M-am tot foit (coit 😀 ), am ascultat mai pe sărite, mai pe îndelete tot felul de discuri scoase anul acesta și oi fi eu de vină, să dau vina pe primăvară, pe băieții care sparg cu pickhammerele asfaltul din spatele blocului sau pur și simplu să o las așa, dar nimic nu mi-a plăcut. S-a umplut raftul (sertarul) cu discuri de duzină, produse de doi bani, majoritatea nici descărcate (ilegal și „moca”) nu-și fac banii…Așa că am săpat în… arhivă. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KfZpbWLl0Ew]
Liars sunt o gașcă Post-Punk din New York (cu rădăcini în L.A.), înființați la finele anilor 90 și acest „Sisterworld” lansat în data de 9 martie este al 5-lea lor album de studio.
Cei trei (care au speriat Vestul) sunt filipinezul Angus Andrew – voce, chitară; Aaron Hemphill – chitară, sintetizatoare, percuții și bateristul Julian Gross.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FaMbPbFz8h0]
Au adunat o grămadă de etichete de la Art și Noise Rock la Post-Punk, Dance-Punk, dar probabil cel mai bine li se potrivește cea de Rock Experimental. Nu sunt o gașcă ușor de digerat, Dance-Punk-ul pare cea mai neadecvată etichetă, tare aș vrea să văd pe cineva dansând pe acest „Sisterworld” ha ha ha! 😛 Read more Liars – Sisterworld (2010)
Marillion fără Fish este ca balta fără peşte. 🙂 Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic împotriva lui Steve Hogarth însă rămân la părerea că după plecarea lui Fish, trupa ar fi trebuit să-şi schimbe titulatura. Marillion 1981 (anul venirii în trupa înfiinţată încă din 1979 al lui Fish şi schimbarea titulaturii din Silmarillion în Marillion) – 1988 nu prea are nicio legătură cu ce fac din ’88 încoace. De exemplu, albumul lor din 1995, „Afraid of Sunlight” chiar mi-a plăcut mult, dar nimic nu se compară cu primele 3, 4 discuri şi emoţiile pe care mi le-a stârnit „Misplaced Childhood”-ul din 1985 nu cred că se vor mai repeta vreodată…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=60XzL_lMgZU]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Q7sIzWKHGwQ]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XM3nozQ3i-s&feature=related]
Sau chiar şi… 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kIPrJmzG7Ss&feature=related]
Poate din acest motiv mi-a scăpat şi acest „Less Is More” lansat anul trecut, dar şi precedentul album dublu din 2008 „Hapiness Is the Road” şi acum – lucru tare ciudat – mă tot gândesc dacă am ascultat sau nu „Somewhere Else”-ul scos în 2007…
N-am digerat foarte uşor plecarea lui Fish şi nu m-am împrietenit din prima cu Steve, dar nici nu i-am dat „reject” necondiţionat şi recunosc, Marillion au ceva şarm şi cu „noul” solist… Nou…Ce au zburat 22 de ani! F*ck!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T_GzPCJWTmE&feature=related]
„Less Is More” nu este chiar un album nou, conţine 12 piese în interpretare acustică dintre care doar una („It’s Not Your Fault”) este „proaspătă”, celelalte 11 fiind alese şi acoperă toată perioada Hogarth. Nu este o culegere de hit-uri, avem câte o piesă de pe „Seasons End”, „Brave”, „This Strange Engine” şi „Hapiness Is the Road”, câte două piese culese de pe albumele „Afraid of Sunlight” şi „marillion.com” şi trei de pe „Anaraknophobia”, nu neapărat single-urile, piesele de succes.
Parcursul anevoios poate se datorează şi faptului că materialul a fost lansat prin propria casă de discuri – Intact Records – şi nu beneficiază de o distribuţie sonoră – Edel Music. În ciuda apelului de pe site-ul oficial de a nu urca materialul pe net, discul circulă evident… Teama trupei – în mare măsură justificată – este că file-sharing-ul într-un viitor nu foarte îndepărtat va pune pe butuci artiştii, scăderea vânzărilor este dramatică şi va pune multe trupe în dificultate sau imposibilitatea de a mai funcţiona, supravieţuii din cântat… Este o problemă spinoasă, sunt multe argumente pro şi contra, în toată nebunia globală economică, socială şi cum tot repet, morală, până la urmă şi pentru această problemă cred că va trebuii găsită o soluţie măcar de compromis.
Lansat pe 2 octombrie 2009, cele 57 de minute sunt o audiţie plăcută de urmat şi străbătut.
„Go!” – de pe „marillion.com” (1999) sună degajat, aerisit, îmbibat în melancolie, cu toate acestea Marillion degajă o oarecare linişte, un calm echilibrat, ceva fin şi plăcut, Steve Hogarth are un timbru blând, aş spune mângâietor care chiar şi unor teme mai triste le dă o conotaţie mai relaxată. Orchestraţia este la fel de discretă, de bun simţ şi bun gust. Reflectă cu precizie conceptul anunţat în titlu: puţin este mai mult.
Urmează „Interior Lulu” de pe acelaşi „marillion.com”, bocăneşte şi pocăneşte misterios cu o aromă uşor orientală, are aceeaşi căldură, se roteşte ca un vals apoi îşi mai trage sufletul ca să răbufnească din nou. Minimalismul le conferă claritate, au energie şi fără să fie zgomotoşi, piesa şerpuieşte de la agonie la extaz.
„Out of This World” – de pe albumul „Afraid of Sunlight” (1995) – se aşterne ca zăpada proaspătă şi curată, se lasă ca tăcerile reci şi apăsătoare, parcă interminabile, dar cu atât mai stridente şi stingheritoare. „Afraid of Sunlight” a fost un album mai întunecat, versiunea aceasta acustică nu a înseninat piesa, doar i-a dat o altă strălucire şi vibraţie. Sunt lucruri pe care le-am ratat, lucruri care nu se mai întorc. Unele nici nu trebuie, pe altele le regretăm.
