Home › 2009 › June

Monthly Archives: June 2009

Fă-te vânzător la McDonalds!

Posted on by — 8 Comments ↓

M-am plictisit de smiorcăiţi! De la Kurt Cobain la Michael Jackson o grămadă de băieţi – sau ce o fi – se vaită de celebritate şi succes… What the fuck?!
Nu mă dau mare, sincer, chiar mă doare la 100 de metri în spatele blocului, (şi blogului…hi hi hi 🙂 ) am avut şi eu momentele mele (mai) bune. La începutul anilor ’90 trupa mea, Pansament a avut o ascensiune spectaculoasă, clipurile noastre rulau la TVR full-speed, aveam concerte cu casa plină, îmi ştia faţa juma’ de ţară că cealaltă jumătate era la serviciu. Mă oprea câte un rocker beat în Costineşti pe plajă şi zicea: „băh, tu eşti vocalu’ din Altar, dă-mi un autograf!” ha ha ha! 😛 😛 😛 Unii mă plăceau, alţii mă detestau şi aşa este firesc. Am primit şi beri „moca”, am fost şi înjurat sau nu o dată s-a ajuns şi la bătaie. Cu rockeri sau cocalari, nu contează, mereu se găseşte cineva să te urască pur şi simplu. Toate acestea fac parte din „joc”, treaba asta e „la pachet”, este asemănătoare carierei de soldat: ştii că poţi primii un glonţ în cap în orice clipă.
Mulţi băieţi pun mâna pe chitară să impresioneze o fată la un foc de tabără, dar dacă depăşeşti etapa şi ajungi să-ţi faci trupă „pe bune”, muzica – părerea mea – n-are nicio legătură nici cu berile primite, nici cu fetele care-ţi pică (sau nu) în braţe. Cum nici cu un eventual paparazzi ascuns în boscheţi gata să te surprindă cu degetu’ în nas sau pantalonii în vine.

Muzica o faci că ceva acolo-n tine nu te lasă-n pace, te scoală şi noaptea din somn „auzul interior” al unui riff, unui beat sau al unei melodii, nu-ţi dă pace, te mănâncă „ceva” acolo înăuntru ca o urticarie, n-ai linişte dacă nu faci treaba “aia”.
Este un paradox: creaţia este o treabă tare egoistă, dar o iei razna dacă nu împărtăşeşti rezultatul. În cele mai multe cazuri. Fără feedback, fără răspuns de la public, creaţia este inutilă şi sterilă. Tot părerea mea.
Sunt indivizi care creează pentru sine şi nu simt nevoia să împărtăşească cu nimeni rezultatul, dar sunt excepţii. Majoritatea caută cu sete aprecierea şi succesul. Şi nu e nimic anormal sau abominabil în asta.
M-am plictisit de poveştile cu copilăria grea şi povara succesului!

Dacă nu-ţi convine, fă-te vânzător la McDonalds little fucker!

brushvox_01

Chickenfoot 2009

Posted on by — 4 Comments ↓

O nouă reţetă de super-grup: Sammy Hagar – vocal, chitarist, clăpar cu o bogată carieră solo, trecut prin formaţii ca Montrose şi Van Halen, Joe Satriani – chitarist care nu mai are nevoie de nicio prezentare, Michael Anthony – basistul din Van Halen şi Chad Smith – bateristul din Red Hot Chili Peppers. Rezultatul: Chickenfoot.
Ultimul SuperGroup care m-a impresionat a fost „adunătura” VH1 sub bagheta managerului Doc McGhee, avându-i la o laltă pe Sebastian Bach (ex-Skid Row), Jason Bonham, Ian Scott (Anthrax), Ted Nugent şi Evan Seinfeld (Biohazard). Mă oftic că nu au scos şi un album, suna bine ce au făcut împreună.
În principiu însă astfel de proiecte cu adunătură de vedete rar funcţionează…

Albumul Chickenfoot a fost lansat pe data de 5 iunie şi a intrat direct pe locul 1 în topul albumelor Billbord Indie, locul 3 în topul albumelor Rock Billboard şi pe locul 4 în topul general al albumelor. Cu aşa o „artilerie grea”, nici nu este de mirare. Săptămâna aceasta discul este pe locul 1 la „Top Hard Rock Albums” Billboard, urmaţi de Nickleback „Dark Horse”, Shinedown „The Sound of Madness”, Theory of A Deadman „Scars And Souvenires”, Hollywood Undead „Swan Songs”, Kid Rock „Rock’N’Roll Jesus”, Led Zeppelin „Mothership”, Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” şi Daughtry „Daughtry”.

