Este stranie şi în acelaşi timp virilă muzica făcută de William Benjamin Bensussen – alias The Gaslamp Killer – un DJ şi producător născut în San Diego şi influenţat de Too Short, Jimi Hendrix, Dr. Dre şi DJ Shadow. Numele ales şi-la luat după cartierul Gaslamp din oraşul natal, cartier istoric şi centrul cultural al oraşului unde a activat prin cluburi ca DJ de la vârsta de 17 ani. În 2006 se mută-n elei şi pune bazele evenimentului săptămânal „Low End Theory”, manifestaţie a DJ-ilor experimentali şi începe activitatea de producător. Între altele el este producătorul albumului „A Sufi And A Killer” semnat Gonjasufi, disc despre care v-am povestit anul acesta pe la mijlocul lunii martie.
„Death Gate” este un EP cu 5 piese şi atmosfera, armoniile orientale se îmbină excelent cu ritmurile Dub şi Dubstep, nuanţe de Jazz şi sonorităţi experimentale completând şi dând culoare pieselor.
În „When I’m In Awe” cântă Gonjasufi, piesa aminteşte de Tom Waits Read more The Gaslamp Killer – Death Gate (2010)
trip hop
Commix – ReCall To Mind (2010)
[soundcloud url=”http://api.soundcloud.com/tracks/4713895?secret_token=s-az9Vs”]
E ceva chill. Poţi privii norii pe geam, poţi să-ţi aprinzi o ţigară, poţi să-ţi pui căştile şi să zaci întins pe canapea. Nici după atâţia ani nu reuşesc să fac diferenţa între sub categoriile muzicii electronice şi de dans, Commix peste tot sunt etichetaţi Drum’N’Bass, dar muzica lor este mai mult relaxantă decât pulsantă, nu bubuie obsesiv-obositor, acest „ReCall To Mind” este un amestec de faze Trance, Rave, Trip Hop şi – fie! – Drum’N’Bass, sună proaspăt, colorat, viu. Decât să lipim cu scuipinol etichete tembele, vorba lu’ fi-meu: „mai bine un cântăcel” şi – zic eu – merită dată lehamitea la o parte şi dat un click pentru a vizita pagina Soundcloud a trupei unde pot fi ascultate mai multe piese.
La origine un trio – George Levings, Guy Brewer şi Conrad Whittle -, Commix s-a redus la duo-ul format din Levings şi Brewer, băieţii din Cambridge au semnat cu label-ul Metalheadz al lui Goldie şi au debutat cu albumul „Call To Mind” în 2007 urmat de Read more Commix – ReCall To Mind (2010)
The Polyamorous Affair – Strange Bedfellows (2010)
De când cu The Atomica Project (şi Morcheeba – cântă în data de 5 octombrie la Bucureşti, Sala Palatului de la ora 20 😉 ) m-am împiedicat de o grămadă de trupe, proiecte din segmentul Chill, Trip Hop.
Aceşti The Polyamorous Affair se situează undeva între cele două trupe pomenite cu menţiunea că au un puternic iz David Bowie de anii ’80. Nu e de mirare că pe noua compilaţie – CD dublu – tribut Bowie, „We Were So Turned On” participă cu piesa „Theme From Cat People” alături de nume mult mai faimoase ca Duran Duran, A Place to Bury Strangers, Carla Bruni, etc.
Gaşca este compusă din Sissy Sainte-Marie – voce şi Eddie Chacon – voce, producător/compozitor, ex trupa Charles and Eddie, dar interesant este şi faptul că prima sa formaţie i-a avut în componenţă pe vecinii de cartier din Castro Valley, California: Cliff Burton (Metallica) şi Mike Borden (Faith no More). Să mai ziceţi că n-are relevanţă unde te naşti!
Şi-au autofinanţat albumul de debut din 2008 după care imediat Manimal Vinyl le-a oferit un contract de nerefuzat şi sub egida lor au scos anul următor albumul „Bolshevik Disco” şi anul acesta au participat pe compilaţia tribut Bowie de care aminteam.
