Home › Posts tagged show biz › Page 6

show biz

Jan Garbarek – Dresden şi o haltă la Bucureşti

Posted on by — 15 Comments ↓

Nu Jean de la Craiova ci Jan de la Mysen.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Mjgr9UJuODM&feature=PlayList&p=EB4C4594BF854829&index=100]

Cu muzica lui Garbarek – ca de altfel cu Jazz-ul în general – m-am împrietenit relativ târziu. De prin ’87 am fost la festivalurile de Jazz de la Sibiu, mergeam la toate concertele care onorau Braşovul, dar în adevăratul sens, realmente, am început să percep, să simt, să rezonez cu Jazz-ul prin 1992 când am început să-i „gust” pe Steve Coleman, Jhon Coltrain, Rova, Stan Getz, Miles Davis, Jan Garbarek, Keith Jarrette, Victor Wooten, Hasidic New Wave şi mulţi-mulţi alţi artişti. Muzica – încă o dată – m-a luat ca un val… 🙂
Într-o perioadă am pictat exclusiv ascultând Miles Davis, Keith Jarrette şi… Jan Garbarek.
M-am îndrăgostit de muzica lui prin albumul „Twelve Moons” apoi unul câte unul am devorat toate discurile.

garbarek

Jan Garbarek s-a născut pe data de 4 martie 1947 în Norvegia, tatăl său fiind polonez, mama norvegiancă.
Abordează un Jazz modern şi colorat cu inflexiuni de World Music şi muzică clasică. Are un ton aparte al saxofonului, un sunet magic, multe din temele sale alungite amintesc de muzica orientală, de chemările credincioşilor la moschee. Construieşte de multe ori din linişte, din nimic, din sunete discrete „vrăjeşte” armonii senzuale, are un puls natural, un crescendo inteligent, mult bun simţ şi mult-mult feeling, sensibilitate, dar şi un apetit de joacă (play). Garbarek are un aer mistic, o strălucire ezoterică, ceva ce te farmecă şi te ţine legat, o vibraţie, o trăire specială, o călătorie dincolo de convenţional şi graniţele muzicii Jazz şi o experienţă sonoră unică şi multiculturală.

Şi-a început cariera la sfârşitul anilor ’60, a colaborat pe rând cu George Russell, Terje Rypdal, Keith Jarrett, Ralph Towner, Bill Connors, Bill Frisell, David Torn, Gary Peacock, Fateh Ali Khan şi mulţi alţii.

http://www.garbarek.com/

Oarecum paradoxal, cel mai de succes album al său este „Officum” din 1994, o lucrare alături de corul Hilliard Ensemble din Anglia, ce amestecă abordarea aerisită şi subtilă care caracterizează muzica lui Garbarek cu muzică Renascentistă şi Gregoriană a corului. Un experiment extrem de rafinat şi inedit, o fuziune aparent imposibilă, dar miraculos realizată şi reuşită de Garbarek între sobru şi experimental, între tradiţional şi modern. Discul a devenit cel mai vândut titlu al casei de discuri ECM şi a pătruns în majoritatea clasamentelor muzicale europene, fapt inedit pentru un astfel de material.
Ultimul album de studio semnat de Jan Garbarek este „In Praise of Dreams” din 2003, un disc cu ton proaspăt, viu, putem spune deja clasic pentru Garbarek pe linia „Visible World” şi „Rites” – un material genial – şi după un alt album mai sobru din 1999 cu acelaşi cor, Hilliard Ensemble.

Anul acesta Garbarek ne-a dăruit primul său disc live, intitulat „Dresden”, un material ce conţine 16 piese care ne plimbă prin toate momentele evoluţiei artistului, reinterpretările însă sunt mult mai incisive, saxofonul lui Garbarek în unele locuri mi-a amintit de stilul şi abordarea lui Miles Davis de la sfârşitul carierei, momentele liniştite, caracteristice artistului au fost condimentate cu o interpretare foarte dinamică, elementele moderne, infuzia de Fusion şi Acid s-au integrat organic şi rezultatul este – din nou – fascinant.

Pe 25 noiembrie, sub egida Masters of Jazz ne aşteaptă un concert de clasă, un eveniment unic şi obligatoriu.

Biletele pentru spectacolul lui Garbarek s-au pus în vânzare la Sala Palatului, magazinul Muzica, în reţeaua magazinelor Diverta, Vodafone, Germanos, la Librăriile Cărtureşti şi on-line:
http://www.bilete.ro
http://www.blt.ro
http://www.ticketpoint.ro
http://www.eventim.ro
http://www.myticket.ro
cu preţuri cuprinse între 100 şi 350 RON.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FzSRemRHwZI&feature=player_embedded]

The Ropes – Free Download!

Posted on by — 1 Comment ↓

The Ropes sunt un duo Indie din New York format din solista şi basista Sharon Shy şi multi-instrumentistul Toppy care se ocupă şi de partea de producţie.
Au lansat 4 E.P.-uri şi albumul „What They Do For Fun” anul trecut.

Muzica lor este un amestec de elemente Rock şi Electro într-o manta Indie, uneori sunt energici şi proaspeţi, alteori zgomotoşi cu nuanţe de garaj sau Noise, alteori sunt aerisiţi şi trezesc amintiri Grunge şi Post-Grunge, amestecă interesant Euro-Disco cu Emo, adică cam tot ce se găseşte la ora actuală pe piaţa muzicală de peste ocean.

O muzică colorată, acum disponibilă (şi) gratuit în format MP3.

Descărcaţi şi ascultaţi!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FSTs6g0ls1I&feature=PlayList&p=1AC4586374221E7A&playnext=1&playnext_from=PL&index=3]

Noiembrie

Posted on by — 13 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4VX6gMudhCU]

Toamna poate fi şi rumenă, parfumată cu aroma mărului copt, stropită cu must… Ne întoarcem în braţele ei ca-n îmbrăţişarea unei amante de demult, părăsită cândva pentru o vampă… Toamna zâmbeşte printre frunzele sfioase şi ne face cu mâna.

Nu ne vom plictisii nici în luna noiembrie. 🙂

Din 2 noiembrie, Alin ne invită la film în fiecare seară de luni de la ora 20 la The Light Cinema (Mall-ul Liberty din intersecţia Calea Rahovei cu progresului). Sub titulatura „Bohemian Monday”, Alin ne propune filme cult în exclusivitate, o singură proiecţie. Programul pentru luna noiembrie:
alin
Aldmovieland Opening
Luni 2 noiembrie:
The Good The Bad and The Weird (Bunul, răul şi ciudatul, 2008)
Titlu original: Joheunnom nabbeunnom isanghannom
Regia: Kim Ji-woon (A Tale of Two Sisters, A Bittersweet Life)
Cu: Song Kang-ho, Lee Byung-hun, Jung Woo-sung
Un “noodle-western” corean, omagiu lui Sergio Leone, prezentat si aclamat la festivalul de la Cannes 2008 ; cel mai bun regizor al festivalul de la Sitges

Luni 9 noiembrie :
Oliver Twist (2005)
Regia : Roman Polanski
Cu: Barney Clark, Ben Kingsley, Jamie Foreman
Dacă nu aţi văzut sau doriţi să revedeţi ambiţioasa ecranizare a romanului lui Charles Dickens de către controversatul Roman Polanski.

