Care Brahms bre? Fugi de aici frate!
Coaie! Dă muzica mai tare!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qRj35sVWN2s]
Răspunsurile – ca şi voturile noastre – sunt “by default” negative.
Ne scârbeşte politica, nu jucăm la bingo, nu căutăm sticla de juma’ de milion, nu ne place Sexy Brăileanca, eleva porno, fetele nu visează la câte un Irinel, nu ne plac manelele, nu şi nu şi nu.
Atenţie! Se man/mele(şte)! Restu’ e istorie. Sau urmează diseară la Sick Minds 2. 😀
Între popasul „bătrâneilor” ZZ Top şi descinderea lui Blackie Lawless cu W.A.S.P. la Bucureşti, nu putea să pice nimic mai potrivit ca noul material al veteranilor de la KISS, apariţie asupra căreia mi-a atras atenţia Victor.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TgsoJrzplUI]
După 11 ani într-o oarecare penumbră, KISS se întorc cu un nou album. „Sonic Boom” despre care încă de pe acum putem să spunem că este (încă) un clasic. Varianta Deluxe conţine un bonus CD cu 15 cele mai cunoscute piese ale formaţiei, reinterpretate şi până acum disponibile doar pentru piaţa japoneză sub denumirea „Jigoku-Retsuden” şi un bonus DVD cu 6 piese înregistrate live anul acesta într-un concert din Buenos Aires (Argentina).
Pe lângă cei doi veterani ai trupei, basistul Gene Simons şi chitaristul Paul Stanley, la tobe-l avem pe tot atât de veteranul Eric Singer (membru şi-n trupa lui Alice Cooper) alăturat trupei din 1991 şi chitaristul Tommy Thyer venit în 2002 să-l înlocuiască pe Ace Frehley.
Discul, cum spuneam deja, este un clasic, ca şi best of-ul alăturat materialului, trece prin toate abordările, sonorităţile marca KISS, are toate ingredientele ce au făcut din gaşca formată în 1972 la New York pe ruinele trupei Wicked Lester una din cele mai mari branduri Rock americane. KISS nu sunt doar o formaţie de succes, sunt un standard, un prototip şi nu în ultimul rând o industrie. Despre Gene Simons s-a spus – şi cu o oarecare răutate şi aluzie la faptul că este evreu – că reuşeşte să scoată bani din orice şi în cazul KISS, de la tradiţionalele tricouri, afişe, şepci sau insigne, găseşti chiar şi hârtie igienică cu logoul formaţie… 😆
KISS au îmbinat ingenios abordarea Rock al lui Alice Cooper şi elementele de horror show ale acestuia cu sunetul şi imaginea Glam al celor de la New York Dolls, imaginea lor mascată a devenit emblematică, show-urile lor grandioase au impus un nou standard şi aproape că nu există muzician american de Rock sau Metal care să nu-i amintească pe ei ca influenţă majoră. De la Van Halen la Skid Row şi de la Anthrax la Pantera, toată lumea se referă la KISS cu respect, W.A.S.P. n-ar fi existat cu siguranţă fără KISS şi peste ocean să prinzi un loc pe scenă în deschiderea turneelor KISS este echivalentul cu a-l prinde pe Dumnezeu de picioare.
Actualul material este al 19-lea album de studio şi au 8 discuri live, din care merită amintite faimoasa serie „Alive” I şi II din 1975, respectiv 1977, un unplugged foarte reuşit din 1996, materialul simfonic din 2003 „Kiss Symphony: Alive IV” şi ultimul produs, „KISS Alive 35” din 2008.
„Modern Day Delilah” are un parfum tradiţional, strofele ne trimit înapoi undeva în anii ’70, dar refrenul este mai Heavy, sună mai modern, aminteşte de abordarea mai întunecată de pe „Carnival of Souls”. Trupa sună energic şi proaspăt, vocile au forţă, corurile grosime, linia melodică este lipicioasă, chitarele au caracter.
„Russian Roulette” vine-n tonul Hard’N’Heavy al anilor ’80, ne transportă undeva-n ’87 la „Crazy Nights”, strofele sunt energice, refrenul mai melodic şi uşor mai lent, dar este o piesă cu vână, sună familiar şi proaspăt în acelaşi timp.
„Never Enough” este un Rock’N’Roll vesel, paralela cu „Rock And Roll All Nite” este inevitabilă, cucereşte prin simplitate şi energie, cu certitudine în interpretarea altcuiva toate temele acestea ar sună extrem de kitch şi clişeu, dar de la KISS vin natural, este patentul şi lumea lor,
La „Yes I Know (Nobody’s Perfect)” mi-am amintit de AC/DC-ul dinainte de ’80, de feelingul acela relaxat de Boogie, un Rock’N’Roll uşor murdar, în cazul KISS cu un iz Southern, nimeni nu este perfect, dar aşa este firesc, Rock-ul nu este musai să fie încrâncenare, este relaxant să auzi ceva vesel, să simţi nepăsarea, acel „I don’t care” perfect, sentimentul că da, totul este OK şi… it’s only Rock’N’Roll and I like it!
„Stand” este un moment mai colorat, are puţin din tonalităţile uşor Funky, uşor Psihedelice din anii ’70 („Dynasty – 1979) în amestec cu un refren puternic, extrem de lipicios şi cu amprentă Hard’N’Heavy de anii ’80 („Lick It Up – 1983), o combinaţie cursivă de liric şi Rock, aminteşte puţin şi de excelentul re-make al piesei „God gave Rock And Roll to You” (Argent 1973) de pe coloana sonoră a filmului „Bill and Ted’s Bogus Journey” (cine-şi mai aminteşte de film?), piesă şi inclusă şi pe albumul „Revenge” din 1992. Un moment foarte bun şi un (alt) potenţial hit.
„Hot And Cold” menţine viu spiritul Rock’N’Roll, basul bârâie cu nepăsare, ritmul este perfect pentru a te arunca-n maşină şi să fugi pe şosea unde vezi cu ochii. KISS sunt convingători prin lejeritate, naturaleţea cu care şi cele mai simple teme ale lor au prospeţime şi puls, degajează poftă de viaţă şi incită la petrecere.
„All for the Glory” este un imn de muşchetari: „all for one and all for the glory”. Un nou amestec de clasicism din anii ’70 re-ambalat în sonoritatea anilor ’80, tot un simplu Rock’N’Roll, dar zemos, dinamic şi autentic în interpretarea lor.
„Danger US” are un ton mai grav, sunetul este mai tensionat, tema tradiţională este ambalată mai modern, ceva mai incisiv. Vocea uşor răguşită a lui Gene Simons are aceeaşi prospeţime ca acum 30 de ani, corul gros de la refren este puternic, chitarele au nerv. Reţeta nu este nouă, dar rămâne la fel de eficientă.
„I’am An Animal” este şi mai întunecată, ne aduce mai aproape de „Carnival of Souls” şi precedentul „Psycho Circus”, este o piesă într-un tempo aşezat, mediu, dar are apăsare şi greutate, riff-urile sunt mai moderne, atmosfera Heavy.
„When Lightning Strikes” re-destinde atmosfera cu o temă Rock’N’Roll în maniera americană a anilor ’80, putea fi şi pe „Creatures of the Night” sau pe oricare alt album KISS din aceea eră, nu încearcă să reinventeze Rock’N’Roll-ul, dar îl interpretează cu nerv şi naturaleţe.
