Rotisorul de duminică

Toţi ne înecăm. La mal sau la… Mall. În siguranţa confortabilă a căminului – în general un spaţiu delimitat şi stingher – sau pierduţi în mulţimea anonimă, ne înecăm din când în când. O facem benevol sau inconştient. Am văzut un film, Cell 2, în care un criminal în serie îşi ucidea prin diverse metode victimele ca apoi să le readucă la viaţă şi printr-un alt experiment să repete şirul acesta morbid până la epuizare sau până la eşecul resuscitării. Viaţa noastră nu este atât de dramatică şi teatrală, ba, de cele mai multe ori este banală şi mult mai gri, dar ne înecăm câte puţin sistematic să respirăm mai cu sete câte o gură de aer.
Fiecare se descurcă cum poate.
Ne facem cu mâna pe Mess, dar nu ne privim niciodată-n ochi.
Oamenii nu prea se mai vizitează – trotuarele din faţa blocurilor s-au transformat în locuri de parcare cu plată rezervate exclusiv locatarilor – , cu vecinii nu ne salutăm din principiu şi prietenia ţine mai mult de o listă virtuală decât de o relaţie.
Auzim vocile, dar nu distingem mesajul.

Ascultăm sunetele, dar nu distingem melodia.
Arta a devenit un clişeu, un produs, ambalajul de cele mai multe ori este mult mai sofisticat decât conţinutul.
Toată lumea cântă, nimeni nu cumpără, descărcăm – să avem, să fie acolo – şi nici măcar nu ascultăm de foarte multe ori. Sau ascultăm şi nu auzim.
Sunt prea multe produse şi… prea puţină muzică.
Şi cine nu-i pe scenă este critic (jurnalist, blogger) sau bodyguard.

La cuptorul cu microunde (sonore) am „prăjit” cele mai recente produse semnate: This Drowning Man, Inside Again, Edge Of Dawn, Not Breathing, Veell  şi The Paradise Motel.

This Drowning Man – Big Faint Lane (2010)

Frank Haehnelt (bas, chitară, clape, programare) şi Veiko Tüllmann (chitară, clape, programare) au pornit acest proiect în 2007 inspiraţi de Andrew Eldritch şi al său Sisters Of Mercy. Grupul s-a extins cu venirea lui Roland Klein (voce), Jürgen Hardt (tobe) şi Alexander von Falkenhausen (clape, chitară). Urme marcante pe muzica, în stilul, abordarea grupului au lăsat Joy Division, The Church, The Sound, The Chameleons, etc.
Cele 10 piese de pe albumul „Big Faint Lane” constituie debutul lor şi discul a fost lansat de label-ul independent Danse Macabre.
Dacă vă plac pomeniţii Joy Division, The Cure, The Mission sau Marillion-ul cu Steve Hogarth – vocea lui Roland de acesta aminteşte cel mai pregnant – şi în general Dark-Wave-ul anilor ’80 amestecat cu un Indie aerisit şi note Neo-romantice, germanii This Drowning Man cu siguranţă vă vor furniza momente plăcute.
Atuul lor este că sună natural, curat, aerisit şi temele lejere, plăcute, plutesc firesc şi fără să inventeze nimic spectaculos reuşesc să redea acel aer misterios al genului.
Mi-au plăcut „Abyss Of Passion”, „This Drowning Man”, „The Cookie Cutter” şi „Tribute To You”, dar tot discul sună bine şi echilibrat.

This Drowning Man – MySpace

Inside Again – End of the Begining 2010

Inside Again sunt o formaţie nouă din Varşovia, a fost înfiinţată în mai 2009 de Marek Godłoza (bas), Łukasz Naumowicz (chitară, clape) şi Maciek Apt (chitară). După un prim demo de trei piese lor li s-a alăturat bateristul Marek Veith şi-n final, după îndelungi căutări a fost adus solistul Michal Deptuła.
Materialul albumului de debut „End of the Begining” a fost imprimat în noiembrie-decembrie 2009 şi cele 9 piese se încadrează în zona unui Rock Alternativ îmbibat cu tonuri Dark Wave, Goth şi inserturi Electro. De la noi Byron au avut o abordare asemănătoare pe primul album, se înrudesc cu ultimele produse Tool/A Perfect Circle, dar şi cu Joy Division sau The Cure. Printre influenţe ei pomenesc între altele de Isis, Archive, Neurosis, Nine Inch Nails, Pink Floyd, Porcupine Tree, New Model Army şi Massive Attack.
„Good Believer”, „Runaway”, „Chaos” sau „Will You Come” sunt piese ce constituie un bun punct de plecare, polonezii au un sound simplu, dar eficient, elementele Post-Dark se leagă bine cu abordările Post-Industrial şi muzica sună firesc, pulsează natural, au coerenţă, vână Rock… Post-Modernă.

