagged actualitate › Page 15

actualitate

regimul băse II, guvernul boc IV – la vremuri noi, tot…noi

Posted on by — 4 Comments ↓

Ţară, ţară, vrem guvern. Pe cine? Pe boc! Ha ha ha! 😛
Sau – şi mai la subiect: de ce ţi-e frică, nu scapi: boc. Sau: Pic şi… boc. 😛 😛 😛

Suntem nişte ratangii. Nu vreau să reiau toate discuţiile din campanie, de ce mai bine Geoană decât băsescu. Dinescu a spus-o de câteva ori foarte bine şi a mai repetat ideea cu regret şi acum: un premier neamţ, un bărbat „salon”, cu ţinută, era o şansă. Şi cred că se găsea şi un guvern cu miniştrii mult mai competenţi cu care să facem o echipă combatantă în vremuri de… căcat. Un guvern care să se concentreze asupra problemelor stridente ci nu să fie preocupat cu ştergerea urmelor de fraudare, delapidare, deturnări de fonduri şi servirea clientelei politice.
N-a fost să fie! La noi nu e niciodată de 20 de ani încoace.
Dacă acum 20 de ani cineva-mi spunea că ameninţarea comunismului va aduce la putere mafia securistă, îi râdeam în nas… sau stăteam acasă şi „io” la televizor.

Regimul băse a debutat cu „i-am ciuruit” apoi a dat-o în reconciliere ca-n final Popey de Constanţa să se „vadă nevoit” să-l desemneze pe valetu’ perfect, hopa Mitică boc, premierul destituit de Parlament prin Moţiune de Cenzură cu tot cabinetul său, drept nou premier. Nu o fi o ambiţie politică, dar cu siguranţă este un semnal clar „cine e şeful”.
Tentativa de a atrage PNL-ul şi în ultimă instanţă PSD-ul în guvern a fost un gest mai mult formal şi dacă totuşi reuşea, PD-L-ul avea pe cine să dea vina pentru noile „insuccesuri” şi nerealizări. Cei care au luat-o rău în mână de data aceasta sunt UDMR-ul: cred că boc le-a promis fonduri pentru administraţiile locale, altfel nu-mi explic cum au acceptat participarea la acest guvern de desene animate. Pe de altă parte, dacă treburile nu o să meargă – şi nu prea văd de ce ar merge – o nouă alianţă PNL-PSD-UDMR este foarte probabilă şi boc cu guvernul său mai poate bifa o realizare: o să fie singurul premier şi guvern picat de Parlament de două ori consecutiv prin Moţiune de Cenzură. Asta – se presupune – cândva prin martie. Suspect de multe voci din afara ţării şi din interior, vorbesc despre ample proteste de stradă în aceea perioadă… Se coace (iar) ceva şi suntem preparaţi?

Cum arată a 4-a minune de guvern?
Un cabinet cu 17 membri: 15 ministere şi un premier şi un vicepremier. PD-L şi-a însuşit 9 portofolii, UDMR 3, au fost desemnaţi 4 specialişti şi din partea parlamentarilor „independenţi” avem o singură nominalizare.

Din partea PD-L: Premier – Emil Boc

Ministrul Energiei – Adriean Videanu
Ministrul Administraţiei şi Internelor – Vasile Blaga
Ministrul Transporturilor şi Infrastructurii – Radu Berceanu
Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului – Daniel Funeriu
Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Mihai Şeitan
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului – Elena Udrea
Ministrul Comunicaţiilor – Gabriel Sandu

Din partea UDMR: Vicepremier – Marko Bela

Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional – Kelemen Hunor
Ministrul Sănătăţii – Cseke Attila
Ministrul Mediului – Laszlo Borbely

Din rândul tehnocraţilor au fost desemnaţi:
Ministerul Finanţelor Publice – Sebastian Vlădescu
Ministrul Justiţiei – Cătălin Marian Predoiu
Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale – Mihail Dumitru
Ministrul Afacerilor Externe – Teodor Baconschi

Din rândul parlamentarilor independenţi existată o singură nominalizare: ministrul Apărării Naţionale – Gabriel Oprea.

O primă problemă s-a şi ivit la Kelemen Hunor: Cultele au fost „decupate” de la minister şi de ele o să se ocupe direct premierul. Pe de o parte, Hunor evident nu este ortodox, pe de altă parte, ţin minte că şi anul trecut o grămadă de bani s-au scurs spre biserică, evident din interese… politice.
Acum nu că vreau să fiu eu rău, da’ eu Cultele le-aş scoate complet din schema guvernamentală şi în general de sub patronatul statului. Suntem în secolu’ XXI, sau..? Şmecheria mare este următoarea: se tot dau bani de la buget pentru construcţia, reparaţia sau restaurarea unor biserici. Cum se procedează? Biserica nu este obligată prin lege să angajeze constructorul în urma unei licitaţii ci alege pe cine pofteşte după bunul plac. Buuuun! Cei aflaţi la putere se înţeleg cu biserica cine o să execute lucrarea – adică clientela politică – şi atunci se alocă banii de la buget.

Mai e o şmecherie şi…tot cu UDMR-ul. Pădurile au fost scoase de la Agricultură şi “vârâte” la… mediu. Nu a fost nominalizat Attila Korodi care cred că a fost unul din puţinii miniştrii OK – s-a opus şi a blocat proiectul Roşia Montana – ci a fost propus… Laszlo Borbely. Borbely are o fabrică de mobilă şi e prieten cu Verestoy, da ăla cu cheresteaua. Clar?

Roşia Montna este o altă “belea”…

În rest, mare lucru nu e de spus. UDMR s-au pricopsit cu o castană fierbinte: sănătatea. 4 ministere dificile au fost pasate la „independenţi” – asta ca să vedem cât de responsabili sunt cei din PD-L. Şi pasau şi Ministerul Muncii la PSD dacă le ieşea şmecheria…
Ministerul Dezvoltării Regionale la discreţia doamnei udrea nici nu mai merită comentat, cum nici prezenţa în „noul” guvern al etern guvernanţilor videanu, berceanu, blaga…

băsescu a predat şi preluat şefia statului. N-a suflat o vorbă despre corupţie. Modernizarea statului, în viziunea băsesciană este un Stat prezidenţial cu un Parlament… ciuruit. “Democraţia veritabilă” sună naşpa… mă ia cu ameţeala. Statul la ora actuală este monopolizat monocolor: portocaliu. Nu ştiu despre ce vorbeşte băse, dar la guvernul său “miraculos” numai despre depolitizarea statului nu o să asistăm. Multă-multă demagogie şi în spatele vorbelor nu ştim ce e. Sau nu vrem să ştim. Cât despre unitatea şi reconcilierea mult pomenită de băsescu, ce să vorbim? Poporu’ a votat, poporu’ să înghită. Şi… are ce.

P.S. M-am săturat până peste cap de toate acestea. Nu mai vreau să aud nimic.

The Big Pink – A Brief History Of Love

Posted on by — No Comments ↓

Pe The Big Pink îi laudă toată lumea. Şi NME, dar şi cei de la Pitchfork de al căror părere merită de cele mai multe ori să ţii seama. Conform proverbului, mereu m-am ferit de fructele pomului lăudat, totuşi am făcut o încercare cu acest grup britanic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LiHVNfrstnc]

Duo-ul este format din Robbie Furze şi Milo Cordell, colaborarea începe în 2007 şi în octombrie 2008 este lansat şi primul vinil 7” „Too Young to Love”, disc auto-produs.
În februarie 2009 semnează pentru 4AD, o casă de discuri independentă cu greutate din Anglia înfiinţată-n 1979 şi având sub oblăduire nume ca: Camera Obscura, TV on the Radio, Blonde Redhead, Bon Iver, The Breeders şi Scott Walker.
The Big Pink sunt etichetaţi de la Indie Rock trecând prin Electro Rock până la Noise Pop şi Rock Alternativ. 14 septembrie 2009 aduce albumul de debut: „A Brief History of Love” şi 11 piese ce tratează cel mai profund şi cel mai comun sentiment uman, iubirea. Premisă bună – zic eu – pentru un disc modern, uşor electronic, zgomotos, experimental, Alternativ şi Rock, foarte britanic – atât cât percep eu ce înseamnă britanic. The Big Pink sună ca un Best Of British Indie/Alternativ – whatever! – dar nu sunt convins că este un Very Best. Doar ca exemplu, „The Eraser”-ul lui Thom Yorke (Radiohead) de care am mai pomenit zilele acestea nu doar că este mult mai digerabil, dar sună şi mult mai futurist, avangardist. La The Big Pink îmi este greu să decid dacă disonanţele, zgomotul, acoperă muzica sau dacă fără acel strat de zgomot şi sunet confuz, ce este dedesubt, este subţire şi comun.