„Wrapped Up in Time” – de pe „Happiness Is the Road” (2008) – este ca un cadou împachetat în celofan strălucitor, strecurat de sărbători sub bradul împodobit, este o doză de simplitate şi melancolie, puţin pian, puţină chitară, nici o fiţă.
„The Space…” – originalul pe „Seasons End” (1989) – are un balans, o cadenţă cuceritoare, spaţiile largi te/ne înfăşoară-n valuri, clăpăitul pianului este tensionat însă muzica cade uşor ca un voual.
„Hard As Love” – de pe „Brave” (1994) – strecoară din nou tonuri mai calde, o fi grea iubirea, dar ce ne-am face fără ea? Dacă nu cazi, n-ai cum – şi de unde – să te ridici, dacă nu te roade dorul, nu te poţi bucura de sărutul regăsirii. Viaţa – şi piesa – ne plimbă de sus în jos şi înapoi. 🙂
„Quartz” – albumul „Anoraknophobia” (2001) – este uşor mai ritmată, condimentată cu mai multe sunete, mai multă gravitate, basul pulsează adânc, vocea zboară undeva deasupra, Marillion par mai relaxaţi, pe undeva este admirabil cum au rupt-o cu trecutul şi îşi văd de drum, nu privesc înapoi cu mânie ci zâmbesc în prezent. Piesa – şi tot albumul – sună foarte bine, are un sunet cald, profund, aranjamentele aerisite nu sună golaş, acoperă excelent spaţiile.
„If My Heart Were a Ball It Would Roll Uphill” – tot de pe „Anoraknophobia” – apasă uşor pe acceleraţie, are ceva Samba/Bossa Nova în puls, este uşor stropit cu soluţii şi sonorităţi Jazz, rămâne însă în aceeaşi zonă degajată al Rock-ului simplu, natural, al energiei şi al sentimentelor exprimate direct.
„We are alone in the world
We must do what we feel we should
We are told what is right
Need hurts within us
We can see sense
We can feel what feels right
And so often
All these things are not at all the same
They’re not at all the same”
„It’s Not Your Fault” – piesa nouă – este o baladă simplă, minimalistă, pianul îl acompaniază discret pe Hogarth, vinovăţia apare când ne asumăm responsabilitate, o facem rar, este mai comod, mai simplu şi mai uşor să căutăm vina în exterior şi ne este greu să spunem celuilalt că „nu tu eşti de vină”…
„Memory of Water” – „This Strange Engine” (1997) – vine aproape ca o continuare firească, pacea, liniştea se aşterne din nou moale peste ascultător, Marillion ştiu să mângâie şi cu toate acestea evită să devină siropoşi.
„This is the 21st Century” – încă o incursiune pe „Anoraknophobia” – trezesc noi miresme uşor orientale, apoi se scurge uşor ca nisipul dintr-o clepsidră, melancolia se strecoară pe nesimţite între acordurile moi, ne pierdem sau ne trezim visând cu ochii deschişi.
„Cannibal Surf Babe” – „Afraid of Sunlight” – este cea mai ritmată, cea mai energică piesă de pe disc, intensitatea ei degajă optimism şi căldură, cade bine, vine ca o eliberare.
„I was born in nineteen sixty weird
And I’m your nightmare surfer babe
Mr. Wilson where’s your sandbox and your beard
‘You still looking for the perfect microwave?”
Un disc bun, cum spuneam, o audiţie plăcută, n-are deloc iz de ciorbă reîncălzită, pică mai de grabă ca un ceai fierbinte în miez de iarnă şi într-un apus de soare zgribulit.
Merg să sap după „Hapiness Is the Road” şi „Somewhere Else”… 🙂
Fain – consistent – şi site-ul formaţiei, dacă sapi prin el, găseşti versurile de la toate piesele, coperţile discurilor şi multe-multe alte delicatesuri.
Şi uneori, puţin este absolut totul dacă este acel ceva de care avem nevoie. Cineva sigur ştie despre ce vorbesc! 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YdRAUVlm5N4&feature=related]
Spui Prince, inevitabil lumea îl asociază cu „Purple Rain”, cu câteva hit-uri – doar a compus sute de piese, a avut 10 albume notate Platină şi 30 de single-uri Top 40 -, ne vin în minte „Nothing Compares 2 U”, „Kiss”, „Cream”, „Diamonds And Pearls”…
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=pDTfbADJAEc&feature=related]
Prince, acum în vârstă de 52 de ani, este un artist complex: compozitor, multi-instrumentist, actor. Are-n vitrină 7 Grammy-uri, un Glob de Aur, în 2004 a fost introdus în „Rock and Roll Hall of Fame” şi revista Rolling Stone îl situează pe poziţia 28 din cei mai importanţi 100 de artişti al tuturor timpurilor.
Dincolo de cifre şi date, pe cele 26 de albume de studio lansate începând din 1978, Prince ne-a oferit în toţi aceşti ani o muzică extrem de colorată, un adevărat hibrid multicultural şi dimensional, a mixat cu extrem de mare eficienţă elemente Rock, Jazz, Soul, Blues, Funk, Psihedelic, New Wave, Folk, Rap şi Hip Hop şi îşi desemnează rădăcinile în muzica unor artişti ca: Jimi Hendrix, James Brown, Miles Davis, Sly & the Family Stone, Curtis Mayfield, Parliament-Funkadelic, Stevie Wonder, Carlos Santana, Joni Mitchell, The Beatles, Duke Ellington şi Led Zeppelin.
