Home › 2009 › November › Page 5

Monthly Archives: November 2009

Satanismul (capitolul 3)

Posted on by — 2 Comments ↓

Cred că v-am fiert destul. 😛 Cu toate acestea cred că introducerea era necesară şi prezentarea – chiar şi concisă – a percepţiei în general şi a imaginii Biblice a Diavolului, a fost inevitabilă.

Dar lucrurile abia de acum încolo devin serioase. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iL_RbCGxqsc]

(Satanismul (capitolul 1)
Satanismul (capitolul 2) )

„O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte?” (Faptele Sfinţilor Apostoli 13, 10)

Aşa s-a adresat Pavel vrăjitorului Elimas şi această abordare vis a vis de „vrăjitori” este mai veche decât Biblia şi a persistat.
Omul se teme de necunoscut şi necunoscutul a fost asociat necuratului.

După instaurarea Bisericii Creştine în lumea Vestică, creştinii au început aceeaşi prigoană a celor de alt crez cu care au fost şi ei trataţi, aceeaşi sau şi mai abitir.
Primele victime au fost aşa numiţii păgâni, dar nu trebuie uitate nici „Războaiele Sfinte” declanşate de Vest împotriva arabilor şi al Islamului. Pe scurt: tot ce nu era creştin, era diabolic. Din punctul meu de vedere o abordare cel puţin strâmbă din partea unei religii care s-a autodefinit ca fiind „al iubirii aproapelui”. Dar de aici pleacă şi prăpastia dintre credinţă şi religie. Dar nu numai în cazul religiei, teoria (dogma) şi practica (ritualul) se bat cap în cap. Slăbiciunea – atribuită de biserică Diavolului – sălăşluieşte în sufletul omului…
Biserica a câştigat influenţă majoră în societate, o poziţie importantă de putere şi în aceste condiţii s-a opus cu toate mijloacele cunoaşterii, evoluţiei şi progresului. „Crede şi nu cerceta” – sintagma îmbrăţişată de biserică a marcat pentru multe secole gândirea şi atitudinea reprezentanţilor ei, a reprezentat ceea ce azi s-ar traduce prin „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”.
Este într-o măsură încă un exemplu cum Biserica „rătăceşte” calea, atâta timp cât în Luca găsim: „căutaţi şi veţi afla” (Luca 11,9). De altfel, originea sintagmei „crede şi nu cerceta” este incertă, Sfântului Augustin a preluat-o de la filosoful păgân Celsus (secolul II) iar acesta a atribuit-o predicatorilor creştini pentru a convinge păgânii să îmbrăţişeze noua credinţă. Însă sintagma nu are nicio acoperire în Biblie.

Melek_taus

O religie combătută şi etichetată Satanistă atât de Creştinism cât şi de Islam a fost (şi este) Yazidi (Yezidi). Această religie aparţine etnicilor Kurzi din Nordul Irakului. Figura centrală a religiei este îngerul Melek Taus şi deoarece un alt nume alocat acestuia a fost Shaytān – numele Satanei în Coran – credinţa lor a fost etichetată drept Satanistă.
Melek Taus în mod tradiţional este tradus ca „Îngerul Păun”, păunul fiind şi imaginea iconografică centrală a religiei. „Povestea” lui Melek Taus are asemănări semnificative cu cea a lui Lucifer. Este tot un înger căzut care din Oul Cosmic a creat universul. Teologia Yazidi spune că lumea a fost creată de Dumnezeu şi este păzită de 7 fiinţe divine – îngeri – unul din ei fiind Melek Taus.
Au două cărţi de căpătâi: unul se numeşte Kitêba Cilwe (Cartea Iluminării sau cartea Revelaţiei Yazidi) şi conţine presupusele vorbe a lui Malek Taus. Cartea are 5 capitole şi este aranjată asemenea Coranului în ordine descrescătoare.
Celălalt este Mishefa Reş (Cartea Neagră Yazidi), nu este împărţită pe capitole şi este mai lungă ca prima carte. În prima jumătate sunt adunate miturile creaţiei şi evoluţiei, urmate de o listă a unor nume de regi presupuşi reprezentanţi al comunităţii Yazidi şi-n final restrângerile legate de anumite comportamente, cuvinte şi hrană prohibită precum şi câteva ordine privitoare la igienă.
În orice caz, etichetarea acestei religii ca fiind Satanistă este incorectă, cu toate că persistă.

Pe lângă persecutarea şi eradicarea oricărei alte forme de credinţă Biserica a etichetat ca necurat orice încercare a omului de a căuta, de a cerceta, de a afla „adevărul”.
A prigonit nu doar păgânii, dar şi ştiinţele. Matematica, astrologia – cu rădăcini vechi în Persia şi Egipt – , toate au fost etichetate „diabolice” şi cei ce le practicau au fost persecutaţi. Astfel a apărut eticheta de „ocult” – necurat şi-n paralel organizaţiile secrete care desfăşurau activităţi în afara limitelor impuse de Biserică.
Nu toate aveau conotaţii religioase, dar orice ce era în legătură cu spiritualitatea sau ştiinţa în ochii bisericii avea legătură cu Diavolul.

Astfel un istoric cât de cât corect al evoluţiei Satanismului, a separării miturilor de realitate, a faptelor de fabulaţii, este destul de dificilă.

Persecutarea magicienilor şi vrăjitorilor/vrăjitoarelor s-a intensificat în mai cu seamă în secolul XV şi XVI, dar apogeul l-a atins abia în secolul XVII. Aşa numitele „abilităţi supranaturale” au fost atribuite Diavolului şi de aici până la istorioarele cu Ritualuri Satanice înfricoşătoare, orgii sexuale şi chiar acte de canibalism, a fost doar un pas.
Primele procese împotriva vrăjitoarelor au fost consemnate în secolele XIV şi XV în Franţa şi Elveţia, abia apoi s-a extins în Germania şi a culminat între anii 1561 şi 1670.  Conform unor estimări în urma acestor procese au fost executate – arse pe rug – 60.000 de persoane – „posedate de Diavol” – , predominant femei.
În Anglia primele procese încep prin 1735 şi este important de menţinut că până în 1951 legile ce impuneau pedepse împotriva vrăjitoriei nu au fost abrogate.

O figură aparte este Gilles de Rais (Seigneur and Baron de Retz, 1404 – 1440), tovarăşul de arme al Jeanne d’Arc, presupus ocultist şi responsabil pentru uciderea a câtorva sute de copii. Chiar dacă faptele lui par a fi fost dovedite de Biserică şi înainte de a fi executat prin spânzurare a şi făcut o mărturisire, legăturile sale cu Ocultismul şi presupusa sa legătură cu Diavolul rămân simple speculaţii.

O figură misterioasă a fost doctorul Johann Georg Faust (1480 –1540), astrolog, fizician, alchimist şi magician German, existenţa lui multă vreme fiind considerată chiar doar rezultat al ficţiunilor. Mulţi îl consideră autor al „Pactului cu Diavolul”. Şi în prezent sunt mai multe teorii legate de viaţa şi activitatea sa, însă cu atât mai puţin date certe. Au circulat multe legende despre el şi a fost sursă de inspiraţie pentru Marlowe şi Goethe.

Michael_Pacher

Urbain Grandier (1590-1634) a fost un preot Catolic Francez, convertit la vrăjitorie şi în final ars pe rug în urma Procesiunii Demonice de la Loudun din 1634. Lui Urbain Grandier i se atribuie şi această formă a Pactului cu Diavolul:

Nos praepotens Lucifer, juvante Satan, Belzebub, Leviathan, Elimi,
atque Astaroth, allisque, hodie habemus acceptum pactum
foederis Urbani Grandieri qui nobis est. Et huic pollicemur
amorem mulierum, florem virginum, decus monacharum, honores, voluptates et opes.
Fornicabitur triduo; ebrietas illi cara erit. Nobis offerit semel
in anno sanguinis sigillum, sub pedibus conculcabit sacra ecclesiae et
nobis rogationes ipsius erunt; quo pacto vivet annos viginti felix
in terra hominum, et veniet postea inter nos maleficere Deo.
Factum in infernis, inter consilia daemonum.
Lucifer Belzebub Satanas
Astaroth Leviathan Elimi
Sigilla posuere magister diabolus et daemones principes domini.
Baalberith, scriptor.

Donatien Alphonse François – Marchizul de Sade (1740–1814) a fost şi el etichetat ca un mentor Satanist pentru abordarea sa libertină şi filozofia combinată cu erotism.