„Crystal Visions” deschide cu note misterioase materialul, sunetele se aşează încet, basul conferă un puls solid, chitara şi fărâmele de voci plutesc difuz până ce piese îşi găseşte cadenţa. Chitara are un sunet murdar, vocea urmează tradiţia Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi Richard Ashcroft (The Verve), este singura care se aude curat, de care ne putem agăţa. Mi-am amintit de Tascam, mini-studio-urile portabile cu înregistrare pe patru piste pe casetă, „sculă” cu care la începutul anilor ’90 ne chinuiam să realizăm imprimări curate, profesionale. Acum lucrurile funcţionează fix invers, este trandy să suni murdar, chinuit, a garaj şi pentru asta – paradoxal – se folosesc scule high-tec, producători de fiţe, se cheltuiesc bani grei. The Big Pink sună contorsionat, zgomotos şi difuz, muzica uneori se pierde sub sunete. Şi dacă tot am pomenit de producţie, băieţii s-au auto-produs şi imprimările au fost efectuate în faimosul Electric Lady construit de Hendrix şi John Storyk la New York în 1970 şi folosit de-a lungul timpului de nume sonore ca: David Bowie, The Clash, Led Zeppelin, AC/DC, Muse, Frank Zappa, The Rolling Stones, Interpol, Rancind şi mulţi alţii.
„Too Young to Love” rămâne în aceeaşi zonă şi tonalitate, sincer, puţin obositoare, este un experiment difuz, ritmurile minimaliste sunt îngropate sub mormanul de sunete, armoniile sunt sfâşiate de sunetul zgomotos, zgârietor, uneori totul lasă o impresie de haos premeditat şi de amestec de teme diferite aruncate la grămadă.
„Dominos” este prima piesă mai aşezată, refrenul simplu este şi eficient (These girls falls like dominos), se lipeşte instantaneu, toba se aude mai clar, conferă o stabilitate confortabilă, momentele distorsionate, zgomotoase sunt intercalate de pasaje mai minimaliste şi curate, ba de chitară, ba de clape, dar astfel este întreruptă monotonia apăsătoare de eteric-haotic, senzaţia oarecum dominantă şi – se pare – marcantă a trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OGnNlQ-KNv4]

„Love in Vain” este aproape o baladă acustică, mi-a amintit de Muse, de ultimul lor material, are ceva din clasicismul salvat şi transferat în modernismul minimalist, întunecat.
„At War with the Sun” continuă călătoria în zona calmă, mai aşezată, este ca şi cum o piesă Blondie ar fi ajuns pe mâna celor din Blur. Melodiile confortabile sunt în continuare acoperite cu zgomote dubioase, distorsiuni şi disonanţe însă rămân suficiente elemente de care ne (mai) putem agăţa.
„Velvet” începe foarte electronic, minimalist, este neaşteptat de curat, aşezat şi minimalist tot, lucrurile au sens, chiar şi când reapar zgomotele, aici ele se încadrează în armonii, sunt aşezate la locul lor şi se integrează în construcţie. „Velvet” sună comercial, dar într-un sens pozitiv, comercial cum Radiohead pot fi percepuţi în anumite momente comerciali.
„Golden Pendulum” amestecă abordarea Electro cu touch-ul Indie, rămâne o oarecare paralelă Radiohead, ritmul mecanic este schizofrenic şi formula răsturnată, total anti-dansantă, zgomotele încet-încet umple spaţiul şi parcă din nou se pierde sensul. Sau nu consum eu substanţele adecvate. Mi s-a mai spus asta.
„Frisk” este Rock, puteau face Placebo pe „Battle for the Sun” aşa ceva, putea fi un „anthem” veritabil, însă „coiul” piesei se pierde (din nou) sub mixajul confuz/difuz, sunetul este estompat în loc să lovească direct în faţă. Mie îmi plac experimentele, îmi plac disonanţele, lucrurile zgomotoase, dar parcă The Big Pink forţează nota şi uneori şi lucrurile bune le îngroapă, le sufocă sub aceste aglomeraţii de zgomote şi distorsiuni. Revoluţiile nu vin la comandă, ele tre’ să se nască firesc, impulsiv. În cazul The Big Pink am senzaţia că lucrurile sunt meşteşugite, de multe ori doar pozează-n revoluţionari, sub mormanul de „murdării” ascund un gol, o aliniere de teme şi clişee Indie, faze şi fraze mestecate şi re-amestecate.
„A Brief History of Love” are avantajul vocii lui Joanne Robertson care completează armonios tema cu intervenţiile ei plutitoare şi beneficiază şi de contribuţia lui Daniel O’Sullivan, o altă faţă a scenei Art Rock, membru în trupa Guapo. Din această colaborare a rezultat o piesă mai aerisită, lirică, uşor electro, uşor Space şi Art Rock, un moment mai puţin tensionat şi zgomotos, mai aşezat şi relaxant.
„Tonight” se întoarce spre momentul anterior, la tonalitatea din piesa „Frisk”, însă abordarea Rock este înlocuită cu un sound electro-New Wave de anii ’80, cu o melodie Pop-Disco oarecum inedită în contextul materialului, poate chiar forţată şi ne la locul ei. Dacă n-ar persista stratul de zgomote, piesa prin anii ’80 cu siguranţă cucerea discotecile, aşa… nu prea ştiu ce poţi face cu ea, dar poate există un val Retro şi de revelion ne vom bâţâii cu dezinvoltură pe ea. E o lume bizară omule!
„Countbackwards from Ten” închide discul în abordare mai tradiţională, mai relaxată, umbros britanică, are gust de ceaţă, stropi de ploaie, melancolie şi privirea pierdută-n orizont. Băieţii parcă-şi lasă o portiţă deschisă, piesa mi-a amintit de o altă gaşcă britanică remarcabilă, The Stone Roses şi de solistul lor, Ian Brown care ne-a bucurat cu 6 albume solo de excepţie, ultimul, „My Way”, lansat tot anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OA3twi3iSNQ]

„A Brief History of Love” este albumul de debut al celor din The Big Pink, se spune că esenţial în cariera unei formaţii, al unui artist, este discul numărul doi, atunci se vede dacă eventualul succes anterior a fost o întâmplare, a fost de conjunctură sau dacă artistul chiar are acel „ceva”, are valoare. Dacă The Big Pink ajung şi la al 3-lea, al 4-lea album, rămâne de văzut. Ceva-ceva este-n acest material, dar deocamdată – mie cel puţin – îmi sună a remiză.
Ştiu, am vorbit iar în termeni cam tehnici despre un material care pleca de la o premisă emoţională. Nu suntem la fel, nu iubim la fel şi – din fericire – nu ne exprimăm la fel, nu rezonăm la fel la diferitele impulsuri. Poate i-am analizat prea critic şi pe The Big Pink şi poate că peste 3-4 luni sau un an am să-mi revizuiesc opinia. Nici eu nu iau de bune ce spun alţii, nici voi nu vă ghidaţi neapărat după părerile mele. Britanicii sunt o pată de culoare (zgomot… ha ha ha 😛 ) în peisajul actual şi poate că „revoluţia”  pleacă de la astfel de experimente, se spune că 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie este cheia optimă pentru succes şi nu pot nega, în spatele acestui disc simt multă transpiraţie… Na, am vrut să înmoi puţin cele îndrugate şi în final tot răutăcios am fost! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GcTSoWEvsnE]

Avem un nou premier! Ridică ţara până la cer!

Posted on by — 2 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QX9tXvvxmXk]

boc, treci la loc. „Mă văd nevoit” – spune băse pe ton grav – la 10 şi 12 minute şi-l desemnează pe fostul premier şi actualul interimar în funcţia de premier. PNL n-a vrut nici în ruptul capului să stea capră, să pună botu’ la vrăjeală şi-n final probabil să-şi asume responsabilitatea pentru dezastrul iminent.
Mă bucur că e boc premier: n-am să aud – sper – discul acela zgâriat cu „greaua moştenire”. era bine pentru portocalii să aibă PNL-ul alături să ducă greul şi să poartă vina incompetenţei. planul n-a mers.

vin sărbătorile, ca niciodată simt nevoia să-i mulţumesc cuiva că mi-a adus o rază de bucurie. lui Crin Antonescu care ieri, la Cotroceni i-a dat peste ochi lui băsescu cum nu i-a dat nimeni niciodată. unii spun că Antonescu e rigid, atitudinea aceasta nu-i serveşte nici lui, nici partidului, dar mie mi-a dat o satisfacţie fantastică. băse nu se aştepta la asta, replicile lui au fost palide eschive şi iar l-am văzut cu capul plecat. şi sper să-l mai văd aşa cu toate că sunt conştient că-n corzi şi cu capul plecat vom fi noi toţi.

băse e foarte trist. şi tristeţea lui mă bucură enorm. dar să nu ne lăsăm păcăliţi! războiul pentru dezintegrarea PNL-ului este abia la început. majoritatea fragilă obţinută pe moment nu este suficientă pentru transformarea României într-un stat prezidenţial, opoziţia solidă PSD-PNL nu-i pe placul lu’ Popey. lipsă de imaginaţie, lipsă de soluţii, de perspectivă. în vremuri de criză maximă, unica soluţie a lui băse este un căţeluş impotent re-pus în funcţiune şi… funcţie. soluţiile lu’ băse sunt alea care “nu este”. în schimb vom avea circ şi război politic. interesant este că băse a subliniat că vrea să fie consultat şi să avizeze personal miniştrii şi – cel mai important – 6 miniştrii vor fi membrii CSAT, adică băsescu subordonează direct prezidenţiei guvernul şi oarecum prin asta substrage guvernul de sub controlul parlamentului. dubioasă şi totodată interesantă mutare. securizarea guvernului sper că nu este ceea ce sună! ha ha ha! 😛
se depun eforturi pentru tulburări şi-n zona socialistă şi-n tabăra liberală. băse cu toate că a spus că nu mai are ambiţii politice, dincolo de discursul grav despre criză, cred că preocuparea majoră rămâne eliminarea adversarilor politici.
nu ştiu cât ne mai costă şi această obsesie, ce preţ are dorinţa de răzbunare prostească şi nici cât de potent şi potrivit este încă un guvern boc, cel mai slab şi cel mai neperformant premier din ultimii 20, dacă nu 100 de ani pe care i-am avut. da’ nici nu putea băsescu să pună un premier independent care eventual dădea de urma delapidărilor, găsea contractele dubioase, prindea urma scurgerilor de bani în anul electoral… şi, am tot spus asta, campania costisitoare trebuie achitată, cu siguranţă s-au acumulat datorii noi şi masive, trebuia să pună, să menţină conducerea portocalie.
Dar, vox populis, ne-am dus pe… Prut. să nu spun ceva mai… „organic”.

