Săpând după ceva interesant am găsit acest „resolve[d]” semnat Absolace. Cu toate că-mi amintesc de o grămadă de „chestii”, nu seamănă concret cu nimic, totuşi dacă ar fi să pomenesc nume aş spune Tool/A Perfect Circle şi Alice In Chains iar ce fac cei patru se încadrează în zona Progresiv/Experimentală a muzicii Rock/Metal.
Anul acesta i-am descoperit pe Orphaned Land trupă din Izrael care ne-a şi vizitat şi au cântat în cadrul festivalului Sonisphere, am avut o formaţie din Cairo – Destiny In Chains – , din Chile au „aterizat” Industrial Company Inc. , D’espairsRay ne-au introdus în lumea samurailor Rock şi am avut o mică revelaţie cu Apollo 18 din Republica Coreea.
Absolace sunt o gaşcă din Dubai, Emiratele Arabe. 🙂
Acest detaliu exotic evident mi-a sporit curiozitatea, dar dincolo de acest aspect ce fac Absolace şi acest „resolve[d]”, albumul lor de debut, merită toată atenţia.
Trupa îi are în centru pe bateristul Greg Cargopoulos şi chitaristul Jack Skinner. Greg a cântat la chitară, bas şi la tobe în diferite trupe din Dubai, concerte la care ca spectator a participat şi Jack. În 2006 Greg pleacă în Australia pentru a se alătura formaţiei Percuto şi la revenirea în Dubai în 2007 începe colaborarea cu Jack şi astfel pun bazele formaţiei Absolace. Experienţa bogată acumulată de Greg în cântările live este complementată de interesul lui Jack în muzica Jazz şi ce-i uneşte pe cei doi este pasiunea pentru acelaşi gen de Rock/Metal progresiv, experimental. Lor li se alătură un amic din copilărie al lui Greg, Kyle Roberts, un producător muzical cu experienţă şi tot odată clăpar şi dezvoltator de plug-in-uri audio, sound-designer şi samplerist. Componenţa trupei este completă cu cooptarea vocalului Nadim Jamal, „importat” din Beirut, Liban.
Lucrul la album începe în septembrie 2008 cu imprimarea tobelor şi adăugarea la acestea a clapelor şi samplerelor de către Roberts care are o experienţă vastă şi-n post-procesare, producţie şi compunerea de coloane sonore. În paralel Nadim scrie versurile şi îşi construieşte partiturile vocale, abordarea s-a fiind influenţată primordial de artiştii din zona Seattle şi în primul rând de Alice In Chains iar textele sale dezbat subiecte predominant legate de relaţii dificile, conflicte interumane, subiecte bazate pe experienţa personală.
Imprimările finalizate în 2009 iau calea Suediei unde-n celebrul Fascination Street Studio din Orebro, cunoscutul producător Jens Bogren (între multe alte materiale el este cel care a mixat şi ultimul material semnat Soilwork „The Panic Broadcast”) pentru a da „faţa” finală a materialului.
În 2010 formaţiei s-a alăturat şi Read more Absolace – resolve[d] (2010)
Progresiv
Univers Zero – Clivages (2010)
Univers Zero – Site Oficial
Univers Zero – MySpace
Pe belgienii din Univers Zéro – spre ruşinea mea – până acum o săptămână i-am ratat deşii cu o întrerupere între 1987 şi 1999 ei activează începând din 1974.
Trupa înfiinţată de bateristul Daniel Denis a debutat cu albumul „1313” în 1977 urmat de unul din discurile considerate printre cele mai întunecate create vreodată, „Heresie” din 1979. Un an mai târziu este lansat „Ceux du Dehors”, material mai luminos şi pe aceeaşi linie, grupul iniţial aproape în totalitate acustic devine tot mai electric şi sunt scoase încă trei materiale: „Crawling Wind” (1983), „Uzed” (1984) şi „Heatwave” (1986).
M-am ferit să spun ce cântă belgienii. Este muzică de cameră modernă cu infuzii Jazz, Rock şi Dark, „dark” (întunecat) fiind şi oarecum cuvântul cheie. Printre influenţe primordiale pomenesc de Bartók şi Stravinsky, dar şi mai puţin celebrul compozitor belgian Albert Huybrechts.
La sfârşitul anilor ’70 se raliază mişcării Rock in Opposition (RIO) iniţiată de trupa britanică Henry Cow, alături de formaţiile Stormy Six (Italia), Samla Mammas Manna (Suedia) şi Etron Fou Leloublan (Franţa), mişcare avangardist-progresivă ce îşi propunea contracararea expansiunii muzicii comerciale şi al Punk-ului.
După 1987 Daniel Denis lucrează pe cont propriu, scoate două albume solo şi-n final se alătură formaţiei franceze Art Zoyd în timp ce foştii săi colegi în mare parte se grupează sub numele de Present.
Univers Zéro revin în 1999 cu albumul „The Hard Quest”, urmat de „Rhythmix” (2002), „Implosion” (2004) şi „Relaps” (2009), dar şi un material live scos în 2006.
