Ad Inferna – There Is No Cure (2011)

Mixing dark EBM with Euro-dance/trance and some Gothic/Industrial twist, Ad Inferna from Bordeaux, Aquitaine, France, returning with their forth studio album “There Is No Cure”. Actually, this is a dark place where there’s no God. The duo of VoA VoXyD – Lead Guitars, Keyboards & Electronics and V. V. Arkames – Lead Vocals moved from Trance (“Trance N Dance”) to club oriented EBM (“DSM”) and now they go down on a darker path with Gothic shades and blending their Trance roots with the previously incorporated EBM sounds. Powerful beats, dark multi-layer textures, gloomy soundscapes and mixed lyrics, both English and French, create dark and filthy atmosphere. Read more Ad Inferna – There Is No Cure (2011)

Draconian Incubus – Undead (2011)

Resurrect Jim Morrison or take Ian Astbury, or Glenn Denzig and bring them to a rehearsal with Fields Of The Nephilim and the result may be pretty close to what Draconian Incubus produce. And this band from San José, Costa Rica sounds just great. I’m wondering how many people can show me at first where’s on the map Costa Rica… Gloomy, perhaps a little bit evil, but they rocking hard and Julio Salazar have guts and voice. J.C.Dijeres – guitars, Paola Cascante – drums and Jose Carfax – bass, obsessed by Aleister Crowley bring to life a dark universe. Recorded live sometime between March and April, 2011, they said “This is not an album, This is not an EP, This is not a single, This is Real Love, Hallelujah!” and well, you can get your share of this magic potion because the 6 track material is available for FREE DOWNLOAD on their Bandcamp page. Read more Draconian Incubus – Undead (2011)

Blood – X-Cultura (2011)

In my book, Blood was a cult Japanese band closely associated with visual kei, but they referred to themselves as a “gothic band”. It’s the first time when I heard of Blood from Alicante, Spain. The band was formed in 1999 by Jose Master – vocals and bass and Mado Javier Battery East Beneyto – guitar, vocals, sequences, and they played a blending of Goth and Industrial Metal. “X-Cultura” contains 11 brand new tracks including three remixes by Alien Vampire, Homicide Division and Obszon Geschopf. While those remixes sounds pretty EBM, the other 9 tracks sounds much darker and heavier, quite similar to the sound of Rammstein. Read more Blood – X-Cultura (2011)

The Mission – Dum Dum Bullet (2010)

În cadrul festivalului ArtMania în data de 13 august vor cânta la Sibiu The Sisters of Mercy. Dacă legendara trupă Goth în fapt se rezumă la Andrew Eldritch şi „misteriosul” Doktor Avalanche (la origini un BOSS DR-55 “Doctor Rhythm”), doi din colaboratorii lui Eldritch de la mijlocul anilor 80, chitaristul Wayne Hussey şi basistul Craig Adams în 1986 au pus bazele unui nou grup.
Iniţial au folosit numele de The Sisterhood, dar Eldritch a reacţionat rapid şi a scos un album sub acest nume aşa că Hussey şi Adams s-au reorientat şi-n final a fost adoptat numele de The Mission.

Deoarece o trupă americană de Funk din anii ’70 deţine pentru State drepturile asupra numelui „Mission”, Hussey a fost nevoit să introducă şi UK-ul la capătul numelui. Şi încă o paralelă cu SOM, ca şi Eldritch, Hussey s-a dovedit singurul membru constant al grupului.
Hussey a debutat cu formaţia Pauline Murray & The Invisible Girls, a trecut prin Dead or Alive înainte să se alăture lui Eldritch Read more The Mission – Dum Dum Bullet (2010)

Leæther Strip – Mental Slavery (2010)

Născut pe 13 noiembrie 1967 în Aalborg, Danemarca, Claus Larsen a început să imprime primele demo-uri la începutul anilor 80 însă oficial proiectul său solo (Claus fiind membru singular) și-a primit numele de Leæther Strip și și-a început activitatea abia în 1989 iar primul album, „The Pleasure of Penetration” a fost lansat un an mai târziu.

Eu l-am cunoscut ceva mai târziu datorită compilațiilor tribut (AC/DC, The Cure, Pink Floyd, etc) lansate de Read more Leæther Strip – Mental Slavery (2010)

Rob Zombie – Hellbilly Deluxe 2 (2010)

Mai exact: „Hellbilly Deluxe 2: Noble Jackals, Penny Dreadfuls and the Systematic Dehumanization of Cool”. 😀
Îmi este imposibil de estimat cât este de aşteptat – sau nu – noul material semnat Rob Zombie în România. Ce ştiu este că-n 1995 albumul „Astro Creep” mi-a cam smuls capul şi dacă ar fi să fac un top cu piesele care m-au marcat vreodată, „More Human Than Human” cu siguranţă ar avea un loc de cinste printre acestea.