Luni 23 noiembrie:
Southland Tales (Richard Kelly, 2006)
Cu Dwayne “The Rock” Johnson, Seann William Scott, Sarah Michelle Gellar, Justin Timberlake, Bai Ling, Christopher Lambert
Fluierat dar si adulat la Cannes in 2006, azi film-cult, distopie SF si dezmăţ vizual , creatia autorului lui Donnie Darko

Luni 30 noiembrie:
Le deuxieme soufflé (A doua şansă, 2007)
Cu Daniel Auteuil, Monica Belucci, Eric Cantona, Michel Blanc, Jacques Dutronc
Un remake de specialistul Alain Corneau al clasicului film noir de Jean Pierre Melville

Marţi, 3 noiembrie, la Iron City (Str. Blanari 21 (subsol) Tel. 0747 59 88 33 0721 22 33 43.) avem expoziţia fotografei Dana Mitică „Metamorfoze Într-un oraş de Fier”.

dana_mitica

Şi avem o grămadă de concerte, doar câteva din acestea:

Yann Tiersen concertează la Sala Palatului, miercuri, 4 noiembrie 2009, de la ora 20.  Artistul este cunoscut în special pentru coloanele sonore ale filmelor “Le Fabuleux Destin d’Amelie Poulain” şi “Good Bye Lenin”, dar este şi membru al formaţiei “This Immortal Coil”, trupa dedicată reinterpretării pieselor “Coil” şi a colaborat cu artişti ca Noir Desir, Red Cardell, Bastard şi The Divine Comedy.

Sala Palatului găzduieşte joi, 5 noiembrie 2009, cu începere de la ora 20, concertul extraordinar sustinut de Jon Lord, clăparul formaţiei Deep Purple.

Formatia Implant Pentru Refuz lansează tot pe data de 5 noiembrie, noul material discografic în Club Fabrica. În deschidere vor urca pe scena Blister Blue şi D’aia.

În aceeaşi zi, Joi 5 noiembrie, va avea loc lansarea oficială a primului produs de studio al trupei  R.U.S.T., E.P.-ul „Warriors of Heaven”, printr-un concert susţinut la clubul Mojo (fost Backstage), din Bucureşti, Str. Gabroveni , nr. 14, la ora 20.00.

Pe 6 noiembrie, în Club Control (Str. Academiei nr. 19) avem Noblesse Oblige şi în deschidere Arc Gotic.

Vineri, 13 noiembrie 2009, în Club Suburbia din Bucureşti, un concert care aduna pe aceeaşi scenă cinci trupe din patru ţări, Spania, Grecia, Bulgaria şi România, un concert dedicat în exclusivitate metalelor extreme, Black şi Death Metal: spaniolii de la Kathaarsys, cvartetul elen de Black Metal avangardist Nethescerial şi trio-ul Death Metal Eufobia din Bulgaria, alături de două trupe suport autohtone.

16 noiembrie îi aduce pe Arenele Romane pe legendarii W.A.S.P.

wasp
19 noiembrie este seara în care Paul Di’Anno va concerta la Silver Church, un eveniment obligatoriu pentru toţi rockerii cu pretenţii.

Pe 20 noiembrie, tot în Suburbia avem concertul SUPERBUTT, una din cele mai active şi promiţătoare formaţii din Ungaria, o trupă pe care o cunosc personal de 10 ani şi despre care am să vă povestesc în curând. Dacă vă plac Clawfinger, Metal-ul abordat modern şi cu vână, să nu-i rataţi! Alături de ei urcă pe scenă şi Snapjaw şi Dwarf Planet .

 

Nu în ultimul rând, pe 25 noiembrie, de la ora 20, la Sala Palatului concertează Ian Garbarek sub egida Masters of Jazz.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JeAP1KyPDzM]

Slayer – World Painted Blood

Posted on by — 10 Comments ↓

Încerc să-mi răspund la o simplă întrebare: lumea s-a schimbat mult în ultimii ani sau – în fapt – nici lumea, nici omul nu prea s-a schimbat cu nimic de mii de ani? Lumea a fost îmbibată-n sânge şi-n evul mediu, aşa este şi acum. Ura, lăcomia, falsitatea poate că şi-au schimbat forma, unele expresii s-au cizelat, au luat altă formă, dar nu cred că greşesc radical dacă afirm că de schimbat, mare lucru în esenţă nu s-a schimbat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=e8uWT1jMBUE]

Trei ani au trecut de la „Christ Illusion” şi Slayer ne furnizează al 10-lea album de studio „World Painted Blood”. Trupa este în formula clasică/tradiţională: Tom Araya – voce şi bas, Jeff Hanneman – chitară, Kerry King – chitară şi Dave Lombardo – tobe, veteranul întors în trupă din 2001.
Din cei patru titani: Metallica, Megadeth, Anthrax şi Slayer, cei din urmă au fost pe departe mereu cei mai brutali reprezentanţi ai Thrah-ului american.
Lucrurile nu diferă cu nimic nici de data aceasta, „World Painted Blood” are toate condimentele familiare cu care ne-am obişnuit de la „South of Heaven” încoace. 11 piese în 40 de minute impecabile de Thrash clasic cu elemente moderne, un Metal pur şi incisiv, pasaje rapide şi solo-uri schizofrenice, armoniile uneori bolnave, dar atât de colorate şi marcante combinate cu agresivitatea energică pentru care milioane de fani îi iubesc pe cei patru apocaliptici Californieni.
Slayer au furnizat încă un material corect, lipsit de compromisuri, dar şi de experimente extravagante, un disc agresiv şi dinamic care îşi merită locul în colecţie. Este un disc compact, echilibrat între clasic şi cu experimentele dozate cu mare precizie ca tot ansamblul să sune proaspăt, nou, efectul să fie maxim. Slayer uneori par zgârciţi, nu vin cu materiale lungi, nu-şi risipesc toată muniţia – şi pentru acest material au scris circa 16 piese, dar le-au selectat la sânge – dar ce scot pe piaţă este mereu de calitate.
Şi apropo colecţie, cu doar 29.9 RON albumul, 5 din cele 10 discuri ale trupei („Reign In Blood”, „South of Heaven”, „Seasons In The Abyss”, „Undisputed Attitude” şi „Diabolous In Musica”)  acum pot fi cumpărate din Metalhead Shop iar „Christ Illusion” la preţul de 39.9 RON.