Anul acesta au lansat noul album „Clivages” şi Read more Univers Zero – Clivages (2010)
Pain Of Salvation – Road Salt One (2010)
Mă gândeam ascultând noul Pain Of Salvation că nu ştiu ce mănâncă, ce beau suedezii ăştia, dar parcă nu ştiu nici o trupă proastă de-a lor. Că vorbim de Pop – Abba -, de Pop-Rock – Roxette -, de Metal-ul marca Gothenburg – At the Gates, In Flames, Dark Tranquility, etc -, de aşa numitul Rap Metal – al căror regi incontestabili sunt Clawfinger – sau de Rock, Metal Progresiv cum sunt aceşti Pain Of Salvation, sunt toate trupe una şi una.
Şi uite aşa mi-am amintit şi de standardul de suedeze blonde… să-mi mai luminez niţel ziua. 😀
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sGbgITz_KVY&feature=related]
Băieţii s-au cuminţit de la anteriorul – şi genialul – „Scarsick” (2007). „Linoleum” ce prefaţa albumul Read more Pain Of Salvation – Road Salt One (2010)
Shining – Blackjazz (2010)
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=1eXUjfVPkGk&feature=related]
Rafturi ticsite cu marfă.
Consumism şi produse. Capcana cercului vicios.
Sortate, ambalate, aranjate. „…totul e minunat!”
Diferă culoarea, mărimea, eventual preţul. Ofertă specială: două la preţ de unul. Conţinutul? Dubios. Dar cui îi mai pasă? Vin ca pe bandă rulantă. Cumpărăm şi consumăm.
– Vai ce drăguţ! Îmi place movul şi… e aşa pufos!
O da. „Detergentul pentru rufe curate”. Păcat că ale mele – al dracului! – sunt mai tot timpul murdare.
Etichete. „Conţine gluten”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Iqn2QMD3ZSE&feature=related]
Sau Sindromul Read more Shining – Blackjazz (2010)
Cathedral – The Guessing Game (2010)
„dacă aceasta este realitatea, vâră-ţi-o…
eu mă duc să pictez ceva în beznă…”
Au trecut 19 ani, dar parcă ieri am ascultat „Forest of Equilibrium”, albumul de debut al proiectului Cathedral pus la cale de Lee Dorrian care tocmai părăsi-se Napalm Death-ul şi s-a combinat cu Garry ‘Gaz’ Jennings (ex-Acid Reign) şi Mark ‘Griff’ Griffiths (fost rodie al trupei Carcass). Între timp s-au vânturat mulţi prin trupă, alături de Dorrian a rămas doar Jennings…
Recunosc, la aceea vreme ascultam alte muzici, era momentul de glorie al Grunge-ului, descoperisem trupele Electro-Industriale, Doom/Stoner-ul produs de proaspăta gaşcă al lui Dorrian nu era printre preferatele mele, muzica lor era extrem de lentă, apăsătoare, aproape sinistră.
Ieri mă văicăram că nimic din ce am ascultat din produsele noi nu m-a convins, am „săpat” după noutăţi şi am găsit câteva discuri cel puţin interesante. Şi fiindcă tot suntem la „guessing game”, aţi ghicit, noul Cathedral Read more Cathedral – The Guessing Game (2010)
Freak Kitchen – Land of the Freaks
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fRGtY_gvvYE]
Gaşca s-a înfiinţat încă-n 1992 la Gothenburg în Suedia şi actualul material este al 7-lea lor album.
Din trio iniţial au făcut parte Mattias “Ia” Eklundh – voce şi chitară, Christian Grönlund – Bas şi voce şi Joakim Sjöberg – tobe şi voce. În anul 2000 ultimii doi au fost schimbaţi de Christer Örtefors – bas şi voce şi bateristul Björn Fryklund.
Muzica lor pendulează între Heavy Metal şi Hard Rock condimentat cu multe elemente Progresive şi o abordare extrem de tehnică. Chitaristul Mattias Eklundh are viteza şi abordarea în forţă a lui Yngwie Malmsteen şi tehnica, abordarea mai subtilă a lui Satriani şi este celebru pentru folosirea unor obiecte inadecvate – cum ar fi vibratorul – la interpretare, vezi Paul Gilbert (Mr. Big) şi bormaşina. Fiind un trio, nu vă aşteptaţi la monumentalismul unor Dream Theater, pe de altă parte experimentează cu o gamă mult mai colorată de stiluri muzicale, se aventurează în zona Blues, Jazz, Country, Pop şi World Music cu multă dezinvoltură. Poate şi această abordare colorată, amestecul de abordări clasice a la Led Zeppelin sau Deep Purple cu momente mult mai incisive, mai Heavy Metal şi aventurarea mult şi în afara zonei Rock, îi face mai puţin comestibili pentru un public mai larg. Dacă ar fi să-i compar cu alte formaţii, cel mai mult mi-au amintit de americanii din King’s X.
Probabil cel mai colorat material al lor de până acum este „Freak Kithchen” din 1998.
Pe noul disc au invitat şi doi muzicieni indieni, V. Selvaganesh şi Neyveli S Radhakrishna, astfel muzica lor a prins o aromă orientală, interesantă şi – zic eu – bine venită.
Materialul lansat pe 21 octombrie 2009 conţine un nou set de 12 piese colorate. Avem Hard Rock, avem Heavy Metal, un strop de Jazz, avem teme orientale şi multă chitară de la riff-uri simple şi tăioase la solo-uri complexe a la Satriani şi Vai. Au momente geniale şi au piese sau pasaje mai puţin reuşite, nu ştiu dacă cineva îi poate iubii în totalitate şi probabil fiecare îi va aprecia – sau dimpotrivă – pentru o altă latură a lor.