La Chişinău au vin bun, sunt fete frumoase şi au cam scăpat de comunişti. O fi greu să obţii cetăţenia Moldovenească? Promit, dacă ajung la loc sigur, votez şi eu cu băse… ha ha ha! 😛 nu mai candidează? ei nu! modifică constituţia, mare şmecherie! nu, nu din ambiţii politice ci în interes naţional! recordu’ de vreo 25 de ani a lu’ ceauşescu nu e chiar aşa de dificil de egalat! 😀

Back to boc?

Posted on by — 25 Comments ↓

S-a terminat campania, s-a consumat momentul electoral, contestarea şi validarea „noului” preşedinte.
Doi fulgi şi trei rafale de vânt au fost suficiente să paralizeze România. Ambele Românii: şi cea pro şi cea anti băsescu. „Repetiţia cu costume”, maşinile cu pluguri impresionante şi girofarele s-au dovedit absolut inutile în faţa unei ninsori normale, moderate, caracteristice lunii decembrie şi climei. Acum pe bune, ce să faci cu toate utilajele acelea monstruoase într-un oraş sufocat cum sunt Bucureştii? Poate la o ninsoare abundentă pe drumurile naţionale pot fi folositoare, dar nu reprezintă nicio soluţie practică în urbe.
În timp ce realitatea imediată a cetăţenilor este mereu cu totul alta şi – acum după consumarea alegerilor – neinteresantă, politicienii negociază noul guvern.

Pare cert numele „noului” premier: emil boc. PSD şi PNL rămân în opoziţie, au „pierdut” în favoarea grupului de „independenţi” câţiva parlamentari, dar noi să fim sănătoşi! UDMR intră la guvernare: este o mişcare previzibilă, ei depind în cea mai mare măsură de teritoriu, de banii alocaţi de guvern spre teritoriu, nu-şi pot permite opoziţia pe termen lung şi n-au doar de câştigat din guvernare, chiar şi în condiţii de criză. Trădătorii, traseiştii, nevertebratele politice care peste noapte se mută cu votul lor dintr-o barcă-n alta, invocă „interesul naţional”.
Mă întreb doar unde este reforma clasei politice?

Zvonurile mai vorbesc despre un guvern mai subţire, de 14-15 portofolii şi despre desfiinţarea unor ministere ca Turismul şi Tineretului. Asta ar fi un semn de austeritate, pe de altă parte parţial ar mai acoperii din urmele furturilor, licitaţiilor trucate, contractelor păguboase derulate şi în perioada de interimat de udrea şi gaşca PD-L.
Bugetul şi Programul de Guvernare ne este dictat de FMI, asta este certitudine. Nu cred că boc, berceanu, blaga, videanu şi cine o mai fi în tabăra băsesciană au căderea, calitatea, capacitatea, dar mai ales voinţa să aplice măsurile necesare. Sunt măsuri amânate de 20 de ani, nu le-a aplicat nimeni niciodată, s-au fluturat doar idei din când în când. Reforma nu se va face nici în economie, nici în 2010, nici în 2011 şi cu atât mai puţin în 2012.
Nu cred nici în boc, nici în alţii, eventual încă un independent scos din bască de băsescu.
Cum nu cred că-i poate trimite la plimbare acum băsescu pe cei cărora în mare măsură le datorează mandatul: blaga, berceanu, videanu, flutur… Şi nici celor care l-au susţinut din umbră. Campania a fost extrem de costisitoare, datoriile sunt mari… Am tot vorbit despre asta!

Ar trebuii să fim cu un ochi pe Grecia care este cu un pas – nefericit – înaintea noastră. Ar trebuii să ne gândim că Grecia are investiţii majore – vezi Romtelecom – în România şi undele prăbuşirii de acolo se pot resimţii până la Bucureşti. Ar trebuii să privim spre Europa unde şomajul este de aproape 10% şi se estimează creşterea numărului acestora. Noi deocamdată stăm la 6%, dar ştim bine că cifra este falsă, realitatea cred că a sărit de mult peste media Europeană.

Modernizarea statului Român? E ca şi cum am încerca să punem roţi la aspirator. Constat că băsescu se agaţă în continuare de sloganuri şi lozinci, aruncă teme-n aer, dar toate acestea sunt doar baloane de săpun. 10 ani cu băsescu pare o veşnicie… nu cred în surprizele lu’ băsescu, nu-mi plac surprizele lu’ băsescu. Vedem ce ne spune domn’ preşedinte – probabil – în seara asta!

Mă bucur dacă PNL rezistă în opoziţie alături de PSD şi mă bucur dacă PD-L în sfârşit îşi asumă odată o guvernare. Nu mai vreau să aud cum dau vina pe aliaţi şi pe parteneri pentru incapacitatea, impotenţa lor. Dacă mai aud o singură că PD-L este de dreapta, vomit pe tastaură cu siguranţă!
Nu cred că ieşim din criză, nu cred că 2010 o să fie un an uşor, nu cred şi am spus asta de multă vreme.
Mă bucur că băsescu este preşedinte şi mă bucur dacă PD-L o să guverneze după posibilităţi. Este fix ce merităm. Aţi votat bine, au furat bine, să trăiţi bine!

(şi s-a confirmat. update)

Simple Minds – Graffiti Soul şi concert la Bucureşti

Posted on by — 12 Comments ↓

Sunt formaţii pentru care recunoaşterea, succesul vine într-un mod ciudat, nefiresc. Pe Simple Minds din acest motiv mulţi – în mod greşit – îi etichetează ca fiind „one hit wonder”, tocmai datorită piesei „Don’t You (Forget About Me)”, piesă care nici măcar nu figurează pe vre-un album al formaţiei – nu o căutaţi – ci a fost scrisă pentru şi lansată pe coloana sonoră a filmului lui John Hughes „The Breakfast Club” în 1985, la aproape 8 ani după debutul formaţiei. Piesa a fost prelucrată, preluată de zeci sau sute de artişti, celebră este versiunea lui Billy Idol, mie îmi place versiunea produsă de Life Of Agony pe albumul „Ugly”.

Astăzi, 15 decembrie, la Sala Polivalentă din Capitală de la ora 20.00 scoţienii ne prezintă noul lor album: „Graffiti Soul”, al 16 album de studio din cariera formaţiei. Mai ratez un concert, nu de alta, dar să închei anul în nota dominantă… ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nAdaQhitdKg]

Simple Minds îşi au rădăcinile în trupa de Punk Johnny & The Self-Abusers din 1977, din care au făcut parte solistul Jim Kerr şi chitaristul Charlie Burchill. Trupa s-a destrămat în acelaşi an în noiembrie, chiar în ziua în care a fost lansat primul lor single „Saints And Sinners”. Cei doi au rămas împreună şi au ales un nume după un text Iggy Pop:

„Today I saw a very thing
But that’s another song
You’re too simple minded
Let’s play it safe”

Şi aşa s-a născut: Simple Minds.

Dacă albumul de debut, „Life in a Day” a avut o abordare Pop, următorul, lansat în acelaşi an 1979, „Real to Real Cacophony” are tonuri mai întunecate şi a pus în mare măsură bazele orientării New Wave, devenit ulterior eticheta trupei. Cu „Empires and Dance” din 1980 introduc elementele Electro, un oarecare minimalism, dar îşi păstrează caracterul armonic şi structurile ritmice uneori atipice zonei şi stilului abordat.
De-a lungul carierei, Simple Minds au rămas deschişi experimentelor, New Wave-ul s-a amestecat ba cu momente mai Pop, ba cu momente mai întunecate, au cochetat cu Dub, World Music, Electro sau Rock, au creat o muzică colorată, uneori prea complexă să fie comercială, dar şi prea colorată să aibă un public ţintă larg şi constant. Poate eticheta Art Rock li se potriveşte cel mai bine. Este aproape imposibil de epuizat o carieră de 32 de ani în câteva rânduri. Au vândut peste 40 de milioane de discuri în toţi anii aceştia, ce nu-i chiar la îndemâna oricui.