Din L.A. şi-au mutat sediul în Europa la Berlin şi acest „Strange Bedfellows” este scos de label-ul Winter Palace Records şi conţine Read more The Polyamorous Affair – Strange Bedfellows (2010)
The Atomica Project – The Non Affair (2010)
După un august cam palid, deh, perioadă de concedii, nu multe trupe se omoară cu lansatul noilor materiale în sezonul „mort”, septembrie debutează-n forţă, în doar câteva zile am acumulat un mic morman de discuri de ronţăit cu urechea. De fapt cantitatea n-a fost chiar o problemă nici luna anterioară, conţinutul produselor este tot mai îndoielnică. Muzica – indiferent de gen, etichetă – a devenit parcă complet tipizată, majoritatea lor sunt produse de serie, ci nu creaţii. Artiştii/producătorii livrează marfă pentru un public ţintă bine determinat şi îi servesc parcă o marfă alcătuită după criterii extrem de precise, standardizate. Societatea de consum n-ar fi posibilă, funcţională, fără consumatori şi „omul nou” pare să fie consumatorul cuminte, docil, care înghite fără rezerve ce i se dă. Cu linguriţa. Sau televizorul. Mă tot gândesc dacă cei care ne îndobitocesc sistematic sunt responsabili sau vina este a noastră că ne lăsăm îndobitociţi şi inevitabil dacă ne lăsăm îndobitociţi clar avem potenţial (mare) de dobitoci fiindcă altfel nu s-ar putea. Este un gen de dilemă ou-găină la care răspuns cert probabil nici nu există. Muzica a devenit un accesoriu ca poşeta, cureaua sau tenişii de fiţe, blugii de firmă. Muzica este un component secundar la iPod, la telefonu’ cu internet wierless şi mp3 player, iPod-ul şi telefonul cât mai şmecher fiind accesorii vestimentare al acestui prototip de „om nou”. Contează mai puţin ce bâzâie-n urechi, contează că ai căşti. Şi ajută şi la alienare, te izolează de restul lumii. O lume tot mai gri cu oameni – rotiţe – gri. „Muzica” e tot mai mult doar un „white noise” ce acoperă celelalte zgomote.
Mulţi afirmă că le place, ba chiar iubesc muzica, dar „uită” că dragostea necesită implicare şi în fapt ei nu se implică nici cum în muzică, ci doar o… consumă.
Limonadă şi… sirop.
The Atomica Project este Read more The Atomica Project – The Non Affair (2010)
Morcheeba – Blood Like Lemonade (2010)
Discul acesta l-am savurat pe la începutul lui iunie (a fost lansat pe 7 iunie), dar m-am luat cu altele, n-am apucat să scriu despre el şi în avalanşa de marfă, de discuri pe bandă rulantă şi de alte evenimente mai mult sau mai puţin tumultoase, am uitat de el. L-am „dezgropat” ieri seară, de fapt mi-am amintit de ideea cu „sângele ca limonadă”, e drept nu una rece, cu multă-multă gheaţă cum lasă de înţeles cei din Morcheeba, ci o limonadă caldă, uitată la soare aşa cum pare că este sângele nostru… Hai c-o ard (iar) aiurea!
Morcheeba au intrat în conştiinţa colectivă în 1999 cu „Rome Wasn’t Built in a Day” , primul single lansat ce prefaţa al treilea lor album „Fragments of Freedom” (2000).
Succesul pomenitei piese îi pune oarecum în ingrata postură de „one hit wonder”, dar Morcheeba au avut succes şi premergător acestui single şi în anii care au urmat au reuşit să se poziţioneze binişor în clasamente, cei drept mai mult acasă-n Anglia fără să penetreze topurile Americane şi „allmighty”-ul Billboard.
Morcheeba sunt pe undeva versiunea soft la Portishead. Nu au tensiunea americanilor, nu se avântă în experimentele sonore ale acestora, ambalează Trip Hop-ul într-o manta mult mai aerisită, minimalistă şi – de ce să nu-i spunem pe nume? – comercială. Au ceva şi din farmecul minimalist al francezilor din Air şi toate aceste elemente sunt totuşi modelate într-un mod britanic, ploios.