Gaşca din New York s-a înfiinţat în 1985 iar numele a fost ales după filmul cu Béla Lugosi din 1932.
Din formula originală făceau parte pe lângă Rob (Robert Bartleh Cummings) Sean Yseult – bass, Ena Kostabi – chitară şi bateristul Peter Landau. Un „detaliu” oarecum important: Rob este fratele lu’ Michael David Cummings aka Spider One, solistul formaţiei Powerman 5000. În această formulă imprimă în octombrie al aceluiaş an un prim E.P. „Gods on Voodoo Moon” editat de propria lor casă de discuri Silent Explosion într-o ediţie de 300 de exemplare din care s-au vândut doar 100, restul discurilor aflându-se şi la ora actuală în posesia mebrilor…
Cele 6 piese sunt un Punk, Post-Punk cu influenţe (Heavy) Metal, este un material interesant, din păcate calitatea imprimării este îngrozitoare.
Lucrurile nu se schimbă radical nici cu al 2-lea E.P. scos un an mai târziu: „Pig Heaven” şi 2 piese noi. Începe caruselul schimbărilor de componenţă, pleacă Kosabi şi-n locul lui vine Tim Jeffs iar în locul lui Landau este cooptat Ivan de Prume. Datorită apariţiilor live, creşte însă popularitatea trupei, acest E.P. s-a vândut deja în 1000 de exemplare.
În preambulul albumului „Soul-Crusher” din 1987 mai este lansat un E.P. „Psycho-Head Blowout” ce deja prefaţează oarecum stilul şi sound-ul trupei, muzica are note eclectice, amestecul de Punk şi Metal are şi accente Psihedelice, o nebunie sonoră ce pare să se închege tot mai convingător. Pleacă Tom Guay, vine John Ricci. De notat, Rob renunţă la pseudonimul Rob „Dirt” Straker şi optează pentru Rob Zombie.
Carolin Records simt potenţialul formaţiei, practic preia trupa tot cu propriul label Silent Exposion, sunt re-editate materialele vechi iar trupa este promovată mai intens, concertează şi-n afara ariei locale.
Cu o popularitate-n simţitoare creştere este lansat în 1989 albumul „Make Them Die Slowly”. Sunetul trupei devine mai Heavy, din păcate fondurile modeste nu au asigurat o producţie mult mai performantă, nici acest album nu sună bine însă chiar şi aşa, se simte evoluţia trupei, cele 7 piese au mai multă coerenţă, haosul sonor se aşază şi prinde contur tot mai clar stilul formaţiei.
John Ricci este nevoit să se retragă din cauze medicale, în locul lui vine Jay Yuenger şi este scos E.P.-ul „God Of Thunder”, disc ce marchează definitiv direcţia trupei, abordarea şi sunetul aparte.

După prelungi tatonări în 1992 trupa finalmente semnează pentru Geffen şi cu albumul „La Sexorcisto – Devil Music Vol. 1” practic îşi fac intrarea exploziv în mainstream.
Pleacă şi Ivan de Prume, este înlocuit cu Phil Buerstatte. MTV-ul îmbrăţişează clipul „Thunder Kiss ’65”, dar probabil imboldul major îl primesc prin apariţia în show-ul Beavis and Butt-head şi comentariile favorite ale celor două personaje de desen animat la adresa lor… 😀 Astfel în nici un an albumul este certificat ca Aur şi între timp a obţinut deja dublă certificare Platină.
Stilul trupei se cristalizează, introduc groove-uri nespecifice ariei Metal, împrumutate din zona Techno şi Dance, însă sound-ul trupei rămâne Heavy şi axat pe riff-urile grase, vocea gravă al lui Rob, dar şi pe sample-urile introduse mai ales cu fragmente sonore din diferite filme de categoria B, o marcă de referinţă a formaţiei.

Următorul „disponibilizat” este Buerstatte, în locul lui este adus John Tempesta (ex-Exodus şi Testament) pentru imprimarea amintitului album „Astro Creep: 2000” din 1995. Din păcate se înfundă şi relaţia (amoroasă) dintre Rob şi Sean Yseult şi asta practic marchează şi finalul formaţiei aflată în plină ascensiune şi glorie.
Casa de discuri mai stoarce ceva bani din brand, este scos un album cu remixuri în 1996 „Super Sexy Swingin’ Sounds”.