Un personaj cheie a fost magicianul francez Alphonse Louis Constant (1810-1875), cunoscut sub numele de Eliphas Lévi, autorul unor lucrări extrem de importante.
Una din cele mai importante scrieri este „Dogme et Rituel de la Haute Magie”, un manual complex de magie teoretică şi practică. De altfel cartea a fost tradusă în engleză de un alt faimos magician şi ocultist: Arthur Edward Waite, unul din liderii Ordinului Ermetic Golden Dawn.
Unul din aporturile importante al lui Eliphas Lévi a fost desluşirea sistemului din spatele cărţilor de Tarot şi încorporarea acestora în sistemul şi practica magică.

La sfârşitul anilor 1800, începuturile anilor 1900, mai mulţi artişti şi filozofi s-au auto-declarat Satanişti. Astfel avem în 1857  „Les Litanies de Satan” (Liturghia Satanei) a lui Charles Baudelaire şi poetul italian Giosuè Carducci publică în 1865 „Inno a Satana” (Imnul Satanei), dar lista personalităţilor este mult mai lungă: Stanisław Przybyszewski, Félicien Rops, Joris-Karl Huysmans, Joseph-Antoine Boullan, Stanislas de Guaita, Henri Antoine Jules-Bois, Joséphin Péladan.

Eliphas Lévi a avut un impact semnificativ mai cu seamă asupra unui alt personaj cheie, Edward Alexander Crowley (1875-1947), devenit faimos sub numele de Aleister Crowley.
Crowley a fost – şi rămâne – un personaj complex şi controversat, ca mai toate marile personaje legate de Ocultism. Crowley în cartea sa autobiografică – dar plină şi de elemente de ficţiune – a mers până a pretinde că este reîncarnarea lui Eliphas Lévi.
Crowley merită cu siguranţă o dezbatere mai amplă separat şi probabil voi revenii asupra lui cândva.
Crowley a fost magician, astrolog, pictor, poet, dar şi un vehement critic social, un hedonist şi un tip care a experimentat cu drogurile, în fapt moartea a survenit în urma unei doze de heroină, dar dependenţa de droguri se produsese cu mult timp în urmă şi ia afectat viaţa şi activitate.
Importante însă sunt lucrările lăsate moştenire, abordarea lui proaspătă şi îndrăzneaţă, încercarea sa de unificare a sistemelor magice orientale şi occidentale în mare măsură au revoluţionat şi au modernizat abordarea magicului şi au deschis calea multor noi experimente. Nu întâmplător Satanismul modern îşi revendică rădăcinile în lucrările şi activitatea lui Crowley, dar cu toate acestea etichetarea lui Crowley ca fiind un Satanist este totuşi o exagerare sau dovadă de rea voinţă.
Crowley îşi are partea sa de „vină”, educat fiind de un tată foarte aspru şi profund religios, ca un act de rebeliune s-a auto-denumit 666, Marea Fiară. 😀
După ce a studiat timp de trei ani literatura la Cambridge, în 1896 îşi reorientează interesul spre Ocultism, Misticism şi Magie ca un an mai târziu să intre în Golden Dawn.
Allan Bennett îl introduce în lumea Budismului şi începe o serie de scrieri în care Magicul se amestecă cu ficţiunea, cea mai cunoscută fiind „Moonchild”.
În 1940 pleacă în Mexic şi studiază în izolare. Practică Raja Yoga şi în următoarele sale lucrări implementează tot mai mult din practicile Orientale în sistemul Occidental de Ceremonie Rituală. Treptat intră în conflict atât cu Samuel Liddell MacGregor Mathers, cât şi cu William Butler Yeats şi Arthur Edward Waite – conducătorii Golden Dawn – şi în mare parte contribuie la scindarea ordinului după o tentativă nereuşită de preluare a conducerii acesteia.
1904 este probabil unul din cei mai importanţi ani pentru Crowley, în Egipt în urma unor experienţe Magice intră în contact cu vocea care susţine că ar fi al lui Aiwass (Aiwaz) şi aceasta îi arată calea Magică pe care o denumeşte Thelma. În urma acestor experienţe scrie una din cele mai importante lucrări ale sale: „The Book of the Law” (Liber AL vel Legis – Cartea Legii).
În 1907 scrie „Holy Books of Thelema” (Sfânta Carte al Thelmei) şi înfiinţează un nou ordin: A.’.A.’.
În paralel face parte şi din Ordo Templi Orientis (O.T.O.), dar ca şi în cazul Golden Dawn are mai multe conflicte cu alţi Maeştrii al Ordinului.
Încă un capitol important a fost crearea în 1920 al aşa numitului „Abbey of Thelma” în Cefalù, Italia, un centru de iniţiere cu reguli proprii, însă în 1923 la ordinele lui Mussolini centrul a fost desfinţat şi Crowley expulzat.
Crowley a fost un magician controversat, la vremea aceea a şocat prin deschiderea sa sexuală şi introducerea ritualurilor de Magie Sexuală preluate din orient în sistemul Magic Occidental, dar a continuat şi explorarea rădăcinilor Egiptene al Magiei începute de Eliphas Lévi. De mulţi a fost declarat practicant al Magiei Negre, dar şi etichetat ignorant şi impostor, precum a fost acuzat şi de faptul că ar fi fost agent Britanic.
Una peste alta, Crowley a influenţat în mare măsură evoluţia şi abordarea Magiei şi lucrările sale sunt sursă de inspiraţie şi acum pentru mulţi magicieni.

Inevitabil, Masoneria şi alte organizaţii secrete de tip masonic au fost etichetate drept Sataniste de-a lungul timpului mai cu seamă prin prezenţa în cadrul lor a unor personaje controversate şi presupus Sataniste cum a fost şi Crowley sau artistul belgian Félicien Rops.

În anii ’30 se cunosc cel puţin două secte Sataniste, una condusă de Maria de Naglowska şi alta iniţiată de preoţi catolici ce au inversat liturghiile creştine şi astfel au pretins obţinerea unor liturghii Satanice.

satan_goat

Una din frazele acestei Liturghii satanice – „In nomine Domini Dei nostri Satanae Luciferi Excelsi” – este folosită cu 30 de ani mai târziu de Anton Szandor LaVey, când a scris faimoasa „Biblie Satanică” (The Satanic Bible – format PDF) în 1968 şi a înfiinţat The Church of Satan – Biserica Satanică.

Evident: va urma.

Satanismul (capitolul 2)

Posted on by — 8 Comments ↓

(Satanismul (capitolul 1) )

devil_01

Probabil am dezamăgit pe mulţi fiindcă n-am început „povestea” cu faze practice gen: cum să jumulim cocoşu’ negru al vecinului, cum să smulgem unghia pisicii şi să o fierbem sau cum să dărâmăm cruci prin cimitire părăsite… ha ha ha! 😛
Dezamăgire, dar în Satanism nu despre asta este vorba.
Satanismul pe de o parte reprezintă revolta, nesupunerea, pe de altă parte cunoaşterea şi căutarea. În ambele ipostaze în aceste acte Biserica a văzut mereu pericolul şi implicit „duşmanul”. Un om liber, informat şi în căutarea cunoaşterii dincolo de ceea ce i se spune, este un om periculos.
Crearea unui duşman – cu cât mai nedefinit şi obscur, cu atât mai bine – se pare că a fost una din cele mai vechi forme de manipulare şi un instrument extrem de eficient. Diavolul s-a potrivit perfect acestui profil şi prin creşterea abilităţilor sale de-a lungul timpului Diavolul s-a mulat „cerinţelor” şi necesităţilor.
Este suficient să amintim faptul că la începuturile Creştinismului, în perioada cruntei prigoniri al celor convertiţi la noua credinţă, primul personaj identificat cu Diavolul a fost împăratul Nero. De-a lungul istoriei, pe rând Napoleon, Stalin sau Hitler au fost de asemenea desemnaţi ca fiind „Diavolul pe Pământ”, dar şi alte personaje oculte ca Rasputin sau Aleister Crowley, dar n-a scăpat nici Bill Gates ( vezi 666 )
„One size fits all” –  un chip – cu o mie de feţe şi nici unul – perfect tuturor.

Totuşi, cât suport găsim pentru toate acestea în Biblie?
„Diavol” apare în 33 de versete ( 🙂 ) iar „Satana” în 27. Pentru un inamic atât de feroce, pare cam puţin.

În Facerea (3,1-5 ) apare şarpele – corupătorul – şi acesta o tentează şi o convinge pe Eva să muşte din fructul interzis.

„Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”  2. Iar femeia a zis către şarpe: “Roade din pomii raiului putem să mâncăm;  3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”  4. Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri!  5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.”

Interesantă este motivarea lui Dumnezeu: „în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii”.