Inside Again – MySpace

Edge Of Dawn – Anything That Gets You Through The Night (2010)

Mario Schumacher a pornit acest proiect în 1998 şi albumul de debut „Enjoy The Fall” lansat în 2007 s-a bucurat de un real succes în zona underground-ului Electro/Dark după ce lui s-a alăturat şi Frank M. Spinath frontman-ul formaţiei Seabound.
Noul material a cucerit rapid clasamentele Alternative din Germania şi discul a primit recenzii foarte pozitive şi din partea presei şi pe blogguri.
Edge Of Dawn amintesc pregnant de Depeche Mode, dar au o abordare mai incisivă pe segmentul Electro, EBM, Tehno tradiţional şi îşi desemnează influenţele ca fiind: Nine Inch Nails, Covenant, Front Line Assembly, Skinny Puppy, Front 242, Depeche Mode, Leaether Strip, Mentallo & The Fixer, Lassigue Bendthaus, Haujobb şi The Prodigy.
Cele 12 piese sună coerent, bine închegat şi au atmosferă. Abordarea tradiţională este contrabalansată de sunetele moderne, soluţiile sonore aduse la zi, orchestraţiile aerisite, dar care umple perfect spaţiile.
Au momente bune presărate în fiecare piesă, mi-au plăcut în mod special: „Stage Fight”, „Capture”, „Lucid Dreams”, „Falling”, „In Your Sleep”.
Cântă în engleză, mi-ar fi plăcut să aud măcar câteva piese şi în germană, cred că le-ar fi dat nerv, pregnanţă şi mai multă.

Edge Of Dawn – MySpace

Not Breathing – Christy Cores (2010)

Chiar dacă numele americanilor din Not Breathing probabil nu sună foarte familiar pentru mulţi, aceştia au cântat în deschiderea unor nume sonore ca Einsturzende Neubauten(1998), Test Department (1996), Sheep On Drugs(1996), Dead Voices On Air (1999), Subarachnoid Space(1995), Flange Du Mal (2004) şi au participat la festivalul turneu Lowest of the Low alături de Pigface, Dead Voices On Air, FM Einheit şi Gry and bagman în 1997, dar şi cu Crash Worship, Cluster, Tino Corp, Steve Roach, Tribes of Neurot, Scorn, Flam-Chen, , Lifegarden, Then Tingari, MUM, Sky Cries Mary, Money Mark, Mixmaster Mike, Extra Action Marching Band şi lista este lungă şi impresionantă.
Sunt activi din anii ’80 şi dacă am numărat bine, acest „Christy Cores” este al 8-lea lor album.
Abordează un Industrial Post-Modern şi experimental, au infuzii de Noise şi IDM.
Nucleul trupei este alcătuit din Dave Wright, Bruce Brindamour, Karl White şi Drew Fitzgerald, dar cum se întâmplă foarte des în această zonă, lista colaboratorilor este foarte lungă.
Cele 12 piese nu sunt foarte uşor de digerat şi datorită faptului că sunt exclusiv instrumentale, dar nici nu au o abordare prea comercială, comodă, cu toate acestea cu puţină răbdare călătoria se poate dovedi incitantă, chiar plăcută.
Mi-au plăcut cel mai mult „The Final Night”, „Shark Roller”, „Cold Front” şi „Raunchy MC. Stabyou”.

Not Breathing – MySpace

Veell – Birdsland (2010)

Din Olenegorsk, Rusia vine acest Artyom R. care foloseşte numele Veell şi „Birdsland” este al doilea său album după debutul din 2005 cu materialul intitulat „For What?”.
Cele 10 piese instrumentale oscilează într-o zonă IDM, de la Breakbeat la Trip-Hop, este o muzică de atmosferă, ritmurile sunt îmbibate cu melodii şi teme minimaliste, dar de efect, au un aer uşor visător, o strălucire aparte.
Este definitiv un disc de stări şi de atmosferă, o călătorie relaxantă şi plăcută într-o lume aparent paralelă.
La noi genul nu este nici foarte cunoscut, nici deosebit de apreciat, Brazda Lui Novac, Cycler şi Eclypse „navighează” pe acest segment şi o fac cel puţin la fel de bine.

Veell – MySpace

The Paradise Motel – Australian Ghost Story (2010)

Cum poate fi cu uşurinţă dedus şi din titlul actualului lor material, The Paradise Motel vin din îndepărtata Australie şi acest nou set de poveşti cu stafii este al 6-lea lor album.
Abordează un Indie aerisit, acustic, jonglează cu abilitate între Dream Pop şi un experimentalism minimal Post Dark-Wave cu note Folk.
S-au înfiinţat în 1995, au luat o pauză în 2000 şi s-au reunit în 2008.
Vocea solistei Merida Sussex este aşezată în centrul compoziţiilor, mi-au amintit de Chumbawamba, poate puţin şi de Morcheeba.
Cele 9 piese plutesc cu seninătate, vioara lui Campbell McDonell Shaw conferă atmosferei ceva aromă de vis obscur.
Mi- a plăcut „A Bend In the Terror” şi „Stations Of The Cross”, dar tot discul are aceeaşi culoare difuză şi aromă de poveşti de noapte bună, nu neapărat cu stafii, nu înfricoşătoare, ci uşor triste.

The Paradise Motel – MySpace

Muşcaţi cu grijă cu urechile, nu vă îndopaţi sufletul.

Leave a Reply

Your email address will not be published.