Although Hendrix died pretty young, at age 27, on September 18, 1970) and he only released three studio albums (the 1967’s “Are You Experienced”, the 1967’s “Axis: Bold as Love” and his seminal 1968’s “Electric Ladyland”), he managed the unequalable performance to release 12 posthumous albums. Not bad for a dead guy and those who are still earning big bucks by exploited his inheritance.
But while the so-called tasteless whatever called music these days it’s not even boring anymore, but directly annoying, listening Hendrix again made me feel better and enjoying turning the levels up on my loudspeaker. And honestly, it’s been a while since I actually enjoyed something released nowadays…
The tracks featured on “People, Hell & Angels” are previously unreleased recordings of songs that Jimi Hendrix and fellow band members – mainly the Band of Gypsys lineup featuring Billy Cox and Buddy Miles – were working on as the follow-up to “Electric Ladyland”, tentatively titled “First Rays of the New Rising Sun”. The majority of the recordings are drawn from sessions in 1968 and ’69 at the Record Plant Studios in New York, with a few inclusions from Hendrix’s brief residencies at Sound Centre, the Hit Factory, and his own Electric Lady Studios.
According to Eddie Kramer, the engineer who recorded most of Hendrix’s music during his lifetime, this will be the last Hendrix album to feature unreleased studio material. Kramer said that several as-yet-unreleased live recordings would be available in the coming years. I’m pretty sure, the greed will bring to the surface a few more “lost” recordings and we will have at least a couple of new recordings in the following years, but if those recordings will be just as good as this one, I do not mind! Read more Jimi Hendrix – People, Hell and Angels (2013)
soul
Florence and The Machine – Ceremonials (2011)
Florence Leontine Mary Welch came to the surface as a possible new Janis Joplin or Deborah Harry (of Blondie) back in 2009 and her debut album entitled “Lungs” was extremely appreciated by the media and the critics. But “Lungs” also was a commercial success, the album held the number-two position for its first five weeks on the UK Albums Chart and reached the top position, after being on the chart for twenty-eight consecutive weeks. The album has been in the top forty in the United Kingdom for sixty-five consecutive weeks, making it one of the best-selling albums of 2009 and 2010.
“Lungs” won the MasterCard British Album award at the 2010 BRIT Awards; at the 53rd Grammy Awards, Florence and the Machine was nominated for Best New Artist and the band performed at the 2010 MTV Video Music Awards and the 2010 Nobel Peace Prize Concert.
And here we go, Florence is back with her Machine to put us through the new ceremonials. Read more Florence and The Machine – Ceremonials (2011)
Prince – 20Ten (2010)
Pomeneam zilele trecute (8 iulie – La forfecat) că sâmbăta, 10 iulie ca supliment gratuit la Daily Mirror şi Daily Record în Anglia şi Irlanda, şi supliment gratuit la ziarele belgiene Het Nieuwsblad şi De Gentenaar urmează să fie lansat noul album Prince „20Ten”.
Ne fiind abonat la nici una din aceste publicaţii şi n-am fost nici în Anglia sau Belgia ieri ( 😛 ), nu aveam cum să pun mâna pe una din cele 2,5 milioane de copii distribuite, dar – în mod excepţional 😛 – am găsit albumul AICI (şi AICI).
Materialul va fi distribuit şi ca supliment la revista Rolling Stone, ediţia germană din 22 iulie.
Prince a dezvăluit planurile sale legate de noul material în luna iunie când a primit premiul pentru întreaga sa activitate în cadrul BET Awards (Black Entertainment Television).
Despre albumul său anterior – LOtUSFLOW3R (2009) – şi vasta carieră al artistului am scris pe larg în ianuarie, să vedem ce surprize ne rezervă noul disc.
Prince a compus, orchestrat, interpretat, imprimat şi Read more Prince – 20Ten (2010)
Let’s dance! Groove Armada, Delphic, Alpha Point, Sade şi Vedera.