chickenfoot_cover

„Avenida Revolution” sună surprinzător de Heavy, are boaşe, chitare riffează sănătos, nici urmă de sofisme, Hagar este proaspăt, energic, basul bârâie, mârâie, la finalul piesei are şi un scurt solo, tobele lovesc apăsat, au dimensiune. Ca mai toate producţiile americane, totul sună impecabil şi este Rock cu R mare indiscutabil.
„Soap On A Rope” are amprentă Van Halen, Satriani este lăsat să-şi facă de cap cu un solo, dar piesa rămâne în aceeaşi zonă de Rock pur american, are lejeritate, dar sună „gros”, curge firesc, creşte, aminteşte la final cu cele mai zemoase străluciri Hard Rock din anii de glorie.
„Sexy Little Thing” este un nou amestec de lejeritate cu iz de Blues/Country şi sunetul musculos de Rock într-un tempo mediu, dar accentuat cu iscusinţă de bas şi tobă. Cine ştie, ştie, Chad dovedeşte că şi-a însuşit şi tehnica şi stilul lui Alex Van Halen, plăcutele jocuri pe cinele ale acestuia.
„Oh Yeah” este piesa care promovează albumul, este o altă piesă Rock ca la carte, acum 15-20 de ani cu siguranţă spărgea toate topurile. Acum când totul este „Indie” şi „Post”, lucrurile stau altfel, dar cred că Rock-ul adevărat nu şi-a pierdut niciodată publicul şi nu ţine cont de modă…
„Runnin’ Out” reînvie amintiri Van Halen, are toate ingrediente caracteristice: lejeritate, balans, refren ce-ţi rămâne cu uşurinţă-n cap, text haios, tipic pentru Hagar, un solo cursiv şi bine integrat.
„Get It Up” coboară uşor tonalitatea, este o piesă puţin mai întunecată, abordarea este mai la zi, dar rămâne în zona Hard/Heavy, nu iese din tiparul albumului, doar aduce o altă nuanţă. Chad Smith este – încă o dată – genial.
„Down The Drain” păstrează tensiune, este o compoziţie apăsată, Satriani trece de la riff-ul discret la solo-uri complexe, dar zemoase, în final schimbă tempoul şi susţinut de basul mârâit Satriani are spaţiu de desfăşurare. E important de spus că în ciuda aglomeraţiei de vedete, nu este un disc de „who’s who” ci accentul cade pe compoziţii şi pe imaginea, sunetul de ansamblu.
„My Kinda Girl” revine la Hardul american, la refrenul gros, tot materialul este un Hard Rock surprinzător de Heavy, pulsant, fluid, nu simţi nimic artificial, lucrurile curg natural, totul se rezumă la chitară, bas, tobe şi voce, la esenţa muzicii.
„Learning To Fall” este balada obligatorie. Vocea lui Hagar face toţi banii, cu tot respectu’ pentru Lee Roth, un entertainer desăvârşit şi un Rocker pur sânge, şi la Halen cele mai bune albume sunt cele cu Hagar. Piesa asta este cam fadă, o uşoară înşiruire de clişee consacrate, dar având în vedere restul materialului, trec cu vederea momentul.
„Turnin’ Left” revine-n forţă, chitara zgârie, Satriani e meseriaş, ce-i al lui e al lui, totuşi este o trupă de vulpoi bătrâni, profesionişti desăvârşiţi şi cu lecţiile făcute, abordarea Heavy le vine ca o mănuşă şi ştiu exact ce înseamnă Rock şi ce-l face…coios!
„Future In The Past” începe acustic, are groove sănătos, creşte frumos, mi-a amintit puţin de cel mai genial moment Pearl Jam, albumul „Ten”, de energia aceea hipnotizantă pe care puţini reuşesc să o transpună în sterilitatea studioului. Un final de disc plăcut, un album cu 10 piese din 11 de nota 10. Punct ochit, punct lovit, cum se spune.

M-am apropiat puţin temător de acest material, ba, chiar l-am evitat cu suspiciune câteva zile, dar nu-s motive de îngrijorare: dacă duceaţi dorul unui disc Van Halen cu nerv, dar şi cu armonii, cu riff-uri şi cu solo-uri meseriaşe, cu toate fazele care fac din Rock ceea ce este, nu mai căutaţi, acesta este discul! Asta şi în contextul în care „Van Halen III” din 1998 cu fostul solist Extreme, Gary Cherone a fost o dezamăgire şi ultimul album – cu care actualul Chickenfoot se şi înrudeşte într-o oarecare măsură – a fost „Balance” din 1995. Problemele grave pe care le înfruntă Eddie Van Halen cu alcoolul, au pus pe tuşă şi ultimul turneu Van Halen de anul trecut cu toate că revenirea lui David Lee Roth în formaţie a fost pe placul fanilor şi trupa părea să revină la forma şi faima veche… Dacă Guns’N’Roses a dezamăgiţi mulţi fani, Chikenfood dovedeşte că se poate face Hard Rock de calitate şi în 2009.
Nu este o muzică trendy, din potrivă, nu are nicio legătură cu mai nimic de pe piaţa şi scena actuală, dar este reconfortant să asculţi ceva făcut din suflet, cu lejeritate şi 100% profesionist. Rock-ul sănătos nu moare niciodată.

Site oficial
Pagină MySpace

Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09.

Posted on by — 4 Comments ↓

„Ladies and Gentlemen, introducing, the chocolate starfish, and the hot-dog flavored water, Bring it on!”

2009 Jun 28 Concert 01 Read more Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09. ›

The Veronicas

Posted on by — 15 Comments ↓

Piesa „Untouched” a sunat în urechile mele ca un clopoţel într-o dimineaţă în camera de hotel. În tot amalgamul de muzică comercială, chestii de dans făcute pe bandă, fetele acestea sunau cu boaşe, aveau nerv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Fkko-3N_iOM]

Nu este o piesă nouă, m-am împiedicat eu de ea abia acum.
Duoul australian a fost format în 2004 de gemenele Jessica şi Lisa Origliasso. Albumul de debut „The Secret Life Of…” a fost lansat în 2005 urmat în 2007 de „Hook Me Up”. În mai 2008 „Hook Me Up” a fost lansat şi-n Statele Unite şi a fost lansat şi un CD dublu „The Veronicas Complete” cu materialul ambelor albume şi „Hook Me Up” a fost re-editat cu piese bonus.
Traseul lor din Australia via America spre Europa a fost destul de lung, dar se pare că-n 2009 cuceresc şi topurile europene cu piesele lor.
Muzica duo-ului este un Power Pop Electronic, au şi elemente Rock, Indie şi inflexiuni Punk, Post-Punk.
Cariera lor muzicală a luat o turnură ascendentă după ce l-au cunoscut pe Hayden Bell, director muzical la Bell Hughes Music Group, care le-a facilitat colaborarea cu producători şi compozitori importanţi din industria muzicală ca: Clif Magness, Billy Steinberg, Max Martin, Eric Nova, Dead Mono şi Vince DeGiorgio, personaje care au lucrat cu nume mari ca Avril Lavigne, Madonna, Cyndi Lauper, Britney Spears, Katy Perry şi P!nk.
Se confirmă teoria conform căreia nu contează ce şi cum cânţi ci pe cine cunoşti… (pupi în fund)…

The Veronicas au participat în spoturile comerciale pentru combaterea pirateriei, susţin organizaţia Wildlife Warriors Worldwide pentru protecţia animalelor, Jess a pozat nud pentru o campanie al organizaţiei People for the Ethical Treatment of Animals (P.E.T.A.) , tot o organizaţie pentru protecţia animalelor însă pozele n-au fost (încă) folosite în mod oficial iar Lisa a participat alături de alte celebrităţi ca Drew Barrymore, Pete Wentz, Kathy Griffin, Janice Dickinson la un marş pentru legalizarea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex în California.