Cu toate acestea – sau fix din acest motiv 😀 – Morcheeba sunt o audiţie Read more Morcheeba – Blood Like Lemonade (2010)
Archive – Controlling Crowds (2009)
M-am tot foit (coit 😀 ), am ascultat mai pe sărite, mai pe îndelete tot felul de discuri scoase anul acesta și oi fi eu de vină, să dau vina pe primăvară, pe băieții care sparg cu pickhammerele asfaltul din spatele blocului sau pur și simplu să o las așa, dar nimic nu mi-a plăcut. S-a umplut raftul (sertarul) cu discuri de duzină, produse de doi bani, majoritatea nici descărcate (ilegal și „moca”) nu-și fac banii…Așa că am săpat în… arhivă. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KfZpbWLl0Ew]
Massive Attack – Heligoland (2010)
7 ani în secolul XXI pare o eternitate în ciuda impresiei că timpul parcă s-a comprimat. Paradoxuri la tot pasul. Criza globală a consumismului exacerbat. Goana după totul şi nimic. Mâncăm pe fugă, ascultăm muzică pe fugă, comunicăm pe fugă, iubim pe fugă. Fugim de cine nu putem fugii niciodată: de noi. Dar ne grăbim tot timpul. Căutăm în exterior ceea ce am pierdut în interior, îi dăm nume, îi lipim o etichetă. Ore ce cod de bară are numele lui Dumnezeu?
Suntem în criză de noi înşine şi iarăşi paradoxal: ne-am încuiat pe dinafară…
Am pierdut legătura cu Magia.
7 ani au trecut de când Massive Attack au lansat ultimul lor album de studio „100th Window”.
În acest interval de timp au colaborat la diferite proiecte, coloane sonore pentru filme. În 2007 Del Naja şi Davidge au furnizat 3 piese pentru coloana filmului „In Prison My Whole Life”, în 2008 Del Naja a colaborat cu Angelo Badalamenti la coloana sonoră a filmului „44 Inch Chest”.
Înregistrările la acest material au început în 2005, au durat 4 ani şi în final pe 8 februarie 2010 al 5-lea album Massive Attack, „Heligoland” a fost lansat. Read more Massive Attack – Heligoland (2010)
maNga – Şehr-i Hüzün (2009)
Trupa din Ankara s-a înfiinţat în 2001 şi s-a evidenţiat la concursul de căutare a tinerelor talente „Sing your song”, unde au atras atenţia impresarului Hadi Elazzi care le-a facilizat un contract de disc cu Sony Music.
Dacă la început formaţia a cântat predominant prelucrări, în timp s-a cristalizat un stil personal, o combinaţie de Metal, Rap/Hip Hop, Electro şi muzică tradiţională turcească.
„Şehr-i Hüzün” este al trei-la lor album, după debutul autointitulat din 2004 şi „MaNga+” din 2006, ambele bucurându-se de vânzări foarte bune.
Formaţia apare într-un duet cu Göksel pe coloana filmului „Sinav” (Examenul) al lui Ömer Faruk Sorak, o îmbinare de dramă şi comedie având-ul în distribuţie pe Jean-Claude Van Damme şi fiind unul din cele mai de succes producţii cinematografice turceşti.
Piesa „Bir kadın çizeceksin” a fost inclusă în coloana jocului FIFA 06 şi anul trecut băieţii au cântat pe faimosul Wembley Arena din Londra în deschiderea spectacolului lui Tarkan. Sunt cap de afiş la numeroase festivaluri din Turcia şi pe bună dreptate: muzica lor este explozivă, un amalgam gustos de elemente orientale cu riffuri vânoase, ritmuri săltăreţe, electronică dinamică şi treceri de la genuri diferite cu multă uşurinţă şi naturaleţe.
I-am „descoperit” şi eu butonând într-o dimineaţă în camera de hotel între programele muzicale turceşti de la televizor, MTV, Power Turk, Canal D Dream şi NR1 cu piesa „Dünyanın Sonuna Doğmuşum”:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]
Noul material începe sobru cu pianul piesei „Gün Doğumu” şi colorată cu suflători tradiţionali într-o piesă de inspiraţie folclorică. „Beni Benimle Bırak” porneşte imediat cu percuţii orientale şi dialogul între clapă şi chitara ascuţită, accentuată cu viori şi scratchuri. Vocea lui Ferman Akgül este puternică şi totodată melodioasă, piesa are ruperi ingenioase, intervenţii zemoase ale basistului Cem Bahtiyar, creşte exponenţial şi convinge. Urmează amintita „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” care prin sunet şi abordare contrasta puternic cu majoritatea muzicii difuzate pe amintitele programe de televizor, am şi dat „blană” la sonor! 😛 Este o combinaţie antrenantă de Hip Hop cu Nu-Metal şi Electro, o piesă cu un refren puternic. Cred că o variantă în limba engleză la această piesă ar face furori şi mai mari în topuri, dar gândindu-mă la reţeta Rammstein, poate şi MaNga pot cucerii lumea cu limba turcă tocmai prin această nuanţă exotică. Poate şi ca urmare a celor două săptămâni petrecute în Turcia, nu mă deranjează limba, regret doar că nu înţeleg textele.