Ne trezim încruntaţi, zi de zi tot mai încruntaţi. Apa caldă nu curge, caloriferele sunt aproape reci, facturile cresc. Îţi freci dinţi cu periuţa, scuipi apa-n chiuvetă şi verşi şi o înjurătură. Cafeaua parcă nu mai are nici un gust, fumul ţigării te zgârie pe gât, dar tragi fumul cu încăpăţânare şi mai înjuri o dată. Deschizi televizorul din obişnuinţă, aceleaşi ştiri se repetă cu nepăsare, vocile bâzâie şi nici nu mai desluşeşti sensul cuvintelor şi – inevitabil – înjuri din nou.
Afară zăpada murdară stă grămadă peste tot, calci în urmele paşilor anteriori, nimereşti într-o băltoacă şi… îţi mai scapă o înjurătură printre dinţi. Ajungi în staţie numai bine să-i faci cu mâna tramvaiului… şi în loc să înjuri, scoţi mp3 playerul din buzunar, îţi pui căştile şi dai drumul la muzică. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YHhmyyahh4s&feature=channel]
În paşi de dans, treci mai uşor peste obstacole! Read more Let’s dance! Groove Armada, Delphic, Alpha Point, Sade şi Vedera.
Prince – LOtUSFLOW3R (2009)
Spui Prince, inevitabil lumea îl asociază cu „Purple Rain”, cu câteva hit-uri – doar a compus sute de piese, a avut 10 albume notate Platină şi 30 de single-uri Top 40 -, ne vin în minte „Nothing Compares 2 U”, „Kiss”, „Cream”, „Diamonds And Pearls”…
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=pDTfbADJAEc&feature=related]
Prince, acum în vârstă de 52 de ani, este un artist complex: compozitor, multi-instrumentist, actor. Are-n vitrină 7 Grammy-uri, un Glob de Aur, în 2004 a fost introdus în „Rock and Roll Hall of Fame” şi revista Rolling Stone îl situează pe poziţia 28 din cei mai importanţi 100 de artişti al tuturor timpurilor.
Dincolo de cifre şi date, pe cele 26 de albume de studio lansate începând din 1978, Prince ne-a oferit în toţi aceşti ani o muzică extrem de colorată, un adevărat hibrid multicultural şi dimensional, a mixat cu extrem de mare eficienţă elemente Rock, Jazz, Soul, Blues, Funk, Psihedelic, New Wave, Folk, Rap şi Hip Hop şi îşi desemnează rădăcinile în muzica unor artişti ca: Jimi Hendrix, James Brown, Miles Davis, Sly & the Family Stone, Curtis Mayfield, Parliament-Funkadelic, Stevie Wonder, Carlos Santana, Joni Mitchell, The Beatles, Duke Ellington şi Led Zeppelin.
Prince a pus umărul la lansarea unor artişti ca Sheila E, Carmen Electra, The Time, Beyonce şi Vanity 6. Mereu l-am iubit pe Prince. Cred că Michael Jackson n-ar fi existat fără Prince, în fapt mereu am văzut în Jaco o copie palidă a lui Prince, o copie unde accentul s-a pus pe dans şi mega-show şi mai puţin pe muzică. Prince cântă excepţional cu vocea, chitara, pianul şi instrumente de percuţii.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3m0teOZICZY&feature=related]
Ar fi foarte multe de spus despre cariera şi muzica lui Prince, are albume geniale şi perioade mai puţin reuşite. De exemplu în perioada 1994-2000 cariera lui a fost marcată de conflictul cu casa de discuri Warner, Prince a scos discuri pe bandă rulantă numai să scape cumva de contract… Atunci este lansat şi albumul „The Black Album” imprimat în 1987 şi amânat până-n 1994 de casa de discuri… Afilierea sa la secta Martorii lui Iehova în 2001 a marcat oarecum şi stilul şi muzica artistului, din fericire pentru noi, după o perioadă-n care Isus a fost introdus chiar şi-n „Purple Rain”, Prince a lăsat-o mai moale cu convertirea audienţei, ultimele lui discuri au revenit la temele, abordările care-l caracterizau în epoca Prince And the Revolution (1984-1987).