SLAYER_WORLD_PAINTED_BLOOD

„World Painted Blood” începe cu un scurt intro misterios ce mi-a amintit de „Hell Awaits”, apoi piesa se aşează pe un  tempo tipic trupei, Araya scuipă textul, mesajul se înşurubează instantaneu: „World Painted Blood, No Sanctuary!” Dacă la început abordarea este minimalistă, chitara sună uşor sârmos, tobele puţin înfundate, piesa creşte în intensitate, sunetul se deschide treptat şi devine brutal. Pasajul schizofrenic de solo este mai lent, într-o notă mai modernă, aşezată între riff-uri tăioase, „povestea” spusă de Araya pe o voce umană colorează interesant piesa, dar nu taie deloc din agresivitate: cel mai mare duşman al omului este omul şi lumea o distrugem fără să clipim chiar şi pentru preamărirea egoului nostru.
„Unit 731” trece ca un glonţ, chiar dacă Slayer nu o să se mai întoarcă la masacrele ce marcau era „Hell Awaits”/”Reing in Blood”, este o piesă rapidă şi în forţă, Lombardo rupe tobele, solourile sunt schizofrenice şi sfâşie, tema – războiul – este aproape un laitmotiv al trupei, dar face parte din cotidian şi realitatea imediată, nu trece zi fără conflicte armate pe această planetă, sângele stropit pretutindeni nu mai este o imagine şocantă ci culoarea obişnuită a lumii în care trăim.
Cu un solo dezlănţuit trec direct în „Snuff”, o piesă perfectă, dezlănţuită şi într-un ritm şi mai alert cu solo-uri strălucite şi riff-uri pregnante, Slayer dau dovadă de multă prospeţime şi energie debordantă. „Killing is my future, murder is my future” – încă o secvenţă din mintea întunecată, ascunsă a… omului.
„Beauty Through Order” este o piesă balansată, apăsată, brutalitatea poate fi exprimată nu doar prin viteză şi Slayer au mai dovedit nu o dată că reuşesc să creeze atmosferă şi la „foc redus”, piesa are răsturnări şi schimbări de teme, este o perlă ce aminteşte de perioada „Seasons In the Abyss”, un amestec terifiant de brutalitate şi demenţă cum numai Slayer reuşesc să zugrăvească.
„Hate Worldwide” vine ca o torpilă pe ritmul tradiţional, presărat cu aceleaşi solo-uri ucigaşe şi riff-uri simple, dar incisive, răsturnări şi dezlănţuiri, un manifest scuipat de Araya împotriva instituţionalizării uri sub mantaua religiei, omul se dovedeşte mereu inventiv când vine vorba de distrugere şi răstălmăceşte orice şi totul…
„Public Display of Dismemberment” menţine dezlănţuirea în forţă, ritmul alert, riff-ul are o coloratură interesantă, macină neiertător, ruperile, pasajele mai lente sunt tăioase, grave, solo-urile au acea notă de delir caracteristică, Lombardo face risipă de energie, sfâşie tobele.
„Human Strain” este o compoziţie lentă, în nota modernă, aduce elemente ce au intrat în repertoriu cam de la „Diabolus In Musica”, tema este uşor stranie, bolnăvicioasă, dar pregnantă şi expresivă, o pată colorată pe disc, bine aşezată în ansamblu.
„Americon” are o abordare „anthem” în manieră Metal – evident – riff-ul te prinde, culoarea adusă şi de pedala wah pe alocuri împrospătează tonul şi riff-urile, trece natural în solo-uri, ritmul nu este alert, dar are balans şi apăsare, strigi involuntar cu Araya: „Ameriiiicoon!” America nu mai este tărâmul făgăduinţei, extrapolând ideile: dacă se spune că omul sfinţeşte locul, pare mai valabil şi mai adevărat să afirmi că omul împuţeşte locul…
„Psychopathy Red” readuce parfumul de demult al brutalităţii dezlănţuite, tobele mitraliază neiertător, chitare sfâşie-n carne vie, Araya este dezlănţuit. Micile ruperi, răsturnări doar fac tema de bază să fie şi mai brutală.
Piesele de 3 minute ce caracterizează materialul sunt doze perfecte de agresiune desăvârşite.
„Playing with Dolls” surprinde şi ca titlu şi ca abordare. E o joacă de copil din perspectiva psihopatului, tema se agravează, trupa se dezlănţuie, viitorul sună sumbru. Nu este o piesă rapidă, dar cu atât mai gravă. Mereu mi-a plăcut Slayer în această tonalitate, m-au fermecat cu îmbinările de agresivitate şi armoniile uneori disonante, deşirate, nefireşti dar – paradoxal – cursive şi pe care numai iei reuşesc să le aşeze cu atâta naturaleţe în portativ. Wish you were in Hell…
„Not of This God” pune punct brutal la coada materialului într-o măcinare tradiţională cu un pasaj brutal şi modern la jumătatea piesei, condimentate cu chitarele schizofrenice şi riff-uri groase.

Slayer îşi păstrează tronul, nu există pretendenţi cu şanse, doar urmaşi şi copiatori.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nrf1SCvnM5g&feature=related]

Introducing… CYCLER!

Posted on by — 2 Comments ↓

Cybermental 4 e pe rol… Rock’N’Roll… 🙂  În fiecare zi găsiţi ceva nou pe noua pagină a festivaluli.  Azi – pentru cei care încă nu-l cunosc – îl puteţi urmării pe CYCLER (…şi merită vizitată şi pagina MySpace) în acţiune la ediţia de anul trecut.

The boys makes some noise… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pYLYFDui27g]

Cybermental.4

The Real Thing: Faith No More, 15 august, Polivalenta din Bucureşti

Posted on by — 4 Comments ↓

Când în final după beri şi bârfe cu prietenii la o terasă din parcul Tineretului am intrat în Polivalentă, pe scenă vocal/basist-ul Petar Mladenovski al trupei Superhiks încerca să convingă publicul puţin şi vizibil dezinteresat că suntem acolo în seara aceea nu doar pentru Faith No More ci pentru toate formaţiile de pe afiş. Coverul super Ska la „Ace of Spades” a mişcat cât de cât audienţa, dar trupa din Macedonia nu a reuşit să mobilizeze mai mult de o mână de oameni. Amestecul de Ska, Hardcore şi Punk cu elemente balcanice sună foarte bine, trupa cântă impecabil, dar când lumea aşteaptă Faith No More, orice efort pare inutil.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aSwIrBAYL7Y]

O fi vara, o fi concediile, o fi numărul mare de concerte, o fi preţul biletelor uneori cam ridicat, o fi faptul că Faith No More s-au reunit după o pauză de 11 ani şi n-au scos nimic nou pe piaţă, habar n-am pe cine şi de ce să dau vina, dar cam dezarmant de puţină lume în Polivalentă pentru o formaţie atât de mare şi importantă…
Undeva citeam că au fost cam 4000 de oameni, o fi fost, dar jumătate erau cu invitaţie şi de la „presă”, aş fi foarte curios, efectiv câte bilete s-au vândut… Şi da, recunosc, şi eu cu invitaţie am ajuns, chiar sunt complet falit acum şi mi-au curs băluţele şi după un tricou, dar 60 RON, de unde frate?!
Adică lumea se plânge că a picat (şi) Rock City Open Air-ul, dar din tot ce am auzit, s-au vândut cam 600 de bilete, adică pentru un eveniment de amploare cum se dorea a fi acest festival, zero barat… Am mai spus şi o să mai tot spun asta: la concertele din Bucureşti, jumătate din public vine din „provincie”, aşa se adună în funcţie de trupă între 2000 şi 5000 de oameni, dar degeaba ne tot rupem în figuri, public plătitor, oameni care bagă mâna-n buzunar şi plătesc biletul, sunt cam puţini… Pitiţi după un nick, pe forumuri şi bloguri cam mulţi eroi, da’ la coadă la casa de bilete: pauză. Aşa că – ştiu, iar supăr doi-trei „rocăraşi” – dar: ciocul mic. Avem exact concertele pe care le merităm şi dacă sunt trupe care pentru 1000-2000 de oameni nu consideră că merită să se obosească şi – mai ales – nu-şi acoperă cheltuielile unui spectacol, eu înţeleg perfect situaţia.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6vvKnCbyp98&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&playnext=1&playnext_from=PL&index=2]