Cariera solo a plecat de la piesa „Hands of Death (Burn Baby Burn)”, o colaborare cu Alice Cooper pentru CD-ul „Songs in the Key of X” – coloană sonoră a filmului X-Files – piesă care primeşte în acelaşi an 1996 o nominalizare Grammy pentru „Best Metal Performance”, dar este şi anul în care Rob îşi schimbă şi numele oficial din acte-n Rob Zombie. 😛
Anul următor scoate încă o piesă – „The Great American Nightmare”, tot pentru un film: Private Parts – Howard Stern.
Oficial trupa White Zombie este desfiinţată cu lansarea primului album solo Rob Zombie din 1998: „Hellbilly Deluxe”.

În noua gaşcă din jurul lui Rob sunt numai nume grele: John Tempesta la tobe, chitaristul Mike Riggs (ex- Skrew) şi basistul Rob „Blasko” Nicholson (ex-Cryptic Slaughter, Killing Spree, Drown, Prong, Danzig).
13 piese ce continuă linia trasată de White Zombie, un material incisiv, parcă mai Heavy, dar şi cu mai multă infuzie modernă şi elemente Industrial şi foarte-foarte bine primit de public şi critică în egală măsură.
„American Made Music to Strip By” apare la un an după şi este varianta remix al predecesorului disc.

Albumul numărul doi, „The Sinister Urge” apare în 2001 şi titlul vine din nou din lumea filmului: „The Sinister Urge” din 1961 al lui Edward D. Wood. Rămân sonorităţile grave, soundul Heavy, dar albumul aliniază şi multe experimente sonore, apar şi suflători şi alte „ciudăţenii” ce dau viaţă discului.
Merită măcar pomeniţi şi cei doi invitaţi de marcă de pe album. În piesa „Iron Head” cântă şi Ozzy Osbourne iar în „Dead Girl Superstar” Kerry King din Slayer are un solo.

În 2003 este lansat un Best Of „Past, Present & Future” care conform titlului conţine atât piese White Zombie cât şi Rob Zombie, 2 cover-uri (The Commodores – “Brick House” şi The Ramones – “Blitzkrieg Bop”), dar şi 2 piese noi: „House of 1000 Corpses” şi „The Devil’s Rejects”.
Părăsesc trupa Mike Riggs – lasă chitara pentru microfon – şi John Tempesta ca împreună cu chitariştii Mike Tempesta (din Powerman 5000) şi Skyla Talon şi la bas cu Clay Campbell să formeze trupa cu nume inspirat de o piesă Rob Zombie şi cu sound şi stil asemănător acestei formaţii: Scum of the Earth. Până-n prezent trupa a lansat două albume: „Blah…Blah…Blah…Love Songs for the New Millennium” (2004) şi „Sleaze Freak” (2008) şi din membrii fondatori singurul supravieţuitor este Mike Riggs.

În 2005 intră-n scenă genialul John 5 tocmai expulzat de capriciosul Marilyn Manson şi fostul baterist al lui Alice Cooper: Tommy Clufetos.
„Educated Horse” este lansat pe 28 martie 2006 şi setul de 11 piese noi sunt probabil cel mai complex şi cel mai reuşit produs Rob Zombie până la aceea dată. 9 din cele 11 piese au fost compuse de trio-ul Rob Zombie, John 5 şi Scott Humphrey – vechi aliat al lui Rob, dar cunoscut inginer de sunet şi producător prin colaborările cu: The Cult, Dwight Yoakam, Mötley Crüe, Tommy Lee, Nine Inch Nails, Fuel, Panic Channel, Powerman 5000, Tim Skold, etc iar celelalte două de Rob şi Scott Humphrey.

Discul beneficiază de sonorităţi noi – John 5 introduce şi chitara acustică pe lângă alte experimente sonore, Rob cântă mai puţin dur, are o abordare mai orientată spre melodii, groove-urile sunt mai incisive, este un album extrem de complex şi bine echilibrat, aşezat, de la sonorităţile Heavy la abordările mai Glam/Goth, Rob Zombie împreună cu trupa sa reuşesc să închege un material de excepţie.

Dincolo de muzică, Rob Zombie în paralel lucrează şi la o serie de filme ca scenarist, regizor sau producător: House of 1000 Corpses, The Devil’s Rejects, remake-ul din 2007 al legendarului Halloween şi The Haunted World of El Superbeasto.