„Say Yeah” închide discul într-o abordare mai modernă, dar cu aceleaşi amprente tradiţionale, este un Rock pulsant, apăsat, din partea lor chiar şi un refren cu „Yeah, yeah” sună autentic, nu te face să zâmbeşti ci să cânţi cu ei. Momentul acustic, scurta rupere este plăcută şi inevitabil termini audiţia în picioare, dând din cap şi strigând „yeah, yeah”.
CD-ul bonus conţine piesele: „Deuce”, „Detroit Rock City”, „Shout it Out Loud”, „Hotter Than Hell”, „Calling Dr. Love”, „Love Gun”, „I Was Made For Lovin’ You”, „Heaven’s on Fire”, „Lick It Up”, „I Love It Loud”, „Forever”, „Christine Sixteen”, „Do You Love Me”, „Black Diamond” şi „Rock and Roll All Nite”, iar DVD-ul: „Deuce”, „Hotter Than Hell”, „C’mon and Love Me”, „Watchin’ You”, „100,000 Years” şi „Rock and Roll All Nite”.
Un deliciu pentru fani şi un prilej bun pentru cei care eventual încă nu-i cunosc să se împrietenească cu tăticii Rock-ului american.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2w4opXi2yzo]
De gaşca asta americană am dat pur întâmplător pe IsoHunt de unde puteţi descărca tot albumul, este un torent oficial de promovare al Wex Records-ului cu mp3-uri la 128 CBR.
Trupa se află la al 8-lea album (!) şi conform celor spuse se înrudesc cu Ministry, Nine Inch Nails, KMFDM şi pe lângă producţiile personale au apărut pe diverse compilaţii Industrial alături de KMFDM, Bella Morte, Ego Likeness şi Clan of Xymox. Trupa înfiinţată de solistul Patrick D McCormick în anul 2000 în actuala componenţă îi mai are pe: Eric Archer – chitară, John Patrick Berry – bas şi TJ Harmon – vizuale, efecte live, de programare, samplere şi chitare se mai ocupă tot Patrick.
Discografie (albume):
2001 – In Digital Memory
2002 – Art of the State
2003 – The Quiet Game
2004 – The Infinite Sequence
2005 – Falling Into Flight
2006 – Among Ghost Men
2007 – Unhinging The Human Machine
2009 – The Great Collapse
Puteţi asculta muzica lor şi pe pagina MySpace iar pe site-ul oficial găsiţi coperţile, texte şi informaţii în plus despre trupă şi cariera lor.
Muzica lor este dinamică, o construcţie organică între componentele electronice şi chitarele agresive, stilistic se aventurează pe o plajă largă de abordări Industriale, mie mi-au amintit cel mai mult de o altă formaţie americană care ne-a şi vizitat la începutul anilor ’90: Schnitt Acht. Audiţie plăcută!
Toată planeta este-n criză. Ţin minte că Larry Flint (fondatorul revistei Hustler şi nu numai) şi Joe Francis (producător de filme pentru adulţi), de acum un an cereau Congresului American 5 miliarde Dolari pentru salvarea industriei pornografice. Parcă citeam undeva că şi Alina Plugaru, vedetuţa meleagurilor noastre sărace şi mult mai sărăcite, s-a reorientat profesional. Cu atâtea torente şi descărcări ilegale, industria muzicală suferă de mult… Rammstein fac un efort supraomenesc – vezi şi clipul Pussy, ha, ha, ha! – şi încearcă să salveze şi Rock-ul, şi pornografia.
Doamnelor şi Domnilor, la o parte cu timiditatea, jos chiloţii, s-a lansat noul Rammstein! “Porno Is There for Everyone”, pardon, „Love Is There for Everyone”. 🙂 Din titlul original, acel „da” de la final îmi place cel mai mult! „Da, da, da!” Dacă până acum mă încurcam în cutiile Rock Industrial şi Metal Industrial, de azi încolo avem şi Porno Industrial, ha ha ha! 😆
Ca să fie toată lumea fericită, şi nepotul cu furtunu’, şi mătuşica cu casa, ştiţi voi reclama, după scandalosul clip „Pussy” lansat pe situl de Webcam Visit-X , Rammstein scot şi o ediţie limitată la noul material, o cutie ce pe lângă CD include un prea minunat set de vibratoare şi lubrifianţi. 😆
Ştiu, ştiu, toţi rockerii conservatori strigă-n cor „huo!”, eu nu pot să mă abţin să nu zâmbesc măcar şi să nu apreciez umorul din spatele „ambalajul”. Acum ştiu că am să supăr (şi) o duzină de rockeri încruntaţi, dar cu ce ar fi mai penibili Rammstein decât 90% din formaţiile de Black Metal cu un kilogram de vopsea pe meclă şi litrii de ketchup stropiţi pe pereţi? Adică sex fac şi eu – ocazional, de câte ori am ocazia şi de obicei nu cu lumina stinsă – dar nu mi-am turnat niciodată găleata de lavabil în cap şi n-am stropit pereţii cu sos de bulion! 😆 Sau să pomenesc de Manowar cu poantele lor de mare rahat şi costumaţia de piele cu bucii la vedere? Ha, ha, ha! Sau Heil, heil, heil and Ill! 😆 😆 😆
Dar să vorbim de muzică fiindcă dincolo de dildouri, despre muzică este vorba! Noul Rammstein este pe departe cel mai Rock album al teutonilor, în spatele sintetizatorului şi al sampler-urilor, construcţia este foarte tradiţională, muzica are rădăcini clare de Heavy Metal, cu excepţia evidentă a vocii lui Till Lindemann, paralela cea mai la îndemână este Judas Priest, mai exact un Priest undeva la interferenţa dintre „Turbo” şi „Painkiller”. Oi fi eu un bătrân obosit, dar ceva mai Heavy (Metal) ca ce vă povestesc eu acum, nu prea-mi pot imagina. Asta în ansamblu. Pe de altă parte, „Liebe ist für alle da” este cel mai complex şi cel mai colorat, diversificat material Rammstein până-n prezent. N-au ezitat să experimenteze, să „devieze” de la reţetele testate şi sigure, dar cu toate acestea să rămână Rammstein. Multă vreme i-am hulit şi eu pentru „împrumutarea” modelului Laibach, dar admit, Rammstein au metalizat şi germanizat acel prototip şi l-au modelat după chipul şi asemănarea proprie, l-au reaşezat în viziunea personală.
Au trecut patru ani de la „Rosenrot”, au existat tensiuni, frământări şi repetate amânări, dar rezultatul final este un disc modern, dinamic, nu neapărat revoluţionar, dar solid şi de calitate. Ar fi o prostie să ne împiedicăm de vibratoare şi să nu savurăm 46 de minute de Metal dinamic, modern şi de calitate.
Introducerea, „Rammlied”, re-ia riff-ul piesei „Rammstein”, ambalajul este diferit, incisivitatea acelui riff memorabil este integrată într-o construcţie mai amplă, mai grandioasă, risc şi spun: uşor epică. Rammstein au un monumentalism oarecum tipic nemţesc, au abordarea întunecată a lui Wagner, chiar dacă o aplică – tot după un alt tipic german – într-o manieră minimalistă, repetitivă şi-n ritm de marş. Ramm-stein!
„Ich tu dir Weh” (I Hurt You – Te rănesc) continuă cu un riff barosan, clapele colorează şi tensionează simultan, refrenul este mai melodic, mai lipicios, cam lent, dar contrastant şi gras, alternează momentele sumbre cu riff-urile tăioase şi cu pasajele melodice, o fac coerent, cursiv, sunt clişee, dar Rammstein le asamblează convingător.