Aş amintii totuşi câteva din albumele lui de excepţie, o minimă discografie obligatorie care arată faţetele colorate ale artistului:
1984: Purple Rain
1986: Parade
1987: Sign o’ the Times
1990: Graffiti Bridge
1991: Diamonds and Pearls
1994: Come
1995: The Gold Experience
1996: Chaos and Disorder
1996: Emancipation
1998: The Truth
2002: One Nite Alone…
„Parade” conţine una din piesele mele preferate: „Sometimes It Snows in April”, „The Truth” din 1998 este un album Blues axat predominant pe chitară-voce sau „One Nite Alone…” din 2002 este un album genial, aproape exclusiv pian-voce ce aminteşte de Keith Jarrette şi genialul „The Köln Concert” din 1975.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HekCMP_2-4E]
Citeam nominalizările Grammy pentru 2010 şi am dat şi de numele lui Prince la categoria „Best Rock Solo Vocal Performance” cu piesa „Dreamer” şi aşa am aflat de albumul „LOtUSFLOW3R” lansat în martie 2009.
Materialul a fost lansat ca CD dublu şi în cutie ca 3 CD-uri, celor două discuri noi Prince s-a alăturat şi CD-ul noii protejate al lui Prince, Bria Valente şi albumul ei de debut „Elixer” la care a contribuit Prince şi clăpar-compozitorul Morris Hayes.
Albumul poartă amprenta lui Prince, Valente are o voce plăcută, însă este un disc destul de convenţional pe segmentul R&B, nimic deosebit, nimic ieşit din comun, Prince mai scapă degetele pe chitară şi colorează discul puţin, dar cam atât.
Mult mai plăcută a fost surpriza rezervată de Prince cu „LOtUSFLOW3R” şi „MPLSoUND”.
Cele 21 de piese ne aruncă înapoi undeva în anii ’80, la atmosfera şi abordarea epocii „Purple Rain”, dar totul sună extrem de proaspăt, viu, Prince ne plimbă de la Blues şi Soul la Funk şi Rock, de la momente Psihedelice ne trimite în ringul de dans, dar o face extrem de abil, cu multă energie, sensibilitate şi nu în ultimul rând cu mult-mult talent şi abilitate.
„Pachetul” „LOtUSFLOW3R” conţine 12 piese din segmentul mai Rock şi Blues, piesele mai experimentale iar al doilea disc, „MPLSoUND” are 9 piese şi sunt din latura mai comercială, mai apropiată de zona R&B şi Funk, ceva Hip Hop. Ce leagă discurile este talentul lui Prince, notele Soul, lejeritatea şi naturaleţea cu care Prince „se joacă” cu diferitele sunete şi abordări.