Şi revin la fraza de la care am pornit, nu ştiu cât de aşteptat este noul disc Rob Zombie la noi, dar dincolo de ocean şi în lumea (bună) a metaliştilor europeni, „Hellbilly Deluxe 2” este unul din cele mai aşteptate discuri ale anului.
După o colaborare de 18 ani cu Geffen, acesta este primul disc ce urmează să fie lansat de Roadrunner Records pe data de 2 februarie şi cele 11 piese noi cu siguranţă nu vor dezamăgii fanii formaţiei. Primul şi poate şi ultimul: Rob consideră că era CD-urilor s-a terminat şi planifică pe viitor realizarea materialelor doar în format digital pentru descărcare de pe internet.

Vechiul tovarăş, basistu Rob „Blasko” Nicholson s-a mutat la Ozzy înlocuind-ul pe Jason Newsted şi-n Rob Zombie a venit Matt „Piggy D.” Montgomery cunoscut anterior ca fiind chitarist în Wednesday 13. În rest a rămas formula funcţională Rob Zombie, John 5 şi Tommy Clufetos.

“Jesus Frankenstein” poate fi – şi într-o mare măsură chiar este – noul Antichrist Superstar pe care mulţi fani încă-l mai aşteaptă de la Marilyn Manson. Este un imn zgomotos cu un intro presărat cu sunete horror, o lume tensionată, diformă, dar la îndemâna lui Rob Zombie. Chitara lui John 5 sună ba dubios, ba incisiv în funcţie de moment şi necesităţi, tobele bubuie, covorul de samplere şi clape aduc culorile misterioase iar refrenul „Heil, all Heil, Jesus Frankenstein” este total Manson, dar îl prinde (şi) pe Rob.
“Sick Bubble-Gum” are un groove, un puls clasic Zombie, sunetul modern, gros sfâşie, abordarea mai melodică din ultima vreme a lui Rob Zombie şi un refren extrem de nimerit menţin ritmul susţinut al albumului, ideea că „Educated Horse” o să fie un disc greu de echivalat şi cu atât mai dificil de depăşit, dispare treptat. E cum  spune Rob: “Rock Motherfucker! Rock Motherfucker!”
“What?” pleacă tot de la un riff uşchit stors din chitară de John 5, piesa se transformă într-un Rock and Roll transpus într-un Metal filtrat prin Glam şi Gothic, sonorităţile moderne o transformă într-un fel de „ciudat” dansator, respectiv dansant. Rockabilly Hellbilly. Perfect!
“Mars Needs Women” este şi nu o surpriză. John 5 continuă experimentele cu chitara acustică, intro-ul piesei este un experiment extrem de colorat, urmarea o altă monstruozitate construită din sunete şi zgomote minimaliste, dar incisive şi antrenante. Groove-ul dansant este de mult o marcă a sound-ului Zombie şi nimeni nu reuşeşte ca ei să amestece în asta riff-urile zgomotoase cu atâta abilitate.
“Werewolf, Baby” are un iz Southern, însă balansează între momentele Heavy şi pasajele uşor electronice, are ceva din lecţia învăţată de la Alice Cooper, dar şi din Manson-ul din era „Portrait of An American Family”.
“Virgin Witch” readuce tonul mai sumbru, trezeşte amintiri Black Sabbath, este Heavy şi modern în acelaşi timp, ritmul este apăsat, John 5 încă o dată sclipitor, solo-ul din final genial.
“Death and Destiny Inside the Dream Factory” bubuie zgomotos, sonorităţile Industrial se suprapun perfect cu groove-ul antrenant, refrenul rupe, piesa are simplitatea unui Rock and Roll, dar o fac impecabil.
“Burn” are un ritm balansat, incizia Rock/Metal se îmbină perfect cu notele mai colorate, piesa are puls.
“Cease to Exist” combină momentele acustice cu experimentele contorsionate, are un aer ciudat, colorat, este un experiment modern, foarte interesant, le-a reuşit şi asta.
“Werewolf Women of the SS” saltă puţin ritmul, refrenul este impecabil, tonurile moderne au puls viu, piesa ritm, este Rock, dai din cap ca la comandă!
“The Man Who Laughs” beneficiază de un intro în note simfonice, apoi se transformă treptat într-o piesă Rock, este o compoziţie complexă – are aproape 10 minute, cu un solo de tobe şi percuţii consistent şi surprinzător la mijlocul piesei.