Am ajuns la „Waidmanns Heil” (Hunter’s Hail/Greeting – Salutul Vânătoresc), aici amintita paralelă Priest este de netăgăduit, un „Turbo” fortificat cu ceva „Painkiller”, riff-urile sunt mai ferme, mai lineare şi cu sunet mai la zi, dar au forţa şi construcţia tradiţională din Heavy Metal, tobele rup, este imposibil să rămâi pasiv la asalt şi la elanul, energia degajată. Probabil una din cele mai bune piese de pe disc.
„Haifisch” (Shark – Rechin) schimbă tonalitatea, intră în zona Synthpop, are aşa o reverberaţie Depeche, sau mai degrabă Paradise Lost din perioada „Host”, dar clapa este clar Depeche, ritmul foarte teuton, chitara vine cu o notă de (Pop/Power) Punk şi cu acorduri la rece, adică fără efect, este ceva diferit, inedit, nu sună rău, dar sună uşor ciudat, pe ultimul album Duman sunt piese de genul acesta, nu de la Rammstein aşteptam asta, dar îmi plac surprizele şi Rammstein şi în ipostaza aceasta inedită, se descurcă exemplar.
“B********” (Bückstabü) începe extrem de Industrial, este totul distorsionat, filtrat, tras prin efecte, murdărit şi zgomotos. Pică la fix puţină hârâială, toba are nerv, bubuie din nou sănătos, chitarele sună gros, nervos, Lindemann trece de la vorbit la grohăială impunătoare şi la refren (aproape) cântă, piesa rupe, este un „anthem” Rock cu toate ingredientele de rigoare.
Parcă Oliver Riedel – basistul – spunea că unica piesă de pe disc care-i displace este „Frühling in Paris” (Springtime in Paris – Primăvară la Paris). Cum mă aşteptam, este balada de serviciu, nu-i rea deloc, un mare atu este faptul că nu este un clişeu tipic, are câteva pasaje chiar nimerite şi umorul, ironia vine cu invocarea Piaf: Je Ne Regrette Rien – aruncată printre rânduri. Sincer, mă temeam de ceva mult mai nasol! 😆
„Wiener Blut” (Viennese Blood – Sânge Vienez) nu este cover Falco! 😆 Heavy Metal-ul tumultuos se amestecă cu experimentalism Electro/Industrial, momentele răvăşite de riff-uri sunt aşezate lângă pasaje contorsionate şi tulburi de electronică şi tensiune. Tensiune este cuvântul caracteristic, este de remarcat cum exprimă cu mijloace diferite aceeaşi stare.
Şi am ajuns la ce ne doare (pe noi bărbaţii) cel mai tare: Pussy!
„Too big, too small,
Size does matter after all.
Zu groß, zu klein,
Er könnte etwas größer sein.
Merzedes-Benz und Autobahn,
Alleine in das Außland fahren,
Reise, Reise, Fahrvergnügen
Ich will nur Spaß, mich nicht verlieben
Just a little bit…
Just a little bitch!
You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick.
So take me now before it’s too late
Life’s too short, so I can’t wait.
Take me now, oh don’t you see,
I can’t get laid in Germany.”
Piesa e un imn clar, are la bază o schemă Heavy Metal, dar au ambalat-o ingenios, comercial şi digerabil, refrenul este memorabil, simplu, direct şi dincolo de cinismul adevărului este… amuzant. Eu rămân la părerea mea: este un pamflet. Pe de o parte fac mişto de pornografia ieftină, pe de altă parte de clişeele la fel de ieftine din Metal – vezi costumaţia de piele ce aminteşte clar de Metal-ul anilor ’80 şi nu de costumele gay sau Sado/Maso. Alăturarea celor două clişee, e genială.
Mie mi-a dat de gândit fraza: „I can’t get laid in Germany.” Cei care-i acuză că „s-au vândut”, nu ştiu ce vorbesc. După 4 ani de aşteptare, Rammstein îşi vindeau discul şi ambalat în hârtie de ziar. Mă repet: infuzia porno pe de o parte este un manifest, acel deget mijlociu arătat clar, pe de altă parte, mult-mult umor. So… Du riechst so gut!
Piesa de titlu, „Liebe ist für alle da” (Love Is There for Everyone – Dragostea-i acolo pentru toată lumea) are acelaşi monumentalism Heavy Metal cu o coloratură Electro/Industrial împinsă undeva-n spate, îngropată sub riff-urile groase, sub dinamismul agresiv, ritmul balansat, incisivitatea debordantă. Combinaţia este organică, vitală, au nervul care multora din copiile Helloween de anii ’80 le lipseşte cu desăvârşire. Să nu dau nume…
„Mehr” (More – Masi mult) este o piesă colorată, foarte interesantă construcţia, fluxul ei, oscilaţiile din zona Electro ambientală spre răbufnirile Metal/Industriale, de la clipele calde – paradoxal aduse de clape şi samplere -, la „răutatea” susţinută de chitare, totul într-o desfăşurare naturală, cursivă. „Mehr” este un experiment extrem de reuşit, are o atmosferă aparte, are acea strălucire magică ce te face să spui: Ja, ja, ja! 😆
Finalul se lasă uşor straniu, „Roter Sand” (Red Sand – Nisip roşu), aproape simţi vântul împrăştiind nisipul, praful se transformă-n nori de sânge şi totul se scurge în fluierăturile unei veri apuse… Drăguţ. 🙂
În viaţă rămâi prost sau devii pragmatic. Pe mine poveştile cu dragoni şi semi-zei nordici nu m-au dat pe spate nici la 16 ani, n-am să mă înghesui nici la Herry Potter, nici la Pokemoni acum. Prefer pragmatismul:
„You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick.”
Dar e loc suficient şi pentru cei care au rămas la plastilină. 😆 😆 😆
Vă recomand: Herzeleid
Site-ul oficial
Şi nu în ultimul rând să cumpăraţi albumul!!!
Poţi cumpăra on-line şi mp3-uri. 🙂 Evoluăm şi noi, ce draq! 😀 Rammstein sunt în turneu cu Combichrist… Pe 21.11. ajung la Viena, pe 25.11 la Praga… 🙂 Datele complete ale turneului le găsiţi AICI.
Skillet vin din Memphis, Tennessee, America, s-au înfiinţat în 1996 şi cel mai de succes album al lor de până acum este al treilea lor material, „Invincible”-ul lansat în 2000, un disc pe care au o abordare mai Electro-Industrială, critica la momentul respectiv i-a comparat cu Nine Inch Nails, dar sunt mult mai cuminţi, au o abordare mult mai puţin zgomotoasă şi incisivă. N-au nici geniul lui Trent Reznor.
Skillet sunt o formaţie creştină şi la fiecare album şi-au modificat şi abordarea, stilul: au trecut de la Rock Alternativ, Post-Grunge la Electro, la Rock Simfonic ca în ultima vreme să se aşeze în zona Linkin Park, P.O.D.