Imediat intro-ul piesă „From the Lotus…” are un ton Blues/Jazz şarmant, are nerv, vibraţie. „Boom” vine cu tonuri Psihedelice, incizii Rock/Funk, are un groove captivant, chitara şi vocea lui Prince domină şi conduc compoziţia. „Crimson & Clover” este o baladă marca Prince, are şarmul anilor ’80, insertul din „Wild Thing” (piesa lui Chip Taylor înregistrată de The Wild Ones în 1965 şi făcută celebră de The Troggs în 1966) este de-a dreptul genială! „4Ever” este tot o piesă mai lentă, uşurică aş spune, dar Prince reuşeşte să strecoară feeling, trăire chiar şi în astfel de piese mai simple, vis a vis de pseudo R&B-ul absolut jenant din topuri, chiar şi piesa aceasta este o oază de seninătate. „Colonized Mind” este încă o incursiune în Blues, colorată cu ceva Psihedelism, cu chitara criminală al lui Prince şi un refren stropit cu ceva inflexiuni Soul. „Feel Good, Feel Better, Feel Wonderful” aruncă-n luptă arsenalul Funky, un segment în care Prince a învăţat toate lecţiile de la James Brown şi le-a perfecţionat. În „Love Like Jazz” tema cu rădăcini Jazz este aşezată într-o abordare lejeră, are notele sud-americane şi condimentele Blues se asortează perfect. „77 Beverly Park” readuc Psihedelismul şi Rock-ul anilor ’70 pentru câteva secunde ca apoi Prince să ne surprindă cu un cântăcel latin, proaspăt ca un răsărit de soare. Tonurile apăsate din „Wall of Berlin” însă aduc în faţă din nou amestecul Rock şi Funk, piesa are ritm, puls, Prince încă o dată dă dovadă de stil când vine vorba de chitară şi compoziţie. „$” se înrudeşte cu lumea lui Quincy Jones, premisa este Funk, avem Soul şi Blues, ritm şi relaxare. Amintitul „Dreamer” sună ca Jimi Hendrix într-o interpretare Led Zeppelin, sau ca… Them Crooked Vultures ha ha ha! 😛 😛 😛 Prince dă dovadă de nerv, are forţă, ţipă şi el, şi chitara lui, are feeling, are şi coaie. „…Back to the Lotus” închide discul cu încă o perlă Rock/Blues în care are loc şi Jazz-ul şi nuanţe de Psihedelic, este o desfăşurare plină de energie.
De foarte multă vreme n-am ascultat un disc atât de bun, fără momente moarte, fără fisuri şi fără cusur!
Nu-i rău nici „MPLSoUND”, dar aminteşte mai mult de perioada The New Power Generation (începutul anilor ’90), are puls, domină Funk-ul, mi-a plăcut „U’re Gonna C Me”, piesă reorchestrată de pe albumul „One Nite Alone…”, dar şi celelalte piese dansante sunt ok.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLs14blKM00]
Florence And The Machine – Lungs (2009)
Noua „paranghelie” – cel puţin în U.K. şi valul a atins încet-încet şi Europa – are un nume: Florence. Florence are şi o trupă: The Machine. Fără „rage” (furie) şi fără „against” (împotriva). Florence este cuminţică. Gurile rele spun că…”she was a he” şi ceva-ceva din alura Amanda Lear are Florence Welch – am mai povestit noi despre faptul că e “cool” să fi trans-sexual, gay, lesbi sau cu sexualitate ambiguă -, din ecuaţie nu lipseşte nici Dali, însă are alt nume: B.B.C. Fără B.B.C. n-ar fi Florence. OK, sunt cam răutăcios, dar aşa frumos a curs introducerea aceasta, n-avem cum să nu marchez!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tpsDegqioVA]
Florence cântă Indie – ce altceva ar fi putut? – şurubul fiind un strop de Soul.
În 2008 au cântat la mai toate festivalurile importante din Anglia: Glastonbury, Reading, Leeds şi T in the Park şi albumul „Lungs” lansat pe 6 iulie 2009 a intrat direct pe locul 2 în prima săptămână şi s-a menţinut săptămâni la rând în top 40-ul britanic.
„Dog Days Are Over” deschide promiţător albumul, este o piesă simpluţă, dar drăguţă, are groove, Florence are voce plăcută, expresivă şi are şi ceva energie, refrenul e memorabil, orchestraţia dozată ca la carte. Are ceva din aerul pieselor anilor ’60 – Peaches And Herb – într-un ambalaj nou, Indie.
„Rabbit Heart (Raise It Up)” ne menţine în aceeaşi zonă Soul cu orchestraţie Indie, ritmul este mai dansant, sunetul se împrăştie mai „murdar”, o murdărie controlată, are ceva din Alanis Morissette.
„I’m Not Calling You a Liar” pulsează între lirism Soul şi un vals Indie, se aliniază la direcţia primei piese, este plăcută să zic aşa, dar cam atât. Merge băgată-n iPod…
„Howl” deja suferă de minimalismul din orchestraţie, bubuiala tobelor este previzibilă, clapele scârţâie pe un ton fad iar viorile (samplate, cred) sună neconvingător, este un cârlig la Disco-ul din anii ’70, dar parcă nu s-a prins, nu s-a agăţat.