Şi au intrat pe scenă Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum, Jon Hudson şi Mike Patton. Patton a interpretat rolul deja consacrat de bătrânel (simpatic) sprijinit în baston şi piesa celor de la Peaches & Herb, „Reunited” sună şi se potriveşte perfect formaţiei.
Programul a fost cel consacrat tot turneul, sper să nu-mi scape ceva, adică o piesă-două sau să nu încurc ordinea pieselor, dar cam aşa a fost: Reunited, From Out of Nowhere, Land of Sunshine, Caffeine, Evidence, Surprise! You’re Dead!, Last Cup of Sorrow, Cuckoo for Caca, Easy, Epic, Midlife Crisis, I Started a Joke, The Gentle Art of Making Enemies,  Malpractice, Be Aggressive, Ashes to Ashes, Just a Man, Chariots of Fire/Stripsearch şi bis-ul consacrat încă din era clasică: We Care a Lot. Adică am avut de toate pentru toţi, cum ne-a „păcălit” Patton, bine informat, şi manele: Just a Man. 😆 N-au lipsit succesele Easy (cover Lionel Richie) şi I Started a Joke (cover Bee Gees), hiturile proprii ca Midlife Crises, Last Cup of Sorrow sau Epic, dar şi piese mai „ciudate” ca Land of Sunshine sau Caffein. Şi nici idioţii n-au lipsit: cineva la auzul “manelelor” din dialogu’ lui Patton, a aruncat în el cu un pahar cu bere (parcă)… Mai vin peste 20 de ani! Da’ Patton a trecut cu eleganţă peste incident… Apropo: cam mulţi bodyguarzi şi la acest eveniment. Mulţi şi…
Trupa a cântat excepţional, din păcate sunetul a fost aproape dezastruos: tobele lui Mike Bordin se pierdeau sub restul instrumentelor şi basul lui Billy Gould rar ieşea la suprafaţă. Sunetul a fost tare, dar difuz, parţial de vină fiind şi sala propriu-zisă, inadecvată concertelor, dar nici cel de la mixer nu s-a străduit suficient… Dacă până acum aveam ceva rezerve faţă de chitaristul Jon Hudson, acum m-a convins 100%, se încadrează şi s-a integrat perfect în grup, abia aştept un disc nou de la ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8HsKFiW2zJU&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&index=10]

Faţă de acum 11 ani când i-am văzut la Budapesta, au avut mult mai mult nerv, energie şi poftă de cântat, Patton şi-a confirmat genialitatea şi a fost şi rămâne unul din cei mai complecşi şi talentaţi vocali. Sper totuşi să nu îngroape şi proiectele Tomahawk, Fantomas sau Peeping Tom…cum a îngropat Mr. Bungle-ul.
A fost o seară de vis, Faith No More au clasă, au vitalitate, creează magie, sper să-i văd şi peste 10 ani, dar şi până atunci cât mai des… acesta a fost “the real thing”. 🙂

4117212330323536

Seara nu s-a terminat acolo, a urmat o noapte lungă, se spune albă, dar a fost destul de… neagră. 😆 Ideea e: nu beţi tequila. A doua idee, dacă beţi tequila, nu stringeţi cu bere. Şi a treia ideea: dacă totuşi beţi tequila şi stingeţi cu bere, nu o faceţi cu sete şi… fără număr. 😆 Şi da, e bună tequila, dar nu după o seară udată cu multă-multă bere…. 😆
Am ajuns şi am adormit într-un tramvai şi am visat că-mi voi schimba viaţa…
Schimb viaţa mea de căcat pe viaţa mea bună… 😆 Pierdut vremurile bune, ofer recompensă găsitorului…  😆 etc etc etc

Sunt momente în viaţă când pierzi direcţia, când nu cauţi nimic sau când nu găseşti nimic şi nu este nimeni acolo când te trezeşti într-un tramvai la un capăt de linie pierdut pe câmp… Nu mai caut nimic şi nu mi-am mai aprins o ţigară de două zile. Poate mai târziu sau… poate nu. 🙂

Da, sunt bine şi o iau de la capăt. Încă un tequila, vă rog! Este luni dimineaţa, ce pana mea! 😆

04

A-HA – Foot of the Mountain

Posted on by — 14 Comments ↓

Sunt cel puţin două piese A-HA pe care nu cred că este cineva pe planeta aceasta să nu le fi ascultat măcar odată: „Take On Me” şi „Crying in the Rain”. Trioul Norvegian înfiinţat în 1982 de vocalul Morten Harket, chitaristul Paul Waaktaar-Savoy şi clăparul Magne Furuholmen au rezistat mai bine decât probabil şi-ar fi imaginat şi producătorul John Ratcliff când i-a cunoscut la Londra.
Albumul de debut, „Hunting High And Low” este lansat de Warner în 1985 şi s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. Single-ul „Take On Me” şi s-a vândut la fel de bine ca albumul, video-clipul inovator, cu personajele desenate, la a treia ediţie a MTV Video Awards-ului din 1986 a fost nominalizat la 8 secţiuni şi a câştigat 6 din ele şi nu în ultimul rând, „Take On Me” este una din cele mai prelucrate piese, un şir lung de formaţii au preluat-o şi reinterpretat-o. Discul de debut mai conţine câteva piese de succes: „The Sun Always Shines on T.V.”, „Train of Thought” şi „Hunting High and Low”, toate lansate şi sub formă de single-uri.
Norvegienii au abordat genul Synthpop folosindu-se de elementele New Wave şi Pop Rock-ul erei Post Punk, accentul principal punându-se pe vocea lui Morten Harket, pe melodia bogată şi armonioasă, o caracteristică generală pentru formaţiile nordice. Muzical, stilistic, A-HA combină elementele Rock, chitara, ritmurile incisive cu elementele soft, clapele şi chitara acustică, construcţiile de sintetizatoare din New Wave şi refrenele groase, puternice caracteristice Pop Rockului cu mult gust şi bun simţ.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9AXNBR2smPY&feature=fvw]

„Scoundrel Days” apare în 1986, s-a vândut în circa 6 milioane de exemplare, materialul are un sunet mai Rock, chitara are mai mult spaţiu, piese de succes sunt „I’ve Been Losing You”, „Cry Wolf”, „Maybe, Maybe”, şi „Manhattan Skyline”.
În 1998 apare al treilea album „Stay On These Rods” şi vânzările scad la „doar” 4 milioane. Single-urile sunt „Stay on These Roads”, „The Blood That Moves The Body”, „Touchy!” şi „You Are the One”. Piesa „The Living Daylights” este inclusă în coloana sonoră a filmului James Bond din 1987.
1990 aduce albumul „East of the Sun, West of the Moon”, un material mai întunecat, oarecum o îndepărtare de la linia originală, dinamică şi luminoasă a formaţiei. Materialul s-a vândut în circa 3 milioane jumătate de exemplare, single-ul de succes fiind faimoasa „Crying in the Rain”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=K7cUP97Psyw]

„Memorial Beach” este lansat în 1993, s-a vândut în doar 1,2 milioane de exemplare şi în ciuda unor piese reuşite ca „Dark Is the Night for All”, „Move to Memphis” sau „Angel in the Snow”, discul trece oarecum neobservat. Sonoritatea devine mai întunecată, se îndepărtează uşor-uşor de zona convenţională de Synthpop, dar nu devin suficient de Rock ca să-şi atragă şi un alt public – la fel de conservator.