Mie mereu mi-au plăcut trio-urile, pentru un Rock sănătos teoretic nici n-ai nevoie de mai mult decât de tobe, bas şi o chitară coioasă. Însă când vrei să extinzi aria explorărilor muzicale, uneori pentru un trio devine mai dificil să acopere toată plaja de sunete. Poate la asta s-au gândit de această dată şi suedezii şi astfel au mai adus doi muzicieni indieni să le coloreze albumul. O mişcare fericită şi eficientă, inedită oarecum pentru o trupă progresivă, dar suficient de Metalică şi definitiv mai proaspătă şi mai vie decât recurgerea la (tot mai „tradiţionalele”) samplere şi sintetizatoare.
Textele abordează teme diferite, majoritatea de actualitate, cu multă critică socială.
Discul începe în forţă cu „God Save the Spleen” ( 😛 ) şi tema este evident transplantul, experimentele genetice şi traficul de organe. Abordarea uşor cinică, cu note umoristice a unor subiecte grave mi-a plăcut. Piesa în sine este un Heavy clasic fără deviaţii, interpretat cursiv, din punctul meu de vedere chitara putea să aibă un ton mai vânjos, parcă nu muşcă suficient.
„Hip Hip Hoorah” este un coctail mai ameţitor, elemente Jazz şi Pop sunt abordate într-o manieră Rock, dar destul de lejer şi apar şi condimentele orientale, se schimbă mai multe teme şi ritmuri, este interesant, dar nu şi foarte convingător.
„Teargas Jazz” este una din piesele foarte reuşite, o construcţie care la bază are armonii orientale la care au adăugat ingenios elemente Rock şi Jazz, fuziunea a reuşit, rezultatul este foarte organic şi viu.
„Sick ? (Death by Hypochondria)” revine în zona mai tradiţională, este un Hard Rock abordat incisiv, împrospătat cu intervenţii mai Heavy şi cu pasaje mai moi, mai melodioase.
„OK” este un alt moment plăcut, o piesă lirică, într-o abordare a la Faith No More, vocea puternică a lui Mattias Eklundh aminteşte uşor chiar de maestrul Patton, este un trip construit pe o temă simplistă, un Pop de anii ’70-’80 re-ambalat cu mult gust şi revigorat de un strop de Jazz, o nuanţă fină orientală şi abordarea Rock.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VzjtwfX5Fdg&feature=PlayList&p=9C1FD077B98E5E76&playnext=1&playnext_from=PL&index=3]
„Honey, You’re a Nazi” este un Heavy Metal convenţional, abordat tehnic în modul caracteristic formaţiei, are dinamică, incisivitate, am totuşi aceeaşi rezervă: chitara are un ton prea rotund, mai aproape de sonorităţile hard Rock decât de grosimea riff-urilor Heavy Metal şi asta estompează mult din impactul lor.
„The Only Way” este unul din momentele mai neinspirate, este o baladă Hard’N’Heavy aproape neglijabilă, anii ’80 au abundat în astfel de piese şi sunt suficiente mult mai reuşite.
„Murder Grupie” are un ton mult mai modern, mai grav, ritmurile sunt mai complexe, mai incisive, schimbările explozive, fazele Heavy se împletesc dinamic cu momentele degajate, cu iz oriental şi coloratură de Jazz. Pasajul de solo aminteşte izbitor cu momentele strălucitoare a lui Steve Vai, chiar şi elementele orientale şi aranjamentul uşor Jazz şi alăturarea elementelor în forţă faţe din această piesă una din cele mai reuşite de pe disc.
„The Smell of Time” combină pasajele lirice şi cele în forţă, se menţine în zona Heavy, este o compoziţie complexă şi bazată pe tehnicitate, dar cam atât sau doar atât. Faptul că chitaristul Mattias Eklundh dispune şi de o voce puternică şi expresivă oricum este un mare plus pentru trupă.
„One Last Dance” suprapune ingenios armoniile de sorginte orientală cu temele Heavy, pasajele calme sunt alăturate intervenţiilor energice, piesa curge-n valuri oscilante, are dinamică, are atmosferă, abordările foarte tehnice au şi rezonanţă, feeling, este încă una din piesele bine nimerite.
„Do Not Disturb” aminteşte de un alt trio faimos, canadienii Rush, sound-ul şi abordarea lor de la mijlocul anilor ’70. Este o piesă aerisită, degajată, proaspătă prin simplitate.
„Clean it Up” închide materialul în tonuri Heavy, atât piesa cât şi vocea mi-a amintit de Dio de la mijlocul anilor ’80. O piesă energică, aşezată, într-un tempo mediu, aş spune că este aproape un clasic, unul uşor întârziat, dar plăcut ca amintire ruptă din anii ’80.
E un disc care merită o şansă, mai multe ascultări, mie mi-a plăcut pofta lor de experimentare şi faptul că au ieşit din tiparele conservatoare, caută şi aduc elemente proaspete, nu repetă neinspirat doar clişeele la modă. Poate că şi mai mult curaj şi o rupere mai reliefată de ce înseamnă tradiţionalism le-ar cristaliza şi sunetul şi le-ar putea aduce un public mai bine definit. Sau nu.