„Kiss with a Fist” sună ca un răspuns la Jack şi Meg White, toba are – ca pe tot albumul de altfel – acelaşi ton, chitara sună murdar, dar n-are energia pe care Jack reuşeşte să o stoarcă din ea… E un anthem Indie, dar la indigo, cum spune Manson: copie la imitaţie. Dacă trecem peste acest „detaliu”, piesa e chiar ok… ha ha ha! 😛
„Girl with One Eye” are un aer Sud-American, un strop de Blues, minimalism calculat: chitară, voce şi tobă, basul vine târziu şi încearcă să murdărească tot a la The White Stripes/ The Dead Weather lucrurile, dar nu le iese, adică le iese, dar la nivel de trupă de club afumat şi îmbibat în alcool.
„Drumming Song” mi-a amintit de o altă piesă din clasamentele de anul acesta: „Jungle Drum” al artistei Emiliana Torrini. Dacă piesa respectivă are ritm, coerenţă, prinde prin simplitate şi este dansantă, Florence nu prea ajunge nicăieri cu piesa, lucrurile sună tot mai învălmăşit, adunătura de clişee nu exprimă nimic.
„Between Two Lungs” este iar un moment mai simpatic, nu e mare şmecherie, dar măcar are atmosferă, lucrurile se leagă chiar dacă genul acesta de piese se fac parcă la grămadă în ultimii ani. Florence reuşeşte să impună piesei un ritm bun, îi conferă din energia ei prin interpretare.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=b1pHDEAvqwE&feature=channel]
„Cosmic Love” este ca o piesă Trance/Chillout interpretată cu mijloace de anii ’60, interesantă ideea de revers, bun şi crescendo-ul compoziţiei, din păcate în momentele culminante vocea lui Florence se dovedeşte prea slabă, fără vlagă. Altfel, este unul din momentele mai interesante ale materialului.
„My Boy Builds Coffins” sună interesant doar ca titlu, deja îmi imaginam ceva gen Tom Waits, dar nu e cazul. Nu ştiu, încercam altă abordare, altă orchestraţie, formula Retro la compoziţia aceasta nu s-a legat nici cum.
„Hurricane Drunk” are aer American, o parte sună ca piesele Country/Rock ale sutelor de soliste de pe felia aceasta, o parte are aerul Indie minimalist care suna proaspăt şi interesant acum 10, 15 ani. Merge pe o selecţie de condus maşina la drum lung…
„Blinding” are groove, se leagă şi atmosfera, rămân însă la părerea mea că suferă la capitolul sunet şi orchestraţie, din nou am aceeaşi senzaţie că este o piesă gândită în manieră modernă şi orchestrată ca acum 2-3 decenii, însă aici viorile iar nu conving, chiar dacă sună mai firesc.
„You’ve Got the Love” e o piesă din 1986 aparţinând trioului Anthony B. Stephens, Arnecia Michelle Harris şi John Bellamy, un amalgam de Gospel, Soul şi Disco. Varianta propusă acum de Florence răvăşeşte top-urile, o să o tot auzim anul acesta. 🙂 Long live the Queen, God bless the B.B.C.! 😛 😛 😛
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mzMcNAe4nE8&feature=channel]
Chris Cornell – Scream
Iar am s-o citez pe Roxanne: “Chris Cornell, what a beautiful waste!” 😆 După fanii Pearl Jam, mi-am propus ca obiectiv să mi-i pun pe cap şi fanii lu’ Cornell. 😆
Şi încă o dată, Roxanne nu are nicio vină.