Este ideea care a stat la baza bisericii: păstrarea omului în prostie – întuneric – şi necunoaştere. Paradoxal? Nu, biserica a înţeles că prin cunoaştere obţii puterea şi deţii controlul. De aici şi conflictele ulterioare cu cei care n-au acceptat necondiţionat „învăţăturile” bisericii şi au căutat răspunsuri înafara limitelor impuse …şi au fost „satanizaţi”.

Analogie şarpe – Diavol este la îndemână, dar nu este extrem de convingătoare. Spun asta tot în lumina textului biblic: „Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: “Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! (Facerea 3,14 )
Nu pare şarpele îngerul căzut, prinţul întunericului, inamicul puternic demn de temut.

O altă abordare o găsim în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: „Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” (12,9)

Aici analogia este clară şi această formulare se repetă de-a lungul întregii cărţi însă trebuie să avem în vedere condiţiile în care a luat naştere Noul Testament.
Conform cercetărilor, cele mai vechi texte din Nou Testament au fost scrise undeva în 45 D.C. în Grecia şi scrierea, respectiv adunarea apoi selectarea textelor care au stat la baza Noului Testament a durat încă sute de ani şi textele provin de la sute de autori. Trebuie să fim naivi să credem că Evanghelia lui Luca a fost scrisă de… Luca – de exemplu.
Forma actuală a Noului Testament s-a cristalizat abia în 397 D.C. dar nici atunci n-a fost unanim acceptată de toate bisericile Creştine.
Este evident că textele au fost filtrate, selectate, modelate după interesele şi nevoile conducătorilor bisericii din acele vremuri. Dacă în linii mari canoanele excluse sunt cunoscute, este cu atât mai dificil stabilirea pasajelor modificate, excluse sau adăugate de-a lungul procesului. De altfel, printr-un proces asemănător au trecut şi textele ce formează şi Vechiul Testament. Un material destul de amplu pe acest subiect găsiţi AICI.

Ideea tentaţiei, ispitei se leagă de numele Diavolului în mai multe versete.
În Cartea întâia a Cronicilor (21,1) „s-a sculat Satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărătoarea Israeliţilor.” În Faptele Sfinţilor Apostoli (5,3) „Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?”.
Şi cel mai evident în ispitirea lui Isus când acesta a petrecut 40 de zile-n deşert, episod consemnat atât de Luca (4, 2-13),  Matei (4, 1-11) cât şi de Marcu (1,13) destul de asemănător: „Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana.”

În ceea ce priveşte „unde sălăşluieşte Diavolul”, lucrurile par clare: „Aruncat a fost pe pământ”… sau „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Luca 10,18)

„Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12,12)

Cât de scurt este timpul, nu putem ştii cu exactitate. De-a lungul istoriei Apocalipsa a fost prezisă şi recunoscută cu „precizie” de nenumărate ori.

Nici în ceea ce priveşte forţa Diavolului, Biblia nu este foarte clară.
Pe de o parte avem:

„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 6,11)

Şi:

„Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi.” (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, 4,7)

Pe de altă parte sunt avertizările:

„Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 2, 14)

Şi:

„Ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 2,11)

Imaginea Diavolului este contradictorie cum – se spune – este şi spiritul său.

Mai sperie pe cineva Diavolul? Se pare că da. Bau!

Va Urma!

devil_02

Satanismul (capitolul 1)

Posted on by — 22 Comments ↓

Mulţi vorbesc despre Satanism, mulţi îl leagă de Rock şi în general este considerată o manifestare anti-creştină. Greşit.

Nu este singurul subiect despre care mulţi au o părere, dar în fapt habar n-au despre ce vorbesc.
Nu sunt teolog – am mai spus-o: nu sunt de fapt nimeni şi nimic – dar am citit dea-lungul timpului destul de mult (şi) despre acest subiect şi voi încerca să fac o sinteză cât de cât obiectivă.

Nu sunt Satanist, în fapt nu mă simt confortabil în nici un curent religios, cred în faptul că religia şi credinţa nu ţin una de cealaltă, religia doar exploatează ideea de credinţă şi profită de cele mai multe ori de naivitatea şi necunoaşterea oamenilor. Nu cred că am nevoie de o clădire specială – biserică – să-l „contactez” pe dumnezeu şi nici de translatori şi intermediari (preoţi).
Credinţa ţine de intimitatea fiecăruia, sunt eu oaia neagră, dar niciodată n-am simţit nevoia să stau în turmă. Bine, admit: sexul în grup este o altă poveste ( 😆 ), dar ţine tot de intimitate. Chiar şi-n grup de doi.

Dincolo de aparenta mea abordare ateistă a existenţei, nu pot să cred într-o lume (şi forţă superioară) împărţită în două. Nu cred că există lumină fără umbră (întuneric), bine fără rău. Ne complicăm în definiţii şi – cred – ne scapă esenţa, simplitatea. Polarizarea în plus şi în minus ne ajută şi ne încurcă în aceeaşi măsură.
Poate pare superficial sau cel puţin copilăresc, dar m-a fascinat de copil Războiul Stelelor al lui George Lucas în care „divinul” este o energie iar noi alegem între „bine” şi „rău”, între pozitiv şi negativ, dar în esenţă manifestarea aceleaşi energii.
Este interesant că în majoritatea religiilor, „răul” apare ca o forţă seducătoare – deci atrăgătoare – şi cu toate acestea apare şi este zugrăvită predominant ca ceva urât…

shedevil

Diavolul are multe forme şi există de când lumea. Sau de când dumnezeu. Sau de când omul a descoperit divinul. Omul de la începuturi a fost fascinat şi totodată speriat de lumea în care trăia, de natura care-l înconjura. Poate de aici şi dualitatea abordării divinului.

În Hinduism de exemplu nu există nici o divinitate echivalentă Diavolului. Sunt zeităţi capabile de acte „rele”, dar nu există nicio forţă explicit opozită „binelui”.

Budismul are o figură diabolică: Mara, un demon care încearcă să-l seducă pe învăţătorul Gautama Buddha prin frumuseţe. Cu toate că Mara reprezintă predominant moartea spirituală, în Budismul timpuriu apare adesea ca un spirit malefic, dar cu toate acestea textele în care apare au o abordare umoristică şi nu gravă.

Nici în Zoroastrism (mazdeismul) nu apare o zeitate sau forţă direct opozită lui Dumnezeu sau binelui, însă şi aici putem identifica un demon: Aeshma (sau Eshm).

La Egiptenii din Antichitate îl găsim pe Set. Set este cu mare probabilitate strămoşul Satanei din Iudaism şi astfel din Creştinism. Cu toate acestea, în Iudaism imaginea Diavolului este cu totul alta şi are alte conotaţii.
Cuvântul „ha-satan” defineşte adversarul, obstacolul şi are rolul de „procuror” vis a vis de Dumnezeu care este considerat Judecătorul. Simbolismul acesta este tot de origine Egipteană, într-o oarecare măsură ea se regăseşte şi în cărţile de Tarot.

În scrierile Apocrife – neacceptate nici de Iudaism, nici de Creştinism – Satanael apare ca cel ce a adus Moartea. Abia mai târziu apare ca „prinţ” alungat din Rai, un „spirit” rău, cel care cunoaşte diferenţa între ce este bine şi ce este păcat. În aceste texte se vehiculează şi ideea că Satanael ar comanda o armată de îngeri.

În Biblie găsim două personaje diferite: Diavolul – Satana – şi Lucifer (Luceafărul – planeta Venus).
Apare „povestea” războiului din Rai, al îngerului răzvrătit şi alungat (căzut). Este şi punctul radicalizării poziţiilor şi apariţia unui rău definit şi într-o evidentă stare conflictuală cu binele, cu divinul suprem, cu Dumnezeu.

Cuvântul „satan” pare să aibă ca semnificaţie originală rătăcire – plimbare, explorare. Conotaţiile negative apar ulterior şi introducerea lor pare forţată, se suprapun poveşti şi personaje diferite.

În fapt, vechile texte sugerează că „diavolul” nu are nicio putere şi răul vine din înclinaţiile, acţiunile omului.
Diavolul pare unealta Domnului pentru a testa credinţa, vrednicia, curăţenia spirituală a omului – o unealtă parte a divinului, un act al Domnului şi în nici un caz un adversar.

Abia Creştinismul îl „creditează” pe Diavol ca „prinţ al întunericului”, inamicul feroce al binelui, opozantul diabolic al lui Dumnezeu.

Codex_Gigas_devil

Satanismul este probabil la fel de colorat şi diversificat ca şi personajul Satana. 🙂
De la abordările Mistice şi Ritualurile Magice, trecând prin Ateism şi până la înfiinţarea în anii ’60 al primei Biserici Sataniste, Diavolul şi-a arătat multe feţe.

Dat dracului Satana ăsta! Dar e dracu aşa de negru pe cât îl zugrăvim? Sau omul alb se dovedeşte – încă o dată – rasist…? 🙂

Va urma!