„Grafitti Soul” conţine 8 piese şi 2 bonusuri, dar a fost editat şi-n format CD dublu, prin alăturarea materialului „Searching for the Lost Boys”, care conţine 9 cover-uri.
Simple Minds şi-au păstrat nervul, strălucirea, groove-ul sănătos, armoniile misterioase, toate acele mici ingrediente care i-au făcut mereu speciali, i-au diferenţiat de celelalte formaţii. Sunt evidente paralele, U2 au învăţat cu siguranţă multe lucruri de la ei şi au avut „bulan”, management mai eficient, dracu ştie ce, de au ajuns mai faimoşi. Dar nu asta e discuţia acum!
„Moscow Underground” deschide materialul cu un bas mârâit şi energic, vocea este caldă şi uşor reţinută, percuţiile accentuează ritmul şi creează un groove crescător. Este reconfortant să auzi acest Rock simplu, fără fiţe, cântat cu dezinvoltură şi din suflet.
„Rockets” este conceput asemănător, vocea puternică, caldă a lui Jim Kerr are prim-planul, trupa parcă construieşte în jurul lui cu aceeaşi simplitate, acelaşi tip de Rock pur, antrenant, fără complicaţii inutile, dar atât de bine nimerit, clasic şi totuşi mereu proaspăt.
„Stars Will Lead the Way” aduce şi un strop de mister, armoniile sunt mai subtile, ritmul puţin mai lent, Jim Kerr uneori doar şopteşte, alteori vocea este filtrată prin efecte, percuţiile uneori răstoarnă calmul ca apoi armoniile, chitara să readucă nota mai calmă, mai relaxată a piesei.
Clapele din „Light Travels” trezesc amintiri din anii ’80, apoi chitara şi toba intervine cu un sound foarte modern, adus la zi, atmosfera creată astfel este inedită, în ciuda tensiunii ascunse în spatele ritmurilor, muzica aduce calm, o linişte sugerată şi de Kerr: „You don’t need to worry…”
„Kiss And Fly” începe ca o baladă, dar lucrurile sunt mai complicate de atât, construcţia ritmică este una răsturnată, caracteristică de multe ori trupei, accentele sunt date ba de bas, ba de chitară, vocea ne călăuzeşte prin acest labirint uneori straniu de sunete, este o călătorie, un zbor, un picaj, paraşuta nu se deschide tot timpul…. dar speranţa nu moare niciodată.
Piesa de titlu combină abordări salvate şi conservate din anii ’80 cu prospeţimea, autenticitatea interpretării, energia care pulsează în Simple Minds de atâţia ani şi nu pare să se estompeze. Dacă asemănările cu U2 par uneori izbitoare, diferenţa este tocmai această prospeţime care la scoţieni s-a păstrat, în timp ce la irlandezi parcă uneori se pierde sub mega-producţie, în studio nu reuşesc să mai sune la fel de energic. Simple Minds şi pe disc au un feeling foarte viu, piesele sunt minimaliste în cel mai pozitiv sens şi totul este aşezat cu precizie la locul lui, instrumentele se susţin şi se completează, dar nu aglomerează spaţiul.
„Blood Type 0” pleacă de la o abordare mai Rock, mai zgomotoasă, sunetul este mult mai modern, mai experimental, are nerv, apoi intervin şi armonii mai exotice sau – după caz – chitara cu diminuate şi disonanţe. Încă un experiment reuşit, colorat, fără sudoare, minimalist, dar eficient.
„This Is It” este un Rock simplu, dinamic, ceva ce live probabil sună şi mai exploziv, dar Simple Minds reuşesc să aducă acel puls viu şi pe înregistrare. Vulpi bătrâne. 🙂
Primul bonus este „Shadows And Light” o piesă liniştită perturbată de sunetul distorsionat al chitarei filtrată zgomotos. Basul bârâie sigur în fundal, toba conferă un ritm solid, din elemente extrem de simple, trupa construieşte cu uşurinţă încă o perlă.
„Rockin’ in the Free World” al lui Neil Young este piesa care închide materialul şi este şi piesa care deschide discul bonus „Searching for the Lost Boys”. N-au modificat piesa, o abordează cu aceeaşi energie, de altfel pe tot parcursul discului în multe momente am simţit, auzit paralele cu perioada „Freedom” al lui Neil Young, au aceeaşi abordare directă şi energică, minimalistă, dar eficientă, într-un cuvânt, sunt Rock.
Celelalte bonusuri sunt la fel de clasice: „A Song From Under the Floorboards” (Magazine), „Christine” (Siouxsie & the Banshees), „(Get A) Grip (On Yourself)” (The Stranglers), „Let The Day Begin” (The Call), „Peace, Love and Understanding” (Nick Lowe), „Teardrop” (Massive Attack), „Whiskey in the Jar” (Thin Lizzy) şi „Sloop John B” (The Beach Boys), toate piese clasice ale anilor ’80, unica excepţie fiind splendidul „Teardrops” al celor din Massive Attick, o piesă de factură mai modernă.

Un disc extrem de reuşit, o trupă care mereu a păstrat ştacheta ridicată, n-a făcut rabaturi de dragul succesului.
Poate era interesant de pus în oglindă cu ultimul U2, „No Line On the Horizon”, un disc abordat cu un sound mult mai modern, cu mai multe samplere şi sintetizatoare, ambalat mai modern, dar în esenţă marşând în aceeaşi zonă a Art Rock-ului… Poate altădată. Acum sincer mă bucur de Simple Minds şi mă oftic cumplit că ratez şi concertul lor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EK08XU4VaLQ&feature=related]

…şi un film cu băsescu

Posted on by — 8 Comments ↓

nu, nu cel cu „palma furioasă”, nu un nou film, ci unul în episoade, la televizor. ne-am cam obişnuit cu „revoluţiile” în direct, cu scamatoriile făcute zgomotos la vedere.

băsescu în seara turului 2, fură startul, iese cu 5 minute mai devreme şi se anunţă câştigător, este vizibil agitat şi destul de reţinut. practic se dă semnalul: e nasol, „totul pentru voturi, totul pentru partid” şi se dă startul la fraudarea masivă.

a doua zi, ministrul interimar-suspendat blaga, cu alţi băieţi din vârful piramidei portocalii, flutur, videanu şi berceanu, i-au o mică gustărică la sediul ministerului de interne. ce chestie! cică e instituţie publică. ok. mergem şi noi la o ciorbă?

psd depune contestaţia la CC, băsescu iese iar la rampă şi spune că este calm. mesajul nu este pentru cei care-l contestau ci pentru cei care au contribuit la fraudă: totul este sub control, nu vă panicaţi, nu se întâmplă nimic.
un senator psd este săltat de pe stradă. o fi corupt, este chiar probabil să fie aşa, însă asta nu schimbă faptul: se comite un abuz. nu senatorul este ţinta şi este încă un mesaj clar trimis către oponenţii actualului preşedinte: ciocul mic că vă ard. şeful serviciilor de comunicaţii ameninţă un jurnalist în direct. pare halucinant, ireal.
despre caseta cu Geoană am povestit suficient dimineaţa.

am tot vorbit despre presiunile din exterior şi interior asupra psd-ului şi pnl-ului. cu sau fără ei, cu oameni sau bucăţi rupte din cele două partide, vom avea un nou guvern pd-l, încă un guvern prezidenţial şi… nefiresc pentru o democraţie. spre ce regim ne îndreptăm?
băsescu – sau cei din spatele lui – cu siguranţă nu sunt proşti. premier trebuie să fie o marionetă. în 2012 avem alegeri parlamentare – dacă nu anticipate mult mai repede – maşinăria de stat, serviciile, nu pot fi scăpate din mână. sunt datorii de plătit, guvernul trebuie păstrat cu orice preţ.
din păcate acest orice preţ nu ţine cont nici de noi, nici de ţară.

ar fi în interesul nostru ca nici psd, nici pnl să nu cedeze la presiune şi să rămână în opoziţie. aş vrea să văd cum guvernează de capul lor portocalii şi pe cine mai aruncă vina pentru incompetenţă? Pe de altă parte, o opoziţie puternică ar fi o fragilă garanţie că nu deviem complet de la un curs aparent firesc spre democraţie.
din păcate toate jocurile se fac pe spinarea noastră şi într-un moment nu tocmai prielnic.

nu mă tem că traian băsescu ar fi un Putin. nu, nu este, dar sunt cei care-l manevrează din umbră.

casete cu Geoană: vicii, servicii, deservicii

Posted on by — 35 Comments ↓

unii regretă că au votat cu băsescu. este doar începutul. indiferent ce guvern se coace zilele acestea, vine un 2010 negru. am vorbit despre datele problemei, nu revin. alegerile: au fost sau nu fraude, parcă nici nu mai merită să discutăm. sunt tot mai mulţi – evit să spun „specialişti” şi să pomenesc sondaje – care afirmă că dacă s-ar relua alegerile azi, ar câştiga relaxat Geoană. nu ştiu.
mulţi admit că au votat emoţional, impulsiv sau „la plezneală” sau pur şi simplu în ideea – continui să afirm, falsă – împotriva „comunismului”. toate acestea denotă imaturitate, lipsă de responsabilitate.

despre „caseta cu Geoană” se tot vorbeşte de ceva vreme. în fapt, sunt cel puţin două. unul din ele a apărut astăzi pe internet, e de acum un an şi ceva şi filmarea – cu telefon mobil – ne prezintă o ofertă de „donaţie de campanie” în valoare de 5 mii de Euro contra unui loc eligibil pe listele partidului – probabil pentru Euro Parlamentare. din film nu avem reacţia lui Geoană, nu ştim cum s-a terminat „povestea”. ne “scandalizăm” pentru 5 mii de euro după o campanie care a costat milioane… se pare că punem botul cuminte la tot ce ni se serveşte.
celălalt film apărut – deocamdată – doar în discuţie, se pare că-l arată pe Geoană în timp ce beneficiază de un sex oral, o poveste a la Monica Lewinski, pomenită cu mult aplomb de patapievici, dar ne-confirmată – încă – „oficial”.

pe mine mă înspăimântă coloratura securistă din tot ce se întâmplă în ultima vreme.
mi-am amintit de şantajul cu bileţelul aplicat de băsescu contra-candidatului său de la aceea vreme, Năstase, din 2004, „bileţel” ce era o pagină din dosarul de supraveghere al Securităţii şi se referea la relaţiile homosexuale ale lui Năstase, filă de altfel publicată la aceea vreme şi de Vadim în revista România Mare. acum, în ultima săptămână de campanie, băsescu la OTV şi b1 a amintit de caseta cu Geoană – obscur, nu ştim despre care – dar n-au recurs la aruncarea în joc al materialelor deoarece s-a ivit şansa dărâmării lui Geoană prin vizita neinspirată la Vîntu. totuşi, tema casetei a tot fost fluturată şi iată, scoasă pe tapet. playback post-electoral.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CAd0tIXj2nE&feature=player_embedded]

mulţi au spus că nu l-au votat pe Geoană fiindcă este o marionetă uşor manevrabilă. mă întreb cât de marionetă este de fapt (şi) băsescu şi în mâna cui? a serviciilor evident, a unor oameni din servicii şi din spatele serviciilor. dacă mă supără ceva, este că suntem în continuare manipulaţi, suntem la mâna unor „fantome”.
mă îngrijorează că politicieni, oameni de afaceri, jurnalişti şi bloggeri sunt şantajaţi, ameninţaţi. nimeni nu este inocent.
toţi oamenii au un preţ şi au conştiinţă până la un punct, lingăi şi aplaudaci se găsesc tot timpul, cioturi umane lipsite de caracter de asemenea, însă mă intrigă faptul că unii sunt constrânşi – anihilaţi – cu metode securiste, alţii sunt victimele unor manipulări profesioniste.