Soundgarden s-au înfiinţat în 1984, la vremea respectivă Cornell fiind nu doar vocal ci şi bateristul formaţiei. Au debutat cu albumul „Ultramega OK” în 1988, urmat de „Louder Than Love” în 1989 şi de albumul cu care i-am cunoscut şi eu în 1991, genialul „Badmotorfinger”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2KZiruazRuQ&feature=related]
A urmat un disc de super-succes, „Superunknown” în 1994 şi de cântecul lebedei, „Down On the Upside” în 1996 şi trupa, ca tot valul Grunge, s-a stins. Deja pe „Superunknown” s-a simţit o tendinţă spre comercializare, dar acel disc a fost un produs încă Rock, dinamic, mai avea energie, faze Heavy combinate cu influenţele mai colorate din epocă. Clipul şi atmosfera din „Black Hole Sun” mereu mi-a amintit de David Lynch şi serialul său surrealist „Twin Peaks”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M8-MJvBOLIc&feature=related]
Un disc genial despre care nu prea se vorbeşte şi poate prea puţini ţin cont, a fost proiectul Temple of the Dog, un tribut adus lui Andrew Wood fondatorul formaţiilor Malfunkshun şi Mother Love Bone, un personaj cheie al mişcării Grunge, pe nedrept uitat şi marginalizat. Wood a murit în urma unei supra-doze de heroină pe 19 martie 1990…
Proiectul a fost pus pe picioare de Cornell împreună cu Stone Gossard şi Jeff Ament – ambii membrii formaţiei Mother Love Bone, bateristul Soundgarden (şi ulterior Pearl Jam) Matt Cameron şi chitaristul Mike McCready – viitor fondator al formaţiei… Pearl Jam.
Pe albumul lansat în 1991 apare şi… Eddie Vedder.
Este un disc impregnat de influenţe de Blues cu note Grunge, un album care şi după atâţia ani sună proaspăt şi puternic.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dxj5g-HQ11E&feature=related]
În 1999 Cornell lansează primul său album solo: „Euphoria Morning”, un material aerisit, mai mult acustic, interiorizat, cu influenţe de anii ’70 şi cu o abordare ce pe alocuri amintea de The Beatles.
În 2001, Cornell îşi uneşte forţele cu ex-chitaristul din Rage Against the Machine, Tom Morello, basistul Tim Commerford şi bateristul Brad Wilk şi astfel se naşte super-grupul Audioslave. Au lansat trei albume: „Audioslave” 2002, „Out of Exile” 2005 şi „Revelations” 2006 şi… mai multe controverse politice. Morello este un cunoscut activist comunist şi formaţia şi-a manifestat constant poziţia anti-administraţia Bush şi mai ales al războiului din Irak. Dar cel mai important moment – probabil – a fost concertul gratuit de la Havana, Cuba din 6 mai 2005.
Muzical, proiectul Audioslave a adus o combinaţie proaspătă de Rock cu influenţe Funk şi Soul, multe elemente experimentale şi progresive, însă n-a avut nici pe departe energia degajată de Rage Against the Machine sau primele trei albume Soundgarden. „Revelations” este un disc de excepţie, păcat că politicul a distras simţitor atenţia de la esenţă: muzica…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FSLOs-duEFI]
2007 aduce al doilea album solo semnat Chris Cornell: „Carry On”. Cum lasă de înţeles şi titlul materialului, Cornell prezervă stilul şi direcţia primului său disc solo, dar şi o parte semnificativă din moştenirea Audioslave. Este un disc de Rock Alternativ, predominant acustic şi presărat cu elemente din anii ’70, nuanţe de Blues, Soul şi Psihedelic, un amestec de tonuri grave şi pasaje aerisite. Interesantă şi inedită este şi transcrierea făcută de Cornell piesei „Billie Jane” a lui Michael Jackson…
Conform declaraţiilor sale, multe din piese erau destinate următorului album Audioslave.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=epXN1eUkFGU&feature=PlayList&p=B13AF51A3377222E&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]
I-se trage de la „Billie Jane” şi Michael Jackson, nu ştiu, noul album, lansat pe 10 martie 2009, se numeşte „Scream”.