În 1994 trupa decide să ia o pauză şi fiecare membru se concentrează asupra unei activităţi solo. Se reunesc cu ocazia spectacolului decernării Premiului Nobel pentru Pace din 1998 (premiaţi fiind John Hume şi David Trimble, doi politicieni Irlandezi), unde cântă din nou piesele care i-au consacrat: „The Sun Always Shines on TV” şi „Summer Moved On”.
„Minor Earth Major Sky” apare în 2000, este o întoarcere la stilul trupei iniţiale, un Synthpop curat, adus la zi şi mai luminos ca anterioarele două discuri. Albumul a fost primit pozitiv atât de public, cât şi de critica de specialitate, s-a vândut în aproape 3 milioane de exemplare şi a produs câteva single-uri de succes: „Minor Earth Major Sky”, „Velvet”, „Summer Moved On” şi „The Sun Never Shone That Day”.
În 2002 este lansat ultimul album pentru Warner, „Lifelines” cu două piese de succes: „Forever Not Yours” şi „Lifelines”.
„How Can I Sleep with Your Voice in My Head” este lansat anul următor, un disc live, imprimat în turneul din 2002, urmat şi de colecţia de single-uri din 2004 „The Definitive Singles Collection 1984–2004”.
Albumul „Analogue” lansat în 2005 şi single-ul „Analogue (All I Want) este un nou succes major ca cele din anii ’80. Noua casă de discuri a norvegienilor este Universal-ul.

A-Ha - Foot of the Mountain (2009) Front

Pe 19 iunie 2009 a fost lansat cel de-al nouălea album A-HA „Foot of the Mountain”. Cele 10 piese noi reaşează stilul caracteristic formaţiei într-un ambalaj sonor mult mai modern, elemente de Trance şi beat-urile moderne se îmbină excepţional şi cu mult bun gust cu notele şi abordarea caracteristică formaţiei. Este un disc uşor dulce-amar, relaxant, dar şi plin de sensibilitate. Single-ul „Foot of the Mountain” este deja un nou succes şi tot materialul este echilibrat şi aproape oricare din celelalte 9 piese pot devenii noi single-uri. Într-o lume uşor tipizată, mecanică şi axată pe reţete de succes şi clişee, este reconfortant să asculţi un material electronic care are şi mult-mult suflet şi muzica curge cu naturaleţe.
Nu ştiu câte milioane este posibil să mai vinzi dintr-un disc în era glorioasei descărcări de pe internet, dar mă bucur că A-HA au rezistat şi din când în când ne mai furnizează câte un material îngrijit şi de calitate. Tot mai puţini o fac… Undeva totuşi soare străluceşte tot timpul. Nu, nu neapărat la televizor. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HbG69SAZUKw]

A-HA Site Oficial

download shit. pay for art.

Posted on by — 12 Comments ↓

„I’m a big rock star
My sales have tanked
But I still got you
Thanks
Download this
Sounds like shit

Keep on bloggin’
‘Til the power goes out
Your battery’s dead
Twist and shout…

There’s a bailout coming but it’s not for you” (Neil Young)

Cu asta am terminat ieri, de aici plec astăzi. Descărcatul (ilegal) dăunează grav…cui?

Tot e valul acesta de Michael mania, albumul său „Thriller” din 1982 s-a vândut în peste 100 de milioane de exemplare. Astfel de performanţe comerciale sunt practic imposibile în era descărcatului de muzică de pe internet.
Mi-am amintit de Ayo care la B’estfest a cântat „music should be free” (muzica ar trebuii să fie liberă). Oare s-a referit să fie gratuită?
Apoi mi-am amintit de la ce a plecat conflictul Limp Bizkit – Metallica: în 2000 turneul „Back to Basics” al celor din Limp Bizkit a fost sponsorizat de Napster, o reţea de file sharing pe care Metallica tocmai o dădu-se în judecată, a fost era în care Lars Urlich avea pata pusă pe descărcatul ilegal şi piraterie şi credea că el este salvatorul industriei muzicale. Sau se gândea la bătrâneţe şi s-a gândit că nişte milioane în plus nu le strică…
Procesul împotriva Napster a început în decembrie 1999 şi s-a terminat în septembrie 2001, Napster a căzut la încelegere cu reprezentanţii Recording Industry Association of America să achite 26 milioane de dolari pentru drepturi de autor utilizate ilegal şi încă 10 milioane avans pentru activitatea viitoare în care Napster a încercat să comercializeze mp3-urile şi astfel să intre-n legalitate. Traficul a scăzut drastic şi în septembrie 2002 Napster a falimentat.

pirate bay 01

Cel mai nou proces este cel intentat de Warner sitului Pirate Bay, unul din cele mai mari situri de torrente. Verdictul dat de Curtea din Suedia pe 17 aprilie, i-a condamnat la plata a 30 milioane de coroane şi administratorii sitului au primit câte un an de închisoare.
Interesant în decizia curţii este justificarea: „complicitate la încalcarea dreptului de autor” şi nu „încălcarea drepturilor de autor”, altfel spus, vinovaţi sunt toţi utilizatorii, adică un număr impresionat, circa 20 de milioane de persoane. Nu a fost anunţată în schimb nicio măsură de suspendare sau închidere a sitului.

Unul din cele mai utilizate situri este Demonoid. Pe Demonoid găsiţi multe lucruri mai vechi şi multe înregistrări la calitate maximă (flac). Pe lângă materialele piratate, pe prima pagină sunt artişti care îşi promovează materialele în mod gratuit, am descărcat şi ascultat astfel multe formaţii interesante despre care altfel nici nu aş fi ştiut.

Un alt site interesant este mp3Nova. Pe de o parte muzica este sortată pe categorii ceea ce uşurează mult căutarea, pe de altă parte oferă două variante: descărcarea ilegală şi descărcarea legală, contra-cost. Are cam multe reclame…enervante.

Probabil cel mai folosit site este portalul IsoHunt. IsoHunt este un program gen Google care caută pe toate siturile fără înregistrare materialul.

Descărcatul ilegal afectează indiscutabil industria muzicală şi cinematografică. Şi asta se regăseşte şi în calitatea produselor. Este inevitabil. Cel mai afectaţi sunt artiştii tineri, cei la început de drum care încă nu au un fundament solid, n-au apucat să-şi facă o bază financiară. Metallica sau U2, Madonna şi în general artiştii care au apucat şi era pre-internet sunt mult mai puţin afectaţi de piraterie.  Au un brand deja impus pe piaţă, chiar dacă vânzările au scăzut dramatic faţă de anii ’80 când pirateria era mult mai puţin răspândită, oricând umple stadioanele, au turneele sold-out, vând merchandise-uri, au contracte de sponsorizare avantajoase.
O formaţie, un artist care abia acum porneşte la drum nu găseşte nici sponsori, nu are banii necesari pentru a se auto-produce la un nivel profesional şi nici nu are cum să umple nici măcar un club, să trăiască din încasările din urma vânzărilor de bilete.
Cântatul este o pasiune, o faci din plăcere, dar implică costuri şi sacrificii.
Nu era simplu să depăşeşti nivelul de „garaj” nici în anii ’80, dar acum este şi mai dificil şi publicul – în mod paradoxal – în loc să vină în susţinerea noilor artişti, le îngreunează şi mai mult ascensiune.

Varianta promovării gratuite.
Nu eşti trupă dacă n-ai pagină MySpace sau – mai nou – Twitter. Multe formaţii s-au lansat şi s-au impus prin pagina MySpace, situl s-a corporatizat şi acum este şi casă de discuri, situl fiind pepiniera principală, locul de descoperire a noilor talente. Trupe ca Hollywood Undead sau Job For A Cowboy s-au impus prin acest site, le-a folosit drept trambulină.