TV-TSLF

„The Secret Life Of…”

Piesa „4ever” care deschide albumul, începe cu un riff de chitară, are iz Post-Punk/Indie, refrenul este un Power Pop, sună uşor a Bon Jovi, vocea fetelor este puternică, piesa are energie şi melodicitate, fapt caracteristic pentru toate piesele lor.
„Everything I’m Not” se bazează tot pe chitare, un riff stopat în combinaţie cu o chitară ciupită, piesa mi-a amintit puţin de Blondie, au ceva din atitudinea lui Deborah Harry.
„When It All Falls Apart” se bazează pe dialogul celor două voci, este o piesă mai lentă, dar nu o baladă, sună foarte american, eventual a Cher, creşte la refren, are ceva… drăgălaş.
„Revolution” are ritmul balansat, basul mârâie-n fundal, chitarele sună înfundat, clapa parcă clipoceşte, vocile sunt plăcute, muzica degajează energie.
„Secret” porneşte cu nuanţe Western, Country, apoi se transformă într-un galop ca apoi cele două secvenţe diametral opuse se alterneze dea-lungul piesei.
„Mouth Shut” este înflorită şi cu viori, începe reţinut, creşte treptat într-o baladă plăcută.
„Leave Me Alone” este construită pe ritmuri mai moderne, vocea vorbit/cântată şi chitarele dau o dinamică interesantă, refrenul aminteşte puţin de The Bangles, orchestraţia este fină, bine conturată.
„Speechless” este o baladă acustică, nimic special, fetele cântă foarte bine, au voci calde şi plăcute.
„Heavily Broken” rămâne tot în zona mai lentă, chitara e trecută prin efect şi sub un covor gras de sintetizatoare, refrenul este puternic, formulă de clişeu, dar de obicei câştigătoare.
„I Could Get Used To This” continuă şirul pieselor cu ritm mai lent, orchestraţia reţinută de pe strofe contrastează cu refrenul mai gros şi mai dinamic, sunt câteva „şuruburi” drăguţe-n orchestraţie, nimic nou sau revoluţionar, şmecherii clasice, dar folosite corect. Schimbările de ritm dau dinamică.
„Nobody Wins” este încă o baladă cu violoncel în fundal, o chitară acustică, puţin pian şi intervenţii de bas, dialogul vocilor este în continuare plăcut şi dinamic, nu aduce nici această piesă ceva nou, dar este o producţie bine făcută.
„Mother Mother” este construită pe chitară şi un spirit cu iz Mexican răsturnat de un refren Rock şi de faze ingeniose, disonante, fetele ţipă, este altceva, dă sare şi piper piesei şi o scoate din zona convenţională, închide albumul în forţă.

Hook_Me_Up_European_Cover

„Hook Me Up”

Cele 12 piese de pe varianta originală al materialului sunt un pas înainte, apar mai multe elemente moderne şi de electronică, sintetizatoarele în combinaţie cu chitara dau o notă mai modernă, creează tensiune şi dinamism.
Discul porneşte cu amintitul „Untoched”, o piesă explozivă care te prinde din prima, viorile în combinaţie cu chitara şi clapele sună gros, ritmul este dinamic, refrenul se întipăreşte rapid în urechi, piesa a urcat rapid în topuri şi pe bună dreptate.
„Hook Me Up” porneşte şi mai zgomotos, mai electric şi electronic, tonul clapelor este grav, seamănă cu Lady GaGa. Sau Lady GaGa seamănă cu The Veronicas? Ha ha ha! Fetelor le stă bine cu soundul modern, piesa are puls.
„This Is How It Feels” menţine sunetul Electro, calcă chiar uşor pe acceleraţie, aduce puţin cu ce fac surorile rusoaice t.A.T.u. E o piesă de discotecă în sensul cel mai pozitiv din perspectiva unui punker bătrân şi ramolit. Ha ha ha!
„This Love” a fost lansat ca single în martie 2008, are un refren bine nimerit, este o piesă mai lentă ca anterioarele, combinaţia între orchestraţiile sintetice şi cele acustice, între clapă şi chitară, respectiv instrumente cu corzi, este plăcută şi echilibrată, vocile fetelor strălucesc.
„I Can’t Stay Away” începe grav, toba sună puternic, combinaţia de clape cu punctajele chitarelor sună foarte bine, este încă o piesă mai lentă, dar cu nerv, cu o dinamică bună, clapele gen Trance şi basul puternic susţin vocile perfect.
„Take Me On The Floor” aminteşte de Madonna şi albumul ei genial „Ray of Light”. Este următorul single de pe disc, a ajuns repede disc de aur, este o piesă dinamică şi are şi o fază tot mai la modă: „I wanna kiss a girl…” Şi „io”! Ha ha ha!
„I Don’t Wanna Wait” este o baladă reuşită, amestecul de elemente sintetice şi acustice funcţionează şi de această dată impecabil. Chiar dacă nu inventează nimic nou, ceea ce fac sună bine şi materialul este produs cu mare grijă, toate elementele sunt bine aşezate, totul este pus la punct şi rezultatul este rotund, sunetul plin, compoziţiile cursive.
„Popular” sună iar gras, cu nerv, clapele hârâie, basul are boaşe, nu întâmplător a fost ales ca următor single. O piesă reuşită, are nerv.
„Revenge Is Sweeter [Than You Ever Were]” este o piesă dedicată de Lisa pentru cântăreţul Ryan Cabrera cu care a avut o relaţie… 🙂  Este o baladă puternică, reţeta orchestrală caracteristică întregului material funcţionează ireproşabil şi în această piesă.
„Someone Wake Me Up” este tot o baladă în forţă, mai puţin reuşită ca anterioara, dar nu este o piesă rea, doar uşor mai fadă cu toate că are câteva găselniţe faine.
„All I Have” revine în zona (mai) Rock, este zgomotoasă şi bazată pe chitarele completate cu clapa, după două piese mai lente, era nevoie de o ruperere.
„In Another Life” închide discul într-o notă uşor melancolică, vocile au rolul principal acompaniate elegant cu pianul. Este o baladă frumoasă, plăcută, cu un crescendo sănătos.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w4Dm3yrlytk&feature=related]

The Veronicas sunt un produs reuşit şi plăcut atât de ascultat cât şi de…dansat. Nu că-s eu vre-un Fred Astaire ci mai degrabă un Phil Collins: „I can’t dance, I can’t talk, the only thing about me is the way I walk.” Ha ha ha! 😛 Deh, mai e nevoie şi de câte un disc din acesta mai „uşurel” şi „Hook Me Up” este un material reuşit.