„Hellbilly Deluxe 2” impune o ştachetă extrem de ridicată chiar în debut de an, nu doar artiştilor din zona imediat învecinată  – Manson şi Raznor care ambii au promis materiale noi pentru 2010, dar şi pentru noul Fear Factory, Filter, etc -, dar în general trupelor de Metal (modern). Dacă Manson este prea autoritar – şi egocentric – şi n-a reuşit să profite de creativitatea lui John 5, Rob Zombie o face din plin şi acest “Hellbilly Deluxe 2” este un disc colorat, incisiv, poate să ajungă cu uşurinţă de referinţă. Rob a colectat de la Black Sabbath, Alice Cooper, Danzing, şi Marilyn Manson tot ce era de adunat, le-a modelat şi le-a reaşezat după chipul şi asemănarea sa. Rezultatul este un Rob Zombie… viu. 😀
Rob Zombie a livrat un disc impecabil, cursiv şi dinamic, experimental, dar plin de nerv, 11 piese şi nicio umplutură, un album care concurează cu şanse reale ca favorit al noului an.
Super surpriză, super disc. Pe bune!

IAMX – concert la Fratelli şi noul album: Kingdom Of Welcome Addiction

Dacă numele trupei IAMX (I Am X) nu vă spune nimic, numele lui Chris Corner, cel aflat în spatele acestui proiect a fost strâns legată de formaţia Sneaker Pimps până în 2003.
Concertul va avea loc joi, 1 octombrie, la Fratelli Studios (Bucureşti, Strada Glodeni 1-3) şi face parte din turneul de promovare al noului album „Kingdom of Welcome Addiction” lansat pe 19 mai 2009. În deschiderea spectacolului va presta DJ Marika, preţul uni bilet fiind 50 RON, evenimentul este planificat pentru ora 21.

Sneaker Pimps au spart în 1996 cu albumul de debut „Becoming X” şi cu single-urile „6 Underground” şi „Spin Spin Sugar”. Oscilând interesant în zona Trip-Hop colorată cu elemente Dub şi Downtempo, muzica lor Electronică a câştigat teren foarte repede. În 1998 este lansat un disc remix „Becoming Remixed”. Din trupă pleacă solista Kelli Dayton şi microfonul este preluat de Chris Corner şi 1999 aduce în această formulă albumul numărul doi: „Splinter”. Sunetul mai întunecat, textele mai obscure şi vădita orientare spre zona Dark, a speriat o parte din public şi chiar dacă albumul n-a mai avut vânzările fabuloase ale precedentelor materiale, este un disc de calitate. „Bloodsport” apare in ianuarie 2002, continuă linia discului anterior, poate cu ceva mai multă infuzie de Electro, dar tot într-o zonă destul de Dark. Sneaker Pimps 4 n-a mai apărut niciodată, majoritatea pieselor au fost folosite de Chris pentru primul album al noului său proiect IAMX: „Kiss + Swallow” lansat în 2004.

IAMX se situează în zona Electro cu accente vii de Glam/Goth şi un sunet Retro cu rădăcini în New Wave-ul anilor ’80 şi în aşa numitul Synth Rock. Cum spune Chris, este un alter-ego al său. Imaginaţi-vă un Placebo fără chitare (şi coi) trecut pe sintetizatoare sau un Kajagoogoo machiat extrem şi interpretând piese Joy Division. Asta ca idee, nu că ar fi rău ce se întâmplă în IAMX.
„Kiss + Swallow” reprezintă o ruptură radicală faţă de Sneaker Pimps. Muzica devină foarte electronică şi sintetică, ritmurile mecanice şi tot sound-ul ne trimit înapoi undeva în discotecile anilor ’80, epoca Post-Punk şi începuturile New Wave-ului, machiajele stridente cu rădăcini Glam, preluate de mişcarea Goth şi răspândită şi sub eticheta „Gruffi”, să zicem bunica lu’ Emo. 😆
Discul este destul de colorat, piesele mai ritmate sunt intercalate cu piese lente, mai întunecate, orchestraţii minimaliste şi experimente sonore bizare. Un disc avangardist dintr-o abordare Retro, un experiment interesant.

În 2006 apare „The Alternative” care păstrează linia precedentului material, interesant este faptul că varianta originală lansată în Germania şi Elveţia a fost aproape complet remixată pentru ediţia din Anglia şi America. De notat este şi aportul vocii lui Janine Gezang.