Discul a fost produs de Timothy Zachery Mosley, mai cunoscut sub numele său de artist: Timbaland. Să-mi explice şi mie cineva, cum un rocker pur sânge cum mereu l-am considerat pe Chris Cornell, ajunge să fie produs de un astfel de personaj? Mai rău, co-autorul piesei „Take me Alive” este nimeni altul decât… Justin Timberlake. Nu, pe bune, să-mi explice cineva! Dorinţa de a pune mâna pe cât mai mulţi bani chiar şi în condiţii de criză, nu pare o explicaţie suficient de plauzibilă…
Discul a debutat în top 10 Billboard, dar în două săptămâni a produs cea mai mare cădere din ultimii ani ieşind din top 200. Recenziile albumului au fost predominant negative. Comentariul făcut de cei de la Billboard mi s-a părut cel mai adecvat: „Uneori este un bun bizar, alteori un prost bizar”. 😆
Cornell îşi compară albumul cu Pink Floyd „The dark Side of the Moon” şi Queen „A Night At the Opera”, punctând „elementele psihedelice” aduse de… Timbaland.
Albumul porneşte cu „Part of Me”, piesă ce beneficiază şi de o scurtă introducere, apoi intră într-un ritm de dans ce aminteşte de perioada „Blood on the Dance Floor” (1997) al lui Michael Jackson şi de abordările mai Funky-Disco ale lui George Michael. E mai mult decât bizar să-l ascuţi pe Cornell cântând: „Little girl, I love when she talks to me… Oh, that bitch ain’t a part of me”. Instrumentaţia este minimalistă, chitara apare rar şi este doar un accesoriu de fundal, ritmul mecanic, sintetizatorul cu tonuri caracteristice muzicii de dans domină compoziţia, vocea lui Cornell este la fel de sârmoasă şi flexibilă, dar acomodarea este dificilă.
„Time” intră direct, pe nesimţite, discul curge, este legat, în fapt nu se schimbă mare lucru muzical, Cornell îşi cântă versurile pe aceleaşi teme minimaliste, un suport Funky ambalat pentru consumatorii de club, amatorii de dans… Ciudat. Basul pulsează, luminile pâlpâie, globul de oglinzi îşi schimbă culoarea sub lumina reflectoarelor şi stroboscopul în combinaţie cu tequila te ameţeşte… Piesa are o doză de dramatism ce contrastează cu abordarea, dar…”I wish we could rewind…”
„Make a little love, make a little war,
tell me how it feels dreaming without a future
have a little laugh, have a little cry,
each moment gets us closer to saying goodbye
Make a little love, make a little war…”
„Sweet Revenge” nu aduce nicio schimbară, ritmul scade uşor, dar discul curge imperturbabil, sintetizatorul bâzâie în fundal, construcţiile sunt strict ritmice, vocea trecută prin Vocoder al lui Cornell este înspăimântătoare…
Trecem în „Get Up”, măcar vocea lui Cornell revine la „normal” chiar dacă în fundal se aud şi voci filtrate, muzica şerpuieşte ameţitor, vine un nou val de Vocoder, apoi un riff de chitară, dar e doar o iluzie, finalul e ceva atât de Michael Jackson în cât nici Michael n-a mai reuşit aşa ceva pe „Invincible”.
„Ground Zero” menţine rudenia cu stilul şi abordarea defunctului rege al Pop-ului, din fundal se şi aud nişte „au!”-uri neconvingătoare, vine un set de scratch-uri, muzica lipseşte cu desăvârşire…
„The speaker on?
Yeah, you like that?”
No, I don’t… 😆
Trecerea în „Never Far Away” aduce vagi speranţe, are o notă Psihedelică, chitara acustică trezeşte uşoare nostalgii, dar exceptând refrenul foarte familiar, nu se întâmplă nici de data aceasta o schimbare semnificativă. Suntem la piesa a 6-a şi devine uşor plictisitor ritmul. Dacă tot nu dansez, măcar casc… Re-apare chitara, dar cu nimic mai incisivă ca la… Michael Jackson şi finalul dramatic închide şi primul calup de piese.