83952661BG054_Z100_s_Jingle

VoiVod – Infini (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Despre VoiVod nu prea se vorbeşte. Sunt formaţii care devin „cult”, mai ales alţi artişti adesea se referă la ei, influenţează prin creaţia lor una sau mai multe generaţii de muziceni, dar succesul (major) în cazul lor nu vine niciodată. VoiVod nu ştiu câte milioane au vândut din cele 12 albume lansate începând cu 1984, dar cu siguranţă nu prea multe.
La turnura dintre anii ’80 şi anii ’90 am făcut o trecere destul de abruptă de la chestiile Heavy gen Priest sau Motorhead la Kreator, Overkill şi apoi la Ministry, Nine Inch Nails. Punte între aceste abordări a oferit-o trupa canadiană şi genialul album „Nothingface” din 1989. Copil fiind, m-a marcat Kraftwerk cu „The Man-Machine” în 1978 apoi în adolescenţă acest „Nothingface”. Despre răceală, dezumanizare, o lume tehnologizată în care omul devine tot mai infim în faţa maşinilor pe care tocmai el le-a creat, nu cred că există album mai reprezentativ. Textele lor suprarealiste m-au bântuit multă vreme:

„Lapse of time
Synchro freeze
Loop rewind
Forward speed”

mi-a sunat în cap ca un ecou ani de zile, ca şi:

„Sleeping sky
Winding walk
Breezing by
Ravaged rock”

sau ţipătul „Go!” din:

„I did, I didn’t know
I think, I should go, go!
Bio-atrophy
Doxite double-wind
Forgetful retry
Aphasic clouded cult
Synaptic planet pulse
Lost engram”

m-a bântuit ca un avertisment de câte ori simţeam că pierd direcţia…

Cele 44 de minute sunt o capodoperă fără fisură al Rockului Modern. Strecurată între 8 piese proprii, cover-ul Pink Floyd, „Astronomy Domine” este un exemplu cum să prelucrezi o piesă fără să o modifici, dar prin interpretare să o integrez într-un concept personal.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=3hhP9ZGHTEQ]

Chitaristul Denis D’Amour (Piggy) şi bateristul Michel Langevin (Away) au constituit nucleul de bază şi constant al formaţiei. Vocalul Denis Bélanger (Snake) lipseşte de pe 2 albume (Negatron -1995 şi Phobos – 1997) în perioada 1994-2001 fiind înlocuit de basist/vocalul Eric Forrest (E-Force) iar la bas fondatorul Jean-Yves Thériault (Blacky) a fost înlocuit în 1992 de Pierre St. Jean, apoi de amintitul E-Force ca-n final, din 2002 să li se alăture Jason Newstead (alias Jasonic, ex-Flotsam And Jetsam şi – evident – Metallica).
Moartea chitaristului Denis D’Amour pe 26 august 2005 în timpul imprimărilor albumului „Katorz” probabil a pecetluit şi viitorul formaţiei.
„Infini” este anunţat ca un ultim material semnat VoiVod şi au existat multe zvonuri legat de producţia lui începând din 2007. Iniţial au fost chemaţi toţi foştii membrii al formaţiei şi a fost implicat şi chitaristul Dan Mongrain din trupa Martyr care s-a alăturat formaţiei pentru apariţiile live.
În final – conform declaraţiilor oficiale – „Infini” conţine numai chitarele imprimate de Piggy premergător decesului său, materiale pe care le-a lăsat în laptopul său cu instrucţiuni precise de folosinţă. Nu este chiar simplu să construieşti un disc în jurul chitarei, dar în final Snake, Away şi Jasonic s-au descurcat de minune (şi de data aceasta).

Cele 13 piese au toate caracteristicele de marcă VoiVod şi sunt un mod demn de a ne lua rămas bun de la Piggy. Este un album colorat, pulsant şi…viu.

Voivod_Infini

„God Phones” este o piesă tehnică în maniera tradiţională a formaţiei, o abordare directă, vocea lui Snake aminteşte de Lemmy şi pe la mijlocul piesei („came to rock’n’roll, came to steal your soul”) este un pasaj chiar foarte Motorhead. Refrenul aminteşte de ruperile accentuate de pe „Nothingface”.
„From the Cave” începe în aceeaşi manieră Metal/Rock’N’Roll cu micile floricele ritmice şi amprenta inconfundabilă a chitarei lui Piggy. Vocea lui Snake rămâne în aceeaşi zonă gravă şi uşor răguşită: „take it as it comes…”
„Earthache” începe mai tăios, într-un tempo impunător de marş, tema vocală mi-a amintit piesa „Five to One” (The Doors) ca la răsturnarea cu: „blah blah blah that’s all you say” să se transforme totul în schizofrenie fluidă. Basul bâzâie murdar, aşa cum îmi place.
„Global Warning” pleacă de la un riff pur Piggy, reţeta ritmică aminteşte de cele mai bune momente ale trupei, schimbările sunt coerente, cursive, tehnicitatea nu joacă-n defavoarea creativităţii, VoiVod niciodată nu au făcut-o de paradă ci mereu cu sens.
„A Room With A V.U.” începe misterios, alunecă ca o umbră, sunetele plutesc şi rămân agăţate în jur. Este o piesă mai lentă, îţi lasă spaţiu să: „not thinking of anything” ca apoi să vină vocile şi să polueze în „zgomotul” furnizat într-un crescendo aproape insesizabil ajungând la apogeul unei stări de ameţeală.
„Destroy After Reading” are nerv şi tensiune din prima secundă, este o temă apăsată, Snake vorbeşte pe un ton grav şi ameninţător, ridică vocea şi piesa alunecă într-un vârtej care inevitabil ne aruncă înapoi la „Nothingface”.
„Treasure Chase” este puţin mai rapidă, formula schimbărilor, răsturnărilor funcţionează ireproşabil, duelul de la mijlocul piesei între chitara solo şi restul instrumentelor este extrem de inspirată şi interesantă. Snake este mai reţinut: „the treasure I found in your eyes…”
„Krap Radio” mai apasă uşor pe acceleraţie. „One word says it all” – VoiVod furnizează cu aceeaşi prospeţime şi ingeniozitate o muzică deosebită, greu de digerat pentru cei obişnuiţi exclusiv cu pseudo-anthem-urile de o vară difuzate de radiouri şi televiziuni.
„In Orbit” ne aruncă-n spaţiu să privim în jos golul din locuinţele de beton în care trăim şi murim îngropaţi. Piesa este evident întunecată, lentă şi sugestiv anevoioasă pe alocuri.
„Deathproof” readuce puţin izul acela de Rock’N’Roll de la începutul discului, dar are tot arsenalul de găselniţe VoiVod de la riffurile simple, sacadate până la un mic solo de bas „aruncat” cu lejeritate de Jasonic.
„Pyramidome” are calităţile unui imn Metal fără să sune pre-fabricat sau contrafăcut, vocea sună de parcă Lemmy ar interpreta să zicem „Missing Sequences”-ul de pe Nothingface. Alternanţa temei apăsate şi mai lente cu intervenţiile energice creează tensiunea şi dinamismul atât de caracteristic trupei.
Tema din „Morpheus” este iar o „chestie” care se lipeşte de creierul omului şi rămâne acolo ca un ghimpe, Snake spune că „nu este un vis urât”, dar simţi cum îţi pierzi minţile treptat, că uneori realitatea se poate dovedii mai urâtă decât coşmarul. Despărţirile sunt dureroase tocmai prin prisma fricii de singurătate.
„Volcano” închide materialul într-un ritm alert, este cea mai rapidă piesă a discului, uşoara paralelă Motorhead nu o pot evita nici aici şi asta, cum spuneam, vine şi prin tonul mai jos şi uşor răguşit al vocii lui Snake. Piesa are la final inserţii zgomotoase, o pauză de peste un minut şi încă o doză de sunete incerte. Dacă laş materialul pe repeat „Volcano” şi „God Phones” se leagă cursiv, discul este rotund. Perfect.