Prince a pus umărul la lansarea unor artişti ca Sheila E, Carmen Electra, The Time, Beyonce şi Vanity 6. Mereu l-am iubit pe Prince. Cred că Michael Jackson n-ar fi existat fără Prince, în fapt mereu am văzut în Jaco o copie palidă a lui Prince, o copie unde accentul s-a pus pe dans şi mega-show şi mai puţin pe muzică. Prince cântă excepţional cu vocea, chitara, pianul şi instrumente de percuţii.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3m0teOZICZY&feature=related]
Ar fi foarte multe de spus despre cariera şi muzica lui Prince, are albume geniale şi perioade mai puţin reuşite. De exemplu în perioada 1994-2000 cariera lui a fost marcată de conflictul cu casa de discuri Warner, Prince a scos discuri pe bandă rulantă numai să scape cumva de contract… Atunci este lansat şi albumul „The Black Album” imprimat în 1987 şi amânat până-n 1994 de casa de discuri… Afilierea sa la secta Martorii lui Iehova în 2001 a marcat oarecum şi stilul şi muzica artistului, din fericire pentru noi, după o perioadă-n care Isus a fost introdus chiar şi-n „Purple Rain”, Prince a lăsat-o mai moale cu convertirea audienţei, ultimele lui discuri au revenit la temele, abordările care-l caracterizau în epoca Prince And the Revolution (1984-1987).
Aş amintii totuşi câteva din albumele lui de excepţie, o minimă discografie obligatorie care arată faţetele colorate ale artistului:
1984: Purple Rain
1986: Parade
1987: Sign o’ the Times
1990: Graffiti Bridge
1991: Diamonds and Pearls
1994: Come
1995: The Gold Experience
1996: Chaos and Disorder
1996: Emancipation
1998: The Truth
2002: One Nite Alone…
„Parade” conţine una din piesele mele preferate: „Sometimes It Snows in April”, „The Truth” din 1998 este un album Blues axat predominant pe chitară-voce sau „One Nite Alone…” din 2002 este un album genial, aproape exclusiv pian-voce ce aminteşte de Keith Jarrette şi genialul „The Köln Concert” din 1975.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HekCMP_2-4E]
Citeam nominalizările Grammy pentru 2010 şi am dat şi de numele lui Prince la categoria „Best Rock Solo Vocal Performance” cu piesa „Dreamer” şi aşa am aflat de albumul „LOtUSFLOW3R” lansat în martie 2009.
Materialul a fost lansat ca CD dublu şi în cutie ca 3 CD-uri, celor două discuri noi Prince s-a alăturat şi CD-ul noii protejate al lui Prince, Bria Valente şi albumul ei de debut „Elixer” la care a contribuit Prince şi clăpar-compozitorul Morris Hayes.
Albumul poartă amprenta lui Prince, Valente are o voce plăcută, însă este un disc destul de convenţional pe segmentul R&B, nimic deosebit, nimic ieşit din comun, Prince mai scapă degetele pe chitară şi colorează discul puţin, dar cam atât.
Mult mai plăcută a fost surpriza rezervată de Prince cu „LOtUSFLOW3R” şi „MPLSoUND”.
Cele 21 de piese ne aruncă înapoi undeva în anii ’80, la atmosfera şi abordarea epocii „Purple Rain”, dar totul sună extrem de proaspăt, viu, Prince ne plimbă de la Blues şi Soul la Funk şi Rock, de la momente Psihedelice ne trimite în ringul de dans, dar o face extrem de abil, cu multă energie, sensibilitate şi nu în ultimul rând cu mult-mult talent şi abilitate.
„Pachetul” „LOtUSFLOW3R” conţine 12 piese din segmentul mai Rock şi Blues, piesele mai experimentale iar al doilea disc, „MPLSoUND” are 9 piese şi sunt din latura mai comercială, mai apropiată de zona R&B şi Funk, ceva Hip Hop. Ce leagă discurile este talentul lui Prince, notele Soul, lejeritatea şi naturaleţea cu care Prince „se joacă” cu diferitele sunete şi abordări.
Imediat intro-ul piesă „From the Lotus…” are un ton Blues/Jazz şarmant, are nerv, vibraţie. „Boom” vine cu tonuri Psihedelice, incizii Rock/Funk, are un groove captivant, chitara şi vocea lui Prince domină şi conduc compoziţia. „Crimson & Clover” este o baladă marca Prince, are şarmul anilor ’80, insertul din „Wild Thing” (piesa lui Chip Taylor înregistrată de The Wild Ones în 1965 şi făcută celebră de The Troggs în 1966) este de-a dreptul genială! „4Ever” este tot o piesă mai lentă, uşurică aş spune, dar Prince reuşeşte să strecoară feeling, trăire chiar şi în astfel de piese mai simple, vis a vis de pseudo R&B-ul absolut jenant din topuri, chiar şi piesa aceasta este o oază de seninătate. „Colonized Mind” este încă o incursiune în Blues, colorată cu ceva Psihedelism, cu chitara criminală al lui Prince şi un refren stropit cu ceva inflexiuni Soul. „Feel Good, Feel Better, Feel Wonderful” aruncă-n luptă arsenalul Funky, un segment în care Prince a învăţat toate lecţiile de la James Brown şi le-a perfecţionat. În „Love Like Jazz” tema cu rădăcini Jazz este aşezată într-o abordare lejeră, are notele sud-americane şi condimentele Blues se asortează perfect. „77 Beverly Park” readuc Psihedelismul şi Rock-ul anilor ’70 pentru câteva secunde ca apoi Prince să ne surprindă cu un cântăcel latin, proaspăt ca un răsărit de soare. Tonurile apăsate din „Wall of Berlin” însă aduc în faţă din nou amestecul Rock şi Funk, piesa are ritm, puls, Prince încă o dată dă dovadă de stil când vine vorba de chitară şi compoziţie. „$” se înrudeşte cu lumea lui Quincy Jones, premisa este Funk, avem Soul şi Blues, ritm şi relaxare. Amintitul „Dreamer” sună ca Jimi Hendrix într-o interpretare Led Zeppelin, sau ca… Them Crooked Vultures ha ha ha! 😛 😛 😛 Prince dă dovadă de nerv, are forţă, ţipă şi el, şi chitara lui, are feeling, are şi coaie. „…Back to the Lotus” închide discul cu încă o perlă Rock/Blues în care are loc şi Jazz-ul şi nuanţe de Psihedelic, este o desfăşurare plină de energie.