De pe noul material, „Awake”, lansat pe 25 august 2009, al doilea extras single, „Monster” deja cucereşte topurile de peste ocean şi este foarte posibil ca noul album să depăşească succesele anterioare.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Y6obINPvZtg]
Din actuala componenţă a formaţiei fac parte: John Cooper – voce, bas (membru fondator), Korey Cooper – clape, chitară ,voce (venit în 1999), Ben Kasica – chitară (venit în 2001) şi Jen Ledger – tobe, voce (venit în 2008). „Awake” are puţin din toate abordările anterioare, oscilează în zona Rock-ului Simfonic, are nuanţe Post-Grunge şi elemente Alernetive/Nu Metal, paralela cu Linkin Park fiind cea mai evidentă.
„Hero” – primul extras single – deschide albumul într-o abordare modernă şi-n forţă, manieră tradiţională Linkin Park, dialogul vocal dintre John şi Korey este tonifiant, piesa are dinamică, balansul clapă/chitară este nimerit şi eficient, ritmul săltăreţ.
„Monster” menţine tonalitatea, este chiar mai Rock, riff-ul are prim-planul, clapa doar colorează fundalul, refrenul este mai incisiv, piesa mai cursivă, mai sudată. Este un Rock simplu, eficient, curat şi tipic American cu refren simplu, dar memorabil. Au ales bine promovarea albumului cu două piese mai Rock, mai moderne şi dintr-un punct de vedere mai incisive şi mai credibile ca multe din trupele-ciungă care populează peisajul actual.
„Don’t Wake Me” este o baladă Post-Grunge/Alternativă, cam de clişeu, prea radio-friendly pentru urechile mele, dar am ascultat şi lucruri mult mai nasoale…
„Awake And Alive” revine în tonuri mai grave, la dialogul clapă/chitară şi inevitabila paralelă Linkin Park, tema este interesantă, cele două voci se completează perfect, corurile au amplitudine, forţă, piesa dinamism. Poate că nu inventează nimic, dar ceea ce fac sună corect şi au momente foarte reuşite.
„One Day Too Late” este încă o baladă, muzica se mută uşor în registrul Nickleback, Rock şi sirop, dar cel puţin la publicul American se lipeşte ca ciunga. 😀
„It’s Not Me It’s You” are un tempo mediu, riff-uri sănătoase, vocea este mai incisivă, balansul nimerit, un refren simplu, dar lipicios. Skillet foloseşte cele mai simple şi eficiente reţete, dar reuşeşte să scoată maximul din fiecare temă.
„Should’ve When You Could’ve” este înco o piesă mai lentă, în notă mai tradiţională, are ceva din Whitesnake-ul din era „Here I Go Again”, dar e ambalat mai simplist şi într-o manieră uşor mai modernă. Armoniile sunt plăcute, cuminţi, pot cucerii adolescenţii… Teenage Rock, Bravo Rock… 😆
„Believe” începe cu chitare acustice, însă tonul este mai grav, tema ceva mai tensionată, este o baladă Power în manieră Americană, moştenire Heart, ambalată modern, electro-acustic.
„Forgiven” rămâne în aceeaşi zonă, este mai Electro, mai la zi ca sunet şi abordare, dar devine uşor monoton materialul, îşi pierde din energie, chiar dacă tema este nimerită, orchestraţia bine proporţionată, sunetul gras, totul este mult prea previzibil.
„Sometimes” trezeşte amintiri Heavy Metal, riff-ul tradiţional este filtrat şi distorsionat up to date, strofele în forţă construite pe chitare contrastează cu refrenul mai modern şi mai colorat, o combinaţie reuşită şi extrem de cursiv realizată, o piesă interesantă ce ne mai scoate din amorţeala baladelor anterioare. Pe alocuri aminteşte de Korn, dar sunetul este mult mai cuminte.
„Never Surrender” readuce tonul mai aşezat de Hard Rock în amestec cu Alternativul la modă, o piesă aerisită, orchestrată fin, dar nimic mai mult.
„Lucy” închide materialul cu înc-o piesă lirică, într-un ton cald, uşor epic cu puţină coloratură de Rock Simfonic.
Un disc plăcut, poate prea plăcut pe alocuri, cred că dacă se concentrau mai mult pe latura Rock/Metal erau mai interesanţi, parcă au pus alături prea multe balade şi momente lirice şi uşor plictisitoare, dar poate tocmai aceste balade le vor facilita accesul la radio şi implicit le vor aduce mai mulţi fani.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s9xWeEtQstM&feature=related]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-lYHOOY3Mik&feature=related]
AKM: Salut!
Thedi: Salut!
AKM: În sfârşit ne vedem, e drept online, dar…
Thedi: Curând şi faţă-n faţă 🙂
AKM: Abia aştept!
Thedi: Hehehe! Şi noi suntem nerăbdători să ajungem la eveniment!
AKM: Bun, să vorbim despre muzica voastră şi…în general despre tot!
Thedi: Da, să facem asta!
AKM: „Institutul pentru Terapie Electro-Acustică…”
Thedi: 😀
AKM: Poţi explica asta?
Thedi: KiEw este o organizaţie într-un ospiciu cu medici şi pacienţi, astfel Institutul este cumulul de sunete cu care pacienţii sunt trataţi pentru însănătoşirea lor. Aşa că dacă vii la un spectacol KiEw, beneficiezi de o sesiune de terapie, în fapt eşti în mijlocul ei.
AKM: Prin faptul că te prezinţi la un spectacol KiEw pacientul admite faptul că este bolnav”?
Thedi: Well – Atâta timp cât nu este clar unde poţi trage linia între „normalitate” şi „nebunie” şi nu poţi să ştii cine este „normal” şi cine „nebun”, poţi fi bolnav, dar să nu realizezi acest fapt. Cum nu este clar cine poate definii corect „normalitatea”, s-ar putea să nu te simţi bolnav. Asta însă nu înseamnă că un show KiEw, o astfel de sesiune de terapie te va ajuta să vezi diferenţa.
AKM: Diferit în ce sens?
Thedi: Diferit de punctul obişnuit de a privii problema. Perspectiva se schimbă, se mută.
AKM: De la realitate la ce?
Thedi: De la realitate la o altă realitate.
AKM: Realitatea voastră?
Thedi: O realitate pe care o vezi când deschizi ochii. Nu realitatea pe care crezi că o vezi. Noi poate îţi deschidem ochii şi după asta poate nu mai este clar cine este medicul şi cine pacientul.
AKM: În calitate de compozitor şi performer, cum găseşti legătura dintre realitate, sunet, tu şi nevoile pacienţilor?
Thedi: Cum se întâmplă în mod curent şi se întâmplă şi într-o terapie, mereu există un progres, omul evoluează. Trebuie să urmăreşti reacţia oamenilor la terapia acustică pe care le-o oferi şi chiar dacă sunetul se modifică, tema şi scopul pot fi aceleaşi. Este vorba despre căutarea sunetului perfect.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dvwP_JWQmsg&feature=related]
AKM: Faceţi acest lucru de multă vreme, aveaţi acest scop propus de la început?
Thedi: Am pornit în 1990 cu experimente dadaiste şi chestii zgomotoase, dar de la primul spectacol, de la prima piesă creeată, tema, ideea terapiei a existat. Piesa ce a deschis primul spectacol în 1993 – prima noastră apariţie live – a fost „Meister des Wahnsinns” („Master of Madness”). Unica constantă în piesă era un track care repeta pe diferite voci: „Ich bin nicht verrückt” – nu sunt nebun. Probabil atunci eram ceva mai mult pacienţi decât acum când ca parte a terapiei suntem şi medicii. Este un fel de cerc: persoana care aparent este normală, devine nebună, primeşte terapia – care poate sau nu să funcţioneze – şi tratează medicul care din acel punct este şi el „nebun”. Dar cum spuneam, definiţiile vin dintr-un punct de vedere exterior pe care nu-l poţi lua ca certitudine: se schimbă, curge, se transformă.