IAMX_cover

Şi am ajuns la „Kingdom of Welcome Addiction”.
Noul material aduce un sunet mai proaspăt, mai la zi, chiar dacă elementele de bază rămân în aceeaşi zonă Electro/Goth.
„Nature Of Inviting” deschide discul cu un bas puternic, un sound mai modern de sintetizatoare, toba sună amplu, dar uşor mecanic, chitara este filtrată ca şi vocea pe anumite pasaje. Piesa are forţă, surprinde prin abordarea mai modernă, soundul mai rafinat.
„Kingdom Of Welcome Addiction” pleacă de la o temă de pian, creşte, oscilează, are puls şi atmosferă, alternează momentele mai soft cu pasajele ample, susţinute de coruri şi covoare suprapuse de sintetizatoare. Plăcut valsul temelor şi stărilor diferite, chiar dacă Chris Corner niciodată nu a părut împăcat cu sarcina de frontman şi voce principală, timbrul său convinge mai ales prin vibraţie şi sinceritate.
„Tear Garden” revine cu un ritm mai alert, sunetul modern este combinat cu o temă cu uşor iz Parizian, sunete obscure colorează demersul sprijinindu-se pe pian şi pe vocea uşor tristă, reţinută a lui Chris Corner. Atmosfera rămâne apăsată, elementele Dark sunt interesant îmbinate cu o orchestraţie uşor bizară şi un sunet modern, viu.
„My Secret Friend” (feat. Imogen Heap) rămâne în aceeaşi zonă misterioasă, chiar dacă toba aduce un suport mai pregnant, sunetele stranii şi vocea „plutitoare” menţin atmosfera întunecată. Mi-am amintit de o altă trupă care experimentează într-o zonă apropiată, The Knife şi atmosfera chiar dacă poartă o manta de altă coloratură, este apropiată şi de fazele Dark al Sneaker Pimps-ului.
„An I For An I” vine cu o altă temă minimalistă şi colorată de sintetizatoarele distorsionate şi de intervenţii zgomotoase ale chitarei. Tot strict ilustrativ i-aş amintii pe Massive Attack, aici au ceva din pulsul acestora, energia explozivă pe care reuşesc să o transpună. Momentele mai aerisite contrastează perfect cu ieşirile zgomotoase, sunetele bizare, zgârie, au nerv.
„I Am Terrified” aduce puţin calm cu o nouă temă furnizată de pian. Vocea este din nou mai reţinută, abordarea mai sensibilă. Este o baladă mai aerisită, în ciuda uşorului iz de clişeu, este plăcută, are vibraţie şi gravitate. Sunetele curg, lasă loc de meditaţie.
„Think Of England” are mai multă energie, este o piesă Rock ambalată Electro, chiar dacă nu are incisivitatea unor Placebo, are abordarea aceea de anthem, are dinamism, sintetizatoare bâzâie cu forţă, ritmul este săltăreţ.
„The Stupid, The Proud” este un moment liric însoţit de o chitară acustică şi piperată de sintetizatorul ambiental şi de pian. Mixtura elementelor Trip-Hop cu abordarea New Wave este din nou interesantă.
„You Can Be Happy” mi-a amintit de The Cure. Cu excepţia vocii lui Chris Corner compoziţia ne duce undeva în aceea lume stranie, îmbibată cu sunete misterioase, susţinută de basul pulsant şi de toba monotonă cu nuanţe mecanice. Încă o piesă de atmosferă şi cu amprentă Goth de anii ’80, o incursiune reuşită în bizar.
„The Great Shipwreck Of Life” păstrează umbra anilor ’80, este un menaj între New Wave şi Goth tradiţional într-o manieră minimalistă, adoptată ritmului de dans şi distorsionată de sintetizatoare şi filtre.
„Running” închide materialul într-o atmosferă mai aşezată, aduce o neaşteptată rază de speranţă, este o compoziţie mai luminoasă care pune punctul elegant şi plăcut la finalul unui material destul de tulburător, întunecat şi plin de contorsiuni.
Cu siguranţă cu acest disc IAMX fac un mare pas înainte în cariera lor şi succesul este din nou aproape de Chris Corner şi asta fără să fi făcut compromisuri majore sau să se fi îndepărtat din zona întunecată al Goth-ului.

IAMX Site oficial

IAMX MySpace

The High End of Low sau ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson

Şi la muzică ne pricepem toţi ca la fotbal, politică şi… criză. Pretindem şi avem pretenţii: artistul ne este dator, este obligat să ne servească şi să ne satisfacă. În definitiv suntem clienţii. Consumatorii. Descărcăm tot de pe internet (ilegal) şi criticăm: „băi, ce de c*cat e!” ha ha ha! 😛
Cred că mulţi fani şi-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar dacă asta am primii, cu siguranţă am fi indignaţi că Manson nu mai inventează şi nu se reinventează ci doar repetă o reţetă de succes. Orice face un artist mereu cineva o să fie nemulţumit.
Am strâmbat şi eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lăsat multă vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul şi m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalistă, amprenta Glam-Goth şi burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Stările, frământările, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersectează tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza şi crizele personale nu ne afectează în acelaşi fel sau nu sunt identice.

