Mereu l-am admirat pe Peter Gabriel, i-am admirat muzica/arta, l-am suspectat de un anume ezoterism subtil bine ascuns, ambalat sub forme diverse şi colorate de muzică şi abordări.
Gabriel s-a dovedit mereu inspirat, inovator şi creativ, chiar dacă nu s-a grăbit niciodată să scoată materiale pe bandă rulantă.
Am scris mult despre Gabriel la începutul anului trecut când am „disecat” albumul „Big Blue Ball”, un disc fascinant, un material Peter Gabriel şi prietenii, disc imprimat în perioada 1991-1992, respectiv 1995 şi lansat după multe tergiversări abia în iunie 2008.
Pentru 2009 Gabriel a promis un disc nou, ultimul său album de studio, „Up” a fost lansat acum 8 ani, însă n-a venit nici un disc, tăcerea s-a prelungit.
Apoi alaltăieri de la Alin am aflat despre acest „Scratch My Back” şi m-am electrizat instantaneu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gjZOof4BYig]

Se ştie că-mi plac cover-urile şi acest disc conţine 12 astfel de piese urmând ca artiştii care au fost vizaţi de Gabriel să-i returneze efortul şi să prelucreze în schimb o piesă de-a lui, material ce urmează să fie lansat ulterior sub titlul „I’ll Scratch Yours”. 🙂 Simpatic demers.
Ţintele lui Gabriel au fost: David Bowie, Paul Simon, Elbow, Bon Iver, Talking Heads, Lou Reed, Arcade Fire, The Magnetic Fields, Randy Newman, Regina Spektor, Neil Young şi Radiohead – adică un spectru larg şi diversificat de artişti şi piese.
Pe site-ul Peter Gabriel găsim informaţii de background despre noul material şi un prim podcast al discului.
Discul este realizat în colaborare cu compozitor-interpretul Stephin Merritt cunoscut prin intermediul formaţiei sale The Magnetic Fields şi cu aportul producătorului Bob Ezrin (primul album solo al lui Gabriel, Pink Floyd „The Wall”, Lou Reed „Berlin”, Deftones „Saturday Night Wrist”, Jane’s Addiction „Strays”, Nine Inch Nails „The Fragile”, 10 din albumele semnate de Alice Cooper şi multe-multe alte discuri se leagă de numele său), orchestraţiile au fost realizate cu sprijinul violonistului-compozitorul John Metcalfe (The Durutti Column) care a lucrat şi cu artişti ca Morrissey, Simple Minds, The Pretenders, Catatonia şi Blur iar mixajul şi producţia finală a fost realizată de Tchad Blake (Suzanne Vega, Sheryl Crow, Tom Waits) şi nu în ultimul rând un ansamblu simfonic. Acesta şi este în fapt „şurubul” noului material: fără tobe, fără chitară, doar voce şi orchestraţie simfonică.

Al 8-lea album Peter Gabriel începe cu „Heroes”-ul lui David Bowie, Gabriel/Bowie, o combinaţie irezistibilă. Re-interpretarea creată de Gabriel este mult mai lentă, mai melancolică decât faimosul imn original. Lipsa chitarei, a bubuielii tobelor nu este flagrantă din prima, dar parcă-parcă lipseşte ceva. Este reflexul obişnuinţei. Atmosfera este apăsate, orchestraţia aerisită şi discretă, vocea lui Gabriel sună proaspăt şi are acea seninătate, sensibilitate care farmecă imparabil. Interesant groove-ul, dezvoltarea piesei, Gabriel strecoară ingenios propriile sale viziuni în tema originală.
Paul Simon, celebru din duo-ul format cu Art Garfunkle – Simon And Garfunkel – şi piesa „The Boy In The Bubble” rămân în acelaşi ton melancolic, uşor apăsător. Contrastul vis a vis de original este şi mai accentuat, piesa lui Simon este transformată aproape într-un marş funebru, pianul şi vocea discretă al lui Gabriel sunt acompaniate doar pe alocuri de instrumentele cu corzi, toată piesa este redusă la tema de bază, orchestraţia minimalistă cu toate acestea apasă cu greutate.

Cred că în locul lui Peter Gabriel adăugam la acest disc şi un CD cu piesele originale – mai puţin piesa lui Lou Reed care este o compoziţie recentă şi n-a fost încă imprimată de acesta – ca ascultătorul (neavizat) să înţeleagă, să sesizeze diferenţele, să perceapă abordarea propusă de Gabriel, re-orchestraţiile sale conducând în final la re-interpretări radical diferite a acestor piese, la crearea unor alte forme ale aceloraşi idei. Interesant efortul lui Gabriel mai ales în contextul în care „simfonizarea” unor piese Rock până în prezent de obicei – în opinia mea – a condus doar la crearea unor kitschuri banale, este suficient să mă gândesc la „S&M”-ul celor de la Metallica, dar exemple – din păcate – sunt nenumărate.
„Mirrorball”-ul celor de la Elbow şi-n forma originală are tonuri ce amintesc de Peter Gabriel, reaşezarea piesei în contextul orchestral simfonic şi modificările aduse au transformat-o şi mai mult într-o călătorie „gabriliană”, i-au dat o altă dimensiune şi strălucire.
Ca să fiu sincer, m-am apropiat de acest experiment cu oarecare scepticism, dar treaba făcută de Peter Gabriel şi echipa sa s-a dovedit şi de această dată un lucru făcut impecabil.
„Flum”, piesa trupei Indie americane Bon Iver a fost şi ea încetinită, chitara „săltăreaţă” din original înlocuită cu un pian melancolic, orchestraţia îmbogăţită în aceleaşi note subtile iar vocea lui Gabriel adaugă un ton mai grav, mai abătut şi acestei piese.
„Listening Wind” de pe discul „Remain in Light” din 1980 al celor de la Talking Heads de la experimentalismul electronic a fost transplantat în misterioasa construcţie orchestrală cu viori şi violoncele al lui Gabriel, atmosfera astfel este mai caldă, însă apăsarea, sentimentul straniu pluteşte şi ţese la fel de eficent mister în jurul vocii.
Piesa lui Lou Reed „The Power Of The Heart” are amprenta compoziţională al acestuia, construcţia făcută de Gabriel însă o modelează după tiparele proprii, este o baladă intensă, condusă cu pianul şi vocea, celelalte instrumente doar aduc accente şi coloratură, este o piesă sensibilă, un amestec fericit al elementelor caracteristice celor doi artişti.