Devin Townsend (Project, The) – Ki şi Addicted
Pe Devin l-am remarcat în ’93 pentru aptitudinile sale vocale extraordinare dovedite pe albumul „Sex & Religion” al lui (Steve) Vai. O voce atât de colorată şi puternică este rară în lumea muzicii şi Devin la doar 21 de ani a dat dovadă de mult talent şi maturitate.
Dar Devin nu este „doar” un solist extraordinar, este compozitor, chitarist şi producător extrem de activ. După albumul şi turneul „Sex & Religion”, Devin a mai „tras” o tură alături de The Wildhearts pe post de chitarist, apoi a colaborat în proiectul IR8 al lui Jeson Newsted ca-n 1994 să pornească propriul său proiect: Strapping Young Lad şi a lansat albumul de debut „Heavy as a Really Heavy Thing”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LeG-6bpeUkA&feature=related]
S.Y.L. este un proiect experimental şi zgomotos, un Metal extrem, dar cu rădăcini Heavy Metal cochetând cu elemente de Industrial şi Noise. Au urmat încă 4 albume: „City” (1997), „Strapping Young Lad” (2003), „Alien” (2005) şi „The New Black” (2006).
Dar în paralel are suficient timp şi energie să colaboreze cu o serie lungă de artişti de la Steve Vai, Front Line Assembly, James Murthy, The Wildhearts, Stuck Mojo, Skinny Puppy, Paradise Lost, Soilwork, Lamb of God, Gwar la Zimmer’s Hole, Darkest Hour, Frygirl, Sir Millard Mulch, Unit:187, Just Cause, Evenlight, December, Ten Ways from Sunday, Removal, etc.
În 1996 lansează şi un proiect (Pseudo) Punk Rock, Punky Brüster şi albumul „Cooked on Phonics”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BcfDxq8Zw5A]
Seria albumelor solo începe cu „Ocean Machine: Biomech” în 1997. Cu aceste materiale se îndepărtează treptat de zona Heavy Metal-ului, sunt discuri mai experimentale, un amalgam de Hard Rock, Rock Progresiv şi muzică ambientală în procentaj foarte diferit în funcţie de material. De exemplu „Devlab” (2004) şi „The Hummer” (2006) sunt strict ambientale, faţă de celelalte discuri unde apar şi elemente de Rock: „Infinity” (1998), „Physicist” (2000), „Terria” (2001), „Accelerated Evolution” (2003), „Synchestra” (2004) şi „Ziltoid the Omniscient” (2007).
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nrxmrS9FIzc]
În toamna anului 2006 soţia lui Devin naşte un băieţel şi Devin decide să-şi suspende activitatea muzicală şi să-şi petreacă timpul alături de familie. Se tunde şi se lasă de băut şi de fumat. Nu mai compune, dar lucrează în continuare ca producător şi este o perioadă de redefinire artistică.
Cam de la sfârşitul anului 2007, începutul anului 2008, începe din nou să compună şi până la finele anului are aproape 60 de piese noi. Astfel ia naştere un nou proiect: The Devin Townsend Project şi ideea unui „pachet” de 4 albume: „Ki”, „Addicted”, „Deconstruction” şi „Ghost”.
„Ki” este lansat în mai 2009, este un material predominant acustic cu infuzii de Jazz, Rock Progresiv şi elemente de Heavy Metal interpretate tot într-o manieră „unplugged”, la „rece”. Este un amestec tonic de rafinament şi subtilitate, de simplitate, pasaje aerisite cu momente mai „zgomotoase”, un oarecare monumentalism paradoxal minimal, presărat cu secvenţe Jazz, construcţii de Rock Progresiv şi Psihedelic sau meditaţii ambientale. „Heaven Send” – o piesă de peste 8 minute – aliniază inventiv toate aceste elemente, „Disruptr” combină riff-uri cu tentă Metalică cu nuanţe de Jazz, „Terminal” este o plutire de aproape 7 minute într-un ambientalism cu note acustice, „Ain’t Never Gonna Win” este un Jazz modern şi experimental, „Coast” este o „pastilă” Psihedelică, dar cu o dinamică tensionată, „Trainfire” are note de Blues şi Musical într-o combinaţie uneori uşor haotică, alteori minimalistă, „Gato” are „răutate” în riff-uri, vocea lui Devin este agresivă şi asta într-o interpretare acustică sună al dracului de incitant! „Quiet Riot” aminteşte de Pink Floyd-ul de la începuturi, „Ki” este un moment relaxant de ambiental acustic cu accente Jazz şi Psihedelic a la King Crimson, „Lady Helen” este o baladă reconfortantă, „Winter” o escapadă acustic-ambientală şi „Demon League” un experiment minimalist, aerisit.
„Ki” este un material straniu, dar genial. Nu-mi place să dau note, dar acest disc merită un 10 plus şi cu siguranţă este printre cele mai bune albume lansate anul acesta, dar nu numai. Muzica de calitate nu are vârstă, nu este legată de timp.
Nu este un disc uşor de catalogat, dar este cu certitudine muzică de calitate, o fereastră larg deschisă spre experimente progresive şi un posibil viitor, în mod surprinzător, un viitor impregnat profund cu aroma trecutului şi al momentelor de geniu din anii ’70-’80 al Rock-ului Psihedelic şi Progresiv. Trecutul este istorie şi poate că a venit timpul să (şi) învăţăm ceva din istorie… 🙂
Urmează şi un turneu unde cântă alături de Between the Buried and Me, Cynic şi Scale the Summit.