De foarte multă vreme n-am ascultat un disc atât de bun, fără momente moarte, fără fisuri şi fără cusur!
Nu-i rău nici „MPLSoUND”, dar aminteşte mai mult de perioada The New Power Generation (începutul anilor ’90), are puls, domină Funk-ul, mi-a plăcut „U’re Gonna C Me”, piesă reorchestrată de pe albumul „One Nite Alone…”, dar şi celelalte piese dansante sunt ok.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLs14blKM00]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wtmgX2D_ooE&feature=related]
După lansarea albumului „Blinking Lights…”, Eels într-o formulă extinsă pleacă din nou în turneu. Pe lângă Everett se grupează: Allen ‘Big Al’ Hunter pian, contrabas; Jeffrey Lyster (aka Chet Atkins III sau ‘The Chet’) chitară, mandolină, tobe şi un cvartet de corzi format din violoniştii Paloma Udovic şi Julie Carpenter, Heather Lockie la violă şi violoncelista Ana Lenchantin.
În această formulă este imprimat în 2006, la New York un DVD şi CD dublu, „Eels with Strings: Live at Town Hall”, material ce conţine piese de pe toate albumele anterioare.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=Zyqj4xT97HM]
Aparent Eels dispar, le-am pierdut urma şi sincer, credeam că proiectul a fost tras pe dreapta datorită vânzărilor relativ modeste. Tom Waits sau Everett nu sunt mainstream…
Piese mai vechi sau mai noi apar în coloana sonoră a unor filme şi episoade din seriale şi-n 2008 pentru filmul „Yes Man” al lui Jim Carrey, Everett furnizează nu mai puţin de 8 piese, între care una nouă: „Man Up”.
Pe 2 iunie 2009 este lansat „Hombre Lobo (Omul Lup) – 12 Songs of Disere”. Albumul primeşte recenzii amestecate, Pitchfork Media îl notează doar cu 4.6 puncte din 10, recenzii mai favorabile primeşte – şi de data aceasta – în Anglia unde Eels sunt mult mai populari ca-n America natală.
Albumul readuce şi sonorităţile mai Rock, introduce şi elemente mai moderne, dar nu lipsesc nici momentele melancolice, Everett renunţă la sunetele Lo-Fi, discul sună mai curat, rămân aceleaşi orchestraţii aerisite, abordarea minimalistă şi temele inconfundabile scrise de Everett.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=qoqZOR9DTi4&feature=related]
„Prizefighter” aminteşte de Status Quo, este un Rock’N’Roll simplu, fără fiţe, sună surprinzător din partea lui Everett, dar e absolut ok.
„That look you give that guy” vine cu o temă minimalistă pe chitară, putea fi o piesă pe un album Tom Waits sau Bob Dylan, este îmbibată cu o melancolie lucidă, calmă.
„Lilac Breeze” răstoarnă din nou atmosfere, revine Rock-ul zgomotos, este încă un Rock’N’Roll, de data aceasta ambalajul este mai modern, vocea şi basul sună distorsionat, toba are sonorităţi mai moderne, piesa are groove, pulsează, nu se complică cu nimic, totul este simplu şi firesc.
„In My Dreams” reduce din nou tempo-ul, piesa aminteşte de temele de pe „Daisies Of The Galaxy”, are o seninătate şarmantă, toba se ascunde discret în fundal, chitara şi vocea conduc piesa, la acestea se adaugă doar frânturi de sunet plutitoare.
„Tremendous Dynamite” intră zgomotos, reţeta pare să fie: una caldă, una rece. „Hombre Lobo” face referinţă la barba a la ZZ Top pe care şi-a cultivat-o Everett de la video-clipul „Dog Faced Boy”, în zgomotul piesei apar şi aceste versuri. Basul bârâie, toată înregistrarea este uşor distorsionată, Lo-Fi, este o piesă extrem de minimalistă, cam ciudată.
„The Longing” este încă un moment liric cu chitară-voce, tema aminteşte puţin de Mark Knopfler… Lipsesc elementele Lo-Fi, pianele disonante care confereau un şarm aparte acestor teme de altfel bune ale lui Everett.
„Fresh Blood” are un tempo mediu, sonorităţi mai moderne se strecoară în pulsul piesei, puţină electronică şi ceva zgomote însufleţesc piesa incredibil, este unul din momentele cele mai bune de pe disc. Tema este suspect de minimalistă, însă are nerv, prinde viaţă.
„What’s A Fella Gotta Do” calcă acceleraţia, este o temă Rock ce reînvie abordarea concisă de pe „Shootenanny!”, totuşi parcă n-are viaţă, sună puţin steril.
„My Timing Is Off” aminteşte din nou de Bob Dylan, o compoziţie uşoară, o piesă semi-lirică, un Folk mutat într-o zonă de Rock acustic, e plăcută însă îi lipseşte farmecul pe care-l aşteptam de la Everett, amprenta inconfundabilă a primelor albume.
„All The Beautiful Things” readuce ceva din acel farmec, orchestraţia curată, cuminte, lipsa disonanţelor, a sunetelor obscure, reduce din magie, însă piesa aminteşte de temele de pe primul disc.