Devin Townsend (Project, The) – Ki şi Addicted

Posted on by — 6 Comments ↓

Pe Devin l-am remarcat în ’93 pentru aptitudinile sale vocale extraordinare dovedite pe albumul „Sex & Religion” al lui (Steve) Vai. O voce atât de colorată şi puternică este rară în lumea muzicii şi Devin la doar 21 de ani a dat dovadă de mult talent şi maturitate.
Dar Devin nu este „doar” un solist extraordinar, este compozitor, chitarist şi producător extrem de activ. După albumul şi turneul „Sex & Religion”, Devin a mai „tras” o tură alături de The Wildhearts pe post de chitarist, apoi a colaborat în proiectul IR8 al lui Jeson Newsted ca-n 1994 să pornească propriul său proiect: Strapping Young Lad şi a lansat albumul de debut „Heavy as a Really Heavy Thing”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LeG-6bpeUkA&feature=related]

S.Y.L. este un proiect experimental şi zgomotos, un Metal extrem, dar cu rădăcini Heavy Metal cochetând cu elemente de Industrial şi Noise. Au urmat încă 4 albume: „City” (1997), „Strapping Young Lad” (2003), „Alien” (2005) şi „The New Black” (2006).
Dar în paralel are suficient timp şi energie să colaboreze cu o serie lungă de artişti de la Steve Vai, Front Line Assembly, James Murthy, The Wildhearts, Stuck Mojo, Skinny Puppy, Paradise Lost, Soilwork, Lamb of God, Gwar la Zimmer’s Hole, Darkest Hour, Frygirl, Sir Millard Mulch, Unit:187, Just Cause, Evenlight, December, Ten Ways from Sunday, Removal, etc.
În 1996 lansează şi un proiect (Pseudo) Punk Rock, Punky Brüster şi albumul „Cooked on Phonics”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BcfDxq8Zw5A]

Seria albumelor solo începe cu „Ocean Machine: Biomech” în 1997. Cu aceste materiale se îndepărtează treptat de zona Heavy Metal-ului, sunt discuri mai experimentale, un amalgam de Hard Rock, Rock Progresiv şi muzică ambientală în procentaj foarte diferit în funcţie de material. De exemplu „Devlab” (2004) şi „The Hummer” (2006) sunt strict ambientale, faţă de celelalte discuri unde apar şi elemente de Rock: „Infinity” (1998), „Physicist” (2000), „Terria” (2001), „Accelerated Evolution” (2003), „Synchestra” (2004) şi „Ziltoid the Omniscient” (2007).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nrxmrS9FIzc]

În toamna anului 2006 soţia lui Devin naşte un băieţel şi Devin decide să-şi suspende activitatea muzicală şi să-şi petreacă timpul alături de familie. Se tunde şi se lasă de băut şi de fumat. Nu mai compune, dar lucrează în continuare ca producător şi este o perioadă de redefinire artistică.

Cam de la sfârşitul anului 2007, începutul anului 2008, începe din nou să compună şi până la finele anului are aproape 60 de piese noi. Astfel ia naştere un nou proiect: The Devin Townsend Project şi ideea unui „pachet” de 4 albume: „Ki”, „Addicted”, „Deconstruction” şi „Ghost”.

„Ki” este lansat în mai 2009, este un material predominant acustic cu infuzii de Jazz, Rock Progresiv şi elemente de Heavy Metal interpretate tot într-o manieră „unplugged”, la „rece”. Este un amestec tonic de rafinament şi subtilitate, de simplitate, pasaje aerisite cu momente mai „zgomotoase”, un oarecare monumentalism paradoxal minimal, presărat cu secvenţe Jazz, construcţii de Rock Progresiv şi Psihedelic sau meditaţii ambientale. „Heaven Send” – o piesă de peste 8 minute – aliniază inventiv toate aceste elemente, „Disruptr” combină riff-uri cu tentă Metalică cu nuanţe de Jazz, „Terminal” este o plutire de aproape 7 minute într-un ambientalism cu note acustice, „Ain’t Never Gonna Win” este un Jazz modern şi experimental, „Coast” este o „pastilă” Psihedelică, dar cu o dinamică tensionată, „Trainfire” are note de Blues şi Musical într-o combinaţie uneori uşor haotică, alteori minimalistă, „Gato” are „răutate” în riff-uri, vocea lui Devin este agresivă şi asta într-o interpretare acustică sună al dracului de incitant! „Quiet Riot” aminteşte de Pink Floyd-ul de la începuturi, „Ki” este un moment relaxant de ambiental acustic cu accente Jazz şi Psihedelic a la King Crimson, „Lady Helen” este o baladă reconfortantă, „Winter” o escapadă acustic-ambientală şi „Demon League” un experiment minimalist, aerisit.
„Ki” este un material straniu, dar genial. Nu-mi place să dau note, dar acest disc merită un 10 plus şi cu siguranţă este printre cele mai bune albume lansate anul acesta, dar nu numai. Muzica de calitate nu are vârstă, nu este legată de timp.
Nu este un disc uşor de catalogat, dar este cu certitudine muzică de calitate, o fereastră larg deschisă spre experimente progresive şi un posibil viitor, în mod surprinzător, un viitor impregnat profund cu aroma trecutului şi al momentelor de geniu din anii ’70-’80 al Rock-ului Psihedelic şi Progresiv. Trecutul este istorie şi poate că a venit timpul să (şi) învăţăm ceva din istorie… 🙂

Urmează şi un turneu unde cântă alături de Between the Buried and Me, Cynic şi Scale the Summit.

Pe 17 noiembrie urmează să fie lansat „Addicted”, al doilea disc al proiectului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3DNViR1ZeVU]

„Addicted” este o oglindă a muzicii contemporane (Americane). Este ca şi cum Devin ar fi introdus toată muzica ultimilor ani într-un blender şi ar fi scos de acolo această mixtură groasă şi ameţitoare. Sau cum s-a exprimat Devin: unele pasaje sună ca Meshuggah, altele ca Boney M… 😆 😆 😆 Este încă un experiment atipic, un disc care nu se putea naşte doar într-un laborator atât de complex cum este lumea lui Devin. Nu întâmplător critica la comparat adesea cu Frank Zappa  sau Phil Spector.
„Addicted” are note Emo/Screamo, dar cu o întorsătură umoristică, elementele Heavy se transformă-n note… Happy. Muzica este dinamică, dansantă, orientată spre sound-ul modern de club, trei sferturi de oră colorată şi zgomotos ameţitoare. Riff-urile zgomotoase se amestecă cu clape Electro, ritmurile dansante cu tonalităţi Industrial, vocea de multe ori agresivă a lui Devin contrastează perfect cu fineţea timbrului fermecător al olandezei Anneke van Giersbergen (ex-The Gathering). Din trupă mai fac parte bateristul Ryan Van Poederooyen, basistul Brian Waddell şi chitaristul Mark Cimino.

Dacă „Bend It Like Bender!” este un imn numai bun de discotecă, „Univers In A Ball!” are o abordare zgomotoasă, cu riff-uri sfâşietoare şi o atmosferă Cyber-haotică cu note Industrial şi Electro. „Hyperdrive!” este o reorchestrale a piesei de pe „Ziltoid the Omniscient” într-o manieră Electro/Rock, „In-Ah!” este o baladă aproape cuminte, în manieră Emo/Post ce o fi, „The Way Home!” este un Heavy Metal orchestrat straniu, aşezat într-un „pat” Electro/Ambiental cu răsturnări şi momente monumentale, „Numbered!” combină riffurile agresive cu vocile ample şi elementele Electro de la faze aproape Dark la deschideri Trance, adică Devin a experimentat din nou intens, nu a ţinut cont de bariere şi limite.

Experimentul este mai bizar ca precedentele, fuziunea forţată între stiluri poate nemulţumii ambele tabere de asculători, dar pentru urechile deschise la nou, la inedit, sunt o călătorie cel puţin fascinantă. Încă nu ştiu sigur dacă îmi place sau nu „Addicted”, n-am devenit dependent, nu m-a cucerit (încă) la modul la care m-a cucerit precedentul „Ki”. Dar îi mai acord timp. Câteva piese, multe pasaje sunt mai mult decât interesante.

Următorul „Descontruction” este anunţat ca mult mai incisiv, o conexiune spre Strapping Young Lad ca finalul „Ghost” să ne rezerve un trip New Age/Ambiental. Colorat experiment, viu şi inedit, dar extrem de bine venit într-un orizont (muzical) relativ gri şi repetativ.