„Cevapsız Sorular” este o baladă Power, fundalul de Trip Hop asigurat de tobe electronice, scratchuri şi chitara acustică este completată de un refren puternic, dar armonios. „Evdeki Ses” este un amestec sănătos de Etno şi Hip Hop cu Rock, aminteşte uşor de începuturile promiţătoare ale celor din Zdob şi Zdub când mai aveau vână Metal în ei. La MaNga este foarte bună colaborarea lui Efe Yılmaz care este răspunzător de instrumentele tradiţionale şi electronice cu chitaristul Yağmur Sarıgül. Reuşesc să aducă genurile diferite abordată într-un produs final care sună unitar şi colorat.
„Her Aşk Ölümü Tadacak” este o piesă mai aşezată, dar puternică, dialogurile amintite o fac pulsantă, vocea fermă dar melodioasă a lui Ferman Akgül este un mare atu pentru formaţie. „Şehr-i Hüzün”, piesa de tiltlu, are doar un minut şi este tot un fel de intro ca şi prima piesă de pe disc urmată de „Hayat Bu İşte” o compoziţie epică, condusă cu pianul şi un covor de instrumentaţie simfonică culminând într-un refren melodios şi puternic. Elementele orientale se întrepătrund perfect cu „şmecheriile” Electro moderne şi cu chitara Rock 100%, pianul colorează plăcut toată piesa cu o temă folclorică ce mi-a amintit de Liszt.
„Üryan Geldim” este o melodie tensionat cu clapa şi chitara, aminteşte uşor de atmosfera ultimul album Faith No More ca şi următoare „Tek Yön Seçtiğin Tüm Yollar” care este puţin mai rapidă, dar rămâne în aceeaşi zonă destul de întunecată dominată de dialog riff-clapă şi de răsturnările dintre momentele mai calme şi răbufniri. În unele pasaje mai ales basul aminteşte flagrant de stilul lui Billy Gould, dar e de bine!
Un alt intro/ intermezzo, „Gecenin Ritmi” are o clapă care m-a dus cu gândul la Pink Floyd şi la „Division Bell”, mai exact la „High Hopes” şi la: „The grass was greener, The light was brighter, With friends surrounded, The nights of wonder”… „Hepsi Bir Nefes” readuce energia Rock, apoi „cade” într-un ritm mediu ca la refren să crească la loc. Foarte plăcute aceste „alunecări” sonore, straturi de orchestraţie aerisite şi combinaţiile ingenioase între fazele apăsate de Rock şi chitare cu pasajele Electronice şi inserţiunile din folclor. O parte din refren este melodic, apoi urmează un moment de Rap Metal, apoi un final gen „Epic” cu voce şi pian. Super.
„Sessizlik Sona Erdi” este cel mai zgomotos moment al albumului, clapele moderne, ritmul puternic asigurat cu precizie de Özgür Can Öney şi riffurile, apoi solul susţinut cu basul puternic se constituie într-o piesă de forţă.
Ultimul intermezzo, „Kaçamak Faslı” este cel mai modern, cu „ah ah”-uri feminine şi instrumentaţie Electro/Trip Hop şi introduc încă o baladă în forţă: „Alışırım Gözlerimi Kapamaya”, piesă ce aminteşte uşor de Linkin Park.
„Gün Batımı” închide discul într-o notă mai calmă, meditativă. După 1 minut şi 14 secunde urmează o pauză de peste 2 minute şi o piesă „ascunsă”, o mică „joacă” pe o armonie simplă şi caldă cu multe voci vorbite, iar, mare păcat, nu înţeleg textul.
Nu ştiu cui să recomand materialul, cred că fanii Faith No More obişnuiţi cu acest gen de amalgam se pot regăsii şi în maNga, dar poate şi fanii Linkin Park sau Limp Bizkit. Pe mine mă cuceresc cu cât ascult mai mult materialul, aş vrea să-i văd live, cred că rup.
maNga sunt dovada că se poate face muzică bună oriunde şi talentul, consecvenţa, seriozitatea şi truda se răsplăteşte. Am convingerea că vom mai auzii de maNga, acest nou disc s-ar putea să le aducă o consacrare internaţională.
maNga pe MySpace
Discuri de duminică
Iggy Pop – Préliminaires (2009)
Moarte prietenului de o viaţă, chitaristul The Stooges, Ron Asheton în data de 6 ianuarie 2009, a schimbat agenda lui Iggy Pop radical. A anulat toate concertele pentru acest an, inclusiv spectacolul programat la Bestfest. În aceste condiţii, faptul că Iggy lansează un nou album solo, a venit pe neaşteptate.