„Beginner’s Luck” este încă un cântec Rock, tema aminteşte de The Beatles, de anii ’70, simplu şi plăcut, totuşi parcă prea puţin pentru 2009…
„Ordinary Man” închide discul acustic, tot de Dylan mi-am amintit sau de Jim Croce, are acel amestec Folk-Blues, sună plăcut, aşezat… Asta şi este problema.
„Hombre Lobo” nu este un album rău, însă sună steril, nu ştiu din ce motive, Everett a eliminat aproape complet sonorităţile Lo-Fi ce constituiau marca sa, a renunţat la experimente, totul este redus la minim, cuminte şi curăţat şi astfel parcă lipsit de viaţă.
Îi iubesc prea mult pe Eels ca să recunosc că sunt dezamăgit, „Fresh Blood” chiar îmi place, dar este mult prea puţin…
Şi pe 19 ianuarie urmează să fie lansat „End Times”, al 8-lea album Eels. 🙂
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=V2yy141q8HQ&feature=fvsr]
Dacă m-ar întreba cineva dacă cred în dragoste la prima vedere, probabil aş răspunde sceptic că nu. Viaţa bate cinismul, „Novocaine for the Soul” a fost dragoste la prima vedere.
„Life is hard and so am I
you better give me something
so I don’t die
Novocaine for the soul
before I sputter out
before I sputter out
Life is white and I am black
Jesus and his lawyer
are coming back
Oh my darling will you be here
before I sputter out
before I sputter out
before I sputter out
Guess who’s living here
with the great undead
this paint by numbers life is fucking with my head
once again
Life is good and I feel great
’cause mother says I was
a great mistake
Novocaine for the soul
you better give me something
to fill the hole
before I sputter out…”
Sunt „chestii” care realmente „fill the hole” (umple golul), se lipesc de suflet şi rămân acolo, ca la o acadea dosită ne întoarcem la ele, ne ungem pe suflet sau… ne lingem rănile. Muzica este hrană, drog, sânge, oxigen, medicament… este energie şi este puls. Pentru stări şi momente diferite, ascult muzică diferită. De asta şi este incorect şi imposibil să desemnez un gen favorit sau un artist favorit. Sunt situaţii în care vreau Slayer sau Pantera, sunt momente pentru Miles Davis sau Tom Waits, uneori vreau The Prodigy, alteori Nine Inch Nails sau Ministry, în altă conjunctură am nevoie de Marillion sau Pink Floyd, de The Cure sau de… Sex Pistols, David Bowie, The The, Life Of Agony, Faith No More, The Clash, Eels şi… tot aşa.
Eram în sufrageria extrem de generoasă a unui prieten de la Braşov unde obişnuiam să-mi beau cafeaua de dimineaţă/prânz şi să ascultăm muzică. În aceea zi nu pusesem nici un CD, mergea televizorul pe MTV 2 şi am văzut clipul şi m-a lăsat cu gura căscată. Am notat repede pe un colţ de hârtie numele trupei şi titlul piesei şi am început săpăturile. Nimeni nu avea CD-ul, nimeni nu auzise de ei, n-avei de unde să-i iei.
A durat ceva până am pus mâna pe albumele lor, dar a meritat efortul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lC3MH-U6yDk&feature=channel]
Eels este în fapt Mark Oliver Everett aka E. Other sau simplu E, cântăreţ şi compozitor, ceilalţi participaţi la proiectul Eels se schimbă destul de des, atât la lucrul în studio cât şi în apariţiile live.
E. Other şi-a început activitatea muzicală la începutul anilor ’80 într-un şir de formaţii, cea mai cunoscută fiind The Toasters.
Sub numele Mark Everett scoate-n 1985 albumul „Bad Dude in Love” la o mică casă de discuri independentă apoi sub numele E lansează la Polydor în 1992 al 2-lea său album, „A Man Called E”, urmat de „Broken Toy Shop” anul următor. Succesul moderat îi face pe cei de la Polydor să-l concedieze, asta însă nu-l descurajează pe Everett şi este unul din primii artişti care semnează pentru nou înfiinţata DreamWorks Records.
Oficial trupa Eels ia fiinţă prin implicarea basistului şi compozitorului Tommy Walter alături de Everett în lucrul pentru noul album, „Beautiful Freaks” fiind lansat sub titulatura Eels pe 13 august 1996.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Omn4S7RfmhM&feature=related]
Beautiful Freaks – 1996
Stilul şi sunetul Eels are la rădăcini un Blues murdar abordat într-o manieră Rock cu nuanţe Alternative, însă Everett amestecă eficient tot felul de influenţe de la Country şi Hip-Hop trecând prin Grunge şi înapoi la Punk, dar rezultatul este compact, închegat perfect. Sunt foarte aerisiţi, cântă curat, nu aglomerează ci dimpotrivă, reduc totul cu eficienţă maximă. Everett are o fascinaţie pentru instrumentele jucărie şi aceste sonorităţi Lo-Fi au fost şi ele strecurate în sunetul grupului. Un atu în plus este şi vocea expresivă al lui Everett care leagă temele, dar şi piesele distincte, le conferă o faţă aparte. Textele sunt destul de macabre, temele favorite ale lui Everett sunt legate de moarte, boli mintale şi iubiri chinuitoare.
„Beautiful Freaks” are ca temă centrală schizofrenia…
12 piese pe durata a 44 de minute ne plimbă ca într-un carusel de la momente explozive sau teme mai calde la piese introvertite cu aer misterios.