Tare n-aş vrea să fie adevărat că am toată discografia VoiVod. Mai vreau… Detest despărţirile.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8bO_DtSwlB0&feature=related]

Aylin Aslim – Canini Seven Kacsin (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Cu tot respectul, sunt destul de rare doamnele în Rock. A fost Jenis Joplin, avem o Patti Smith, Joan Jett, Lita Ford, Doro Pesh, o turbată ca Wendy O. Williams sau Gianna Nannini, Skin (născută Deborah Dyer, solista formaţiei Skunk Anansie, trupă care anul acesta s-a reunit şi sper să apară un nou album), există fenomenul Bjork, Tori Amos, Alanis Morissette, Cher, o doamnă ca Suzanne Vega, Annie Lennox, o rebelă cum este Courtney Love, Linda Perry, bunica Tina Turner sau basista D’arcy Wretzky din The Smashing Pumpkins.… În zona mai soft mai sunt câteva doamne şi domnişoare, da’ aşa, dintr-o suflare şi la prima „vizualizare”, cam acestea sunt femeile din Rock. Eu mai am două febleţi, Gail Ann Dorsey, gagica care „bagă” bas şi voce (şi) cu David Bowie şi „trupa” Android Lust, în fapt Shikhee, o tipă din Bangladej. Dacă mi-a scăpat cineva, mii de scuze. Nu o să se mai repete. Din grădina noastră o plac pe moldoveanca Alexandrina Hristov. (Am tot căutat albumul „Om de lut”, da’ n-am dat de el. Vorbesc despre magazine, nu despre internet.)

aylin aslim

Acum ideea este: cine caută, găseşte şi eu tot caut. Şi am găsit-o pe turcoaica Aylin Aslim.
Aylin s-a născut în Lich, Hessen, Germania într-o familie turcă, dar la vârsta de un an, familia se mută înapoi în Turcia. Aylin cântă alături de mai multe proiecte Rock şi Electro şi îşi lansează albumul de debut „Gelgit” în anul 2000. Primul disc este un produs Rock Alternativ orientat spre zona comercială, cu uşoare inflexiuni Pop. Al doilea disc, scos în 2005, „Gülyabani” aduce artista înapoi la sunetul mai brut, mai vânos de Rock cu care îşi obişnuise publicul din cluburi şi concerte.
Anul acesta Aylin şi-a lansat al trei-la material discografic: „Canini Seven Kacsin” promovat şi de video-clipul „Sen Mi”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LCuaspIsrs4]

Piesa deschide şi noul album, începe în surdină, apoi chitarele răstoarnă liniştea şi transformă melodia într-un imn Rock cu inflexiuni Post-Grunge şi Alternativ. Muzica nu este violentă, dar are energie, chitarele sună suficient de apăsat, fata are nerv şi ştie şi să cânte. Tot am amintit de Skin şi Skunk Anansie, există o oarecare asemănare.
„Kizlar Anlar” este cam în aceeaşi notă, rolul principal îl are evident vocea, îmi plac coborârile de ton, dar şi basul mârâie sănătos, chitarele sunt la locul lor, ritmul este apăsat.
„Hosuna Gitmedimi – Kizkaciran” aminteşte puţin de Alanis Morissette în momentele ei mai Rock, este o piesă într-un ton mai vesel şi săltăreţ, puţin orientat spre zona dansată.
„Güzel Gözlü Güzel Cocuk” alternează chitarele distorsionate cu pasajele clean şi muted (riffuri stopate), la fel şi vocea uneori cântă, alteori strigă sau povesteşte, este o piesă drăguţă – să zic aşa – un Rock Alternativ fără plusuri, dar şi fără minusuri.
„Ictim Ictim” are puţin mai multă vână ca anterioara piesă, are şi câteva pasaje mai colorate, totuşi nimic special, este „doar” o piesă ok, un fel de Vaya Con Dios mult mai Rock.
Următoarea „Ask Geri Gelir” este o baladă acustică în cea mai pură tradiţie Rock cu un final electric la fel de tradiţional/convenţional, creşte exponenţial şi se stinge frumos.
„K.A.L.P.” începe în aceeaşi tonalitate uşor melancolică, vocea Aylinei este caldă şi plăcută, acompaniată discret de chitara ciupită şi de sintetizatoarele care generează un covor de corzi.
Ultima piesă, „Güzel Günler” începe tot în surdină, creşte lent, mi-a amintit de Cher, puţin de „Kiss Me deadly” al lui Lita Ford, dar n-are nervul, energia acelei piese.

Nu-i un disc rău, mai degrabă ceva lejer de ascultat într-o dimineaţă cu soare lângă cafea. Poate mai mult tipa, mai aştept. 🙂 Altă treabă n-am… ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gh8IwuS_lUo&feature=related]

A murit Michael

Posted on by — 10 Comments ↓

Acum vreo două zile aminteam de el şi na, că s-a dus! La 50 de ani, se pare că starul (mai exact fostul star) american a murit la Los Angeles, aparent în urma unui stop cardiac.
Jackson se pregătea intens pentru un nou şir de concerte, forţat oarecum de datoriile tot mai mari pe care le-a acumulat…
Am văzut ştirea de dimineaţă, da’ am evitat subiectul. Văd la televizor iar imagini de la concertele vechi unde leşinau adolescentele numai la vederea lui, văd imagini actuale cu oameni care-l plâng pe aşa numitul „Rege al Pop-ului”. Acum se stârneşte probabil un nou val de manie-Jackson, vor creşte vânzările şi cineva o să profite din plin de pe urma lui exact cum s-a întâmplat cu adevăratul Rege, Elvis Presley.