Ultimul album a fost scos în 2003, „Skull Ring”, un disc zgomotos, în maniera clasică, tradiţională, urmat de reuniunea formaţiei The Stooges şi la fel de clasicul şi zgomotosul album „The Weirdness” din 2007.
După 41 de ani de carieră, 6 discuri cu The Stooges şi 14 albume solo, la 62 de ani, Iggy ne surprinde cu 36 de minute de Jazz, un amestec de parfum Parizian cu aromă de New Orleans, un disc,cum o spune chiar el „mai liniştit”.
Discul este inspirat de cartea „La Possibilité d’une île” (Posibilităţile unei insule) a lui Michel Houellebecq, recunosc, nu am citit cartea, nu cunosc autorul.
„Les feuilles mortes” (Autumn Leaves) care deschide albumul sună cunoscută din interpretările anterioare a lor Yves Montand şi Edith Piaf, este un standard Jazz franţuzesc din anii ’40 şi în varianta lui Iggy aminteşte de Serge Gainsbourg. Vocea lui Iggy este răguşită şi discretă, miroase a fum, a club îmbibat cu whiskey şi a obscuritate. Saxofonul răbufneşte, piesa sună surprinzător pentru Iggy, dar are şarm.
„I Want to Got o the Beach” are acelaşi parfum franţuzesc, amprentă Tom Waits, acomodarea cu „noul” Iggy este ciudată, totul este atmosferă aerisită, melancolie şi cinism, nu sunt elemente străine de Iggy, este inedit ambalajul.
„King of the Dogs” este (şi) mai Tom Waits, are puls de New Orleans, are ritm, atmosferă de anii ’40.
„Je Sais Que Tu Sais” îmbină cu gust Parisul cu New Orleansul, blues minimal, bas/tobă, chitara discretă şi pe lângă vocea lui Iggy o voce feminină mai mult şoptită, misterioasă.
„Spanish Cost” aminteşte de un apus de soare pe o plajă părăsită, vântul aduce sunete şterse, ecouri incerte… Încă nu pare real că acesta este Iggy Pop.
„Nice to Be Dead” animează puţin atmosfera, este prima sclipire de (Blues) Rock, refrenul are toate caracteristicile personale ale lui Iggy, era nevoie de un astfel de moment.
„How Insensitive” este un standard semnat de Antônio Carlos Jobim, readuce liniştea, confirmă spusele lui Iggy că s-a săturat de „Rock-ul cu două acorduri”… Hm. Piesa este plăcută, uşor ambientală şi obscură, orchestrată rafinat, pe straturi ce cresc şi se suprapun pentru crearea atmosferei.
Chiar dacă „Party Time” nu este un nou „Nightclubbing” şi mai degrabă o piesă de pe „Arizona Dreaming”, nuanţele electro colorează în mod pozitiv discul.
„Hes Dead – Shes Alive” este absolut New Orleans, simţi mirosul deltei şi al nămolului printre acordurile chitarei.
„A Machine for Loving” este povestită de Iggy pe un fundal minimal ce doar susţine vocea, chitara acustică alternează cu cea electrică, percuţia şi toba menţine ritmul, are cadenţă.
„Shes a Business” este un Blues tradiţional, condimentat cu puţină muzicuţă şi instrumente de corzi ce accentuează izul de coloană sonoră a întregului material.
„Les Feuilles Mortes (Marcs theme)” este o variantă de închidere a primei piese, orchestrată diferit, puţin mai ritmat ca la începutul discului şi cu o partitură de saxofon mai plină, dar în esenţă este acelaşi lucru.
Discul apare oficial pe 2 iunie, sunt curios cum va fi primit. Mie mi-a plăcut, dar este altceva decât cu ce ne-a obişnuit şi cu ce aşteptăm de la Iggy.
Tosca – No Hassle (2009)
Mare lucru nu ştiam despre acest duo Austriac, cum nici despre celelalte proiecte ale membrilor Richard Dorfmeister şi Rupert Huber. „No Hassle” este al 5-lea material al proiectului şi un album concept în maniera Electro/Downtempo.