Un alt caz interesant este Nine Inch Nails. De când au scăpat de contractul de disc care se pare că-i stătea ca un nod în gât lui Trent Reznor, noile materiale pot fi descărcate gratuit de pe situl formaţiei.  Pentru fanii adevăraţi, trupa scoate şi varianta tradiţională de CD în ediţie limitată, să răsfoieşti cărticica, să primeşti bonusuri… este o delicatese. 🙂

Tot Nine Inch Nails au creat un site adiţional, NIN Remix, unde pun la dispoziţia utilizatorilor track-urile de studio individuale şi oferă posibilitatea ca acestea să fie remixate. Trent a promis că va fi lansat un CD cu remixurile cele mai reuşite, pe site pot fi încărcate şi ascultate.

Ultimul album Radiohead „In Rainbows”, putea fi descărcat opţional gratuit sau contra cost de pe situl formaţiei.
Noul şi mult aşteptatul album Alice In Chains este promovat cu single-ul „A Looking In View” ce poate fi descărcat gratuit de pe situl formaţiei.

Industria muzicală este în impas şi artiştii au viaţă tot mai grea.
Eu descarc tot ce prind, ascult şi ce-mi place merg şi-mi cumpăr. În funcţie de buget. Discurile artiştilor români care îmi plac le cumpăr fără să clipesc, nici nu le caut pe internet.
Cred că mp3-urile ne conferă posibilitatea de a alege în cunoştinţă de cauză. N-ai să bagi mâna-n buzunar pentru un disc care are 2 piese faine şi restul este umplutură. Mp3-urile în final obligă şi artiştii să menţină ştacheta ridicată, piaţa este supra-saturată, ambalajul sau eticheta nu mai vinde chiar orice.
Artiştii merită şi trebuie susţinuţi! De suferit, cel mai mult suferă “industria”. Într-un viitor poate o să asistăm la eliminarea intermediarilor, a caselor de producţie şi al caselor de discuri, adică a… profitorilor. 🙂

Odată cu Michael Jackson a murit şi era mega-starurilor, a mega-producţiilor. Poate că este timpul să revină muzica în centrul atenţiei ci nu… producţia. Ultimul său album, “Invincible” din 2001 în ciuda mega-producţiei şi a promovării printr-un video-clip excentric şi costisitor (“You Rock My World”) abia a produs vânzări de 10 milioane în întreaga lume şi a rezistat puţin în clasamentele de specialitate…

Am mai vorbit despre asta, prin scăderea vânzărilor, accentul iar cade pe concerte/turnee. Nu ne iubeşte nici Metallica, nici Madonna mai mult ca acum 10 ani, doar că acum contează – financiar – fiecare spectacol în plus şi astfel şi România, Bucureştiul, a intrat în circuitul internaţional şi avem şi noi ocazia să ne vedem artiştii preferaţi la noi acasă. 🙂

Download shit. Pay for art!

(piesele mele noi, dar şi tot albumul “Frust-rated XXX” al formaţiei Nation’s Slum, piese cu Pansament şi multe alte proiecte, pot fi ascultate şi descărcate din mp3-playerul de AICI. gratuit 🙂 download shit! ha ha ha ha! 😛  )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]

Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Trupa a fost înfiinţată în 1985 la Berklee College of Music din Boston de John Myung, John Petrucci and Mike Portnoy sub numele de Majesty. Când prin ’92 au făcut furori cu piesa „Pull Me Under” de pe albumul „Images and Words”, pe mine nu m-au dat pe spate. Nu-mi plăcea nici vocea lui James LaBrie, nici piesele complexe, pline de elemente foarte tehnice şi solo-uri de virtuozitate. Totul îmi suna a demonstraţie, uşor a circ şi fără sens. Bun, daţi drumul la înjurături.
Premergător albumului de debut şi-au schimbat numele în Dream Theater fiindcă o formaţie din Las Vegas funcţiona deja sub numele de Majesty şi i-a ameninţat cu proces. Formula formaţiei s-a modificat pe parcurs. Primul solist vocal, Chris Collins a fost înlocuit cu Charlie Dominici apoi de la al doilea lor album cu James LaBrie sosit din formaţia Glam Metal White Rose. La clape Kevin Moore a fost schimbat de Derek Sherinian şi din 1997 formula formaţiei s-a stabilizat prin venirea lui Jordan Rudess.
Mie îmi place cel mai simplist, cel mai direct şi mai Metal album al lor, de mulţi hulitul „Train of Thoughts” din 2003 şi două din bootleg-urile oficiale, „The Number of the Beast” din 2005 şi „Dark Side of the Moon” din 2006, primul conţine cover-uri Iron Maiden, al doilea este re-interpretarea albumului genial al celor din Pink Floyd.
Albumele lor sunt destul de diferite chiar dacă la bază toate sunt un Rock Progresiv, influenţele majore fiind King Crimson şi Rush. La presiunea casei de discuri EastWest pe albumul „Falling Into Infinity” a fost adus ca producător fabricantul de şlagăre americane Desmond Child (co-autorul primului mare succes Bon Jovi „You Give Love a Bad Name” şi omul din spatele multor alte succese de top de la Aerosmith sau KISS la Cher şi Ricky Martin). Piesa „You Not Me” a fost o încercare de a penetra radiourile comerciale, tot albumul fiind împins spre o zonă mai „uşoară” şi trupa a fost refuzată să scoată un disc dublu ce ajungea la 140 de minute.
„Scenes from a Memory” din 1999 este un disc conceptual complex, „Six Degrees of Inner Turbulence” din 2002 este un material colorat pe care influenţele Progresive şi cele din Metal se combină impecabil, pe „Octavarium” din 2005 stilul formaţiei se cristalizează, se aşează pe acest făgaş între Rockul Progresiv tradiţional şi combinaţia de elementele din Metal-ul modern. Formaţia ajunge la maturitate.
Toţi membrii formaţiei sunt foarte activi şi implicaţi şi în alte proiecte, trebuie amintit măcar proiectul Liquid Tension Experiment în care alături de Mike Portnoy, Jordan Rudess şi John Petrucci este implicat basistul din King Crimson Tony Levin.

„Black Clouds & Silver Linings” este al 10-lea album al formaţiei şi a fost lansat pe 23 iunie, săptămâna aceasta ajungând în fruntea clasamentului Billboard la secţiunea albume Hard Rock surclasând coloana sonoră a filmului „Transformers: Revenge Of The Fallen” şi albumul Chickenfoot.