Mereu m-a distrat piesa “Black or White” şi refrenul piesei “But, If  You’re Thinkin’ About My Baby, It Don’t Matter If You’re Black Or White…” şi disperarea cu care săracu’ încerca să se transforme din cine era în altcineva… Din negru în alb. Dar până la urmă toţi fugim de cine suntem şi credem că dacă am fi altcineva, ar fi mai bine…

Jackson a avut şi momente, piese bune. „Dirty Diana”, „Beat It” sau “Give In to Me”… Dar a fost şi un personaj excentric şi controversat, nu pot să trec cu vederea acuzaţiile legate de pedofilie… sau licitarea împotriva celui pe care-l considera prieten, Paul McCartey şi faptul că i-a suflat drepturile de autor asupra unor piese The Beatles care i-au aparţinut lui Lennon. E drept, în această “fază” şi Yoko bitch Ono are partea ei de vină… Se zvoneşte că prin testament Mike i-a lăsat copywrite-urile lui McCartney. Rămâne de văzut.

Mie îmi place mult „Man in the Mirror”, piesă scrisă de Glen Ballard şi Siedah Garrett (este trecut şi Jackson co-autor, dar ştim cum e cu vedetele…). Piesa este pe albumul “Bad” din 1987.

Realitatea TV a ridicat la repezeală un zid al plângerii la Universitate… Să-mi explice şi mie cineva de ce transformă media românească moartea unui cântăreţ american (era să zic altceva!), în tragedie naţională?

Scot batistuţa. De hârtie şi unică folosinţă. E gripă porcină, ce plm! R.I.P.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1zpTQCQEFhg]

“I’m Gonna Make A Change,
For Once In My Life
It’s Gonna Feel Real Good,
Gonna Make A Difference
Gonna Make It Right . . .

As I, Turn Up The Collar On My
Favourite Winter Coat
This Wind Is Blowin’ My Mind
I See The Kids In The Street,
With Not Enough To Eat
Who Am I, To Be Blind?
Pretending Not To See
Their Needs
A Summer’s Disregard,
A Broken Bottle Top
And A One Man’s Soul
They Follow Each Other On
The Wind Ya’ Know
‘Cause They Got Nowhere
To Go
That’s Why I Want You To
Know

I’m Starting With The Man In
The Mirror
I’m Asking Him To Change
His Ways
And No Message Could Have
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself, And
Then Make A Change
(Take A Look At Yourself, And
Then Make A Change)
(Na Na Na, Na Na Na, Na Na,
Na Nah)

I’ve Been A Victim Of A Selfish
Kind Of Love
It’s Time That I Realize
That There Are Some With No
Home, Not A Nickel To Loan
Could It Be Really Me,
Pretending That They’re Not
Alone?

A Willow Deeply Scarred,
Somebody’s Broken Heart
And A Washed-Out Dream
(Washed-Out Dream)
They Follow The Pattern Of
The Wind, Ya’ See
Cause They Got No Place
To Be
That’s Why I’m Starting With
Me
(Starting With Me!)

I’m Starting With The Man In
The Mirror
(Ooh!)
I’m Asking Him To Change
His Ways
(Ooh!)
And No Message Could Have
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself And
Then Make A Change
(Take A Look At Yourself And
Then Make A Change)

I’m Starting With The Man In
The Mirror
(Ooh!)
I’m Asking Him To Change His
Ways
(Change His Ways-Ooh!)
And No Message Could’ve
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself And
Then Make That . . .
(Take A Look At Yourself And
Then Make That . . .)
Change!

I’m Starting With The Man In
The Mirror,
(Man In The Mirror-Oh
Yeah!)
I’m Asking Him To Change
His Ways
(Better Change!)
No Message Could Have
Been Any Clearer
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
(Take A Look At Yourself And
Then Make The Change)
(You Gotta Get It Right, While
You Got The Time)
(‘Cause When You Close Your
Heart)
You Can’t Close Your . . .Your
Mind!
(Then You Close Your . . .
Mind!)
That Man, That Man, That
Man, That Man
With That Man In The Mirror
(Man In The Mirror, Oh Yeah!)
That Man, That Man, That Man
I’m Asking Him To Change
His Ways
(Better Change!)
You Know . . .That Man
No Message Could Have
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself And
Then Make A Change
(Take A Look At Yourself And
Then Make A Change)
Hoo! Hoo! Hoo! Hoo! Hoo!
Na Na Na, Na Na Na, Na Na,
Na Nah
(Oh Yeah!)
Gonna Feel Real Good Now!
Yeah Yeah! Yeah Yeah!
Yeah Yeah!
Na Na Na, Na Na Na, Na Na,
Na Nah
(Ooooh . . .)
Oh No, No No . . .
I’m Gonna Make A Change
It’s Gonna Feel Real Good!
Come On!
(Change . . .)
Just Lift Yourself
You Know
You’ve Got To Stop It.
Yourself!
(Yeah!-Make That Change!)
I’ve Got To Make That Change,
Today!
Hoo!
(Man In The Mirror)
You Got To
You Got To Not Let Yourself . . .
Brother . . .
Hoo!
(Yeah!-Make That Change!)
You Know-I’ve Got To Get
That Man, That Man . . .
(Man In The Mirror)
You’ve Got To
You’ve Got To Move! Come
On! Come On!
You Got To . . .
Stand Up! Stand Up!
Stand Up!
(Yeah-Make That Change)
Stand Up And Lift
Yourself, Now!
(Man In The Mirror)
Hoo! Hoo! Hoo!
Aaow!
(Yeah-Make That Change)
Gonna Make That Change . . .
Come On!
(Man In The Mirror)
You Know It!
You Know It!
You Know It!
You Know . . .
(Change . . .)
Make That Change.”

(həd) p.e. – New World Orphans (2009)

Posted on by — No Comments ↓
(həd) p.e. – New World Orphans 2009

(həd) p.e. s-au lipit de mine prin 2000 cu piesa „Bartender”.