„Take Me Alive” este unul din momentele cele mai bune ale albumului. Amuzant, dar Justin Timberlake a ajuns salvarea lui Cornell… 😆 😆 😆 Piesa este tot în maniera aerisit-minimalistă, tema orientală chiar dacă încet-încet devine un clişeu standard, sună reconfortant, toba de discotecă este înlocuită de percuţii cu vag iz tribal, vocea lui Cornell sună cald, dar are forţă, refrenul este gras, se înşurubează şi după atâta monotonie, parcă-parcă apare şi o rază de soare.
„There’s no where for me to go
I’m a long way away from home
I wont go without a fight
you’ll never take me alive…”
Chris Cornell are dreptate: e departe de casă.
„Long Gone” intră direct şi schimbă tonul de Soul cu o abordare Trance, readuce ritmurile mecanice, este ceea ce numesc americanii acum R’N’B fără nicio legătură cu Rhythm and Blues-ul anilor ’60-’70… Un cântecel „radio friendly”, cam inodoră, incoloră. În final vine şi o tobă adevărată şi chitara, dar este mult prea puţin şi este doar o punte spre piesa următoare.
„Scream” are un aer uşor misterios, rămâne ritmul mecanic, dar melodia este plăcută, pianul fin din fundal ne mângâie, cu toate că toată compoziţia este lineară şi cam monotonă.
„Eneny” ne împinge înapoi în zona dansantă, este un Funk pulsant, are energie şi ceva infuzie de Rock (Alternativ), e mult mai bine ca în restul discului, refrenul este puternic, aduce puţin cu Moby, putea fi o ţâră mai incisivă…
Se trece direct în „Other Side of Town”, rămâne pulsul Funk, dar ritmul de Tangou tunat numai bine pentru discotecă schimbă nota piesei şi revine abordarea de la începutul albumului.
„Climbing Up the Walls” relaxează atmosfera, ritmul este mai domol, amestecul de Alternativ cu Pop-ul de sorginte american aduce o altă pată de culoare discului. Nu pot să scap de senzaţia că Cornell a vrut să pună mâna pe mult şi cam toate i s-au scurs printre degete…
„Watch Out” închide albumul într-un ton nostalgic şi un amestec de Soul, Funk şi Rock, vocea lui Cornell are nervul clasic şi când spune „Watch Out” inevitabil aminteşte din nou de Ronnie James Dio. Dar cam aici se şi termină Rock-ul. Urmează o pauză şi cel mai frumos moment al albumului, un Blues 100%. Dacă aşa era tot discul şi la sfârşit arunca o bucată de Disco-Funk şi această cronică şi toate celelalte sunau altfel…
Chris Cornell nu şi-a pierdut speranţele şi nici casa de discuri, tot insistă cu noi single-uri şi clipurile sunt împins pe VH1 şi MTV… Problema este că de la Cornell fanii aşteaptă cu totul altceva şi în zona aceasta de Funk/Dance, amintitul George Micheal şi mulţi alţii sunt mult-mult mai convingători. Transferurile acestea dintr-o tabără în alta n-au prea funcţionat în nicio direcţie: publicul este destul de conservator şi fanii – de aici şi expresia – fanatici.
E un vis frumos o revenire a formaţiei Soundgarden, dar pare puţin probabilă… Matt Cameron este fericit în Pearl Jam, chitaristul Kim Thayil în afară de participarea pe albumul PROBOT al proiectului lui Dave Grohl n-a prea apărut iar basistul Hiro Yamamoto după proiectul TRULY a dispărut complet…
Ascultând ce face Cornell, trebuie să admit că măcar Pearl Jam au rămas Pearl Jam, chiar dacă nu mai au energia de pe primele 3 albume.
Noroc că Alice In Chains nu se dezmint, toate semnele arată că „Black Gives Way to Blue” este un album care nu o să dezamăgească fanii.
Grunge is dead… nici vorbă de oboseală! 😆
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IeoqJx_0bTI&feature=PlayList&p=A1609CC64FCB4A7B&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]