De urmărit:

MySpace

HevyDevy

Ghici cine vine la cină? Fripturistu’ Tismăneanu (UPDATE)

Posted on by — 17 Comments ↓

Cotidianul a publicat pe 3 noiembrie lista „intelectualilor” care-l susţin „necondiţionat” pe Băsecu, „Fripturiştii lui Traian Băsescu”.
Corist- pupincuriştii sunt: Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Sever Cotoi-Voinescu, Sebastian Lăzăroiu, Mircea Mihăieş, Traian Radu Ungureanu, Cătălin Avramescu, Monica Macovei, Toader Paleologu şi Teodor Baconski.

M-am bucurat să-l revăd pe domn’ Tismăneanu care pe blog ne tot dă lecţii de democraţie şi susţine cursuri de moralitate de dincolo de ocean. De acolo se vede cică mai bine realitatea de aici. Disidenţii şi diaspora… bla bla bla.

Pe Wiki scrie: „Vladimir Tismăneanu (n. 4 iulie 1951, Braşov) este un politolog român stabilit în Statele Unite, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland, College Park, specialist în teoria sistemelor politice, politici comparate, analiza ideologiilor şi mişcărilor revoluţionare ale secolului XX. În 2006 a fost preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, iar din data de 11 aprilie 2007 este preşedintele Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.”

În Cotidianul: „Vladimir Tismăneanu, urmaşul unui feroce activist comunist, a devenit el însuşi lector propagandist de partid în perioada Ceauşescu. S-a lipit ca o ventuză de regimul Ion Iliescu, iar acum este rezervor de idei prezidenţiale, ideologul condamnării comunismului şi conducătorul Comisiei prezidenţiale de cercetare a perioadei totalitare.”

 

Răspunsul la acuzaţii este aceaşi placă zgâriată şi uzată: “Stalinizarea “Cotidianului”: Nistorescu reinfiinteaza “Tribunalul poporului”… Nu voi comenta mizeria aparuta la loc de (ne) cinste in ex-Cotidianul lui Nistorembo. Este echivalentul contemporan al infectiilor aparute in 1990 in “Azi”, “Dimineata” si “Romania Mare”.  Un text imbibat de ura si instigand la lapidarea celor desemnati drept “dusmani ai poporului”. (…)Atac la persoana, calomnii, inventii ordinare, iar Clubul Roman de Presa tace.” Şi un răspuns indirect prin gura (blogu’) lu’ Cristian PATRASCONIU – cu nimic mai elegant şi cu nimic mai… documentat: Dragi colegi, mai ales dragi colegi de trust, ce parere aveti – domnul Cornel Nistorescu, ilustru fost gazetar, actualmente automobilist periculos pentru siguranta traficului nu vrea, oare,  si domnia sa RESPECT?
Il includem in “noi vrem respect”? Sau pentru domnia sa facem alt slogan -de pilda, “noi vrem pesmet”? Sau “noi vrem cotlet”? Sau, “noi vrem closet”?”

Gura… bate curul, stimabililor. La schimbarea de regim din decembrie ’89 speram ca să nu mai văd, să nu mai aud şi să nu mai citesc nimic de la nevertebrate de acest soi. Am greşit. Şi eu şi multe milioane de români. Hârtia igienică oferită atunci cu bunăvoinţă n-a folosit-o nimeni.

O fi adevărul la mijloc, nu o fi, slugărnicia lui Tismăneanu faţă de Cotroceni este evidentă. O fi mic salariu’ de profesor şi-n America, doar criza de la ei a venit… 😛 😛 😛

Cât despre Comisia şi Raportul Condamnării Comunismului: a fost tot doar apă de gură pentru domn Traian.
Torţionarii încă aflaţi în viaţă trăiesc din mult discutatele „pensii nesimţite” şi speciale, comuniştii de ieri sunt capitaliştii de astăzi, securitatea a trecut de la oprimarea populaţiei la afaceri şi – implicit – jecmănirea ei. De condamnat, n-a fost nimeni condamnat.

Ce să zic? Bravo!

Ne este foame la toţi, dar nu toţi mâncăm căcat.

 

P.S. Acest text este un pamflet. Şi da, îmi cer scuze: n-aţi mâncat căcat, nu vă pute gura. Aţi halit tot rahatu’ de pe lume. Şi nu, nu vă săturaţi, nu vă este ruşine.

tismaneanu

Good Bye Croitoru

Posted on by — 10 Comments ↓

Nici ştire nu e: guvernul Croitoru n-a trecut de parlament. Who’s next? Sau mai exact: what?

Politicienii rămân pierduţi în campania electorală şi discuţiile – azi chiar şi-n versuri – nu ţin loc nici de buget, nici de politici economice realiste.

Banii s-au dus. 16 miliarde. Conform calculelor, gaura bugetară pe anul 2009 a fost de circa 5,5 miliarde. Unde-s restul banilor? S-au scurs în băncile şi corporaţiile decapitalizate din Vest cu sucursale în România.  Şi s-au dus… de unde au venit. FMI nu este Maica Tereza.

De plătit, tot noi le vom plătii. Cine altcineva? Cum a fost posibil? He he… la asta nici Băsescu, nici Geoană şi nici Antonescu nu o să răspundă vreodată.

Alegerile prezidenţiale nu schimbă mare lucru. Se agită politicienii, mai ales candidaţii la preşedinţie, dar preşedintele are puteri relativ limitate şi mai cu seamă în ceea ce priveşte economia nu are nici un cuvânt de spus.
Câştigă Băsescu, Geoană, Antonescu sau Oprescu, criza şi problemele rămân aceleaşi.

Dacă în turul doi intră Geoană, Băsescu are şanse mari să-l bată. De ce? Fiindcă nici un alegător cu opţiuni de dreapta nu o să pună ştampila pe Geoană. Băsescu nu pare nici acum un rău aşa mare cum a fost perceput Vadim vis a vis de Iliescu. Numai câţiva nebuni – gen cei trei muşchetari: Ciutacu, Gâdea, Badea – îl urăsc pe Băsescu şi noaptea-n somn.Şi dacă iese iar preşedinte Băsescu, suntem unde am fost, adică nicăieri.

Micşorarea parlamentului… Păi eu zic că alta e problema. Ar trebuii să ne hotărâm odată pentru totdeauna dacă vrem un stat parlamentar sau prezidenţial. Dansul pe sârmă între cele două forme şi eterna luptă între cei doi stâlpi al puterii, nu ne serveşte la absolut nimic.
Dacă clarificăm asta, după aceea putem să ne gândim şi la forma şi structura parlamentului.

Domni politicieni, nu suntem toţi fraieri, faceţi ceva şi pentru ţară!

Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 4)

Posted on by — 26 Comments ↓

(Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 1)
Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 2)
Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 3) )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M3T_xeoGES8]

Rock And Roll-ul a apărut la sfârşitul anilor ’40 în America, rezultantă a amestecului de Blues şi Country.
Bob Robinson’s cânta o piesă “Rock and Rolling” în 1939 şi în acelaşi an Buddy Jones  “Rock and Rolling Mamma”. Combinaţia de Rhythm And Blues şi Country a însemnat nu doar amestecul de genuri şi abordări diferite, dar şi dărâmarea frontierelor dintre rase.
Astfel asimilarea ideii de Rock’N’Roll cu ideea libertăţii – dar şi al rebeliunii, al nonconformismului – a fost făcută chiar de la începuturi.
Rock’N’Roll-ul a fost muzica rebelă, incitantă, de „trezire” şi revoltă.

Există multe discuţii pe marginea temei „cine a fost primul”.
Dacă faimoasa revistă Rolling Stones Magazine în 2004 a dat verdictul în favoarea primului single realizat pentru Sun Records de Elvis Presley, „That’s All Right (Mama)” din 1954, înaintea acestui material sunt mai multe înregistrări ce se întorc în timp până la sfârşitul anilor ’30.
Astfel avem: Big Joe Turner cu „Roll ‘Em Pete” din 1939, Roy Brown cu „Good Rocking Tonight” din 1947, Hank Williams din acelaşi an cu  „Move It On Over”, Fats Domino „The Fat Man” din 1949 şi Les Paul and Mary Ford cu „How High the Moon” în1951.
Nu este atât de semnificativ cine a fost primul, mai important este că noua abordare a prins şi s-a răspândit.

Anii ’50 au adus aşa numitul „Rockabilly” având reprezentanţi de frunte ca Elvis Presley, Carl Perkins şi Jerry Lee Lewis. Dar şi aşa numitul Doo wop, un gen ce împrumuta din Gospel corurile ample, avea în centru voce şi punea accent mai puţin pe chitare.