este dificil – dacă nu imposibil – să stai departe, să nu vorbeşti despre ce se întâmplă în jurul tău. sau ce credem că se întâmplă, ce se întrezăreşte, ce bănuim, ce ni se sugerează.
„cine a tras în noi? 21-22!” – nu vom avea un răspuns cert niciodată. cred că sunt aceeaşi care au tras şi-n J.F.K. şi a fost acelaşi glonţ buclucaş de la Dallas. dar ca să rămân tot la Americani, citeam acum că doi americani din trei apreciază că Obama nu merita premiul Nobel pentru pace, cu toate acestea Obama a primit joi la Oslo premiul, la doar nouă zile după ce Casa Albă a decis intensificarea operaţiunilor militare în Afganistan, prin trimiterea a 30.000 de soldaţi suplimentari. tot joi, la Bonn la lucrările Congresul Statutar al Partidelor Populare Europene, cancelarul german Angela Merkel, premierul italian Silvio Berlusconi şi şefii guvernelor Olandei, Poloniei şi Luxemburgului l-au felicitat pe traian băsescu pentru obţinerea unui nou mandat. măcar – ieri – Berlusconi s-a ales cu un pumn în figură. poate nici băsescu nu o să scape. mai contează ce decizie o să ia Curtea Constituţională vis a vis de plângerea FSN-ului legat de frauda electorală? sau mai există vre-un dubiu legat de decizia Curţii? sau pe cine interesează că MAE al Rusiei, printr-un comunicat şi-a arătat nemulţumirea faţă de multe declaraţii din campania electorală a candidatului traian băsescu. cea mai ameninţătoare frază din declaraţie mi s-a părut: „Este foarte evident faptul că astfel de declaraţii absurde pot doar să vină în detrimentul dezvoltării relaţiilor noastre bilaterale”. parcă uităm momentele neplăcute din anii anteriori când în momentele friguroase ale iernii, gazul abia mai pâlpâia la aragaz… asta ca să nu reamintesc faptul că plătim cel mai mult pentru acest gaz şi să nu reiau povestea pieţei fabuloase şi partenerului comercial pe care l-am pierdut din prostie. asta, în contextul în care Ucraina vecină deja trage semnale către Europa legate de ameninţarea unei noi crize a gazelor. da, da, da, ştiu: Rusia e rea, comunismul este rău, PSD-ul este rău. am o întrebare şi legat de acest subiect: cine poate să-mi spună câte state mai au regim comunist la ora actuală pe glob? să zicem Cuba, China, Corea de Nord, Venezuela dacă regimul Hugo Chávez poate fi considerat comunist şi o mai fi şi prin Africa una sau două state cu regim dictatorial care şi-au asumat eticheta comunistă. România a fost stat comunist? regimul ceauşescu a fost un regim comunist?
se fac 20 de ani de la schimbarea de regim din decembrie ’89 şi mari schimbări nu sesizez. nici în societate, nici la nivelul individului, dar cele două lucruri cu greu pot fi separate. dacă eu îmi găsesc mie şi generaţiei mele o scuză: eram idealişti şi neinformaţi, cam din 1996 s-a răspândit la nivel global internetul, dacă pe o carte ne este jenă să punem mâna, măcar ăştia tineri nu pot să spună că nu se pricep la butonatul pe internet şi nu au de unde să se informeze.
nu vreau să discut, re-discut aspecte politice. însă îmi este pe zi ce trece tot mai evident că toate subiectele care ni se flutură sub nas şi încing spiritele sunt parte a unui război subtil al serviciilor secrete şi din interiorul acestora. împărţeala „turmei” în stânga – dreapta, buni – răi, noi – ei, este consacrata reţetă „dezbină şi stăpâneşte”. nimic nou.
se apropie momentul comemorării evenimentelor din decembrie ’89, mi-am amintit de cel mai uzat slogan al acelor momente: „fără violenţă”. cu toate acestea avem mii de morţi, protestatari, civili şi militari, nu prea am auzit de nicio victimă din vechile structuri de partid sau securişti. acel „fără violenţă” i-a protejat pe membrii de partid, i-a protejat de furia maselor pe securişti. a fost o manipulare? acum afirm că da.
despre „revoluţie” nici acum nu ştim cu exactitate cum s-a desfăşurat, cum s-a deturnat, cine a fost în spatele evenimentelor, ce servicii interne şi externe au fost implicate. este evident că a fost şi o conjunctură favorabilă şi inevitabilă la nivel internaţional şi ar fi un păcat să spunem că oamenii ieşiţi în stradă în acele zile nu au crezut în nevoia unei schimbări. însă trebuie să admitem că majoritatea manifestanţilor îşi doreau în primul rând înlăturarea lui ceauşescu. şi atunci, ca şi acum asocierea lui ceauşescu cu comunismul sau al lui iliescu cu comunismul este firească, la îndemână, dar nu neapărat şi justificată. comunismul este o utopie, o teorie care niciodată n-a fost implementată în practică cu succes şi în mod curent – de la Stalin la Castro – regimurile comuniste au fost toate dictaturi totalitariste. cred că aici avem şi una din cheile problemei – cel puţin la nivel ideologic: nu cred că avem de dat o bătălie cu o fantomă roşie tot mai palidă şi – în opinia mea – falsă, ci războiul real se dă pentru democraţie şi împotriva sistemelor totalitariste, regimurilor dictatoriale. dacă admitem că această abordare este corectă, desfăşurarea în timp al evenimentelor are o cu totul altă conotaţie.
şi partidul (PCR) şi securitatea au fost desfiinţate sub presiunea maselor în decembrie ’89. a fost nevoie de turbulenţele şi manipularea de la Târgu-Mureş ca securitatea să fie re-înfiinţată. mereu m-a sâcâit un gând legat de schimbarea de putere din ’89: pe de o parte aveam o nomenclatură tot mai bogată, dar sufocată, îngrădită, pe de altă parte o securitate puternică, influentă şi deţinătoare de informaţii şi conexiuni ce reprezentau în sine o enormă putere. unicul mare obstacol în calea dezvoltării, extinderii acestor două clase privilegiate era doar cuplul dictatorial extrem de capricios şi neîncrezător chiar şi cu cei din cercurile apropiate. practic, schimbarea de regim din ’89 a înlăturat această piedică şi a deschis calea liberă pentru cele două clase privilegiate să se desfăşoare în voie şi să prospere.
tranziţia de la regimul totalitar la „democraţia originală” a asigurat-o tot clasa nomenclaturistă comunistă prin ion iliescu. şi au făcut-o suficient de „curat” ca nimeni, niciodată să nu plătească „preţul”. preţul real – dezastrul economic şi social – îl plătim noi toţi. că numele figuranţilor împinşi în faţă este iliescu, geoană sau băsescu, nu are nicio relevanţă. în spatele lor se întrezăresc aceleaşi “feţe misterioase”…

serviciile s-au infiltrat în toate partidele post decembriste şi interesele lor trec peste graniţele partidelor, a aparentei lupte politice. (de exemplu această casetă cu Geoană, evident a fost “servită” din interiorul psd-ului, din anturajul lui Geoană.)

asistăm la un război aproape de tip mafiot între oamenii din servicii pentru supremaţia teritorială, zona de influenţă.
într-un moment critic, când priorităţile reale ar trebuii să fie guvernul, bugetul şi un program viabil de ieşire din comă şi eventual evitarea unui deces naţional tot mai iminent, noi discutăm despre un filmuleţ de 18 secunde care probabil vine să-l elimine definitiv pe Geoană şi să pună punct aşa zisului „proiect Johannis”, forţarea unor mutări din sânul partidelor pentru o reaşezare şi impunerea unui nou guvern sub umbrela preşedintelui băsescu, dar nimic mai mult. totuşi, determinarea cu care se continuă războiul împotriva acelui proiect, mă pune pe gânduri. poate chiar a fost o şansă şi poate chiar a pus în pericol clica securistă. poate.

eu am memorat secvenţa cu Emil Constantinescu când a spus că l-au bătut serviciile. caseta s-a înţepenit în player şi merge pe repeat. ne-au bătut pe noi toţi.

P.S. şi un film cu băsescu.

twilight

Posted on by — No Comments ↓

„Twilight” este o poveste pentru fetiţe. Din toate punctele de vedere.
Este debutul autoarei Stephenie Meyer, o carte refuzată de 14 edituri până când în cele din urmă a fost publicată în 2005 şi a devenit un ultra-mega best seller, s-a vândut în peste 17 milioane de exemplare şi a fost cea mai de succes carte a anului 2008.
N-am citit cartea – şi nici nu cred că am să o citesc – dar merg pe mâna lui Stephen King care afirma că Meyer nu poate fi numită scriitoare şi succesul se datorează apetitului pentru poveşti fantastice al publicului.
„Twilight” are două filoane: pe de o parte este o incursiune în lumea labilă al emoţiilor adolescenţilor, pe de altă parte este o poveste modernă cu vampiri. Cam trasă de păr şi superficială, adaug eu.
Este un „Romeo şi Julieta” al zilelor noastre în care Julieta este o „ciudată” (emo kid) şi Romeo un vampir „bun”. Astfel intriga este clasică şi subţire, chimia tensionată a sexualităţii adolescentine nu este explorată suficient, povestea cu vampirii pleacă de la o idee bună, dar tot aşa, aruncată şi lăsată-n aer. Că tot am pomenit de King, el pe lângă faptul că este un scriitor fascinant, cu multă spumă şi stil, îşi abordează şi explorează temele cu seriozitate şi-n profunzime, de la caz la caz se documentează „la sânge”. În cazul Meyer am senzaţia unui puzzle, bucăţi luate din locuri diferite şi îmbinate atât cât povestea să stea în picioare.