AKM: Un cerc în jurul creierului?
Thedi: Poate un cerc în interiorul creierului – ca o sinapsă.
AKM: Totul se transformă, chiar şi terapia. Reacţia pacientului poate schimba terapia.
Thedi: Da. Dar tot nu este evident că persoana care oferă terapia nu este cea care de fapt are nevoie mai mare de terapie şi ar putea fi un pacient mai bun.
AKM: Terapia fiind muzica voastră, aţi observat mutaţii semnificative în decursul? Şi dacă da, ce a cauzat-o?
Thedi: Da, s-au petrecut transformări, de la experimentele dadaist timpurii spre o muzică cu mai multă susţinere ritmică ce a făcut-o mai consumabilă pentru unii. Dar doar pentru unii. Şi asta fiindcă şi noi ne-am schimbat, aş numii asta progres.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YmKZI-tQ1To]
AKM: Poţi numii unul din albumele voastre ca fiind punctul de cotire?
Thedi: Cu siguranţă „Feierabend” a fost un moment important fiindcă a fost foarte populară în cluburi, un lucru pe care nu-l planificasem şi am fost foarte surprinşi. Şi a fost şi primul album scos prin „Out of Line”.
AKM: Pe disc aveţi şi un cover după Tone-Loc: „Funky Cold Medina”, cum aţi ales piesa?
Thedi: A fost o alegere personală 🙂
AKM: 😀
Thedi: Îmi place piesa. Când în 1989 am fost în America, piesa rula la radioul din avion şi am ascultat-o de mai multe ori, încă o mai am în cap. Mai sunt piese care pe viitor ar merita re-aranjate, dar facem rar aşa ceva.
AKM: Apropo, aveţi multe variante la „Feierabend”!
Thedi: Da, sunt ceva remixuri.
AKM: Este aceea cursă pentru sunetul perfect?
AKM: Nu neapărat piesa aceasta, dar având în vedere remixurile… Este mai mult rezultatul progresului şi schimbului de idei, să vezi ce gândesc ceilalţi când îţi ascultă materialul. Cum se transformă sunetul.
AKM: Deci toată lumea într-un fel caută acel sunet perfect ..
Thedi: Poate că scopul nu este sunetul şi drumul parcurs în căutarea lui, mai importantă este parcurgerea drumului decât atingerea scopului. Şi sunt multe căi. Ai căile care din nou sunt forme de terapie.
AKM: Din punctul de vedere al publicului ai văzut vre-o schimbare?
Thedi: Cum ar fi? Sau să-ţi răspund scurt: sigur.
AKM: Cum?
AKM: Este o călătorie de 20 de ani şi continuă…
Thedi: Da, aproape 20 de ani şi continuă.
AKM: Cum s-a schimbat reacţia publicului de la prima piesă până-n prezent?
Thedi: Prima piesă am scos-o pe casetă şi n-au fost mai mult de 10 copii. Dar toţi prietenii ştiau piesele şi le-a plăcut. Era o marfă de consum greu. Nu era aşa zgomotoasă, dar nici uşor de ascultat.
AKM: Ce v-au influenţat la începuturi?
Thedi: Un amalgam de Kraftwerk, Throbbing Gristle, Einstürzende Neubauten, Joy Division, Der Plan
AKM: Şi ulterior?
Thedi: Tot aceleaşi.
AKM: Şi acum…?
Thedi: Nimic nu s-a schimbat prea mult Vorbind la general, suntem deschişi. Ascultăm: industrial, electro, techno, drum’n’bass, hiphop, pop, etc, deci de la Nine Inch Nails la Johnny Cash şi The Beastie Boys… totul 🙂
AKM: 😀
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hKNReYfZKxs&feature=related]
AKM: Să revenim la prezent…
Thedi: Sigur 🙂
AKM: „Mental [per]mutation” este titlul următorului album…
Thedi: Este încă într-un stadiu de creaţie. Dar curând o să-l finalizăm.
AKM: Ce aduce nou acest material?
Thedi: Este un documentar sonor unde ne situăm în prezent. Este puntea dintre albumul anterior audio-terapeutic, către trecutul mai zgomotos şi prezent. Aş spune că avem un sunet proaspăt, am progresat fără să ne schimbăm stilul.
Dacă asculţi „Käferfrühstück” sau „Mister 29” şi „Delusion” poţi să-ţi faci o idee.
AKM: Vom auzii şi piese noi la Cybermental?
Thedi: Da.
Thedi: Cu siguranţă piesa „Käferfrühstück” care este favorita mea de pe album şi al momentului. Dar şi piese care abia de curând au intrat în set-ul live cum este şi „Stille/Stimme” tot de pe noul album. Sperăm să terminăm discul în curând. În paralel am imprimat şi albumul de debut 13th Monkey şi urmează să-l lansez în octombrie. Şi cu 13th Monkey vom cânta piese noi la Cybermental. Şi mă simt onorat că particip cu ambele proiecte!
AKM: Mai ai şi alte proiecte?
Thedi: Nu, numai 13th Monkey şi KiEw. Şi remixuri… Dar cu remixurile am lăsat-o mai moale, tot timpul meu este dedicat albumului KiEw.
AKM: Ce a condus la naşterea proiectului 13th Monkey?
Thedi: Nu este vorba despre o necesitate ci este un alt mod de lucru. Harm, cealaltă jumătate a proiectului este un bun prieten, mi-a fost şi vecin până să se mute la Berlin. Este capul unui colectiv Techno din oraşul meu natal Lüneburg, Sonic Fiction crew. Am folosit numele 13th Monkey când am remixat o piesă KiEw pentru o compilaţie, dar ulterior m-am gândit că ar fi grozav să-l transform într-un proiect. Harm a fost invitat la spectacolul aniversar de 15 ani al KiEw-ului deoarece îmi place stilul lui şi ulterior am hotărât să formăm un duo sub numele 13th Monkey. Am organizat un party: „Digital Hardcore Riot” unde au fost invitaţi şi Ambassador 21, nişte prieteni buni din Belarus, au cântat şi pe „Mister 29”, piesă de pe albumul KiEw.
Lucrurile au progresat rapid. 13th Monkey este diferit, totul este un jamsession live, exclusiv pe hardware, cât timp în KiEw prima oară pregătim materialele în studio şi doar după aceea pregătim şi variantele de scenă. Deci cu 13th Monkey ne întâlnim şi îi dăm bătaie cu improvizaţiile, în aşa fel, live, a fost imprimat şi materialul primului disc. Uneori folosim şi piese KiEw.
AKM: Deci asta este reţeta şi pentru live-urile 13th Monkey?
Thedi: Avem ideea pieselor pe care le vom mixa, restul vine din mers. Folosim o groază de groove box-uri, pattern-uri şi piesele pot fi lungite sau scurtate, dar niciodată nu sună la fel. Este dificil să transporţi toată aparatura tot timpul, dar sperăm să aducem cu noi cât mai multe pentru Cybermental Ne lăsăm doar mesele acasă. Sunt foarte curios să ascult toate trupele româneşti cântând la festival şi la fel sunt curios de public!
AKM: Ai ceva să transmiţi publicului?