manson

În toamna lui ’94 a venit un prieten cu o casetă pirat, mi-a zis că e nu ştiu ce trupă a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar ştie că-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a plăcut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul şi lumea a aflat cine este inamicul public numărul unul, duşmanul omului „normal”, al creştinului familist, corupătorul viciat al inocenţei secolului XX, idiotul care îşi asumă nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asumă şi pe ale noastre şi le poartă cu mândrie.
Cât marketing, cât de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substanţial şi la cariera artistului şi la producţia discului care poartă amprenta Nine Inch Nails. Întâmplător am găsit pe net (he he he) varianta originală a înregistrărilor pentru „Portrait of an American Family” înainte ca discul să fie revizuit sub supravegherea lui Reznor şi diferenţa este sesizabilă. Rămâne însă muzica dincolo de imagine şi ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revoluţionat scena Industrial şi a deschis drumul pentru mulţi artişti spre un public mai larg.
Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor şi discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuanţe a la David Bowie din anii 80, dar şi primele schimbări în rândul formaţiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu şi piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar şi primele balade „adevărate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”.
Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directă, mai Rock, mai zgomotoasă, are din nou un şir de imnuri fredonabile cu pumnul strâns ca „Disposable teens” şi „Fight Song”. Momentul liric este conferit de „şlagărul” „The Nobodies”.
Conform indicaţiilor, cele trei discuri constituie o singură poveste şi au fost „servite” în ordinea inversă a desfăşurării evenimentelor şi prezintă naşterea, creşterea şi căderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trăsături auto-biografice.
„The Golden Age of Grotesque” mi s-a părut discul pe care Manson s-a simţit uşurat de povara aşteptărilor publicului şi pe care s-a concentrat asupra propriilor sale aşteptări. Astfel s-a născut un disc colorat şi dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” şi multe fraze memorabile:

„I’m not an artist, I’m a fucking work of art!”

"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/
"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/

Şi Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au plăcut: are o abordare directă, au consistenţă, te scuipă-n faţă sau îţi prezintă realitatea dură, Manson vorbeşte despre sine cum nu mulţi au tupeul să o facă, povesteşte totul la persoana a-ntâia indiferent despre ce lucruri macabre, groteşti sau brutale este vorba şi expunerea aceasta este dezarmantă.
Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Vă recomand filmuleţul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW în care apare secvenţial şi Manson cu biblia în mână… ha ha ha! Dar merită ascultată părerea lui despre arme şi violenţă în America în „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleacă de la incidentul de la Columbine High School  din 1999 şi pentru care ţap ispăşitor a fost găsit Rock-ul şi… Marilyn Manson. Manson, vorba lui, este un milion de lucruri… 🙂

(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)
(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)

„Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decât de soarta lumii, discul este mult mai Goth şi mai puţin Glam (Rock), lipsesc aproape complet răbufnirile violente şi momentele mai relaxate, este o fereastră spre interior, un tărâm nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse şi în care ascundem. Nu este un album comod şi în ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil.