Povestea este structurată în patru volume: Twilight (Amurgul), New Moon (Lună Nouă), Eclipse (Eclipsa) şi Breaking Dawn (Zorii). Fiecare din acestea având surse de inspiraţie diferite.
N-am să intru în detaliile poveştii, poate mai sunt persoane ca mine care până ieri n-au văzut nici măcar filmul şi nu vreau să stric intriga şi aşa subţire. Practic avem o singură dilemă: Bella, personajul central se va transforma-n vampir sau nu? Răspunsul – Google it! – este la îndemână.
În prima parte facem cunoştinţă cu povestea şi personajele: Bella, Edward (vampirul) şi Jacob. În a doua parte, New Moon, se mai adaugă o intrigă: Jacob, indianul este vârcolac iar Bella trebuie să aleagă între cei doi „ciudaţi”. În „Eclipse” se dă bătălia „finală” între vampirii care vor să o ucidă pe Bella şi forţele unite ale rivalilor Edward şi Jacob. În „Breaking Dawn” asistăm la încă o bătălie dintre vampiri şi – dacă n-am căutat deja pe Google – aflăm răspunsul la întrebarea de bază şi asistăm la desăvârşirea poveştii de dragoste.
Autoarea s-a apucat şi de scrierea unei noi cărţi, Midnight Sun  care prezintă povestea din perspectiva lui Edward, dar după ce primele 12 capitole ale manuscrisului au ajuns ilegal pe internet, autoarea le-a publicat pe propriul ei site şi pe moment proiectul pare abandonat. Mai e timp, şi dacă mă întrebaţi pe mine, vom asista şi la varianta poveştii din perspectiva primarului, poştaşului şi ospătăriţei din micul orăşel Forks. Cash in!

Nevoia pentru poveşti a devenit evidentă şi cu Harry Potter – o incursiune mult mai colorată, profundă şi reuşită – sau cu poveştile mai realistice, pentru un public mai adult ale lui Dan Brown. Undeva la mijloc existau adolescenţii, un public foarte larg şi adesea (auto)marginalizat, aşa că Meyer a satisfăcut cu succes şi acest segment impresionant de consumatori.
Însă nu pot să nu fiu răutăcios (realist): dincolo de bani nu este decât cultură McChicken (Shit). Marketing, ambalaj, efecte speciale şi conţinut zero. Mă înspăimântă superficialitatea încurajată la extremă şi generalizată. Mi-am amintit de băsescu care spunea cu nonşalanţă de ce să mai înveţe copii dacă având un computer şi internet la dispoziţie, în câteva secunde afli orice răspuns? Şi abordarea pare să fie globală, nu doar o prostie, un porumbel scăpat pe gură de un şef de stat care nu cu mult timp în urmă admitea că a fost un elev mediocru.

Evident, cartea de succes a fost rapid ecranizată. După scenariul adaptat pentru film al aceleaşi doamne Meyer, regizoarea Catherine Hardwicke a realizat prima parte a filmului, Twilight. Un succes de casă răsunător (382 milioane de Dolari încasări la cinematografele din lume şi 157 milioane de Dolari din vânzările de DVD doar în America). Filmul este o super producţie de Hollywood, totul este super, de la filmări, montaj, machiaj, efecte speciale, actori bine aleşi, sunet şi muzică. Este atât de super încât nu surprinde cu nimic, chiar dacă are câteva cadre de excepţie.
Datorită relaţiei tensionate dintre Hardwicke şi casa de producţie, a doua parte, New Moon a fost încredinţat regizorului Chris Weitz şi rezultatul este mult mai subţire, nu şi financiar…
Ambele filme sunt – din punctul meu de vedere – mult prea lungi, depăşesc durata de 2 ore. Nu aş sta într-un multiplex înşurubat în scaun atât, pentru nimic în lume! Dar – şi sunt convins de asta – altfel pune problema un puşti de 16 ani care după suferinţe-n tăcere şi o transpiraţie intensă, invită fata iubită la film.
În prima parte sunt câteva cadre (şi peisaje) spectaculoase, mi-a plăcut secvenţa când Edward cântă la pian, un joc spectaculos cu lumini şi umbre, de impact şi de atmosferă. Şi m-au amuzat secvenţele cu fugăritul prin copaci – simbolism elementar, în fine! – care inevitabil m-au dus cu gândul la filmele Kung Fu produse-n China. Cu siguranţă încercam altceva…
A doua parte este lipsită de spectaculozitate, este mult mai linear filmul şi evident, mai plicticos. Efectele speciale sunt ok, dar asta nu mai surprinde pe nimeni.

Muzica. Soundtrack-ul primei părţi a debutat pe prima poziţie a Billboard 200 şi doar în prima săptămână s-a vândut în 165.000 de exemplare. Punctul forte fiind Muse cu „Supermassive Black Hole”, dar de atracţie pentru publicul tânăr – avizat – sunt Paramore sau Linkin Park şi probabil mai puţin… Perry Farrell (Jane’s Addiction). Din film, evident mie mi-a plăcut… Debussy. Da, eu sunt mai ciudat decât puştii emo… ha ha ha! 😛
Din sountrack-ul celei de a doua părţi mi-a plăcut mult Thom Yorke (Radiohead) cu „Hearing Damage” – dacă nu aţi „prins”, vă recomand albumul său solo „The Eraser”, un electro minimalist şi experimental, lansat şi într-o variantă remixată mai zgomotoasă – şi avem tot aşa un şir de artişti mai mult sau mai puţin la modă ca: The Killers, Death Cab For Cutie, Muse, Editors, etc.
Până la urmă muzica este poate cea mai bună din toată povestea… ha ha ha! 😛 M-aţi întrebat despre “Twilight”, v-am povestit “Twilight”. 🙂 Pentru cei din Bucureşti, dacă tot aveţi vre-un gând de film în seara aceasta, mai bine vă recomand MARTYRS la The Light de la ora 20. Îl citez pe Alin: “Martyrs este viitorul horrorului pe lîngă care Saw, Hostel-urile şi toate torture porn-urile sunt desene animate Disney!” 😀 Sună promiţător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NXwyE0IrA2M]

Doişpe a doişpe-a

Posted on by — 17 Comments ↓

Mă trezesc cu un ciot dintr-un vis pe colţul buzei. În obscuritatea somnoroasă plutesc secvenţe răsfirate dintr-un viitor intuit, dar incert, dimineaţa mă priveşte zgribulită de dincolo de perdea şi o nouă zi goneşte afară în vântul neprietenos alături de primii fulgi de zăpadă. Am îmbătrânit: urăsc iarna. ’neaţa.

Traseu prestabilit: baie, traversarea sufrageriei, slalom scurt prin hol şi finish-ul în bucătărie. Gesturi mecanice: ibric, apă. Puţin zahăr, aragazul, caut bricheta, găsesc chibrituri. Fulgii parcă mă urmăresc, se izbesc de geamul impasibil, e frig, aprind şi cuptorul de la aragaz şi strict din spirit de economie, cu acelaşi chibrit îmi aprind şi prima ţigară. Pregătesc cutia cu cafea şi aştept cu nerăbdare să clocotească apa. Cum e să aştepţi cu răbdare?

Cât costă fericirea? În secunda asta m-ar face fericit un borcan cu piure de castane. Mecanica simplă şi magia discretă a existenţei. 🙂 Gata cafeaua, mai fumez o ţigară apoi direcţia sufragerie, computer, conectare, internet. Aproape patetic.

Este mai bine să umpli golul cu vise, decât să  îl laşi gol. Nu mai e nici o frontieră iar colţul proaspăt tencuit îşi pierde palida culoare, se unge-n mir, pipernicit de şoaptele fără culoare. O fotografie frumoasa.
Stau ascuns. Sunt invisible pe mess. Ne-am luat cu voturile, cu frauda, ne-am rupt în două, fiecare după cum vede… binele comun şi propriul bine. Şi când zgomotul lumii zgârie timpanele de sticlă, ne rămân doar urmele. Până şi sărbătorile de iarnă au fost uitate. Iluzii prăfuite de vreme… Nu e sfârşitul lumii, nici măcar al României. Dap, e sâmbătă.

Discul de week-end: Skunk Anansie „Smashes And Trashes” (2009)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pRH807Zg8MQ&feature=fvw]

Skunk Anasie au explodat în conştiinţa iubitorilor de muzică (Rock) la mijlocul anilor ’90 şi au cucerit publicul în primul rând prin forţa, atitudinea, incisivitatea solistei Skin (Deborah Anne Dyer). Din cele trei albume lansate până la destrămarea formaţiei din 2001 („Paranoid and Sunburnt” 1995, „Stoosh” 1996 şi „Post Orgasmic Chill” 1999) au vândut milioane de copii şi au dominat clasamentele, astfel în 2004 au fost nominalizaţi ca una din cele mai de succes formaţii britanice din perioada 1953-2003 în Guinness Book of British Hit Singles & Albums.
De la piese în forţă la balade, Skunk Anansie reprezintă un Rock militarist, protestatar, o combinaţie fericită şi reuşită de muzică acceptabilă pentru un public larg, dar fără a face compromisuri deranjante.