Tot în anii ’50 s-a lansat şi moda cover version-urilor: majoritatea pieselor Rock’N’Roll au fost la început re-interpretări, re-aranjări al unor piese vechi de Blues şi Rhythm And Blues.
Dacă finalul anilor ’50 a marcat şi declinul Rock’N’Roll-ului de peste ocean, în Europa, mai ales în Marea Britanie, abia începea nebunia. 🙂

Rock’N’Roll-ul semnifică punctul de plecare pentru toate (sub) genurile muzicale din Rock.
Nu există deceniu în care Rock’N’Roll-ul (sau Rock-ul) să nu fie declarat decedat, dar de peste jumătate de secol se încăpăţânează şi persistă. 🙂

La noi a fost mai mult Rock decât Roll, adică vremuri naşpa… 😆
Mereu am fost cu doi-trei paşi în urmă, trupele s-au limitat la copiat şi au fost limitate şi de conducerea de… Partid.
Phoenix au trecut de Beat la Hard Rock, Celelalte Cuvinte de la amestecul extrem de zemos de Folc, Rock şi Heavy Metal… la Thrash Metal. N-am avut nici constanţă, nici un progres firesc, s-au sărit etape, muzica New Wave, Punk aproape că a lipsit cu desăvârşire din spectrul autohton.
Nici nu ştiu ce este mai jalnic: să copiezi cu stângăcie ultimele trenduri sau să freci clişee obosite de acum 20 de ani?

Vroiam să mai pomenesc de texte – fiindcă de fapt de la ideea legată de texte am pornit.
Pe de o parte mi se pare stupid să afirmi: „nu mă interesează textele”. Am întâlnit multe persoane care nu ştiu engleza şi – automat – habar n-au ce ascultă. E ca ciorba fără sare…

Textele trupelor de la noi sunt sau versuri împrumutate de la poeţi consacraţi sau… de cele mai multe ori adunături de clişee şi tembelisme. Există excepţii, dar rare şi… tot mai rare. Sexul – cum spuneam – rămâne tabu, ce despre Rock-ul occidental nu se poate spune.

Realitatea este că interesul pentru Rock este scăzut. Dacă numele mari de import adună lumea pe stadion, totuşi şi 5000-7000 de fani (la Metallica, fiindcă la Limp Bizkit/Queensryche/Saga doar 1000) la o ţară de 22 de milioane este extrem de puţin.

Concluzia este la îndemână: sex şi droguri da, Rock’N’Roll nu. Poate Drum’N’Bass… 😆

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=w6v6STh1Thw&feature=related]

W.A.S.P.

Posted on by — 5 Comments ↓

WASP înseamnă viespe, W.A.S.P. este prescurtarea de la „White Anglo-Saxon Protestants” – adică Anglo-saxonii albi protestanţi (puritani) sau – cum s-a vehiculat – We Are the Sexual Perverts – noi suntem perverşii (sexuali), We Are the Sexual Prophets (profeţii sexuali), dar şi „We Are Satan’s People” – un fel de oamenii dracului… 😆
Trupa provine de pe scenă din Los Angeles urmând tradiţia unor nume ca Ratt, Quiet Riot sau Motley Crue. Cu toate acestea – în opinia mea – paralela cea mai evidentă este cu formaţia KISS, Blackie Lawless aminteşte şi ca abordare şi stil, dar şi ca voce cu maestrul Gene Simons.
S-au lansat zgomotos/scandalos cu single-ul „Animal (Fuck Like A Beast)” în 1982 şi au devenit ţinta favorită al PMRC-ului (Parents Music Resource Center – un fel de CNA al industriei muzicale Americane), organizaţie condusă de doamna Tipper Gore, soţia senatorului (şi fostului vice-adjunct) Al Gore. Dragi mei, nu Marlyn Manson a speriat primul America! 😆

Trupa ne vizitează pe 16 noiembrie în cadrul turneului de promovare al noului album „Babylon”, ocazie bună să ne reîmprospătăm amintirile legate de ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pZb3Xya7jQ8]

În 1984 Capitol lansează albumul de debut de pe care exclude amintitul single controversat, dar discul conţine un şir de alte piese cu potenţial devenite clasice: „I Wanna Be Somebody”, „L.O.V.E. Machine” şi „Sleeping (In the Fire)”. Succesul se datorează însă în mare parte ca urmare a show-urilor incendiar/scandaloase, un amestec de Alice Cooper/KISS dus la extremă din care nu lipseşte nici ghilotina, dar nici femeile dezbrăcate, scenele maso, flăcările şi craniile umplute cu „sânge”. Look-ul Glam/Sleazy se combină cu un Heavy Metal american, melodic, sănătos, pe linia KISS, Quiet Riot, Alice Cooper şi Motley Crue, dar mai incisiv, cu o abordare mai în forţă, mai apropiaţi de linia Twisted Sisters.

În 1985 apare „The Last Comand” un alt material compact şi de calitate, piesele de referinţă fiind „Wild Child” şi „Blind in Texas”, dar albumul în ansamblu este unul echilibrat, coerent şi cursiv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OMJ-A1n951Y&feature=related]

„Inside the Electric Circus” vine imediat anul următor şi păstrează trupa în aceeaşi zonă, lipsesc totuşi piesele de vârf, cel mai de succes fiind cover-ul Ray Charls „I Don’t Need No Doctor” metalizat serios şi integrat perfect în lumea W.A.S.P. Este şi primul disc unde Blackie lasă bas-ul pentru chitară.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4Y1GJa8f798&feature=related]

„The Headless Children” lansat în 1989 practic închide „epoca de aur” a trupei. Este ultimul disc cu chitaristul Chris Holmes (până la revenirea lui în 1997) şi ultimul material în maniera tradiţională. Sfârşitul anilor ’80 a marcat şi sfârşitul unei era, anii ’90 au scos la suprafaţă o nouă generaţie, noi tendinţe muzicale, piaţa şi industria muzicală s-a schimbat radical. „The Headless Children” este un disc energic, cu nimic mai prejos ca anterioarele, dar probabil şi datorită schimbărilor survenite în lumea muzicii – şi nu numai, interesul pentru trupă a scăzut.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TsoLb-E7oy8&feature=related]

„The Crimson Idol” lansat în 1992 trebuia să fie album solo al lui Blackie Lawless, este tot un material Heavy, dar mai sobru, mai întunecat, mai serios şi Blackie şi-a permis ceva experimente, o uşoară modernizare. Materialul concept spune povestea unui inventat idol Rock, Jonathan Steel, ceva ce lui Marilyn Manson i-a ieşit mult mai bine cu „Antichrist Superstar” (şi celelalte două piese din trilogie, „Mechanical Animals” şi „Holy Wood”) patru ani mai târziu, dar asta este deja o altă poveste.
Jonathan este copilul defavorizat, ratatul familiei şi doreşte să devină un Rock star şi astfel să câştige respectul şi dragostea familiei. Povestea ne introduce în spatele lumii vizibile a show-biz-ului, în mare parte reflectă dezamăgirile lui Blackie şi conflictele inevitabile dintre artişti şi marile companii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nc3QyD1jWIE&feature=related]

„Still Not Black Enough” scos în 1995 a fost gândit tot ca album solo, dar iarăşi presiunea fanilor şi a casei de discuri l-a făcut pe Blackie să-l scoată sub sigla W.A.S.P.
Materialul continuă oarecum povestea lui Jonathan însă personajul se contopeşte şi mai simţitor cu Blackie şi reflectă mai intens realitatea din viaţa acestuia, tragediile, frământările lui Blackie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9r8gp0wNAmg]

Pentru „Kill Fuck Die”-ul lansat în 1997 revine şi vechiul camarad, chitaristul Chris Holmes. Discul reaşează abordarea tradiţională, sonorităţile Heavy melodioase într-un context mai modern, mai zgomotos, apare o uşoară paralelă Marilyn Manson, dar W.A.S.P. – spre cinstea lor – nu se transformă într-un monstru industrializat, îşi păstrează linia, rămân în zona tradiţională. Materialul sună proaspăt, energic, are incisivitatea ce ia caracterizat la debut, practic consemnează o renaştere a formaţiei.
Materialul este unul din cele mai agresive produse lansate de trupă, au existat speculaţii că ar fi tot un material concept, dar acest fapt nu a fost niciodată confirmat de vre-un membru al formaţiei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ua9MLe9k1IY]

„Helldorado” este scos în 1999, relansează spiritul de scandal cu piese ca „Don’t Cry (Just Suck)”, „Saturday Night Cockfight”, „Dirty Balls” sau „Cocaine Cowboys”, dar fanii conservatori – ce paradox! – n-au apreciat abordarea mai incisivă, stilul mai brutal de abordare a lui Blackie, cu toate că albumul este unul destul de tradiţional, Heavy, dar melodios, modern, dar mai conformist ca precedentul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Te07lF49KS4]