Thedi: Suntem foarte nerăbdători să cântăm la voi şi sper să vă placă sunetul nostru! Şi dacă nu vă place, nicio problemă, puteţi să vă prefaceţi că vă place! He he he he! Sau vă vom trata până când o să vă placă!
AKM: Abia aştept să vă văd!
Thedi: 🙂
(traducerea din engleză Mr. Pan[k]sament, preluat de pe pagina Cybermental)
Puteţi descărca gratuit de aici 13 Monkey live la Amsterdam!
Şi alte înregistrări 13 Monkey AICI.
Pe situl KiEw la pagina AUDIO puteţi asculta şi descărca mai multe piese şi găsiţi clipuri la pagina VIDEO.
Când toate secretele devin banalităţi cunoscute, când nu mai ştii dacă lumea s-a întors cu capul în jos sau tu o iei tot mai razna, cineva trebuie să te verifice la cap, da, eşti sau te simţi ultimul de felul tău, este decizia ta, priveşti înapoi când soarele răsare din nou roşu la orizont ca un trandafir în flăcări, bule de acid se ridică din valurile spumoase ale vieţii, ciocniri şi lecţii învăţate, lucrurile pe care nu ţi-le poţi scoate din cap, cum nici pe ea nu o poţi uita s-au şterge din amintiri, un infern particular, interiorizat şi întunecat, ca-n final din tot ce este negru să se nască raza de speranţă… albastră.
Doamnelor şi Domnilor, Alice In Chains s-au întors!
Nimeni nu-l înlocuieşte pe Layne Staley (22 august 1967 – 5 aprilie 2002) şi nici nu cred că asta ar fi rostul lui William DuVall, dar pentru cei curioşi sau neîncrezători, „Black Gives Way to Blue” este un album 100% Alice In Chains, nu s-a schimbat nimic şi sună la fel de întunecat, are aceleaşi strălucire de Blues şi aceleaşi riff-uri de Metal greu (Heavy) şi contorsionat, vocile au aceleaşi tonuri uneori schizofrenice, alteori calde sau în forţă, muzica ne coboară în aceleaşi labirinturi tenebroase şi ne ridică cu aceeaşi uşurinţă la suprafaţă pentru câte o gură de speranţă.
Cu toate că formaţia s-a înfiinţat în 1987, marele succes a venit după ’90, odată cu valul Grunge, vânătoarea de noi „nirvane” din Seattle şi cu difuzarea sistematică a piesei „Man In the Box” de pe albumul de debut „Facelift” (1990) pe (la aceea vreme almighty) MTV.
Cu toate că marketingul a încercat să comaseze toate trupele din noul val venite din Seattle – şi apoi nu numai – în cutia şi sub eticheta Grunge, careul de aşi, Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden şi Alice In Chains şi-au văzut de treaba şi muzica lor. Dacă primele două au explorat zona Alternativă, Nirvana într-o abordare mai Punk, Pearl Jam într-o manieră mai apropiată (Hard) Rock-ului tradiţional, Soundgarden şi Alice In Chains au avut o abordare mult mai metalică, mai grunjoasă, cu evidente rădăcini Heavy. Dacă Soundgarden pe parcurs s-au domolit şi treptat s-au apropiat tendinţei generale abandonând tot mai mult riff-urile tăioase, Alice In Chains au devenit tot mai întunecaţi şi tot mai Heavy.
Nu este de mirare, atâta timp cât Alice In Chains au câtat în deschiderea turneului Clash of the Titans din 1991 unde cap de afiş au fost Slayer, Megadeth şi Anthrax, în 1992 au cântat în turneul-festival Lollapalooza alături de Primus, Tool şi Rage Against the Machine sau în 1993 în turneul Metallica/Suicidal Tendencies…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2Ra-CFL7BkA&feature=related]
1992 aduce albumul „Dirt” pe care trupa amestecă genial momentele Heavy cu un Blues grav, Psihedelic. Albumul intră direct pe locul 6 în top-ul Billboard şi este cel mai vândut disc al formaţiei până-n prezent. De la riffurile vânjoase din „Them Bones” sau „Hate to Feel” până la piese mai reţinute, dar la fel de întunecate şi grave ca genialul „Rooster” sau „Down in a Hole”, trupa a aliniat un album cu 13 piese la fel de bune, formând un material compact şi cursiv.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QK-ilj5ztCc&feature=related]
Merită amintite şi E.P.-urile dintre albume, materiale acustice, mai liniştite şi ceva mai luminoase. „Sap” apare în 1992, premergător albumului „Dirt” şi conţine 5 piese, „Jar of Flies” apare-n 1994 şi are 7 piese, un material tot acustic şi destul de lung să se situeze pe graniţa dintre E.P. şi L.P.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qNf1hRkVnM4&feature=PlayList&p=47CA4B2B4F4800BF&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]
Un disc genial este albumul „Above” semnat Mad Season şi lansat în 1994, trupă ce-i reuneşte pe Layne Staley – voce, chitară, Michael McCready – chitară (Pearl Jam), John Baker Saunders – bass (The Walkabouts) şi bateristul Barrett Martin (Screeming Trees). Trupa s-a întrunit „accidental” la o clinică de dezintoxicare (rehab), nu este de mirare că albumul rezultat este o exorcizare a demonilor îmbibat cu mult Psihedelic pe un fundament de Blues contorsionat. Un material genial şi unic!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CBACTCS4SmI]
Heroina din păcate şi-a pus amprenta ireparabil pe activitatea şi viaţa lui Staley. În 1995 este lansat albumul auto-intitulat „Alice In Chains”, un disc parcă şi mai grav, întunecat, un amestec perfect de faze Heavy şi momente de Blues Psihedelic, un disc cu un ton grav şi ceva mai greu de digerat.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wLFVOGwcVlw]
În 1996 este lansat albumul „Unplugged” ce părea să aducă o rază de lumină şi revenirea, recuperarea lui Staley şi care pe lângă piesele consacrate conţine şi o piesă nouă: „The Killer Is Me”. În 2000 este lansat şi un album live imprimat în iulie 1996.
Layne Thomas Staley moare pe 5 aprilie 2002, trupul său fiind descoperit în apartamentul său pe 19 aprilie. Autopsia a arătat că moartea a survenit în urma consumului amestecat de heroină şi cocaină.
Asta părea să fie şi finalul trupei Alice In Chains…
În 2005, Jerry Cantrell, Mike Inez, şi Sean Kinney s-au reunit pentru un concert caritabil, la voce fiind adus Pat Lachman (din Damageplan-ul lui Dimebag Darell).
În martie 2006 urmează un alt concert pentru VH1, unde la microfon este invitat Phil Anselmo şi… William DuVall (un vocal de pe scena Punk/Hardcore , a cântat în formaţii precum Awareness Void of Chaos, Neon Christ, Comes with the Fall şi chitarist pentru Bl’ast).
A urmat turneul de reuniune unde la bas a cântat… Duff McKagan (ex- Guns’N’Roses, Velvet Underground).
Înregistrările noului album au început în 2008 iar la bas a revenit Mike Inez.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zAgPrEqqU8w]
„Black Gives Way to Blue” o să fie lansat oficial pe 29 septembrie şi este albumul cu numărul 4 al formaţiei după o pauză de 14 ani…
„All Secrets Known” deschide materialul cu un riff ce balansează straniu între lumină şi obscuritate, este imediat un clasic Alice In Chains, are toate ingrediente şi este atât de proaspăt încât ai senzaţia că ieri i-ai ascultat ultima oară. Un nou început – cântă Cantrell – şi o face convingător, piesa se menţine într-un tempo mediu, apăsat, chitara macină, vocea vine ca o mângâiere, un joc dual pe care Alice In Chains l-au însuşit şi perfecţionat.