„Novocaine for the Soul” are un groove ingenios, o construcţie fracturată, dar de impact, sunetul murdar este de impact, vocea lui Everett şi textul se înşurubează instantaneu. În „Susan’s House” se amestecă un ritm ce aminteşte de Hip Hop cu sunetele bizare şi pianul cu vocea ne plimbă într-o lume stranie. „Rags to Rag” se aproprie de lumea dEUS, pasajele calme, dar contorsionate sunt urmate de momente explozive. „Beautiful Freaks” invocă Blues-ul a la Tom Waits, piesa este construită în jurul vocii din sunete mai mult sau mai puţin bizare într-un vals obscur. „Not Ready Yet” pulsează obsedant, chitara sună murdar şi chinuit. „My Beloved Monster” în ciuda titlului este un moment aproape senin, senin cum nebunia poate fi senină… uneori. „Flowers” este construit pe un cor de presupuşi îngeri, o trezire „dincolo de nori”… „Guest List” aminteşte de Dire Straits, este undeva la limita dintre Country şi Rock. „Mental” are un puls Pop de anii ’80 condimentat cu un refren mai zgomotos şi murdar. „Spunky” readuce sunetele tulburi ale pianului de jucărie însoţit de violoncelul sobru, vocea lui Everett şi textul fac toţi banii. „You’re Lucky Day in Hell” are tonuri grave şi un puls tensionat, basul bârâie, chitara sună chinuit, tema sumbră din strofe este contrabalansat de un refren suspect de blând şi contrastant cu versurile. Genial. „Manchild” închide discul în armonii ceva mai deschise, e un cântec de leagăn, la fel de nebunesc ca tot restul materialului… „I’m not happy…”
Fără să compar, dar nebunia niciodată n-a mai avut astfel de culoare şi n-a fost atât de perfect reflectată cam de la „Final Cut”-ul celor din Pink Floyd.
Discul s-a bucurat – încă o dată – doar de un succes moderat, totuşi în 1998 câştigă un BRIT Awards pentru „Best International Breakthrough Act” şi piesele “Novocaine for the Soul”, “Susan’s House”şi “Your Lucky Day in Hell” au parte de oarecare difuzări. Asta mai ales datorită faptului că tot anul 1997 trupa s-a aflat în turnee şi a cântat şi la câteva festivaluri importante ca Reading şi Shepherds Bush.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1ED9ky-ojQ]
Electro-Shock Blues – 1998
Lucrurile din viaţa personală a lui Everett au amprenta profund muzica şi cariera acestuia.
Sora lui, Elizabeth, care suferea de schizofrenie, se sinucide; mama lui este diagnosticată de cancer pulmonar; o serie de alţi prieteni mor astfel completând şirul nefast început de decesul tatălui său în urma unui atac de cord…
„Electro-Shock Blues” este un disc ceva mai „cuminte”, orientat spre Blues şi marcat de influenţa lui Tom Waits, dar la fel de zbuciumat iar textele sunt (şi) mai morbide, dar evidente: sinucidere, cancer, moarte…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nW7C9lnTyWo]
Discul pleacă de la ultima înscriere de jurnal al surorii sale „Elizabeth On the Bathroom Floor” şi se închide cu „P.S. You Rock My World”, un adio mai degajat, cu note aproape umoristice, conclus prin versurile: „everybody is dying, but maybe it’s time to live.” Între cele două este un şir tumultuos de piese, de la „Going to Your Funeral” la zgomotoasa „Hospital Food” sau resemnări ca „The medication Is Wearing Off”. Fiecare piesă este o bucăţică dintr-un puzzle întunecat, momente tulburi şi răbufniri se succed într-o spirală bizară, dincolo de lumea uşor halucinantă, vibraţia este profundă şi Everett uneori găseşte resurse pentru seninătate şi umor sarcastic. „Electro-Shock Blues” are acea marcă Tom Waits, „Last Stop This Town” este un moment mai degajat plecând de la versurile „you’re dead but the world still spinning”, pasajele liniştite sunt rupte cu intervenţii zgomotoase ale chitarei şi abordare Hip Hop.
Un disc colorat, ce-i drept, predominant în tonuri închise, dar cu multă-multă sensibilitate: „Life is funny, but not ha ha funny…” Am să fiu jalnic, da’ discul acesta m-a făcut să plâng…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IDLpUxBr13I&feature=related]
„Feeling scared today
Write down ‘I am ok’
A hundred times the doctors say
I am ok
I am ok
I’m not okay
Skin is crawling off
Mopping the sweaty drops
Sticking around for this shit
Another day
Another day
Not another day
Pink pill feels good
Finally understood
Take me in your warm ambrace
I am trying
I am trying”
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0TfqbuTBqX8&feature=channel]
Daisies Of The Galaxy – 2000
Everett spune că dacă „Electro-Shock Blues” a fost ca un apel telefonic dat la miezul nopţii la care nimeni nu răspunde la capătul celălalt al firului, „Daises Of the Galaxy” este ca telefonul care te trezeşte dimineaţa în camera de hotel şi eşti anunţat că micul dejun este gata. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iwMTZFBd5eQ&feature=channel]
Albumul este mai ritmat, mai senin şi mai puţin experimental, amestecul de Blues, Folk, Country şi Rock este mai degajat, mai lejer şi mai luminos. Piese ca „Sound of Fear” degajă energie, au o oarecare abordare mai Pop, însă sunt colorate interesant, experimentele Lo-Fi, sunetul murdar, dar deloc aglomerat rămâne unul din atuurile trupei.
Un album abordat cu seninătate, mult mai luminos:
„Wake up the dying
Don’t wake up the dead
Change what you’re saying
Don’t change what you said”
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=09aN6Tvf6oo]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jKi4DZtUg-0]
Souljacker – 2001
Următoarea oprire, „Souljacker” aduce o abordare mai sârmoasă, mai incisivă, mai Rock, influenţele Post-Grunge sunt mai accentuate. Această schimbare se datorează oarecum şi aducerii în echipă al lui John Parish, compozitor şi producător care este cunoscut mai cu seamă pentru lucrul cu PJ Harvey.