dream-theater-black-cloud-and-silver-linings

„A Nightmare to Remember” are nu mai puţin de 16 minute, deschide albumul într-un ton sumbru ce aminteşte de Black Sabbath, chitara vine cu riff-uri în forţă, toba loveşte în forţă şi sună plin. Pasajele de Metal sunt încheiate într-un ton ce aminteşte de momentele bune ale celor din Queensryche şi trupa trece în zona Rush cu o alunecare elegantă şi bine legată. De remarcat soloul de clape al lui Jordan Rudess şi tonurile colorate folosite. După solo-urile intercalate de clape şi chitară, revine Metal-ul în forţă, colorat cu pasaje Hard şi ruperi cu clapa. Ascultând şi re-ascultând tot discul, este piesa care mi-a plăcut cel mai mult, este foarte dinamică, pasajele sunt bine legate, are coerenţă şi nerv, nu există timpi morţi.
„A Rite of Passage” are doar 8 minute jumătate, este o altă compoziţie semnată de John Petrucci, are nervul care le cam lipseşte în ultima vreme celor din Queensryche, combină cursiv riff-urile Metal cu un refren gras, melodios şi orchestrat mai amplu. Intervenţiile lui Jordan Rudess amintesc ca ton şi partitură de Deep Purple şi perioada „Perfect Strangers”. Alternanţa pasajelor în forţă cu cele de natură mai progresivă şi Hard au dinamică şi Jordan Rudess iar are un solo schizofrenic cu tonuri demenţiale.
„Wither” este o piesă lirică de 5 minute şi jumătate, probabil compusă sub deviza „radio friendly”. Viorile îngroaşă refrenul, în centru este vocea lui James LaBrie, orchestraţia este discretă. Nu este o piesă rea, dar nici ceva deosebit, ieşit din comun, „respectă” reţeta tradiţională.
„The Shattered Fortress” este partea finală a suitei „Twelve Steps” începută cu primele trei părţi în „The Glass Prison” pe albumul „Six Degrees of Inner Turbulence” urmat de „This Dying Soul” pe „Train of Thought”, „The Root of All Evil” pe „Octavarium” şi „Repentance” de pe anteriorul material „Systematic Chaos”.
Piesa are aproape 13 minute şi este împărţită pe 3 subcapitole, „Restraint”, „Receive” şi „Responsible” şi este o compoziţie Mike Portnoy. Este tot o piesă dinamică având în centru elementele de Hard şi Heavy colorate cu momentele Progresive, riff-urile sunt moderne, groase, clapa are acel iz Deep Purple, dar şi „scăpările” avangardiste şi tonurile futuristice.  Dialogul chitară/clapă are cursivitate, schimbările de ritm şi teme curg constructiv, momentele de acalmie sunt alternate cu exploziile zgomotoase. John Petrucci trece din pasajele de solo tradiţionale la abordări moderne şi în forţă a la Dimebag cu multă uşurinţă.
„The Best of Times” este o piesă semnată tot de bateristul Mike Portnoy, o compoziţie lirică ce sare de 13 minute. Este o piesă frumoasă, are câteva răsturnări în forţă ce îi conferă şi dinamică, să nu credeţi că am ceva cu piesele lente, dar parcă nici această melodie nu convinge foarte tare, în ciuda întinderii sale este destul de comercială, nota dramatică şi refrenul în crescendo şi „luminos” se completează plăcut, dar…cam atât.
„The Count of Tuscany” este compusă de John Petrucci şi cu cele aproape 20 de minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe album. Începe tot în notă lirică şi cu un solo de chitară, apoi trec într-o temă ce aminteşte din nou de canadienii de la Rush, o construcţie progresivă zemoasă, clapa şi chitara se completează armonios, toba şi basul constituie un fundament ritmic solid şi colorat. Combinaţia dintre pasajele moderne şi tradiţionale, alternanţa momentelor sumbre cu pasaje mai luminoase, mai melodice, au devenit caracteristice formaţiei, uneori devin uşor previzibile, uneori mai lasă uşor un gust de calcul matematic şi nu neapărat de inspiraţie artistică, dar de multe ori execuţiile de virtuozitate şi unele solo-uri sau soluţii inspirate reuşesc să atenueze acest sentiment şi să salveze imaginea de ansamblu. Piesa este ruptă cu un pasaj aerisit ce aminteşte puţin de Pink Floyd-ul din ultima perioadă şi momentul de respiro cu pasajul de trecere acustică rezolvă frumos şi această piesă.

„Black Clouds & Silver Linings” este un disc de calitate avânt toate elementele pentru care Dream Theater sunt iubiţi şi apreciaţi. Discul a fost produs de Mike Portnoy şi John Petrucci şi mixat de Paul Northfield, omul care a lucrat şi cu Rush, Queensryche, Asia, Ozzy Osbourne, Alice Cooper,  şi Suicidal Tendencies.
Albumul a fost lansat în format de CD simplu, vinil dublu şi Ediţie Specială cu 3 discuri.
Discul doi conţine 6 coveruri dintre care 2 sunt instrumentale (King Crimson „Larks’ Tongues in Aspic, Part Two” şi Dixie Dregs „Odyssey”), mi-a plăcut mult „Stargezer”-ul celor din Rainbow şi „To Tame A Land” al celor de la Iron Maiden şi mai este o piesă a formaţiei Zebra („Take Your Fingers From My Hair”) şi un colaj Queen.
Discul trei conţine variantele instrumentale şi pe alocuri modificate ale celor 6 piese ale noului material.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WV-f4IJScPY]

B’estfest: lume bună, muzică bună, festivaluri, snobi

Posted on by — 17 Comments ↓

Este peste mână să scrii despre un eveniment la cald. Lucrurile nu sunt încă foarte aşezate, rişti să uiţi ceva, mai e şi mahmureala… ok!
Să amesteci sarea cu zahărul nu este cea mai bună idee. Dacă la „Rock the City” Queensryche şi Limp Bizkit au încăput pe aceeaşi scenă şi afiş, în fapt, un Metalist conservator niciodată nu o să meargă la un concert de Rap Metal. La un festival cum este B’estfest, treburile sunt şi mai complicate. Mă agăţ de un gând de-a lui Berti Barbera din suplimentul revistei „Sunete”: lumea bună are legătură cu muzica bună? Nu cred. „Lumea bună” cu mici excepţii înseamnă-n fapt snobi. Sunt feţele care apar la toate concertele pe locurile scumpe de VIP nu de dragul muzicii ci de dragul imaginii. Concertele au devenit un fel de Mall-uri culturale unde „dă bine” să te afişezi şi să fi văzut. Dar ce înseamnă muzica bună? Nimic. Pentru fiecare din noi altceva. Şi revin la B’estfest: este un cocktail şi dacă „barmanul” nu se pricepe, te alegi cu durere de cap.
Trebuie să o contrazic pe Laura Coroianu: n-am văzut fan Marilyn Manson sărind la Wu-Tang Clan şi nici raperi dând din cap la Manson. Ba, chiar s-au împărţit pumni şi picioare şi puţin a lipsit de la o bătaie generală. Am fost acolo.
Afişul de anul acesta este parcă şi mai pestriţ. Patrice, Snails, White Lies, The Killers, Les Elephants Bizarres, Ayo, Polarkreis 18, Motorhead, Moby, AB4, Funkstar de Luxe, Gabriela Cilmi, Alternosfera, Oceana, Orbital, Klaxons, Franz Ferdinand, Persoana, The Mood, Gravity Co., Looptroop Rockers, The Ting Tings, The Charlatans, Santana… Brrrrrrr! Are cineva un Antinevralgic?