Pe 17 noiembrie urmează să fie lansat „Addicted”, al doilea disc al proiectului.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3DNViR1ZeVU]
„Addicted” este o oglindă a muzicii contemporane (Americane). Este ca şi cum Devin ar fi introdus toată muzica ultimilor ani într-un blender şi ar fi scos de acolo această mixtură groasă şi ameţitoare. Sau cum s-a exprimat Devin: unele pasaje sună ca Meshuggah, altele ca Boney M… 😆 😆 😆 Este încă un experiment atipic, un disc care nu se putea naşte doar într-un laborator atât de complex cum este lumea lui Devin. Nu întâmplător critica la comparat adesea cu Frank Zappa sau Phil Spector.
„Addicted” are note Emo/Screamo, dar cu o întorsătură umoristică, elementele Heavy se transformă-n note… Happy. Muzica este dinamică, dansantă, orientată spre sound-ul modern de club, trei sferturi de oră colorată şi zgomotos ameţitoare. Riff-urile zgomotoase se amestecă cu clape Electro, ritmurile dansante cu tonalităţi Industrial, vocea de multe ori agresivă a lui Devin contrastează perfect cu fineţea timbrului fermecător al olandezei Anneke van Giersbergen (ex-The Gathering). Din trupă mai fac parte bateristul Ryan Van Poederooyen, basistul Brian Waddell şi chitaristul Mark Cimino.
Dacă „Bend It Like Bender!” este un imn numai bun de discotecă, „Univers In A Ball!” are o abordare zgomotoasă, cu riff-uri sfâşietoare şi o atmosferă Cyber-haotică cu note Industrial şi Electro. „Hyperdrive!” este o reorchestrale a piesei de pe „Ziltoid the Omniscient” într-o manieră Electro/Rock, „In-Ah!” este o baladă aproape cuminte, în manieră Emo/Post ce o fi, „The Way Home!” este un Heavy Metal orchestrat straniu, aşezat într-un „pat” Electro/Ambiental cu răsturnări şi momente monumentale, „Numbered!” combină riffurile agresive cu vocile ample şi elementele Electro de la faze aproape Dark la deschideri Trance, adică Devin a experimentat din nou intens, nu a ţinut cont de bariere şi limite.
Experimentul este mai bizar ca precedentele, fuziunea forţată între stiluri poate nemulţumii ambele tabere de asculători, dar pentru urechile deschise la nou, la inedit, sunt o călătorie cel puţin fascinantă. Încă nu ştiu sigur dacă îmi place sau nu „Addicted”, n-am devenit dependent, nu m-a cucerit (încă) la modul la care m-a cucerit precedentul „Ki”. Dar îi mai acord timp. Câteva piese, multe pasaje sunt mai mult decât interesante.
Următorul „Descontruction” este anunţat ca mult mai incisiv, o conexiune spre Strapping Young Lad ca finalul „Ghost” să ne rezerve un trip New Age/Ambiental. Colorat experiment, viu şi inedit, dar extrem de bine venit într-un orizont (muzical) relativ gri şi repetativ.
De urmărit:
Between the Buried and Me
Mereu mi-au plăcut oamenii care au curaj să experimenteze, nu ţin cont de bariere, reguli, au creativitate şi nu se limitează la a urma căile bătute, la a se încadra în cutiuţele bine definitivate, aranjate şi puse-n sertăraşe cu eticheta lipită-n frunte.
Probabil unul din cele mai relevante – şi greu de digerat – exemple este Mr. Bungle-ul lui Mike Patton şi – zilele acestea – am descoperit o altă gaşcă americană, aceşti Between the Buried and Me care abordează de la Metal la Jazz cam orice gen şi reuşesc să le combine organic, fluent, au nerv şi culoare, dincolo de tehnica indiscutabilă au idei şi strălucire.
Nu sunt nici Between the Buried and Me o „gustare” lejeră, cum nici noul album, „The Great Misdirect” nu este uşor de mestecat, digerat. Pentru necunoscători recomand împrietenirea cu trupa prin albumul „The Anatomy of” scos în 2006, un material ce aliniază 14 prelucrări. Lista este colorată, de la „Blackened” (Metallica) sau „Territory” (Sepultura) la „Little 15” (Depeche Mode), piese clasice ca „Bicycle Race” (Queen), „Us And Them” (Pink Floyd) sau „Three of a Perfect Pair” (King Crimson) la piese şi trupe mai puţin cunoscute marelui public ca „Forced March” (Earth Crises), de la „Change” (Blind Melon) şi „Colorblind” (Counting Crows) la „The Day I Tried to Live” (Soundgarden) şi geniala piesă a lui Mike Patton „Malpractice” (Faith No More) sau la „Kickstart My Heart” (Motley Crue), „Cemetery Gates” (Pantera) şi „Geek U.S.A.” (Smashing Pumpkins). Cum se vede, influenţele trupei sunt la fel de multicolore ca muzica pe care o produc, dar prin intermediul pieselor cunoscute parcă şi întâlnirea cu Between the Buried and Me este mai comodă, mai puţin „colţoasă”.