2001 aduce al 9-lea album, „Unholy Terror”, un disc în forţă, asemănător sound-ului şi stilului trupei de la începuturi, o întoarcere la rădăcini plină de energie, clasic şi totodată proaspăt.
Chiar dacă-n 2002 Chris Holmes părăseşte formaţia şi pe disc este trecut ca chitarist, Holmes afirmă că nu a participat cu nimic la realizarea acestui disc. Oficial, Holmes s-a retras din trupă fiindcă dorea să cânte ceva mai tradiţional, ceva Blues, cu toate acestea înfiinţează trupa Animals, dar după succesul moderat formaţia se dizolvă şi Holmes se retrage din activitate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S5Q4DrmMois]

2002 aduce şi un nou material W.A.S.P., „Dying for the World” un disc inspirat din atentatul de la 11 septembrie şi dedicat victimelor. în acest context, materialul este ceva mai sumbru, mai întunecat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CWeys928g_Y&feature=related]

„The Neon God” lansat în 2004 în două etape, discul unu – „The Rise” – în aprilie şi discul doi – „The Demise” – în septembrie, este o revenire la materialele concept şi la sonorităţi ceva mai moi, la sunetul mai tradiţional, un Heavy american combinat cu Hard Rock. Sonorităţile mai întunecate de pe precedentul material se amestecă organic cu o abordare mai monumentală, clasică. Este încă un material clasic şi de calitate marca W.A.S.P.
Tema materialului este legat de paranormal, un orfan abuzat, pe nume Jesse îşi descoperă abilităţile de a citii mintea oamenilor şi ai manipula.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wiargrp1XJI&feature=related]

2007 aduce discul „Dominator”, W.A.S.P. îşi dovedesc consecvenţa şi cu acest material, este un Heavy Metal tradiţional, melodios şi tăios simultan, un disc cu amprenta anilor ’80, dar cu un sunet mai amplu, mai gros, aşezat în standardele moderne.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zm5VFeAwSRY&feature=related]

Pe 12 octombrie a fost lansat cel mai proaspăt material: „Babylon” şi turneul „Beast Of Babylon World Tour” atinge şi Bucureştii pe 16 noiembrie.
„Babylon” este construit în jurul temei Biblice al celor 4 călăreţi ai Apocalipsei, nu este strict un album concept, dar are o temă centrală ca şi „Kill Fuck Die”-ul din 1997. Muzical discul se menţine în zona tradiţională, continuă linia precedentului disc, dar readuce şi modelul cover-urilor inserate din era „Inside…”. Astfel avem un remake dinamic la clasicul Deep Purple „Burn” şi un şi mai clasic Chuck Berry: „Promise Land”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JoG1YZR-R5w]

W.A.S.P. sunt nişte supravieţuitori, reprezentanţii Heavy Metal-ului tradiţional american şi al show-urilor teatrale. Întâlnirea cu ei este o întâlnire cu o bucată de istorie a muzicii Rock, o călătorie-n timp înapoi la era glorioasă a Heavy Metal-ului. W.A.S.P. exprimă destul de clar cam ce înseamnă “Sex, Drugs And Rock’N’Roll”!

Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 3)

Posted on by — 14 Comments ↓

(Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 1)
Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 2) )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hQBOhdb_5n4&feature=fvst]

Drogurile. Cea mai mare problemă legată de droguri este politica şi politicienii. Şi nu numai în ceea ce priveşte drogurile, dar aici poate mai pregnant ca-n alte ecuaţii, politica este prezentă cu siguranţă şi datorită sumelor de bani fabuloase puse-n joc şi banii – nu-i aşa? – înseamnă putere.

Pe 30 octombrie 2009, unul din cei mai importanţi consilieri guvernamentali pe problema drogurilor din Marea Britanie, doctorul David Nutt, a fost obligat să demisioneze deoarece şi-a exprimat părerea – de specialist – legat de subiectul drogurilor uşoare – canabis, respectiv LSD. Acesta a afirmat că drogurile amintite nu sunt cu nimic mai periculoase ca tutunul sau alcoolul. Ştirea mi-a parvenit printr-un prieten şi o puteţi citii în ediţia on-line al ziarului The Independent. Un articol extrem de interesant.
Pe scurt: specialiştii sunt înlăturaţi dacă opinia lor nu coincide cu politica promovată de… politicieni.

Am mai reţinut o idee din cele expuse de doctorul David Nutt: „Cred că trebuie să acceptăm ideea că tinerilor le place să experimenteze – cu droguri şi alte activităţi potenţial dăunătoare – şi ce ar trebui să facem este să îi protejăm. Noi ( – specialiştii – n.r.), prin urmare, trebuie să furnizăm informaţii cât mai exacte şi credibile. Dacă credeţi că prin a speria copiii aceştia se vor oprii, probabil, vă înşelaţi.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bP8eNye4J_M&feature=fvst]

Cuvântul drog provine din francezul „drogue” şi se referea la plantele medicinale uscate şi conservate pentru diferite tratamente. „Drogeria” (drug store) în multe limbi desemnează farmacia.

În lumina celor prezentate la început, este destul de dificil de făcută o catalogare „corectă” a drogurilor, totuşi se poate afirma că sunt droguri „uşoare” şi droguri de mare risc.

Droguri uşoare, aşa numitele droguri „recreative” sunt: cofeina, ceaiul, alcoolul, teobromina (o substanţă aflată în ciocolată, un alcaloid din cacao) şi nicotina.
Drogurile naturale sunt extracte de plante sau ciuperci.
Mai trebuie amintite şi o serie de medicamente (droguri) ale căror componentă conţine diferite substanţe (derivate) care au efecte calmante sau halucinogene. Sunt diferitele anti-depresive, calmante şi stimulente.

Trebuie spus şi faptul că sunt relativ multe religii în care se folosesc diferite substanţe halucinogenice, stimulente sau sedative în cadrul unor ritualuri.

Droguri „tari” sunt considerate cocaina, anumite amfetamine, morfina şi heroina. Dar cum spuneam, împărţirea aceasta este amplu disputată chiar şi de specialişti, o delimitare foarte exactă între drogurile „uşoare” şi cele de mare risc nu există unanim acceptată.

O altă catalogare se poate face din perspectiva obţinerii acestor substanţe: drogurile de provenienţă naturală şi cele obţinute chimic. Însă această împărţeală nu este relevantă din perspectiva riscurilor. De exemplu opiumul este obţinut din mac, din aceasta se poate produce morfina şi o derivată semi-sintetică este heroina.

Nu cred că este relevantă o discuţie foarte tehnică pe marginea subiectului cu toate că – exact cum a afirmat şi doctorul David Nutt – o informare corectă este nu doar necesară ci obligatorie din partea autorităţilor. Însă nu-i datoria mea, în definitiv sunt doar un idiot şi blogger de ocazie şi conjunctură… 😆

Tema prostituţiei şi al drogurilor evident a apărut nu odată şi pe agenda politicienilor. Este şi mai evident că la mijloc sunt interese mari, banii reprezintă în mare măsură puterea.
La noi subiectul este tratat mai mult propagandistic, opinia – irelevantă – a bisericii este formal îmbrăţişată şi de clasa politică, păstrarea problemei într-o zonă semi-obscură pare să convină de minune tuturor. Uneori este scoasă ca o sperietoare, alteori măturată sub preş.

Nu sunt consumator, drogurile mele sunt muzica şi sexul… 😆 Mie-mi ajunge atât, am dorinţe… mărunte. 😆

Şi apropo sex: cred că şi în cazul drogurilor ca şi-n sex fiecare ar trebuii să aibă libertatea să meargă cât de departe crede de cuviinţă. Cum nici legat de perversiune nu se poate stabilii un standard, cred că nici legat de droguri nu este posibil.

Despre legalizarea drogurilor se poate vorbii mult. Cred că scoaterea consumatorului de sub incidenţa penalului este o măsură justă. Asta nu implică neapărat legalizarea – fapt indus eronat în conştiinţa multora.
O variantă poate fi aceasta cu prevederi şi pedepse aspre aduse traficanţilor sau o alternativă poate fi legalizarea drogurilor, o accizare majoră a drogurilor de mare risc, astfel pe de o parte s-ar obţine nu doar controlul asupra lor, dar şi un profit important la bugetul de stat, pe de altă parte preţurile ar impune şi o prohibiţie semnificativă. Însă legalizarea drogurilor poate avea un impact pozitiv psihologic pe termen lung: ce nu este interzis, prezintă un grad mai scăzut de interes.