Vestea că anul acesta trupa se reuneşte şi lucrează la piese noi m-a bucurat. Rezultatul – sper intermediar – este acest „Smashes And Trashes”, un disc ce conţine 15 piese, 12 succese anterioare şi 3 piese noi.
Avem clasicele „Hedonism”, „Charity”, „All I Want”. „Twisted”, „Weak”, „Brazen”, „Charlie Big Poatato”, „I Can Dream” „Lately”, „You’ll Follow Me Down” şi „Selling Jesus” (nu în această ordine).
Cele trei piese noi, „Because of You”, „Squander” şi „Tear the Place Up” nu aduc nimic nou la stilul deja consacrat al formaţiei, dar reconfirmă energia şi calitatea pieselor ieşite din atelierul de creaţie al britanicilor.
„Tear the Place Up” este foarte energică şi zgomotoasă, „Because of You” este o baladă în forţă cu caracteristicele accente paranoice iar „Squander” este o piesă lirică, aşezată.
Sper să vină albumul nou, acest material vine doar să ne deschidă apetitul.

Filmul de week-end: The Terminal (2004)

Nu sunt expert în filme, nu pretind şi n-am să pretind asta niciodată. Am avut o perioadă-n viaţă când „haleam” filmele pe bandă rulantă, îmi amintesc  cu plăcere de nopţile cu video organizate de Alin înainte de ’89, din când în când mă mai ia un val de lene, nostalgie sau ştiu eu ce alt impuls şi mă uit la câteva filme noi sau vechi, dar – revin – nu-s critic cineast, abia de memorez 5-6 nume de actori sau regizori, nu sunt la curent cu tendinţele din lumea filmului. E drept, vizualul m-a atras de mic copil, prima oară prin desen, apoi întâmplător am urmat un curs de film la Palatul Pionierilor, apoi un curs foto şi am ajuns să lucrez o vreme într-o televiziune, de câţiva ani fac editare foto/video, nu-s total paralel cu fenomenul, doar că nu-s atât de implicat cum sunt cu muzica. Mai fac o paranteză-n paranteză, anul acesta mi-au răsărit din senin nişte idei de scenarii de film, mă tentează ideile, habar n-am cum se scrie un scenariu, dar nu exclud posibilitatea să mă aventurez şi-n aceste proiecte în 2010.

„The Terminal” este un film „uşurel”, un amestec romantic de dramă şi tragedie cu o reţetă de succes impecabilă: regizor Steven Spielberg, protagonişti Tom Hanks şi Catherine Zeta-Jones.
Nu o fi o capodoperă cinematografică (încă o paranteză, săptămâna aceasta m-am mai relaxat cu câteva filme de geniu al lui Michelangelo Antonioni), nici n-a obţinut nicio distincţie semnificativă (din ce ştiu eu) şi habar n-am ce încasări a produs (sau nu), dar este un film excelent pentru relaxare, pentru deconectarea de la tumultoasa nebunie care ne înconjoară.
Naraţiunea filmului este simplă: Viktor Navorski, un cetăţean din statul fictiv Krakozhia, ajunge în aeroportul internaţional J.F.K. din New York însă în timpul zborului are loc o lovitură de stat acasă şi Viktor rămâne blocat în terminalul aeroportului pentru următoarele nouă luni, rămas fără stat şi cetăţenie, nu poate nici să se întoarcă, dar nici să intre în Ţara Făgăduinţei. Situaţia, precara cunoştinţă a limbii engleze naşte tot felul de situaţii comice sau tragice.
Un film asemănător a mai fost făcut în 1994 de regizorul francez Philippe Lioret: Tombés du ciel (Lost in Tranzit), însă pe acesta nu l-am văzut.

Viaţa bate filmul? La ora actuală este un cetăţean chinez, Feng Zhenghu, într-o situaţie oarecum asemănătoare în terminalul aeroportului din Narita, Japonia deoarece autorităţile din China îl consideră un agitator şi nu vor să-l mai primească pe teritoriul Chinei.
Puteţi urmării evoluţia situaţiei lui pe Twitter.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W2vvOPsiVdU]

Fraudarea – anularea – reluarea alegerilor şi un scurt curs de economie

Posted on by — 21 Comments ↓

Dacă duminică noaptea în loc să savurăm un vin fiert, un măr copt, o acadea, o bomboană, o atenţie, căutam buimaci pe internet răspunsul la cine-i preşedinte,  şi dacă teoretic în final lucrurile au rămas cum am stabilit, acum ne-am procopsit cu o nouă dilemă: PSD astăzi depune o contestaţie prin care cere anularea şi reluarea alegerilor.

Vorbind ieri cu un prieten am avut o revelaţie cinică: 1. din 1946 toate alegerile din România au fost manipulate şi fraudate, 2. mereu în spatele manipulării şi fraudării au stat serviciile secrete.
Mai vreţi ceva? Ţaca-paca!

Dar să revenim la turul (tunul) doi al alegerilor prezidenţiale.
Sigur că au fost fraudate. Au fraudat şi unii şi alţii. Însă cei din PSD din postura de partid de opoziţie şi oarecum relaxaţi de certitudinea (inexplicabilă) că alegerile sunt ca şi câştigate au furat mai puţin şi s-au relaxat prea devreme. PDL-ul a fraudat având la îndemână toate butoanele aparatului de stat, dar şi bugetul şi toate resursele financiare şi pârghiile administrative  şi cu determinarea să-l menţină pe băse cu orice preţ în fruntea Statului.
Acum eu am o problemă. Am căutat ore în şir pe internet, dar n-am găsit nici un caz în care un partid de opoziţie să fraudeze alegerile. Nici logică n-are, nici practic nu prea este posibil.
Acum PSD-ul este prins în cuşca legislativă pe care şi-a construit-o singur în anii ’90 fix ca să-şi acopere fraudele şi să facă imposibilă contestarea alegerilor.
Ca o glumă cinică aş spune că există o cale să dovedească frauda: prin auto-denunţ. Dar e doar o glumă răutăcioasă, în practică nu ţine. Legea prevede şi o precizare: anularea alegerilor este posibilă doar dacă cei care fac sesizarea nu au fost implicaţi în fraudare. So!
Însă revin la ce spuneam înainte, conform legislaţiei nu este suficient să dovedeşti fraudarea – fie ea şi masivă – conform legislaţiei trebuie să dovedeşti că ele au fost fraudate într-un anume sens, au schimbat rezultatul final al votului.
Practic este imposibil. Chiar dacă PSD reuşeşte să aducă dovezile unor fraude cum ar fi votul multiplu, votul în ţară a unor cetăţeni dovediţi a fi plecaţi din ţară sau votul persoanelor decedate, este imposibil de dovedit în favoarea cui au votat aceştia fiindcă votul este secret.
Pe de altă parte, toate acestea sunt infracţiuni penale şi se pedepsesc individual, dar nu conduc implicit la anularea scrutinului.
Şi revin la cinismul de la început şi spun că PSD culege roadele „democraţiei originale” plantate şi cultivate cu sârg de iliescu şi compania.
Celălalt aspect iese din sfera legislativă: CC-ul niciodată n-a luat o hotărâre importantă în defavoarea puterii. Asta spune mult despre trâmbiţata, dar ne-efectuata reformă instituţională, despre cât de independente sunt puterile în Stat.

băsescu rămâne indubitabil preşedinte şi nu doar al celor 5 milioane de prostiţi şi pupincurişti care l-au votat, ci al tuturor românilor.
Aici apar şi primele probleme: scorul strâns, ideea implementată că băse a ieşit preşedintele diasporei, dar practic a pierdut alegerile în ţară, fac noul mandat cel puţin şubred. Dacă România era o ţară normală în condiţii social-economic normale, nu era nicio problemă. Dar când ai doar 5 milioane de voturi din circa 12-13 milioane de cetăţeni cu drept de vot şi la o populaţie de 22 de milioane şi câştigi cu un avans de circa 70.000 de voturi, greu poţi să ceri “poporului” să mai strângă cureaua… dacă mai există şi suspiciunea unei fraude masive, treaba devine nasoală. dacă la asta adăugăm şi ideea că preşedintele a câştigat cu votul celor aflaţi în afara ţării… cine să strângă cureaua?