„My Body Is A Cage” al celor din Arcad Fire în forma originală are un puls grav, zgomotos. Gabrial cu vocea şi pianul a îmblânzit-o, tonalitatea sumbră a rămas intactă, sunetele se lasă apăsător peste ascultător, însă toată construcţia are marca aceia inconfundabilă de subtilitate care-l face magic pe Gabriel. Orchestra simfonică se mulează perfect cu vocea şi în funcţie de moment o susţine din umbră sau creează uragane sonore ce deschid noi dimensiuni, adaugă profunzimi nebănuite pieselor.
Stephin Merritt este clasat drept Pop, însă muzica lui sub egida The Magnetic Fields are rădăcini profunde de Folk, „The Book of Love” provine de pe cel mai de succes album, discul triplu „69 Love Songs” şi originalul este un cântăcel axat pe chitară/voce. Gabriel a descompus şi această melodie până la bazale ei, a păstrat construcţia vocală şi corul de susţinere iar chitara gen „foc de tabără” a fost înlocuită cu un covor senin de instrumente cu corzi ce învăluiesc şi se ondulează ca nişte valuri în fundal. Este un moment mai calm, mai relaxat, însă nota uşor apăsată al întregului material îşi are ecoul şi aici.
Randy Newman este un compozitor, aranjor, cântăreţ şi pianist american. „I Think It’s Going To Rain Today” în forma s-a originală pare sursa de inspiraţie pentru tot albumul lui Gabriel, vocea este acompaniată de pian şi viori, este melancolică, orchestraţia o diferenţiază, altfel aminteşte de Tom Waits. Varianta adusă de Gabriel a redus-o doar la voce şi pian, astfel parcă aminteşte şi mai mult de Tom Waits, evident timbrul lui Gabriel diferă radical şi conferă o altă deschidere.
Regina Spektor este una din artistele interesante ale noii generaţii, o rusoaică talentată, are energia şi genialitatea lui Tori Amos, are sensibilitatea lui Kate Bush, forţă caracteristică „sovietică”. „Apres Moi” păstrează monumentalismul acesta rusesc, dar încă o dată, Gabriel modelează tema, face lucrurile subtile şi conferă o notă discretă, eleganţă şi multă fineţe.

„Philadelphia” lui Neil Young este cam în aceeaşi notă cu piesa lui Randy Newman, poate fi la fel de mult sursa de inspiraţie pentru acest material pentru Peter Gabriel. Să re-orchestrezi piese Rock în ambalaj simfonic poate fi mai uşor decât re-interpretarea unor piese la original orchestrate în această manieră. Aici Gabriel s-a „jucat” cu viorile originale pe care le-a înlocuit eficient cu suflători şi astfel tonul piesei a devenit mai grav, mai melancolic, mai apăsat. Viorile sunt şi ele prezente, dar reaşezate-n spaţiu, au o partitură modificată, dau altă coloratură.
„Street Spirit (Fade Out)” al celor de la Radiohead are tonul sumbru, apăsat al discului pus cap la cap de Gabriel, tema se încadrează perfect în concept. Şi aici tempo-ul a fost redus, chitara schimbată cu pianul, vocea lui Gabriel este mult mai gravă decât tonul mai ridicat al lui Thom Yorke. Gabriel a tâiat şi elanul, groove-ul originalului, a eliminat crescendo-ul şi a păstrat toată melodia în zona melancolică, tensionată.

So… Gabriel is back.
M-a incitat ideea de cover-uri cum iniţial am fost şi uşor dezamăgit că după aproape un deceniu de tăcere, Gabriel nu vine cu ceva „nou”. Pe site-ul lui se spune că s-a dorit o abordare revoluţionară şi acum, după ce am parcurs şi re-parcurs materialul, cred că da, are ceva magic, dacă nu neapărat revoluţionar acest disc.
Cum spuneam, m-am temut de clişeele re-orchestrărilor simfonice mediocre de care am tot avut parte în astfel de tentative anterioare, dar nu este cazul lui Gabriel.
Pentru o mai bună aprofundare mi-am făcut un playlist în care am aşezat alternativ originalul şi cover-ul şi cred că este o variantă optimă pentru a sesiza efortul – şi rezultatul – muncii depuse de Gabriel, mai ales că bănuiesc că cel puţin unele din piese şi artişti sunt necunoscute multor ascultători.
Ideea de a fi alăturat CD-ul cu original-uri cred că merita cântărită şi de producători şi asta cred că ar funcţiona interesant şi cu următorul „I’ll Scratch Yours”.
Este un disc care trebuie digerat/savurat cu răbdare, dar merită „efortul”, merită fiecare clipă!

Albumul urmează să fie lansat pe 15 februarie, dar imparabil deja a “scăpat” materialul complet pe internet. Urmează un turneu european numit “New Blood” cu datele deja anunţate apoi un turneu american.

Thanks Gab!