2009_bestfest

Se puteau împărţii cât de cât artiştii pe căprării, dar probabil ideea era de a atrage un public cât mai larg, deci şi…pestriţ. Cred că organizatorii au încercat să facă profit cât mai mare cu o investiţie cât mai mică…

Bun. Să vă povestesc în linii mari ce a fost ieri, 2 iulie, la B’estfest.
Am ajuns când a urcat pe scenă Ayo. Nu cântă rău, seamănă mult cu Tracy Chapman, se potrivea într-un club, nu pe scena mare a unui festival.
Polarkreis 18 cică cuceresc topurile cu piesa „Allein Allein”, eu nu i-am văzut, nu i-am auzit până ieri seară şi n-am pierdut nimic. În program scria despre „ritmuri distorsionate, riff-uri de chitară şi sonorităţi electronice”, ce am auzit eu, a fost o trupă Disco/New Wave cu sound de anii ’80. Poate tot într-un club, într-o sâmbătă seara dansantă, se potrivesc, dar am rezerve.
Motorhead au început cu „Iron Fist” şi au încheiat după o oră cu trio-ul criminal „Killed By Death”, „Ace Of Spades” şi „Overkill”. Între, Motorhead a funcţionat impecabil, a mers ca un accelerat. Au fost piese din toate perioadele: de la „Stay Clean”, „Metropolis” sau „Just Another Perfect Day” la  „Going To Brazil”.   Ştiu, sunt eu conservator în anumite privinţe, ador era „Ace Of Spades” şi formula de atunci, dar Phil Campbell şi Mikkey Dee au fost parteneri perfecţi pentru veteranul Lemmy. Despre Mikkey a spus Lemmy că este cel mai bun baterist din lume şi la ce a bătut pe „Overkill”, pot spune că este un tobar rapid, precis şi cu mult nerv. A fost solo de tobe, de chitară, un show Rock tradiţional, poate uşor de uzură. Lemmy evident nu are entuziasmul de acum 40 de ani, dar vizibil se simte încă bine pe scenă.
Nici nu se stinsese ultimul acord de chitară din „Overkill” când pe scena alăturată a pornit primul acord din programul Moby.
Moby a venit cu o trupă beton, a sunat brici şi a avut un program care a acoperit toată gama de sonorităţi şi stiluri pe care artistul le-a abordat de-a lungul timpului. De la piesele cu notă lirică, la Rock, Funk şi Disco, Moby şi trupa lui au cântat impecabil. A fost „Pale Horses”, „Extreme Ways”, „It’s Raining Again”, „In My Heart”, „We Are All Made of Stars”, „Natural Blues”, „Bodyrock”, „Why Does My Heart Feels so Bad” şi „Lift Me Up”. La „Bodyrock” Moby la salutat pe Lemmy, a afirmat că este o onoare să fie pe aceeaşi scenă cu Motorhead.

Organizarea a fost bună, lucrurile au mers şnur. Sunetul a fost foarte tare – mai ales la Motorhead – dar nu şi foarte bun. La Motorhead chiar a sunat înghesuit, aglomerat, inexplicabil având în vedere că era vorba despre un trio, adică bas, tobă, chitară şi două voci. Sunetistul lui Moby a dat volumul general mai jos şi a sunat mult-mult mai bine. Nu mi-a plăcut că în timp ce cântau Polarkreis 18, pe scena alăturată se regla chitara pentru Motorhead. Denotă lipsă de respect şi bun simţ. Am înţeles că totul era calculat la minut, dar parcă 10-15 minute de respiro între programe era bine venit. Cum spuneam, nu se terminase ultimul acord din Motorhead şi s-a suprapus primul acord din programul Moby.
Motorhead au cântat corect, dar nu se compară cu prestaţia lui Alice Cooper de acum doi ani.
Moby a fost extraordinar, păcat că mulţi rockeri au plecat sau au luat în derâdere show-ul, dar asta se întâmplă când faci astfel de evenimente amestecate şi încerci să le legi cursiv, nu delimitezi spectacolele.

Alt aspect enervant este durata show-urilor: au fost spectacole „de buzunar”, de carte de vizită, nişte preview-uri ci nu concerte adevărate. Motorhead au cântat o oră şi cinici minute, Moby o oră şi zece minute. La „Rock the City” – de exemplu – am avut o oră jumătate de Limp Bizkit cum scrie la carte. Gustul acesta amar l-am simţit şi acum doi ani la Manson… care tot o oră a cântat. Ar fi de preferat show-uri complete şi artişti mai puţini. Părerea mea. Din fericire, nici Motorhead, nici Moby nu s-au jucat de-a bis-ul şi au profitat la maxim de ora avută la dispoziţie…

Dincolo este altfel: mergi la un festival, vezi 10-20 de formaţii, vezi ce-ţi place apoi când vine turneul oficial, mergi şi vezi show-ul complet… La noi festivalurile ţin loc de show-uri şi rămânem doar cu aperitivul…

Publicul pestriţ… nu mi-a plăcut atitudinea unora de a fluiera la Polarkreis 18 şi a scanda “Motorhead!”. Nu-ţi place ceva, mergi şi bei o bere.  Sau un suc. 😛 Eu asta am făcut. Am băut 3 sau 4…  (beri) ha ha ha! 😛 (nu înţeleg nici pe cei care vin la un concert sau festival şi se îmbată crâncen… ce rost mai are să dai banii şi pe un bilet dacă tot nu apuci să vezi/asculţi nimic? [ “mahmureala” mea vine din oboseală, nu mai am 18 ani şi 12 ore de stat în “zgomot” m-a cam terminat…] )

Despre amestecul de genuri muzicale: nu amestecul este ceea ce m-a intrigat cel mai tare ci calitatea unor artişti selectaţi.

Mulţi rockeri s-au supărat pe Moby fiindcă Motorhead a cântat în “deschidere”… Aşa sunt festivalurile de acest gen. Alice Cooper nu s-a simţit jignit acum doi ani fiindcă a cântat înainte de Wu-Tang Clan şi Marilyn Manson… Cum nici săracii Polarkreis 18 nu au ales ei să cânte înainte de Lemmy…

Mai este o chestie: am auzit un zvon conform căruia anul acesta artiştii români nu sunt plătiţi. Motivul este… criza. Eu zic că asta e o mare porcărie!

Preţul biletului poate că este cel mai mic în comparaţie cu alte festivaluri din Europa, în schimb să dai 10 RON pe 3 mici, 2 felii de pâine şi o lingură de muştar, parcă e cam mult. Sau 5 RON pe o clătită mică, 10 pe una mare… sau un pahar cu suc (cald) pe jumătate gol tot 5 RON… Berea era rece, dar parcă uşor acrişoară… tot 5 RON evident.

Cu toate că am plecat înainte de 11, n-am mai prins nicio maşină, am dat banii pe taxi. Degeaba organizare bună în interior dacă nu se leagă şi de infrastructură urbană. Într-un oraş mare şi împrăştiat cum este Bucureştiul, nu poţi lăsa mii de oameni în stradă să se descurce… Părerea mea.

După Fred Durst şi Lemmy şi Moby au spus că avem o ţară frumoasă, suntem un public minunat şi că vor revenii. Eu nu zic nu! Un prieten îmi spunea că la anu’ sigur va fi Limp Bizkit la B’estfest… 🙂 Prefer să-i văd într-un show individual. Pe fiecare din ei.

Am fost şi-n Suburbia la after-party-ul neoficial. Muzica a bubuit, barmanii au fost foarte amabili, rockerii cam puţini. Am ascultat de la Soulfly, Pantera, Metallica sau Motorhead trecând prin Judas Priest, Iron Maiden, Manowar, Type ’O Negative până la Whitesnake, Scorpions, Guns’N’Roses, Twisted Sisters şi… Rammstein. La trei dimineaţa se zguduia podeaua de la „Cowboys from Hell”, la 5 fără un sfert când am părăsit clubul, mai erau doar 4 rockeri dintre care 2 dormeau… Program încărcat, concert după concert şi mai e şi Aftershock-ul cu Manowar, Holyhell, Thunder Storm, Nexsus, Trooper şi Ulytau.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=N_UGFLT0VMY]

P.S.

N-am făcut poze fiindcă mi-am lăsat aparatul foto acasă după experienţa neplăcută de la “Rock the City”.

Despre prima zi a festivalului – numită în mod idiot ziua zero – găsiţi un blog fain şi fotografii la Roxanne.