Pare aproape imposibil ca o formaţie să alinieze credibil o listă atât de diversificată de tonalităţi, abordări şi stiluri, dar americanilor le-a ieşit de minune. Aici aş face şi o mică paranteză: America – patria universală a emigranţilor – este cel mai multicultural loc de pe pământ şi asta – măcar artist – le-a adus mari avantaje, infuzia de proaspăt, amestecul de elemente culturale uneori diametral opuse, mereu a adus progres, a favorizat experimentele şi a adus abordările, naşterea genurilor noi.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w_zSpv4g9SU&feature=related]
Trupa s-a format în 2001 în Raleigh, Carolina de Nord, nucleul dur fiind alcătuit din vocalul Tommy Rogers şi chitaristul Paul Waggoner, cei doi cântând împreună anterior şi în formaţiile Prayer for Cleansing, Undying şi From Here On. Au debutat cu un an mai târziu cu albumul auto-intitulat, un material zgomotos de Deathcore/Metalcore presărat cu elemente de Progresiv, un disc ce mi-a trezit amintiri plăcute legate de o altă formaţie americană şi albumul lor de debut din 1993, Cynic şi genialul „Focus” (urmat abia anul trecut de un nou material „Traced In Air” – un material genial!!!). Paralela nu este întâmplătoare, ambele formaţii au rădăcinile în Death, dar şi-au lărgit orizonturile spre Jazz şi Progresiv.
„Between the Buried and Me” conţine 8 piese de-a lungul a 48 de minute, elementele de Metal sunt cele pregnante, dar pasajele de Progresiv aduc şi o coloratură în plus, deschid orizonturi şi creează spaţii aerisite. Trupa dă dovadă de multă tehnicitate, fapt reproşat de unii critici, dar în cazul lor parcă tehnicitatea şi complexitatea nu par simple înşiruiri de virtuozitate, au substanţă, au conţinut.
„The Silent Circus” apare în 2003, fără modificări semnificative, fără mutaţii spectaculoase, este un album la fel de incisiv şi cu sonorităţi pregnante de Death şi Metalcore, poate cu ceva mai multe pasaje experimentale, progresive. Cele 10 piese (plus un track ascuns) se întind pe circa 48 de minute şi oferă încă un set de piese complexe cu o inflaţie de teme şi multe ruperi, schimbări, multă tehnicitate, dar şi suficientă ingeniozitate şi creativitate. Un disc brutal, poate uşor încâlcit, dar interesant, dinamic.
„Alaska” este lansat în 2005 şi aduce şi primele schimbări în componenţa grupului. În locul bateristului Will Goodyear, chitaristului Nick Fletcher şi basistului Jason King vin Dustie Waring – chitară, Dan Briggs – bas şi bateristul Blake Richardson. Materialul aduce şi o oarecare cristalizare muzicală, este un disc mai bine structurat, conţine şi piese scurte şi brutale („Croakies and Boatshoes” 2.22), dar şi construcţii complexe cum este „Selkies: The Endless Obsession”, „Roboturner”, una din cele mai interesante compoziţii „Backwards Marathon” cu inflexiuni King Crimson alăturate unor pasaje brutale şi „Medicine Wheel”– o piesă experimentală şi aerisită. Pe acest disc apar şi momente Doom, dar şi primii muguri timizi de Jazz.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fH72VUa-Fso&feature=related]
În 2006 scot amintitul „The Anatomy of” – un disc surprinzător mai ales din perspectiva unei formaţii atât de incisive, având coloana de bază clar aşezată în zona Death şi Metalcore.
Acesta este şi punctul de cotitură în evoluţia formaţiei, urmează albumul „Colors” în 2007, un disc care aduce în prim plan elementele progresive, infuzia de Jazz, notele de Death şi Metalcore rămân la fel de incisive şi brutale, lipsite de compromis, dar combinaţiile între genuri şi abordări devine mult mai coerentă, mai cursivă, balanţa între elemente se echilibrează, materialul devine mai omogen.
Mike Portnoy (Dream Theater) numeşte „Colors” ca albumul său favorit al anului şi primesc această distincţie şi din partea Ultimate-Guitar.com.
