A Swarm Of The Sun – The Rifts (2015)

A Swarm Of The Sun The Rifts 2015

A Swarm Of The Sun The Rifts 2015 This is the second installment from the Swedish duo A Swarm of the Sun and it will be released on January 30, 2015.
About many musical pieces I heard that people said it’s dark, but trust me, this is actually very dark, dense and depressive. It’s really overwhelming. You have to be in the right mood – state of the mind – to get through of it and enjoy it.
A Swarm of the Sun find their own path of music and their very own sound. It’s a massive wall of sound with subtle elements and a great balance of delicate emotions and pressuring density.
Erik Nilsson and Jakob Berglund – the core members of the band brought in drummer Karl Daniel Lidén to build up this sonic landscape based on smart layering and twisted melancholy. Heaviness and emotions are merged in this nine songs and the result it’s disturbing as an exorcism. In the official promo release they mention that “The Rifts reflects on various implications of a very specific, profound and personal struggle” – and it’s actually really came out of their music, literally you can feel some sort of deep sadness and shattering pain.
The music it’s expressive in a quit realistic way that it simply take you to some other place and bury you there in the end and it take effort to crawl back to the reality of your living-room. Read more A Swarm Of The Sun – The Rifts (2015)

Mono Inc. – Viva Hades (2011)

The leading riff of the title track “Viva Hades” it’s just a huge take off from “Personal Jesus” by Depeche Mode. Still, the album was nominated by the German ORKUS Magazine as “album of the month” and got 10 out of 10 points. Well, I was always a little bit skeptical about artists praised by media. Mono Inc. delivering German taste like Gothic Rock, blending melodious vocals with heavy guitar riffs and tones, synth layers and pianos with Metal sounds, they have a few better riffs – “Admiration Hill” which reminds me of Marilyn Manson – , they have some fine choruses and pumping themes (“C’est La Vie”), but still, I think Mono Inc. suffers from the same linear, repeating and mainly “pale” symptoms of musical constructions as most of the German artist/bands dose. Well, not everybody can be Faust or Einstürzende Neubauten, not even Rammstain, isn’t it? Read more Mono Inc. – Viva Hades (2011)

Eveniment: Umbra Et Imago la Silver Church

Într-o astfel de zi superbă, stropită cu un soare ce inevitabil ne aminteşte primăvara, îmi vine oarecum peste mână să scriu despre… umbre. 🙂

În majoritatea oamenilor există o parte ascunsă, mai mult sau mai puţin întunecată. Unii nu admit nici faţă de ei înşişi „secretele murdare” pe care le dosesc în colţurile cele mai ascunse, alţii nu doar că le acceptă şi le explorează, dar chiar le expun.
Tot felul de termeni „dubioşi” ne-au invadat vocabularul în ultimele două decenii, tabuuri s-au transformat în subiecte senzaţionale numai bune să (mai) crească tirajele tabloidelor devenite surse de informare „corectă” pentru un număr tot mai mare de cetăţeni… „de bine”. Cine n-a auzit de swinging, de menaj a trois, fetish sau BDSM? Read more Eveniment: Umbra Et Imago la Silver Church

My Dying Bride – For Lies I Sire

Nu sunt un consumator de Doom/Gothic şi recunosc acest fapt. Îmi plac Type O’ Negative foarte mult, dar TON este altă poveste, îmi plac chestiile sau mai Metal sau mai Electro/Industrial şi chiar dacă-i ştiu pe englezii de la My Dying Bride de la albumul lor de debut, „As the Flower Withers” din ’92, nu i-am urmărit cu stricteţe.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLmspcgrYrY]

Acel album mai purta amprente de Death, vocea lui Aaron Stainthorpe era brutală, este un album colorat şi apăsător, plin de tensiune. Violoncelul – pe noul disc folosit din nou – aducea culoare interesantă materialului, nota simfonică s-a împletit cursiv şi coerent cu Metal-ul.
De la următorul album, „Turn Loose the Swans” din ’93, vocea lui Aaron a abordat un ton grav, dar melodic, s-a îndepărtat din zona Death şi s-a apropiat mai evident de aria Gothic. Pentru o parte din fani această schimbare nu a fost una apreciată, dar mutarea a adus mulţi alţi fani.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t-t6MXQwrcA]