Însă economic şi social avem mari-mari probleme.
Din trimestrul IV al anului 2008, economia a intrat în picaj şi de la creştere economică de +8% finele anului 2009 ne arată o scădere la -8%. Ar trebuii să vorbim şi despre acel +8% mincinos. Creşterea a provenit pe de o parte din banii veniţi de la „căpşunari” (unii susţin că circa 2%), pe de altă parte din credite. Creditele sunt bani virtuali, ne-produşi, inexistenţi, bani care – teoretic – urmează să fie produşi – acoperiţi – prin muncă şi produse din viitor. Aici noi avem o mare-mare problemă: n-am produs şi nu prea producem nimic. De aici au apărut şi problemele populaţiei la restituirea creditelor, prima oară la nivelul mic, al electro-casnicelor, apoi încet-încet urcând la creditele de nevoi personale, la leasing-urile la maşini, creditele pentru case.
Ce s-a întâmplat în 2009? Nu ştiu dacă aţi sesizat, dacă vă amintiţi, dar la primele discuţii cu FMI-ul aceştia au pus condiţia ca împrumutul să fie investit în economie şi infrastructură, în dezvoltare ci să nu fie folosit la acoperirea deficitului bugetar. Nu ştiu ce a promis la aceea vreme guvernul boc (ei! la suprafaţă ştim, dar nu ştim dedesubturile), însă până la urmă, într-o primă fază şi FMI-ul a spus ok şi s-a semnat acordul, au început să curgă banii. Problema este că guvernul nu şi-a respectat nici promisiunile cunoscute, nici cele din spatele uşilor închise şi toţi banii s-au risipit pe de o parte în salariile bugetarilor, în plata asigurărilor sociale şi al pensiilor, pe de altă parte în neant. La capitolul „neant” avem două aspecte distinse: pe de o parte foarte mulţi bani s-au scurs spre clientela politică prin contracte păguboase, pe de altă parte există suspiciunea că mare parte din împrumut s-a întors de unde a venit, adică-n Vest, prin intermediul băncilor şi corporaţiilor rămase decapitalizate. Acest fapt a fost oarecum confirmat la un moment dat de câteva declaraţii a lui Isărescu, dar şi premierul boc a pomenit despre fenomen.
Proasta gestiune a banilor – proastă pentru noi – s-a datorat în primul rând anului electoral. Cum spuneam şi ieri şi altă dată, a fost o campanie excesiv de costisitoare, cea mai scumpă de până acum în condiţiile unui an de criză. Este absurd şi economic inexplicabil.
Datorită nevoii imperative de a controla Internele şi Administraţia, PD-L a provocat cu bună ştiinţă acum două luni criza guvernamentală – ce de altfel a venit la ţanc şi PSD-ului, de ce să nu spunem şi acest lucru? – însă reversul inevitabil a fost îngheţarea (suspendarea) acordului cu FMI şi amânarea (sau pierderea) ultimei tranşe din împrumut. Astfel Statul s-a împrumutat de la băncile particulare cu dobândă mult mai mare pentru acoperirea cheltuielilor bugetare pentru luna decembrie. Nu deschid din nou subiectul că în condiţiile în care nu sunt bani nici de pensii şi salariile bugetarilor, udrea a continuat nestingherită semnarea contractelor extrem de păguboase pentru stat şi cam asta a făcut şi berceanu, fluture şi videanu, mai rău, blaga care nu este doar demis şi interimar, dar şi suspendat, a continuat să-şi vadă liniştit de „treabă” la minister.
Dar să revenim la aspectele strict economice! Dacă totuşi obţinem în 2010 şi ultima tranşă de 3 miliarde de la FMI, banii ajung cel mult pentru încă două luni. Să zicem trec lunile ianuarie-februarie. Staul se mai poate împrumuta câteva luni din zona băncilor private din România, apoi fiind atins limita maximă admisă, şi mai scump de la băncile din Vest, însă aceste împrumuturi au cel puţin două aspecte păguboase. Pe de o parte dobânda este foarte mare, pe de altă parte astfel Statul face concurenţă neloială firmelor din zona privată şi practic le lasă pe acestea fără finanţare. De aici rezultă două consecinţe directe: 1. o serie de firme vor falimenta şi astfel scad contribuţiile la bugetul de Stat, 2. creşte numărul de şomeri care împovărează acelaşi buget de Stat.
Şi să terminăm cu subiectul împrumutului de la FMI, din 2010 Statul trebuie să înceapă rambursarea acestui împrumut, ce conform calculelor economiştilor, reprezintă undeva între 2 şi 3 % din PIB, Produs Intern Brut sublim, dar inexistent. Din ce ţin eu minte, prin 1996-1997 CDR-ul a avut mari-probleme cu rambursarea unor credite ce reprezentau la aceea vreme doar 1% din PIB şi atunci situaţia economică era ceva mai bună. Cum spuneam, urmează căderea RON-ului, inflaţie şi şomaj estimat la 10%, dar care ştim cu toţii, în termeni reali înseamnă mult mai mult.

Ştiu, pentru unii provoacă dureri de cap astfel de discursuri economice, nu înţeleg o iotă din ce am spus, dar asta este o abordare necesară şi extrem de simplistă, pot spune elementară a situaţiei reale în care ne aflăm. Nici eu nu sunt economist, nici măcar semidoct nu pot pretinde că aş fi, faptul că în anii ’90 citeam cu stricteţe ziarul Capital şi de ani de zile citesc cu interes presa economică, nu mă face cunoscător al acestei zone şi al acestui fenomen.

Ce vreau să spun este că mă îndoiesc că politicul o să soluţioneze problemele economice şi implicit sociale. Indiferent de ce super-guvern cu ce mega susţinere politică ar veni la conducerea ţării, are o sarcină chiar şi teoretic imposibilă.

Mi-e cumva milă de Geoană şi Antonescu. Geoană ieri se agăţa cu disperare de alianţa deja constituită cu PNL, UDMP şi minorităţile ca fiind singura viabilă.
Situaţia ambilor lideri şi ambelor partide este destul de asemănătoare. Există presiuni din vârful partidului care doresc o alianţă cu PD-L-ul şi există presiuni din teritoriu unde mulţi primari suferă din lipsa alocărilor de fonduri de la centru şi cer intrarea la guvernare. Nu trebuie uitat nici faptul că-n partide sunt şi mulţi oameni de afaceri sau cu interese economice, campania a costat mulţi bani, toţi vor să-şi recupereze într-un fel sau altul investiţiile şi asta este posibil doar fiind la… ciolan. Astfel – politic – orice este posibil.

Poziţia fermă a lui Geoană şi Antonescu a fost rapid etichetată ca fiind “rigidă”. Eu cred că este verticală şi aproape unică în peisajul politic românesc. Dacă stăm şi gândim la rece, voturile pentru Geoană au reprezentat în mod clar o poziţie clară împotriva lui băsescu. Eventuala intrare la guvernare al oricărui partid alături de PD-L este cea mai mare greşeală posibilă.

Eu – dar evident nu depinde de mine, nici măcar nu mă ascultă nimeni – zic că acum ar trebuii sprijinit un guvern minoritar PD-L, ăsta Negoiţă care aşteaptă la rând sau care o fi. Să guverneze PD-L-ul şi băse singuri şi să-şi asume însfârşit responsabilitatea. Să arate poporului de ce sunt în stare.

Am tot auzit şi că suntem în Europa, cum s-au exprimat unii: suntem înăuntru. Nu, nu suntem, n-am fost şi – dacă mă întrebaţi pe mine – nici nu o să fim. Am uitat că majoritate vocilor din UE nu au fost de acord cu aderarea României şi au susţinut şi înainte de aderare, dar şi după, că nu suntem pregătiţi. Aderarea noastră s-a datorat în primul – şi ultimul – rând conjuncturii geo-politice, suntem un tampon la graniţa cu Rusia. Atât. Nu suntem nici măcar ruda săracă. Nu suntem în Europa nici ca grad de civilizaţie, nici cultural, nici social, nici economic şi nici politic. Nu suntem nicicum. Pe lângă rolul nostru de tampon suntem doar un fel de groapă de gunoi unde Vestul a aruncat tot ce nu folosea şi suntem o piaţă de desfacere pentru produsele lor. Şi cam atât. Probabil nu vom fi lăsaţi să murim de foame, dar nici nu vom fi ajutaţi să scoatem capul la suprafaţă. Iar noi – încă o dată – nu cred că suntem dispuşi nici să punem osul (şi capul) la treabă, nici să ne murdărim mâinile.

Am susţinut proiectul Antonescu-Geoană fiindcă a fost singurul proiect prezentat înainte şi în timpul campaniei. Nu sunt deloc convins că ar fi funcţionat şi că avea soluţiile de ieşire din actualul impas. Dar cum am spus, a fost singurul proiect prezentat. băsescu a vorbit despre moguli, comunişti, numai bazaconii fără nicio noimă şi fără nicio legătură cu realitatea. bine că măcar după agitaţia din noaptea de duminică, acum se dă “zen”! 😛 😛 😛

Văd că euforia victoriei împotriva comunismului n-a trecut nici acum. Dacă înainte mă mai gândeam că electoratul a fost manipulat, mituit, prostit, pe zi ce trece realizez că din păcate într-adevăr avem de a face cu o masă de proşti. Cel mai trist este că foarte mulţi tineri marşează în continuare pe ideea anti-comunismului. Puşti în tricouri Che Guevara (i-au văzut profilu’ pă Hi5 şi cică e revoluţionar)  care luptă împotriva comunismului. Cool. Dacă încerci să porţi o discuţie despre comunism cu ei, epuizezi subiectul în circa 60 de secunde, unicul lor „argument” este că „PSD-ul este rău”  şi tot ce afli de la ei îţi este folositor ca datele despre intensitatea vântului şi direcţia sa când eşti rătăcit fără busolă la Polul Nord. Dacă în 1989 eram suficent de tânăr (şi prost) să ies în stradă şi să-mi risc pielea, promit solemn că dacă o fi să mai prind în viaţă vre-o bubuială, fug repede la chioşcul de la colţi (că-i deschis de Paşti, Crăciun, Revelion şi… revoluţie) , îmi cumpăr 5-6 bacsuri de bere şi 2 cartuşe de ţigări şi mă instalez comod la televizor. Să mai fie ciuruiţi şi alţii! 😛 😛 😛 Mai promit că pe cei care o să moară n-am să-i mai numesc proşti, ci eroi. (Sunt curios câţi din ăştia cu gura mare au şi coaie să iasă-n stradă când şuieră gloanţele pe lângă ureche – şi viaţa nu-i ca Counter Strike-ul, da’ asta-i o altă poveste! 😛 )

O soluţie totuşi există. E tot de la băsescu. Pardon, singura de la băsescu. Nu de legalizarea drogurilor uşoare este nevoie ci direct de prescrierea lor obligatorie la toată populaţia de la noi născuţi până la pensionarii octogenari. Poate aşa ieşim şi din căcatul acesta sau măcar o să trăim cu iluzia că putem ieşii. Că tot suntem la vânătoare de fantome.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6EefPcht54c]