Cei doi folosesc tehnica de sampling, sintetizatoare, pian, maşini de ritm. Dacă anumite teme, sunete par cunoscute, nu este întâmplător. Cu toate acestea rezultatul este unul plăcut urechii, o muzică relaxantă, uşor meditativă, dar nicidecum solicitantă, o poţi lăsa liniştit să curgă-n fundal şi să furnizeze un ambient cald şi lejer. Momentele mai antrenante rup ingenios plutirile, tripurile şi astfel cei doi evită amorţeala şi senzaţia de monotonie. Orchestraţia este minimalistă, dar de efect şi cu gust, sunetele sunt rotunde şi bine aşezate, integrate în ansamblu. Într-o lume în care este la modă „re-conectarea”, „No Hassle” aduce un moment confortabil de… de-conectare.
Casiotone For The Painfully Alone Vs. Children (2009)
Casiotone for the Painfully Alone vine din Chicago şi este proiectul lui Owen Ashworth.
După două albume minimaliste, (Answering Machine Music (1999) şi Pocket Synphonies for Lonesome Subway Cars (2001) ), stilul a fost extins, s-au introdus instrumente adiţionale: pian, flaut, instrumente cu corzi, astfel muzica a prins gust Indie/Alternativ. Albumul „Twinkle Echo”(2003) face trecerea uşor spre discul „Etiquette” din 2006.
Cele 11 piese de pe noul material păstrează abordarea minimalistă şi orchestraţiile suave ce oferă un covor moale de sunete sub vocea caldă şi calmă a lui Owen al cărui abordare aminteşte de Eels în momentele lor cele mai relaxate.
Nu este un produs de geniu, nu reinventează Indiul şi nici nu-l revoluţionează, dar o audiţie merită, este… chill.
Datarock – Red (2009)
Datarock sunt o formaţie Norvegiană ajunsă la al 3-lea album. Pornit ca un trio de prieteni în 2005, după plecarea lui Kevin O’Brien, formaţia a rămas un duo format din Fredrik Saroea – Voce, chitară, tobe, clape şi Ketil Mosnes – Bas, programare, clape, voce.
Stilul abordat este un Post-Punk pe linia Electro/New Wave, îşi numesc ca influenţe majore nume ca Devo, Talking Heads şi Happy Mondays, eu aş mai adăuga Yes şi Focus în abordările lor cele mai comerciale şi în anumite momente mi-au amintit şi de The Stranglers.
„Red” va fi lansat oficial în septembrie şi conţine 13 piese, o parte din ele fiind de factură mai progresivă, celelalte încadrate în maniera Dance/New Wave cu amprentă Retro şi Revival.
Mi-au plăcut „The Blog”, „Give it Up”, „In the Red”, „Fear of Death” şi „Amarillion”.
Un material plăcut, ascultabil, pretabil pentru maşină, iPod sau şters praful prin casă într-o dimineaţă de duminică.
Mobile In Motion – Shadows of Danger (2009)
Este un proiect Electro ambiental, minimalist, cu amprente de Trip-Hop şi Downtempo. Pot fi gustaţi pe MySpace şi cu toate că piesele sunt cântate în limba engleză, par francezi. În lipsă de informaţii, dau şi eu cu presupusul, sper că nu şi cu băţul în baltă.
Cele 14 piese ale albumului „Shadows of Danger” jonglează între elementele amintite, uneori cochetează cu puţin spirit de (Acid) Jazz, alte ori se reduce totul la un minimalism obscur, mecanic şi construit exclusiv din zgomote nedefinite, dar rezultatul este interesant şi audiabil. Poate nu au şarmul celor din Koop, n-au nervul unor Us3, nu-s nici muzicali ca A.I.R., dar în fiecare piesă au ceva, sunt câteva momente foarte bune şi tot discul este cursiv, n-are găuri, mereu alternează abordarea, sunetul şi stările în aşa fel încât te ţin „legat” să-i asculţi. Mi-a plăcut „The Dude” cu ruperile electro şi valurile zgomotoase, Jazz-ul modernist din „20_2047” cu umbre de Miles Davis, suspansul fragmentat din „Firestorm”, abordarea a la Business of Punishment din „American Diarrhea 2”, „Sure Thing” este un amestec de coloană sonoră, zgomote electro şi balans Jazz, foarte dinamic, antrenant.
E un nume care merită memorat şi dacă apar prin vre-un club nu trebuie rataţi!