„Ain’t nothing working ain’t nothing right
There’s a whole in me that I can’t fill
No matter how hard I try

Hey bartender hit me with a double
And introduce me to that girl with the bubble
Im looking for trouble tonight…” Read more (həd) p.e. – New World Orphans (2009) ›

Duman – Duman I şi II (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Pe Duman i-am cunoscut acum câţiva ani prin intermediul filmului genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul”
în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult de muzică electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten, film în care au interpretat piesa „Istanbul” (de pe primul lor album), un film despre Istambul, despre muzica turcească, despre amalgamul creat la interferenţa a două continente şi civilizaţii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qpMSDtzbRMs]

Duman (fum) a fost înfiinţată de Kaan Tangöze (voce, chitară), revenit în Turcia după ce şi-a petrecut începutul anilor ’90 în Seattle unde a cântat în formaţia Mad Madame. Alături de Kaan sunt foşti tovarăşi de şcoală şi formaţii, chitaristul Batuhan Mutlugil şi basistul Ari Barokas. Anul acesta formaţia a confirmat şi integrarea în mod oficial în cadrul formaţiei al bateristului Cengiz Baysal.
Au lansat primul album în 1999, „Eski Köprünün Altında” (Sub podul vechi). Muzica lor este o combinaţie de Folk şi muzică tradiţională turcească cu Rock Modern, de la abordări Punk şi Post-Punk la Grunge. S-au bucurat repede de un larg succes în Turcia şi au deschis practic drumul spre consacrare la un întreg şir de formaţii Rock din undergroundul turcesc.
A urmat „Belki Alışman Lazım” (Poate ar trebuii să te obişnuieşti cu gândul) din 2002, un material live, „Konser” (Concert) în 2003 urmat de primul DVD în concert realizat de o formaţie turcească „Bu Akşam Konser” (Concertul de această seară) şi „Seni Kendime Sakladım” (Păstrez pentru mine) lansat în 2005.

După o pauză de patru ani, anul acesta băieţii au revenit cu un material dublu, 2 CD-uri lansate simultan, „Duman I” şi „Duman II”, promovate cu video-clipul piesei „Dibine Kadar”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NKrWuQN-REE]

Discul 1 porneşte cu „Dibine Kadar” (Tot drumul) într-o notă tristă,  refrenul însă devine vânjos, este o piesă cu evidentă nuanţă Grunge, aminteşte puţin de The Temple of the Dog.
„Sarhoş” (Beat) ne introduce în ritmuri de Tangou, ambalajul Rock/Punk aminteşte de faze asemănătoare încercate şi de Green Day, refrenul cu iz balcanic aduce şi cu muzica cunoscută de noi mai ales prin intermediul lui Goran Bregovici, este încă o piesă colorată care place din prima.
„Sor Bana Pişmanmıym” (Întreabă-mă dacă regret) are la bază tobele şi percuţia, chitare uşor distorsionată de staţia (clar!) pe tuburi adaugă armonii exotice pentru a susţine vocea. Iar trebuie să spun că regret că nu înţeleg versurile…
„Hayvan” (Animal) este o piesă mai rapidă, o combinaţie interesantă între abordarea Rock occidentală şi elemente tradiţionale, trecerile sunt ingenioase, orchestraţia şi interpretarea pretenţioasă şi cu nerv.
„Yalan” (Minciună) degajă tristeţe, intrarea riffurilor creşte tensiunea, aduce nerv ca apoi să urmeze o cădere liberă, alternanţa stărilor şi abordărilor este fluidă şi dinamică.
„Sevdim Desem” (Dacă am spus că iubesc) este un Folk/Rock relaxat, construit pe „joaca” chitărilor electrice şi acustice şi pe o schemă ritmică interesantă, cu ruperi şi punctări. Refrenul uşor Brit Pop dă o coloratură plăcută piesei.
„Yagmurun Sabahında” (Dimineaţa după ploaie) readuce melancolia, o stare de linişte şi vocea degajă căldură, corul din fundal sună a ecou. Este o melodie plăcută, corul despre care aminteam îi dă o amprentă interesantă.
„Helal Olsun” revine la armoniile triste, basul bârâie şi dă un aer de garaj întregului material. Tot discul sună foarte viu, ca o înregistrare foarte bună de la repetiţie, se aude că nu au folosit artificii. Este un sunet voit obţinut astfel, discul a fost imprimat în studioul Grouse Lodge din Irlanda unde au lucrat nume mari ca R.E.M., Muse şi… Michael Jackson.
„Rezil” (Vulgar) ne aduce într-o temă folclorică zemos aşezată într-un sound Rock, antrenant. Tema orientală condusă de rifful subtil este aproape hipnotic, este o piesă clar câştigătoare!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JXQcsF0iglI]

„Bu Aşk Beni Yorar” (Iubirea aceasta mă termină), este o construcţie anevoioasă, aerisită, cu miros de ceaţă, vocea lui Kaan pare singurul lucru de care ne putem agăţa, piese se îngroaşă doar la refren, dar doar pentru a contrasta cu apăsarea creată-n strofe.

Discul 2 începe cu dinamicul „Balık” (Peşte) – este unul din cuvintele pe care l-am învăţat şi eu în concediul de anul acesta, ha ha ha! – este o piesă Grunge într-o abordare de garaj cu uşor iz Punk ce aminteşte de începuturile formaţiei cu stopuri şi schimbări antrenante.
„Senin Marşın” (Imnul tău) nu este un anthem ci mai degrabă un cântecel Folk mai în forţă,îngroşat de abordarea Rock.
„Senden Daha Güzel” (Mai drăguţ ca tine) este o altă piesă care mi-a plăcut din prima, are ceva din „Sarhoş” şi ceva din „Rezil”, chitara punctează tăios, vocea principală susţinută pe alocuri de cor te conduc prin piesă într-un mod plăcut.
„İyi De Bana Ne?” (Ei bine, cui îi pasă?) alternează momentele interiorizate şi liniştite pe un fundal de Vals cu intervenţiile energice şi uşor nevroase, de răbufnire. Interesantă şi tema şi construcţia armonică şi ritmică.
„Ellerin Ellerime” (Mâinile tale către ale mele) este o baladă Grunge piperată şi sărată cu note de Folk şi inflexiuni folclorice într-o notă caldă, un moment senin şi plăcut pe disc.
„Paranoya” (să mai traduc? Ha ha ha, Paranoia) este una din piesele cele mai interesante, joaca ritmică şi vocea amintesc de olandezul Jan Akkerman şi piesa „Hocus Pocus” din 1971 al formaţiei sale Focus. Faină melodie!
„Vals” este… Vals. Unul lent, puţin trist, meditativ ca la refren să răbufnească, dar piesa rămâne într-un ton şi o tonalitate gravă, apăsată.
„Kümbela” revine într-un ton mai optimist, ritmul este Jazzy, uşor Sud-American, interesantă coloratura, plăcută abordarea şi adaugă o altă pată de culoare materialului.
„Tövbe” (Căinţă) este încă o combinaţie de momente retrase cu faze Rock şi chitare fuzzate, este ok, dar nu aduce nimic nou, nu are acel ceva în plus care să o facă memorabilă.
„Of” are gust accentuat de Pearl Jam („Release”), închide într-un mod plăcut discul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NaQLZ4fkecc]