Highendoflow

V-am fiert suficient! Am fost totuşi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Să vă spun – în opinia mea –  cum stă treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson în anul de graţie 2009.
„The High End of Low” va fi lansat oficial astăzi şi este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a împlinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un bărbat în toată firea, un Rockstar „copt”, cu experienţă.
Nu-mi place să citesc ce spun alţii, dar am făcut-o de această dată şi critica deja strâmbă din nas. Unii deplâng faptul că iar n-a repetat Antichrist-ul, îl văd ba prea cuminte, ba previzibil în versuri menite să şocheze. Pe orizontul larg de aşteptare era imposibil să faci un disc care să mulţumească toate aşteptările aşa că fiecare va trebuii să vadă unde va aşeza discul. L-am ascultat de 5-6 ori şi încă-l mai ascult. Ca o descriere generală şi implicit superficială, noul album este o îmbinare a ultimelor două producţii: a rămas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabră, dar sunt şi piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenţi iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adică au revenit pe un făgaş mai Glam, mai digerabil. Lipseşte însă tăişul Metalic, nici urmă de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood.
„Devour” începe clar-obscur cu atmosfera încărcată ce aminteşte de precedentul disc. Lucrurile se aşează, cresc şi prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesă Rock în toată regula.
„Pretty as a Swastika” a încins deja spiritele, atrage protestele şi scandalul şi Manson cu siguranţă râde-n palmă şi de data aceasta. Este o piesă zgomotoasă, tumultoasă şi aminteşte de momentele de pe Holy Wood.
„Leave a Scar” începe sănătos cu duo-ul minimal bas-tobă, chitara e Glam/New Wave, ritmul apăsat, uşor săltăreţ are premiza unui imn, linia melodică este simplistă, dar memorabilă, textul nimerit: „ce nu te omoară lasă urme…”
„Four Rusted Horses” începe leit „Personal Jesus” (varianta acustică), refrenul Glam/Goth urmează direcţia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o construcţie minimalistă cu vocea în centru, o chitară acustică, un bas distorsionat bine ascuns în umbra tobei şi mici artificii de sintetizator şi intervenţii de chitară electrică.
„Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon” poate sună pueril, dar se lipeşte de urechi, fredonezi şi involuntar, piesa putea fi şi pe Mechanical Animals, eu căutam un sunet mai tăios pentru chitară, dar dacă tot sunt aşa priceput să fuck pe deşteptu’ pe discul meu! Ha ha ha!
„Blank and White” este încă o combinaţie de New Wave, Glam şi Rock, frazele minimaliste alternează cu cele apăsate şi cu sunet plin. Manson ia la mişto puştii (mai mult puştoaicele) ahtiate după vedetele Rock şi imnurile de o vară, ne vinde o acadea pe post de şlagăr şi o face bine, cu umor. De apreciat că Manson pare să îmbătrânească frumos cu publicul său, nu pretinde că are tot 19 ani, a devenit mai cinic şi nu forţează acelaş tipar “Beautiful People” doar de dragul de a vinde mai mult sau a face pe placul fanilor…
Running to the Edge of the World” este o baladă acustică pentru care în anii 80 l-ar fi invidiat toate formaţiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totuşi Manson îi dă un refren puţin diferit, dar aici, parcă Manson se cam copiază, se repetă, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Aş risca puţin: piesa are şi un vag iz Country… 🙂
Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” şi la încă un moment sumbru, de atmosferă, o piesă relativ lentă, dar interesantă şi presărată cu mici experimente ce o fac gustoasă în ciuda celor 9 minute.
„WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construită o melodie condimentată cu sunete „ciudate” de sintetizator, dacă e să compar, seamănă puţin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai puţin săltăreaţă.
„Wight Spider” are sunet plin, porneşte abrupt ca apoi ritmul să revină pe o treaptă inferioară, intermediară, simt puţin lipsa de vână, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este părerea mea profund subiectivă.
Luată separat, nu-i o piesă rea.
„Unkillable Monster” este un potenţial şlagăr în cel mai prietenos sens al cuvântului. Aminteşte de un milion de piese din anii 80, este uşor Blues, puţin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic şi bombastic. Exagerez evident, dar putea să o cânte şi Rod Stewart! Ha ha ha!
Din „We’re From America” mergeau încă 2-3 bucăţi, în sfârşit chitara preia conducerea, toba prinde puţin viaţă, nu este nici asta cea mai rapidă piesă a lor, dar este imnul pe care-l aşteaptă cel mai mulţi, mai puţin conservatorii care şi-l doresc pe Manson arzând în Iad. Ha ha ha!
Din păcate „I Have to Look Up Just to See Hell” calcă iar frâna, revine ritmul mediu spre lent, predomină atmosfera sumbră, servită corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalistă.
„Into the Fire” este următoarea baladă, introdusă de pianul care domină toată piesa, mai puţin soloul de chitară electrică, armonioasă, cu gust. Nu este încă un „Coma White”, este totul mult mai dezbrăcat, mai minimalist.
„15” este a 15 şi ultima piesă a discului, ţine loc de concluzie şi ne face cu mâna zâmbitor amar. Toba este filtrată, orchestraţia elegantă şi subtilă, creşte exponenţial, lasă momente de respiro, în ciuda faptului că este încă o piesă destul de lentă, este unul din momentele cele mai inspirate şi ne lasă cu un gust plăcut la sfârşit şi astfel ne face să mai parcurgem materialul încă o dată, să-i mai acordăm o şansă.
Discul bonus conţine 6 remixuri mai mult sau mai puţin inspirate: “Arma-goddamn-motherfuckin-geddon” (Teddybears Remix), “Leave a Scar” (Alternate Version), “Running to the Edge of the World” (Alternate Version), “Wight Spider” (Alternate Version), “Four Rusted Horses” (Opening Titles Version) şi “I Have to Look Up Just to See Hell” (Alternate Version), iar ediţia Delux mai are două piese: “Fifteen” [iTunes bonus track], respectiv “Into the Fire” (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions].
Nu este o (nouă) revoluţie, salvarea nu vine de la Manson şi dacă salvarea o căutăm, ea a fost şi este tot exclusiv în noi. Manson ne-a servit încă 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri.
L-am ascultat şi am să-l cumpăr cum le-am cumpărat şi pe celelalte.