Mulţi i-au comparat cu Dream Theater, totuşi există diferenţe majore. Pasajele de Metal al celor din Between the Buried and Me sunt mult-mult mai brutale şi de asemenea pasajele de progresiv sunt mult mai tradiţionale, mai aşezate, sunt o întoarcere la elementele şi notele anilor ’70. Există asemănări mai ales în ceea ce priveşte tehnicitatea, complexitatea – uneori puţin exagerată în cazul ambelor formaţii – dar tinerii din Between the Buried and Me împing experimentele în ambele direcţii la extreme.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=eZwIjnlfA3g&feature=related]
Noul album, „The Great Misdirect”, lansat anul acesta pe 27 octombrie în primul rând beneficiază de un sunet mult mai curat, un mixaj mai chirurgical şi mai echilibrat ce face ca materialul complex să fie mult mai ascultabil. Muzical formaţia continuă linia materialului precedent – amintita paralelă de la început cu Cynic pare şi mai evidentă – , pasajele progresive, experimentale primesc spaţiu mai larg, apar multe pasaje colorate cu infuzie de Jazz şi coloratură de Psihedelic/Progresiv din anii ’70-’80 ambalate însă într-un sunet şi o abordare modernă. Intervenţiile brutale s-au limitat, în anumite pasaje ele au fost combinate cu temele progresive, melodice, omogenizarea este evidentă şi de bun augur. Cu toate acestea formaţia nu şi-a pierdut din incisivitate, din nerv, dovada cea mai elocventă fiind momentele ucigaşe din deschiderea piesei „Disease, Injury, Madness” urmat de o construcţie progresivă ce ne trimite (iar) înapoi la eternul King Crimson ca momentul calm să fie perturbat din nou de o răsturnare violentă urmată de o incursiune în zona Space Rock a la Hawkwind colorată cu parfumul King Krimson şi un strop de progresie Jazz. Probabil această înşiruire de teme, multiplele răsturnări, schimbările de atmosferă şi abordare, fac formaţia dificil de urmărită pentru mulţi ascultători. Pentru metaliştii conservatori temele progresive şi experimentale sunt prea lungi şi prea numeroase, pentru iubitorii progresivului intervenţiile din zona Death şi Metalcore sunt prea brutale…
„The Great Misdirect” nu este un material simplu, dar dacă-i acorzi atenţia şi timpul cuvenit, se aşează şi îşi dezvăluie coloratura şi profunzimea.
Between the Buried and Me au dat dovadă de consecvenţă, şi-au construit cariera cu sudoare, pas cu pas şi evoluţia, progresia este evidentă, incontestabilă. Cu siguranţă o să mai auzim de ei, „The Great Misdirect” o să le aducă un public mult mai numeros şi asta fără să fi făcut compromisuri, chiar dacă s-au îndepărtat de zona Death/Metalcore.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lXYM82J9pMQ&feature=PlayList&p=3BD7624F86CEE440&index=0]
Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings (2009)
Trupa a fost înfiinţată în 1985 la Berklee College of Music din Boston de John Myung, John Petrucci and Mike Portnoy sub numele de Majesty. Când prin ’92 au făcut furori cu piesa „Pull Me Under” de pe albumul „Images and Words”, pe mine nu m-au dat pe spate. Nu-mi plăcea nici vocea lui James LaBrie, nici piesele complexe, pline de elemente foarte tehnice şi solo-uri de virtuozitate. Totul îmi suna a demonstraţie, uşor a circ şi fără sens. Bun, daţi drumul la înjurături.
Premergător albumului de debut şi-au schimbat numele în Dream Theater fiindcă o formaţie din Las Vegas funcţiona deja sub numele de Majesty şi i-a ameninţat cu proces. Formula formaţiei s-a modificat pe parcurs. Primul solist vocal, Chris Collins a fost înlocuit cu Charlie Dominici apoi de la al doilea lor album cu James LaBrie sosit din formaţia Glam Metal White Rose. La clape Kevin Moore a fost schimbat de Derek Sherinian şi din 1997 formula formaţiei s-a stabilizat prin venirea lui Jordan Rudess.
Mie îmi place cel mai simplist, cel mai direct şi mai Metal album al lor, de mulţi hulitul „Train of Thoughts” din 2003 şi două din bootleg-urile oficiale, „The Number of the Beast” din 2005 şi „Dark Side of the Moon” din 2006, primul conţine cover-uri Iron Maiden, al doilea este re-interpretarea albumului genial al celor din Pink Floyd.
Albumele lor sunt destul de diferite chiar dacă la bază toate sunt un Rock Progresiv, influenţele majore fiind King Crimson şi Rush. La presiunea casei de discuri EastWest pe albumul „Falling Into Infinity” a fost adus ca producător fabricantul de şlagăre americane Desmond Child (co-autorul primului mare succes Bon Jovi „You Give Love a Bad Name” şi omul din spatele multor alte succese de top de la Aerosmith sau KISS la Cher şi Ricky Martin). Piesa „You Not Me” a fost o încercare de a penetra radiourile comerciale, tot albumul fiind împins spre o zonă mai „uşoară” şi trupa a fost refuzată să scoată un disc dublu ce ajungea la 140 de minute.
„Scenes from a Memory” din 1999 este un disc conceptual complex, „Six Degrees of Inner Turbulence” din 2002 este un material colorat pe care influenţele Progresive şi cele din Metal se combină impecabil, pe „Octavarium” din 2005 stilul formaţiei se cristalizează, se aşează pe acest făgaş între Rockul Progresiv tradiţional şi combinaţia de elementele din Metal-ul modern. Formaţia ajunge la maturitate.
Toţi membrii formaţiei sunt foarte activi şi implicaţi şi în alte proiecte, trebuie amintit măcar proiectul Liquid Tension Experiment în care alături de Mike Portnoy, Jordan Rudess şi John Petrucci este implicat basistul din King Crimson Tony Levin.
„Black Clouds & Silver Linings” este al 10-lea album al formaţiei şi a fost lansat pe 23 iunie, săptămâna aceasta ajungând în fruntea clasamentului Billboard la secţiunea albume Hard Rock surclasând coloana sonoră a filmului „Transformers: Revenge Of The Fallen” şi albumul Chickenfoot.