„Check My Brain” vine cu riff-uri şi mai apăsate, în aceeaşi notă uşor disonantă ce a devenit marca lui Cantrell, este o piesă Heavy cu un refren mai însorit: „California fine, somebody check my brain, California alright, somebody check my brain!”. Piesa nu este mai rapidă, dar are greutate, apăsare, un balans perfect şi un refren care se întipăreşte instantaneu în mintea ascultătorului.
„Last Of My Kind” păstrează tonul grav, vocea lui William DuVall este filtrată, nu, nu este o copie Layne, nici nu încearcă să fie, cântă altfel, are forţă şi se integrează perfect în lumea colorată şi stranie al Alice In Chains-ului unde Metalul şi Psihedelicul se combină perfect. „Last of my kind still standing…” Lumea s-a schimbat în ultimul deceniu şi jumătate, dar este o plăcere să asculţi din nou muzica neschimbată a formaţiei din Seattle.
„Your Decision” aduce puţină lumină şi seninătate prin abordarea acustică, este o compoziţie simplă şi „cuminte”, dar curge plăcut, orchestraţia este rafinată, are atmosfera de pe „Jar of Flies” şi „Unplugged”, nu inventează a cinci-a roată la căruţă, dar este perfect Alice In Chains.
„A Looking In View” putea fi pe oricare alt album anterior, are un riff aspru şi un pasaj „aerian”, Psihedelic, are energie şi tensiune concomitent, pasajele se succed natural, temele se urmăresc sau se suprapun, melodia şerpuieşte într-o lume bizară care se încolăceşte în jurul tău şi te trage în jos…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w98ht7j4i4Q]
„When The Sun Rose Again” începe cu riff-ul pe chitara rece, creează din prima o atmosferă stranie, acordurile sunt descompuse, vocile te călăuzesc în bătaia uşoară a percuţiilor. Este o temă în forţă servită „la rece”, are o notă ciudată, dar convingătoare. O combinaţie câştigătoare.
„Acid Bubble” este un Blues turnat într-o forjă. Nimeni sau foarte puţini ştiu să amestece cele două genuri (Blues şi Metal) la modul la care o fac Alice In Chains. Poate Down. 🙂 Piesa are tonul grav al precedentului album, răbufniri în forţă, pasaje misterioase şi trase la umbră, părţi lente şi măcinătoare urmate de riff-urile în forţă. Mereu am apreciat la Alice In Chains că nu încearcă să se facă plăcuţi şi comestibili şi îşi urmează viziunile.
„Lesson Learned” vine cu un nou set de riff-uri a la Cantrell, se animează uşor muzica, tonul este ceva mai deschis, dar în aceeaşi manieră inconfundabilă, ca o lecţie bine învăţată.
“Take Her Out” are ritmul magic, riff-ul este apăsat, dar modelat şi „ascuns” în fundal, corurile au amploare şi gravitate, armoniile se strecoară şi se înşurubează imediat în suflet şi rămân acolo ca nişte cuie ruginite.
“Private Hell” în ciuda titlului are o armonie ceva mai caldă, vocile amintesc pe alocuri de Staley, pasajele aşezate şi aerisite se amestecă cu intervenţiile mai în forţă, este un omagiu adus lui Layne Staley.
“Black Gives Way To Blue” închide materialul într-o abordare aerisită, cu căldura toamnei aş spune, într-o manieră de Blues cu infuziile aderente de Alternativ, o piesă simplă şi frumoasă care vine ca o eliberare…
Un disc de excepţie, fiecare piesă stă în picioare şi construcţia generală al albumului este bine gândită, fiecare piesă aşezată cu grijă la locul său, compoziţiile de 3-4 minute şi piesele grele ce sar de 7 minute curg firesc şi cu sens.
A meritat aşteptarea şi merită cumpărat discul!
Original purtând titulatura de Perfect Confusion, gaşca americană din Bowling Green, Kentucky a debutat anul trecut cu materialul autointitulat, de doar 37 de minute, un disc scurt pentru era digitală, dar în cazul lor, un material foarte viu şi plin de culoare.
Cage the Elephant jonglează cu nonşalanţă între originile de Blues/Souther/Stoner Rock şi infuziunile de Rock Alternativ, Funk şi Punk. Inevitabil ne mai duc cu gândul la Red Hot Chili Peppers, dar şi la The Stooges sau Iggy Pop.
„In One Ear” deschide materialul în nota amintitului Iggy Pop ca vocea lui Matt Shultz şi abordarea Rap/Punk să ni-l amintească pe Anthony Kiedis. Sonorităţile de Blues şi Funk se amestecă fluent cu o atitudine Punk şi abordarea Alternativă, rezultatul final fiind un mix dinamic şi antrenant.
„James Brown” rămâne în aceeaşi zonă, parcă lasă ritmul cu o idee mai lent, pianul cu miros de praf prinde mai mult spaţiu, dă bine-n el cineva, coperta nu creditează pe nimeni cu pianul… 😆
„Ain’t No Rest For The Wicked” aminteşte de Kid Rock, este şi unul din single-urile menite să-mpingă trupa cât mai sus în Billboard. Nu reinventează nici ei whiskey-ul ieftin, nici Rap Metal-ul cu infuzie de Southern, dar au degajarea şi lejeritatea tipic americană şi un strop de „sunshine” bine venit.
„Tiny Little Robots” readuce amestecul The Stooges/RHCP, este un Punk cu puls de Funk, dinamic şi nevrotic, are un balans fain, puţin zgomot de garaj, atât să-l facă Alternativ şi „up to date”, un pasaj lent şi Psihedelic fără să fie şi foarte solicitant, cumva pe tot discul simt că băieţii vor succesul şi se străduiesc să îşi facă marfa consumabilă pentru un public cât mai larg, dar o fac într-un mod plăcut, nu cu insistentă enervantă.
„Lotus” relevă latura mai Funky, cu un refren uşor îmbibat în Blues, dar cu un mesaj solid, cum altfel sunt toate textele lor:
„A billion faces running round my head
All got opinions but the don’t mean shit
Keep droppin’ bombs untill the whole world’s dead
They said it’s all been done and it’s all been said
They’ll turn this message into a pop movement
A fasion statement, call it politics
You can’t mark my words they’ll put a spin on it
They say it’s all been done”
„Back Against The Wall” începe lent, nu, nu e o baladă, dar e un moment mai lejer, aerisit, piesa creşte exponenţial, apoi se aşează din nou între chitarele acustice, ciupite uşor printre care vocea ne călăuzeşte. Toţi ajungem din când în când cu spatele lipiţi de un perete, toţi ne ascundem sau am vrea să dispărem pentru câteva minute măcar.
„Drones In The Valley” are un bas pulsant pe care construiesc încă 2 minute 28 secunde de cocktail Punk/Funk, majoritatea pieselor au cu puţin peste 3 minute, nu forţează nici nota, nici răbdarea ascultătorului, oricare piesă poate fi single şi poate fi filmat, aruncat în gura MTV-ului… almighty.
„Judas” „transpiră” aceeaşi lejeritate, basul Funky şi chitara acustică se amestecă perfect: let the good times roll! Schimbările de ritm, salturile de la lent la momente mai săltăreţe şi chiar rapide cum este pasajul de final, sunt găsite şi implementate la fix.