Soluţii există cu siguranţă, dar – şi mă repet – nici în cazul acestui subiect – nu putem merge pe mâna politicienilor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EhoTKKIOJ0E&feature=fvw]

Am terminat-o cu sex-ul, am rezolvat-o cu drogurile, îmi rămâne Rock’N’Roll-ul. Va urma. 🙂

Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 2)

Posted on by — 16 Comments ↓

(Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 1) )

Nu putem discuta despre absenţa subiectelor tabu din textele pieselor Rock atâta timp cât nu săpăm înapoi până la rădăcinile problemei.

Sexul – în ciuda faptului că este prezent excesiv în cotidian – a rămas un subiect tabu.
Acasă nu se vorbeşte despre sex, la şcoală nu se vorbeşte despre sex, biserica continuă să se refere la sex ca la un păcat şi în paralele suntem bombardaţi cu sex, sex, sex. Sexul nu este prezent doar în publicaţii de specialitate, nu vezi scene fierbinţi doar după 10 seara sau exclusiv pe canale dedicate adulţilor ci el este prezent constant şi pretutindeni de la emisiunile de divertisment până la cotidianele de mare tiraj şi reclamele de tot felul. Este o situaţie paradoxală.
Îmi amintesc că-n adolescenţă dacă prindeam un catalog Burda, Quelle sau Nekermann şi avea paginile cu lenjerie intimă, era sărbătoare. Acum oricât ţi-ai dorii să-ţi ţii copilul departe de McDonalds sau să nu-i dai Coca-Cola este la fel de imposibil ca să-l ţii departe de sex. Se schimbă vremurile, trebuie schimbate şi abordările, şi mentalitatea, ignorarea realităţii niciodată nu este o soluţie iar agăţatul de tradiţii uneori este nocivă.
Cu toate acestea majoritatea oamenilor se încăpăţânează să ignore realitatea.
Ne este jenă să vorbim deschis despre sex, în şcoală nu se face sport, nu se face educaţie sexuală, dar insistăm pe o programă proastă, încărcată şi învechită şi… pe ore de religie. Ore unde copii învaţă că dumnezeu îi „bate”, îi pedepseşte. Am mai vorbit despre asta…

Săpând după subiectul sex am găsit zeci de pagini unde copii – că la 13-14 ani totuşi nu putem vorbii despre adolescenţi – îşi discutau problemele sexuale.
De exemplu pe site-ul Toţi pentru Unul am găsit ASTA:

„Salut!Am 13 ani si vreau sa-mi incep viata sexuala. Credeti ca fac ceva rau?Pot avea urmari in viitor?Se va observa ca nu mai sunt virgina?”

Am râs la câteva răspunsuri, dar chiar nu cred că-i de râs.

„Vaaaii! Asa de tarziu? Ai pierdut ani buni! Fataaaaa…asta e treaba serioasa, nu se amana asa. Trebuia sa fi inceput-o de pe la 6-7 ani. Acum, degeaba o mai incepi…chiar n-are sens.”

„Urmatoarea ta intrebare pe tpu va fi probabil “am facut sex neprotejat, sunt insarcinata?””

„Tie itzi trebuie un psiholog nu un ginecolog…..”

Nu-şi încep toţi copii viaţa sexuală la 13-14 ani, dar tot mai mulţi o fac. Politica de struţ nu duce nicăieri. Şi nici predicile.  Abordarea genul „sexul este un păcat” sau să-i induci copilului sentimentul de ruşine legat de „puţă” este aberant.

Unul dintre efecte este că aceşti copii evită discuţiile cu părinţii care oricum evită subiectul… 😆
Astfel se ajunge la un alt fenomen, observ, tot mai răspândit: aceşti tineri preferă sexul oral şi anal. Ideea este simplă: fetele astfel îşi păstrează virginitatea şi – în capul lor – n-au nevoie de contracepţie. Faptul că se expun unor pericole mult mai mari prin practicarea sexului anal nu-l realizează şi nici nu prea au cum atâta timp cât n-au nicio informaţie despre sex şi sexualitate.

Îmi amintesc că la apariţia SIDA, prima reacţie a multora a fost de oarecare bucurie: era o boală care omora (pedepsea) homosexualii. Apoi s-a aflat că este o boală cu răspândire sexuală, predominant prin contactele anale (datorită leziunilor şi sângerării), dar nu numai şi treptat, boala s-a răspândit şi a indus inevitabil sentimentul de teamă.
Întâmplător sau nu, apariţia acestei boli a pus capăt şi revoluţiei sexuale.
Există teorii conform căreia este vorba de un virus artificial, creat în laboratoare, dar am intra într-o zonă extrem de speculativă şi ne-am îndepărta de la subiect.

La noi, după o aparentă liberalizare din anii ’60, ’70, a urmat un deceniu negru. Una din măsurile cele mai elocvente a fost decretul 770, dat de Ceauşescu pe 1 octombrie 1966 care interzicea întreruperea de sarcini. Efectul imediat a fost explozia ratei de natalitate de la 1.9 la 3.7. În timp însă efectele au fost multiple. Pe de o parte s-a încercat – şi într-o mare măsură s-a reuşit – eradicarea ideii de contracepţie, pe de altă parte a condus la naşterea unui număr mare de copii nedoriţi, pe de altă parte multe femei au decedat încercând să scape de sarcinile nedorite.

Este interesantă însă aproprierea ideologică între abordarea bisericii şi al comunismului în ceea ce priveşte sexualitatea şi contracepţia, avortul. Ambele tratează subiectul ca fiind tabu şi în ceea ce priveşte avortul şi prostituţia de exemplu, le combat cu vehemenţă.
Rezultatul este o mutilare psihică şi o lipsă acută de cunoştinţe legate de subiect.

Din păcate abordarea nu s-a schimbat nici după ’90, inexplicabil biserica reuşeşte să-şi impună punctele de vedere şi în laic şi îşi menţine influenţa asupra unor subiecte care o depăşesc.
Nici reforma învăţământului nu s-a produs şi nici şcoala nu vine în sprijinul copiilor şi revin la punctul de plecare, nici acasă nu este atins subiectul, sau este ferm interzis.

Pe mine vociferările din zona bisericii mă irită cel mai mult.
Atitudinea arhaică a bisericii, inducerea unor concepte false în copii şi perpetuarea acestora de la generaţie la generaţie cred că este cel mai păgubos şi periculos lucru.
Vă dau un exemplu. Biblia – vechiul testament – interzicea evreilor consumul de carne de porc. Se ştie, carnea de porc este cea mai perisabilă iar la temperaturile în care trăia poporul evreu îmbolnăvirile fatale datorită consumului de carne de porc alterată erau foarte răspândită. Prin această „prevedere”, astfel biserica a introdus o măsură sanitar-preventivă. Exemple mai sunt numeroase, dar explicaţia în acest caz este extrem de simplă: acum 2000 de ani evreii n-aveau frigidere.
Ce vreau să subliniez este că dacă acceptăm faptul că nu biserica şi dumnezeu pedepseşte infractorul care fură, cu toate că „să nu furi” este prevăzut în cele 10 porunci, aşa şi în multe alte privinţe, biserica este depăşită, atribuţiile ei de acum 2000 de ani au fost preluate în mare măsură de stat, aspecte legate de igienă şi sănătate sunt – sau ar trebuii – tratate din alte perspective.
Când discuţia vine în zona aceasta, biserica sare ca arsă. Se simte lezată, ameninţată, îşi pierde din putere. Dar – întreb ca prostul – orgoliul bisericii, dorinţa ei de a controla şi laicul, respectarea unor tradiţii prosteşti este mai importantă sau sănătatea şi viitorul copiilor noştri?

Interzicerea sexului  – ca şi-n cazul drogurilor – exacerbează şi mai mult curiozitatea. Nu zic să legalizăm drogurile, nu ştiu dacă „modelul Olandez” este cel mai bun, dar pare mai eficient decât interzicere şi cu certitudine este mult mai bun decât ignoranţa.
Trebuie să avem în vedere şi faptul că generaţiile tinere sunt din ce în ce mai precoce, copii de 4-5 ani înţeleg lucruri pe care poate noi abia după 10 ani le-am înţeles. În aceste condiţii nu maturizarea sexuală la o vârstă mai fragedă este anormală ci ignorarea acestui fapt.

Consecinţele se văd.

Am plecat de la „Sex, Droguri şi Rock’N’Roll” şi m-am împotmolit la sex. 🙂
Rock-ul n-are funcţie educativă, nu Marilyn Manson tre’ să ne lămurească problemele sexuale… însă săpând după răspunsuri am înţeles de unde lipsa abordării verticale a subiectului la formaţiile noastre: sexul e ceva jegos, facem şi… tăcem.

(Va urma. 🙂 )

“Vreau să te fut ca un animal
Vreau să te simt din interior
Vreau să te fut ca un animal
Existenţa mea integral este eronată
Tu mă aduci mai aproape de Dumnezeu”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C4VAv8y2hHM]