Noul material, „For Lies I Sire”, al 10-lea album al formaţiei, a fost lansat la sfârşitul lunii martie şi cele 9 piese şi de această dată însumează o oră de audiţie interesantă. Este un disc întunecat, balansat sensibil între Metal şi muzică clasică, între momentele tensionate, lente, impregnate cu candoarea stranie a gândurilor mortale şi pasajele mai dinamice, mai accentuate şi cu iluzoriile însufleţiri vitale. Este şi o revenire la rădăcini, o reaşezare în zona Doom/Gothic, abordările Death fiind substituite de tonurile tradiţionale de Heavy Metal.
My Dying Bride au rămas fideli liniei pe care au pornit, sunt consecvenţi muzical şi reuşesc de fiecare dată să adauge un strop de tensiune, de atmosferă apăsată în plus materialelor lor, chiar dacă par să picteze şi să re-picteze acelaşi tablou de fiecare dată, aduc o notă de expresivitate-n plus, reuşesc să coloreze tristeţea cu tonuri proaspete, chiar dacă-n cazul lor proaspătul înseamnă morbid sau cel puţin umbros.
Este un album grav, Aaron spunea despre material că este cel mai depresiv disc al lor până-n prezent şi tind să-i dau dreptate.

For_lies_i_sire

„My body, a funeral” deschide albumul într-un ton sumbru, ca o otrăvire lentă, muzica se răspândeşte încet şi umple cu umbre sonore spaţiul. Tensiune creşte, morbiditatea prinde viaţă în contrastul dintre chitară/tobă şi violoncelul îndurerat. Aaron Stainthore dispune de o voce expresivă, cântă sau şopteşte, mesajul ajunge dincolo de urechi şi se lasă ca ceaţa peste suflet.
„Fall with Me” măreşte tempo-ul, tema este mai Doom, ne trimite înapoi la primul album Black Sabbath, are apăsare şi forţă dincolo de atmosfera înmărmurită şi rece. Alternanţa momentelor lente cu cele ceva mai rapide – rapide în context Doom – conferă dinamică, intervenţiile violoncelului adaugă un strop de viaţă în marea tristeţii încovoiate prin sunetele care par să ne tragă în jos. Pasajele mai rapide au o notă de Heavy Metal ce amintesc de Iron Maiden şi aduc o notă nouă în muzica macabră a britanicilor, le conferă orizonturi mai largi, mai deschise.
„The Lies I Sire” are o uşoară notă Psihedelică amestecată-n atmosfera Gothic şi măcinările tipic Doom aduse de chitare. Apăsarea este dureroasă, moartea pare mai lentă ca niciodată, dar împietrită la orizontul cert.
„Bring Me Victory” readuce puţin din rădăcinile Death, vocea este mai răguşită şi agresivă, riff-urile au gustul tăios al heavy Metal-ului, ritmurile sunt mai alerte, accentuate, pasajele lente au menirea de a accentua gravitatea, dar au spaţiu mai redus. Este şi una din piesele mai scurte, incisive, o pată inedită, dar bine venită.
„Echoes from a Hollow Soul” colorată plăcut cu un pian solitar, se aşează ca zăpada tăcută peste pământul îngheţat, vocea şuieră ca vântul misterios, chitarele dau accente grave sau triste în funcţie de moment. O piesă epică, în ciuda gravităţii, datorită şi pianului amintit, cu o uşoară notă caldă, plăcută.
„Shadowhunt” ne menţine în aceeaşi zonă, orchestraţia aerisită, spaţiile lăsate deschise, umbrite doar de instrumentaţia rafinată, minimalistă, cresc tensiune şi pregătesc intrarea chitarelor, piesa are o abordare cu gust de coloană sonoră pentru un film de groază, vocea filtrată trezeşte fantome, tristeţea ia accente de frică.
„Santuario di Sangue” este un moment de Doom ca la carte, un epos întortocheat, păstrează oarecum nuanţa de muzică de film, dar este un film ciudat, sacadat, cu secvenţe lipsă şi momente de rătăcire şi incertitudine urmate de întoarceri pe poteca Doom ca la certitudine, un teren solid şi sol stabil, de încredere. Curge lent piesa, măcinat, se lasă ca o ceaţă şi te îngroapă.
„A Chapter in Loathing” readuce riff-ul ce închide precedentul album, abordarea Death, vocile „zombi”, gâtuite sfâşie aparente resemnare de până acum, mirosul morţii prinde viaţă într-un mod sinistru, ruperile sunt abrupte, tăioase.
„Death Triumphant” are pregnanţă Heavy Metal într-o abordare mult mai lentă, adaptată la apăsarea Doom şi presărată cu condiment clasic, un strop de Psihedelic şi reflexii Gothic, creând un coctail aromat, dar la fel de zbuciumat ca tot materialul. 11 minute încovoiate ce ne plimbă prin toate stările şi fazele albumului, o privire înapoi în sunete şi teme, segvenţial dar legate frumos, cursiv, apăsător.

Nu este un disc nici pentru oricine, nici pentru orice moment, stare, dar are farmec şi uneori prinde bine şi câte o incursiune în necunoscut şi… întuneric.