Însă nu lipsesc nici momentele mai „ciudate” care amintesc de acelaşi Tom Waits – „That’s Not Really Funny” (genială!) sau piesele mai liniştite – „Woman Driving, Man Sleeping”.
Este un disc echilibrat, cu un puls sănătos, viu, are farmec, Everett se dovedeşte un compozitor de calitate, ştie să facă piese simple, dar lipicioase, de fiecare dată reuşeşte să transmită ceva.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VieVlEgP3Bk&feature=related]
Shootenanny! -2003
Discul a fost imprimat complet live în studio în doar 10 zile, combină incisiv latura Rock cu Blues-ul neconvenţional, evident, sună foarte viu, are puls, ritm, nuanţe de Southern Rock se „pupă” impecabil cu sonorităţile Indie, Blues şi Country.
Sunt piese cu note heavy ca „All In A Day’s Work” şi momente mai degajate ce amintesc de clipele mai senine de pe primele albume cum este şi „Love of the Loveless”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HsmzDZKtCjQ]
Blinking Lights & Other Revelations – 2005
A fost mai mult decât un vis împlinit pentru Everett: i-au fost alături Tom Waits, Peter Buck şi John Sebastian. Albumul dublu este impregnat cu acea atmosferă de Blues neconvenţional, avangardist, revin tonurile mai grave, este o întoarcere la sonorităţile primelor albume, abordarea însă nu este la fel de macabră şi sumbră.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VtjmQ6Dwojs&feature=related]
Discul conţine atât piese instrumentale, cât şi cântece mai scurte, cu note Pop, este un amalgam colorat, adună la olaltă cam toată experienţa acumulată pe anterioarele produse însă s-au estompat sonorităţile mai dure, momentele de Rock gălăgios.
Este un disc frumos, într-o notă personală, unele momente sună ca muzica de film, altele sunt reflexii interiorizate, influenţa lui Tom Waits este şi mai pregnantă şi evidentă.
„You think you’ll get under
old monsieur’s lid
and try to imagine
all the things that he did
You don’t know where
I’m gonna go
you don’t know where
I’ll go
I’ll go none too bravely
into the night
I’m so tired of living
this suicide life
that ain’t no reason to live
Wake up in the night
and think of all the years
falling from the ceiling
and covering your ears
you don’t know how
you’re gonna get out
you don’t know how
you’ll get out
call up your best friend
and tell him a lie
you’ve got to be kidding
I’m not really high
I don’t know where
I’m gonna go
I don’t know where
I’ll go
I’ll go none too bravely
into the night
I’m so tired of living
this suicide life
that ain’t no reason to live…”
Între pauzele dintre albume, Everett mai scoate coloana sonoră a filmului „Levity” în 2003 şi în 2005 albumul „I Am the Messiah” creditat ca fiind al lui MC Honky însă există multe suspiciuni şi supoziţii conform cărora misteriosul DJ Honky şi Everett ar fi una şi aceeaşi persoană. Albumul este mult mai ritmat, un Blues-Rock amestecat cu Funk, foarte diferit de celelalte materiale semnate de Everett, dar extrem de reconfortant… dansant. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PNEVbhqkKhY&feature=channel]
Nu-i ştiam pe băieţii din Spoon, deşii „Transference” este al 7-lea lor album şi trupa funcţionează din 1993, i-am abordat complet virgin.
Surpriză plăcută, din primele acorduri mi-au amintit de o altă gaşcă americană Indie, Eels – despre care musai să vă povestesc ceva mai târziu! – dar dincolo de paralele inevitabile – nu doar cu Eels, dEUS , The Beatles – mama, tata şi naşu’ a cam tot ce e Indie astăzi – şi încă o serie de trupe, Spoon au acel ceva – nici eu nu ştiu exact ce – care mă prinde, mă fascinează, îmi place pur şi simplu.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ro95Ns58qSE]
Trupa din Austin, Texas, îi are-n componenţă pe: Britt Daniel – voce, chitară; Jim Eno – tobe; Rob Pope – bas şi Eric Harvey – clape, chitară, percuţii, voce. Numele şi l-au luat de la piesa „Spoon” al formaţiei germane avangardiste Can.
După albumul de debut „Telephono” din ’96 şi alte EP-uri lansate de case de discuri independente, în ’98 semnează pentru Electra şi scot albumul „A Series of Sneaks”. Însă cel responsabil de contractul lor, Ron Laffitte, este concediat şi imediat după şi Spoon sunt puşi pe făraş de Electra… No business like show business… 🙂 Ca răspuns, Spoon scot pe cont propriu un single-concept „The Agony of Laffitte” pe care sunt 2 piese: „The Agony of Laffitte” şi „Laffitte Don’t Fail Me Now” în care-şi povestesc în abordare umoristică experienţa cu un „major lable”.
În 2000 semnează contractul cu Merge Records, o casă independentă, axată pe Indie şi de aici lucrurile se aşează pentru trupă. „Girls Can Tell” este lansat în 2001 şi este un succes comercial, se vinde mai bine ca ambele albume anterioare la olaltă. „Kill the Moonlight” apare în 2002, urmat de „Gimme Fiction” în 2005 şi de colaborarea cu Brian Reitzell pentru coloana sonoră a filmului „Stranger Then Fiction” din 2006, fapt ce le sporeşte considerabil notorietatea.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nkA-L3mK7q8&feature=related]
De aici lucrurile curg şi mai lin, cum se poartă acum, trupa apare pe rând la tradiţionalele „late night show”-uri: David Letterman, Conan O’Brien, Craig Ferguson şi Last Call with Carson Daly.