„Back Stabbin’ Betty” începe într-o notă mai Blues/Southern/Stoner, parcă şi vezi fumul dintr-o cârciumă plină de feţe dubioase, simţi whiskey-ul cum te arde pe gât: să nu arunci gheaţa din pahar, indiferent că-i Jack sau votcă fiindcă nu se ştie pe cine nimereşti şi unde sfârşeşti azvârlit! 😆
„Soil To The Sun” mi-a amintit de Street Sweeper Social Club-ul lui Tom Morello, chiar dacă nu este atât de Rap şi poate nici chiar aşa Funky, dar are ceva din atitudinea şi abordarea lor, refrenul este foarte „Fight! Smash! Win!”. Sau piesa lu’ Morello s-a inspirat din Cage the Elephant?
„Free Love” este încă un Funk în viteză, o piesă dinamică, nu poţi să stai locului dacă o asculţi, are enregie debordantă, intervenţii zgomotoase şi un refren aproape tembel care inevitabil se înşurubează-n creier. Păcat că nimic nu e… moca. În nici un caz muzica, iubirea… berea sau orice altceva ce ne face plăcere.
„Cover Me Again” închide discul ca un cântec de leagăn, trage şi la propriu şi la figurat pătura moale peste un disc colorat, dinamic şi un debut promiţător al unei formaţii cu potenţial. Dacă pe discul următor reuşesc să-şi găsească identitatea, cristalizează ideile şi se setează pe o direcţie mai bine definită, au şanse mari să ajungă la succesul mult râvnit şi noi vom avea şansa să ascultăm o muzică proaspătă, energică şi numai bună de cluburi sau de văzut gaşca live.
V-am iertat de glume la îndemână gen: vreţi să vedeţi elefantul? 😆
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L64vVqx1yCk]
Acum 11 ani i-am văzut pe Faith No More, tot în luna august, dar la festivalul Sziget, lângă Budapesta. Era turneul „Album of the Year” şi totodată, turneul de adio. Pare ireal ce au trecut anii şi este fabulos că mâine seară Mike Patton, Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum şi Jon Hudson (cel care îl înlocuieşte pe chitaristul original Jim Martin, plecat din formaţie încă din 1993) cântă la Bucureşti în turneul de reuniune.
Am scris povestea lui Patton şi implicit a formaţiei Faith No More încă din iunie, acum doar număr orele până la concert… Am ratat Peninsula şi în mod de neiertat Nine Inch Nails şi The Prodigy… parcă nu-mi permit să ratez şi Faith No More…
Faith No More Site oficial
Faith No More Pagină MySpace
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9-b3j0Q_DTk]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fHq-soyNhSo]
[bandcamp album=3815964024 bgcol=080707 linkcol=e7f3fe size=grande3]
Pe 22 aprilie, acum aproape 4 luni, vă prezentam pentru prima oară noul meu proiect. Iniţial l-am botezat Hotriders On Ice, dar cum – dacă nu ne duce capul – timpul le rezolvă pe toate, lucrurile s-au modelat şi modificat pe parcurs şi în final am optat pentru un „brand” deja stabilit şi doar uşor reajustat timpurilor, astfel am ajuns la Mr. Pan[k]sament. În ultima perioadă tot mai intens am fost întrebat ce s-a întâmplat cu fosta mea formaţie (Pansament) şi de ce nu facem ceva… Pentru mine e o poveste veche şi închisă. Este ca un divorţ, odată pronunţat – dacă eşti cât de cât normal la cap – laşi trecutul şi-ţi vezi de viaţă mai departe. Dar fiindcă multă lume mă identifică în continuare cu acel nume, ideea de al refolosii sub o formă nouă, mi-a surâs.
Pe de altă parte anul acesta se fac 20 de ani de la Revoluţie şi 20 de ani de când cu formaţia Pansament am avut primele succese, oarecum lucrurile se leagă, au o logică şi o continuitate şi aşa am ajuns şi la titlul discului – după mai multe discuţii on şi off-line cu Un Soricel: One Bullet Revolution.
Faptul de a lucra singur la un material muzical are avantaje şi dezavantaje. E bine că nu te cerţi cu nimeni, nu se îmbată bateristul, nu lipseşte de la repetiţie basistul sau nu-ţi fuge chitaristul cu o admiratoare la mare sau… peste mări şi ţări. 😆 Partea proastă e că tre’ să faci tu şi pe bateristul, şi pe basistul şi pe chitaristul, scrii, compui, butonezi singur în faţa clapelor, a tastaturii şi cu ochii rătăciţi în monitor nu te poţi baza decât pe tine, scrii scheme ritmice, cauţi soluţii armonice şi evident, treaba merge mult-mult mai încet.
În final am pus cap la cap 13 piese, în total aproape 70 de minute de muzică.
Ieri am făcut un mixaj preliminar şi un prim aranjament video pentru piesa bonus, variantă instrumentală a ultimei melodii de pe album „A Hole Lot of Nothings”. Este un Electro Blues nevrotic… 😆 I-am trimis negativul lui Un Soricel, a imprimat nişte chitare, le-a trimis înapoi, le-am tăiat, le-am aşezat şi mixat. 🙂
Am tracklist-ul final (şi coperta cu noul logo):
Mr. Pan[k]sament – One Bullet Revolution – 2009
01 – Achtung Maybe [Alarm part 1]
02 – One Bullet [Evolution]
03 – Bang Your Head
04 – Doare Doar Când Respir (It Only Hurts When I Breath)
05 – Emo Number Five [Bitches And Bruises]
06 – Vio-lent
[Part 1 – Slow Rape
Part 2 – Ambulance Song
Part 3 – Damage Control]
07 – Pop Floor of Shame [Electro Sapiens]
08 – You’re Pretty [When I Fuck You]
09 – One [Shanghai, Seattle, Istanbul]
10 – Sister Disaster [Choke, but Don’t Swallow]
11 – MP3 Killed the MTV Star [Error 404]
12 – Teenragers And Random Riots [Alarm part 2]
13 – A Hole Lot of Nothings [Chips for Free].
Bonus track:
14 – A Hole Lot of Nothings [Exit into the Sunrise, Instrumental Mix]
![Mr. Pan[k]sament - One Bullet Revolution - 2009](http://brushvox.files.wordpress.com/2009/08/one-bullet-revolution-2009.jpg "One Bullet Revolution - 2009")
Am scris câteva piese noi, am refolosit piese scrise în anii anteriori, cred că produsul final o să fie un material destul de colorat şi… inedit. Nu se face primăvară cu o păsărică, nici revoluţie fără violenţă şi nici eu n-am să fac un disc ghidându-mă după muzica de la radio… 😆 Nu m-am întors nici la muzica de acum 20 de ani, nici la ce făceam cu Nation’s Slum (despre care am să vă povestesc în curând!) ci am făcut exact ce am simţit. 🙂
Mai am de făcut ultimele finisaje, mixajele preliminare, am de scris câteva versuri şi de aranjat câteva pasaje vocale. Dacă nimic dramatic nu intervine, am să plec la Braşov pentru ultimele înregistrări (vocile şi ceva chitare), poate şi Un Şoricel îmi mai furnizează ceva carne de tun şi sper ca în septembrie să termin treaba complet. 🙂 Stay tune folks! Socks off, Rocks on! 😆
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]