„A Nightmare to Remember” are nu mai puţin de 16 minute, deschide albumul într-un ton sumbru ce aminteşte de Black Sabbath, chitara vine cu riff-uri în forţă, toba loveşte în forţă şi sună plin. Pasajele de Metal sunt încheiate într-un ton ce aminteşte de momentele bune ale celor din Queensryche şi trupa trece în zona Rush cu o alunecare elegantă şi bine legată. De remarcat soloul de clape al lui Jordan Rudess şi tonurile colorate folosite. După solo-urile intercalate de clape şi chitară, revine Metal-ul în forţă, colorat cu pasaje Hard şi ruperi cu clapa. Ascultând şi re-ascultând tot discul, este piesa care mi-a plăcut cel mai mult, este foarte dinamică, pasajele sunt bine legate, are coerenţă şi nerv, nu există timpi morţi.
„A Rite of Passage” are doar 8 minute jumătate, este o altă compoziţie semnată de John Petrucci, are nervul care le cam lipseşte în ultima vreme celor din Queensryche, combină cursiv riff-urile Metal cu un refren gras, melodios şi orchestrat mai amplu. Intervenţiile lui Jordan Rudess amintesc ca ton şi partitură de Deep Purple şi perioada „Perfect Strangers”. Alternanţa pasajelor în forţă cu cele de natură mai progresivă şi Hard au dinamică şi Jordan Rudess iar are un solo schizofrenic cu tonuri demenţiale.
„Wither” este o piesă lirică de 5 minute şi jumătate, probabil compusă sub deviza „radio friendly”. Viorile îngroaşă refrenul, în centru este vocea lui James LaBrie, orchestraţia este discretă. Nu este o piesă rea, dar nici ceva deosebit, ieşit din comun, „respectă” reţeta tradiţională.
„The Shattered Fortress” este partea finală a suitei „Twelve Steps” începută cu primele trei părţi în „The Glass Prison” pe albumul „Six Degrees of Inner Turbulence” urmat de „This Dying Soul” pe „Train of Thought”, „The Root of All Evil” pe „Octavarium” şi „Repentance” de pe anteriorul material „Systematic Chaos”.
Piesa are aproape 13 minute şi este împărţită pe 3 subcapitole, „Restraint”, „Receive” şi „Responsible” şi este o compoziţie Mike Portnoy. Este tot o piesă dinamică având în centru elementele de Hard şi Heavy colorate cu momentele Progresive, riff-urile sunt moderne, groase, clapa are acel iz Deep Purple, dar şi „scăpările” avangardiste şi tonurile futuristice. Dialogul chitară/clapă are cursivitate, schimbările de ritm şi teme curg constructiv, momentele de acalmie sunt alternate cu exploziile zgomotoase. John Petrucci trece din pasajele de solo tradiţionale la abordări moderne şi în forţă a la Dimebag cu multă uşurinţă.
„The Best of Times” este o piesă semnată tot de bateristul Mike Portnoy, o compoziţie lirică ce sare de 13 minute. Este o piesă frumoasă, are câteva răsturnări în forţă ce îi conferă şi dinamică, să nu credeţi că am ceva cu piesele lente, dar parcă nici această melodie nu convinge foarte tare, în ciuda întinderii sale este destul de comercială, nota dramatică şi refrenul în crescendo şi „luminos” se completează plăcut, dar…cam atât.
„The Count of Tuscany” este compusă de John Petrucci şi cu cele aproape 20 de minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe album. Începe tot în notă lirică şi cu un solo de chitară, apoi trec într-o temă ce aminteşte din nou de canadienii de la Rush, o construcţie progresivă zemoasă, clapa şi chitara se completează armonios, toba şi basul constituie un fundament ritmic solid şi colorat. Combinaţia dintre pasajele moderne şi tradiţionale, alternanţa momentelor sumbre cu pasaje mai luminoase, mai melodice, au devenit caracteristice formaţiei, uneori devin uşor previzibile, uneori mai lasă uşor un gust de calcul matematic şi nu neapărat de inspiraţie artistică, dar de multe ori execuţiile de virtuozitate şi unele solo-uri sau soluţii inspirate reuşesc să atenueze acest sentiment şi să salveze imaginea de ansamblu. Piesa este ruptă cu un pasaj aerisit ce aminteşte puţin de Pink Floyd-ul din ultima perioadă şi momentul de respiro cu pasajul de trecere acustică rezolvă frumos şi această piesă.
„Black Clouds & Silver Linings” este un disc de calitate avânt toate elementele pentru care Dream Theater sunt iubiţi şi apreciaţi. Discul a fost produs de Mike Portnoy şi John Petrucci şi mixat de Paul Northfield, omul care a lucrat şi cu Rush, Queensryche, Asia, Ozzy Osbourne, Alice Cooper, şi Suicidal Tendencies.
Albumul a fost lansat în format de CD simplu, vinil dublu şi Ediţie Specială cu 3 discuri.
Discul doi conţine 6 coveruri dintre care 2 sunt instrumentale (King Crimson „Larks’ Tongues in Aspic, Part Two” şi Dixie Dregs „Odyssey”), mi-a plăcut mult „Stargezer”-ul celor din Rainbow şi „To Tame A Land” al celor de la Iron Maiden şi mai este o piesă a formaţiei Zebra („Take Your Fingers From My Hair”) şi un colaj Queen.
Discul trei conţine variantele instrumentale şi pe alocuri modificate ale celor 6 piese ale noului material.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WV-f4IJScPY]