Una peste alta, cele două discuri proaspete Duman sunt o călătorie muzicală colorată pe care am parcurs-o cu mare plăcere, materialul este diversificat, dinamic, sună viu şi natural, rezervă surprize şi soluţii ingenioase, într-o lume tot mai mecanică, digitală şi artificială, este relaxant să asculţi ceva autentic, natural, ne-contrafăcut.

Duman se bucură de succes şi în Germania evident datorită comunităţii large de turci aflaţi în ţara Mercedesului şi al Volkswagenului şi este încă un exemplu că se poate reuşii în Rock şi cu altă limbă decât engleza. Cu toate acestea până când la noi promotorii se încăpăţânează cu aceeaşi iris, holograf şi voltaj, vom rămâne în continuare o ţară importatoare de muzică şi încercările mai răsărite din underground sunt sortite să putrezească acolo în nepăsare şi neputinţă.
Până la urmă degeaba transpiraţia dacă nu există originalitate şi cu atât mai puţin o minimă susţinere. Modelul unguresc (Ektomorf, FreshFabrik, Superbutt, Blind Myself) şi cel turcesc (Duman, maNga, Aylin Aslim) ar trebuii să ne dea de gândit. De câteva zile privesc cu alţi ochi roşiile importate din Turcia, dar nu pot să nu-mi amintesc gustul dulce al roşiilor din grădinile noastre… E păcat să ne batem joc de noi înşine, zău!

Mituri şi mitocănii

Posted on by — 18 Comments ↓

Unul (din cei presupuşi 2 – ha ha ha! 😛 ) cititori fideli ai mei, Un Şoricel, mi-a atras atenţia asupra acestui aspect: cum pică miturile. „Un alt mit al romanului …ca ar fi ospitalier …cred ca trebe pus in perspectiva…” spunea el legat de faptul că povesteam despre Göynük şi cum se intersectează acolo mutele şi marea, cum ai la o distanţă de doar câteva sute de metrii plajă şi în vârf de munte loc de schiat.
Povesteam în raportul despre concediu că m-a surprins Turcia nu doar prin peisaj ci mai ales prin abordarea oamenilor, prin modul lor natural prietenos de a fi.

“Fetiţe dulci ca-n Bucureşti”… în Antalia m-am lecuit şi de asta! Ha ha ha! 😛

Doamne fereşte să aterizeze la Otopeni (Henri Coandă) un cetăţean străin şi naiv! De la taximetristul care-l duce la hotel, până la chelnerul care-i umflă nota, toată lumea o să-l fraierească şi o să-i fure şi ultimul cent posibil. Foamea este parcă nejustificat de mare, nesimţirea nu are nicio limită şi ciordim orice de parcă ar fi ultimul lucru pe care mai apucăm să punem mâna pe lumea asta! Asta este realitatea, ne tot ascundem după vorbe meşteşugite, după sintagme inventate mai cu seamă în era mincinos-comunistă, dar pe care le-am salvat din fals patriotism de promenadă şi le susţinem în continuare cu înverşunare nejustificată.
Noi suntem isteţi, frumoşi, ospitalieri, talentaţi şi trăim într-o ţare neasemuit de frumoasă şi bogată iar, vorba fostului premier, economia duduie. Mă lăsaţi?
V-am povestit şi cum se muncea zi şi noapte în Turcia şi v-am amintit şi de ce pustiu şi dezolant a fost peisajul din Bulgaria. Noi mimăm munca, dar în ritmul acesta nu avem mult şi vom ajunge la fel de dărâmaţi şi goliţi ca vecinii noştri din sud. Este inevitabil.
Înjurăm conducerea ţării, vârfurile pentru faptul că fură, dar uităm că sunt exact ca noi şi noi suntem exact ca ei: aceeaşi apă şi pământ. Dacă nu avem demnitatea de a ne aşeza în faţa oglinzii virtuale şi de a privii obiectiv realitatea-n faţă, ne încăpăţânăm în continuare să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece şi ne ameţim cu ideograme goale gen „suntem creştini”, „suntem buni”, „suntem harnici” şi „ne-am născut poeţi”, se duce de râpă şi puţinul rămas dintr-o ţară care în 1990 a pornit cu prima şansă spre un orizont mai bun, dar a ajuns în câţiva ani codaşă de pluton.
Aminteam cum în anii ’80 Guvernul Turc cu un împrumut de la Banca Mondială a investit masiv în Kemer şi în doar câţiva ani a transformat o zonă rurală dezavantajată şi fără mari perspective într-o adevărată rivieră. La noi, cu banii de la F.N.I. susţinem o stare de fapt dezastruoasă, doar fiindcă este încă un an electoral şi nimeni nu pare să se gândească la ziua de mâine. Banii se termină, vor trebuii restituiţi şi în spatele vorbelor şi hârtiilor cu care guvernanţii iar se acoperă cu eleganţă nu se întrevede nimic.
Optimiştii preconizează o uşoară creştere economică începând de anul viitor, dar semnalele nu sunt chiar atât de clare. Bursa fluctuează şi cotaţiile sunt mai mult în coborâre, chiar şi America dă semnale difuze, cu bani mulţi şi o economie funcţională nu reuşesc să o scoată la liman. Obama riscă ceea ce am prevăzut înainte de a fi ales: din salvator să se transforme-n oaia neagră, ţapul ispăşitor.
Am „copilărit” şi ne-am eschivat de la a face ceva aproape 20 de ani, dar dacă nu ne trezim acum, mă tem că nu ne mai trezim niciodată. Prea târziu nu există.