Apelează şi la celălalt mijloc popular şi eficient de promovare, introducerea pieselor în diferite soundtrack-uri şi muzica din episoade ale unor seriale TV de succes: Veronica Mars, Bones, The Simpsons, MeeBOX, Scrubs, Cloverfield, Numb3rs, How I Met Your Mother, 17 Again, I Love You, Man, (500) Days of Summer, dar şi în coloana sonoră a unui joc: MLB 09: The Show.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6a_EJsdo88c&feature=related]
„Transference” urmează să fie lansat pe 18, respectiv 19 ianuarie şi conţine colecţia proaspătă (iarnă/primăvară 🙂 ) de 11 piese noi al formaţiei.
Anii trec, m-am transformat încet-încet într-un bătrânel sentimental, dar genul acesta de muzică mă prinde. Spoon sunt aerisiţi, nu aglomerează orchestraţiile, de multe ori reuşesc să sugereze doar prin diferite sunete şi îmbinările acestora, sună murdar-natural ca imprimările de calitate din sala de repetiţii, au amprenta experimentalismului The Beatles, dar şi construcţiile vocale care amintesc de gaşca din Liverpool, au lejeritate şi totodată vână.
“Before Destruction” deschide albumul într-un ton grav ce cum şi spuneam, mi-a amintit de Eels şi aşteptam explozia, dar ea nu vine, Spoon rămân într-un ton relativ sumbru, piesa curge pe construcţia chitară-voce accentuată subtil de violoncele, bas, coruri şi toba care intervine episodic. Este un preludiu pentru o poveste frumoasă. 🙂
“Is Love Forever?” pulsează sănătos, Indie-ul cu accente Post-Punk, simplitatea Rock’N’Roll este nici mai mult, nici mai puţin decât exact cât trebuie. Sunetul neşlefuit degajă energie, cântăcelul e de 2 minute, adică totul e la fix.
“The Mystery Zone” inevitabil învie spiritul The Beatles – începe direct cu versul “picture yourself” -, însă cu atâta simplitate, atât de firesc încât inevitabil este şarmant. Basul pulsează, toba susţine balansul în mod minimalist, chitara, clapele doar colorează subtil, adaugă nuanţe şi vocea calmă ne călăuzeşte cu căldură prin lumea de vis.
“Who Makes Your Money” zăboveşte în aceeaşi zonă uşor psihedelică, este fascinant cum curge piesa, din mai nimic reuşesc să construiască melodii, reuşesc să schimbe, să răstoarnă şi să introducă şuruburi la momentele potrivite. Dacă ţi-a plăcut ultimul Kings of Leon – „Only by the Night” cam poţi intuii despre ce vorbesc şi o să-ţi placă şi Spoon: au acea simplitate firească, umană.
“Written in Reverse” introduce note Blues şi Rock’N’Roll, pianul cu basul conferă o bază solidă, toba şi chitara accentuează corect, vocea are forţă, sună din nou a The Beatles, dar nu ştiu cum, americanii – şi nu doar Spoon – reuşesc faza asta mult mai credibil şi mai natural decât majoritatea britanicilor care transpiră să reînvie acel spirit.
“I Saw the Light” sună mai tensionat, chitara este mai tăioasă şi prezentă apoi rup piesa ingenios, rolul principal îl preia pianul, remodelează aceeaşi temă, dar îi dau o altă coloratură ca-n final să lege un dialog chitară-pian şi să creeze o atmosferă psihedelică, dar fără să o încarce excesiv.
“Trouble Comes Running” destinde atmosfera, foarte nimerită şi construcţia discului, aşezarea pieselor, evită ingenios monotonia, alterează stările şi abordările cursiv.
“Goodnight Laura” are aer de bar, sună ca o piesă Tom Waits preluată de dEUS, este un cântec de leagăn senin şi mângâietor.
“Out Go the Lights” rămâne în tonurile dEUS/Eels, pulsul este foarte plăcut, sunetele sunt pete de lumină, se rotesc şi dansează cu o seninătate dezarmantă.
“Got Nuffin” are pulsul Rock-ului din anii ’70, ambalajul este mai de azi, însă simplitatea, minimalismul celor din Spoon are o coerenţă şarmantă, au un echilibru fermecător între energia degajată şi sentimentul transmis, un echilibru greu de atins, dificil de transpus, dar pe care ei îl controlează impecabil.
“Nobody Gets Me But You” închide albumul aruncând în joc tonurile mai „dubioase” şi minimalismul pulsant al pieselor anterioare, dincolo de nuanţele psihedelice şi tonurile mai închise, se întrevede totuşi lumina.
Ajungi la capăt şi inevitabil simţi nevoia să mai parcurgi călătoria încă o dată. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S4Q9zngV52U&feature=PlayList&p=948E5C22274843C8&index=0]
Spoon transportă moştenirea The Beatles, au arome de Eels şi dEUS, se înrudesc oarecum (şi) cu Kings of Leon şi cu încă o grămadă de „chestii” Indie, n-au inventat apa caldă, dar acest „Transference” este atât de plăcut, pulsant şi firesc, încât nu-i pot rezista.
Mi-au dat de lucru: trebuie să sap după albumele anterioare. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wmr1nsZq6cw&feature=related]
Te naşti unde te naşti, că e bine sau e rău, n-ai ce-i face. Soartă, şansă, dracu ştie, până la urmă suntem extrem de singuri pe lumea aceasta şi fiecare pe cont propriu. Ne-a lămurit oarecum premieru’ boc ieri: „suntem aici unde ne aflăm” – dar nu despre asta vreau să vorbesc! 😛 Şi nici despre Andrei Gheorghe sau Dan Bittman la Ministerul Finanţelor. 😀 Nu vremurile sunt perverse ci noi…(proşti – propun impozitarea! 😛 ).
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XiW_kYAkL1A]
Erik Garcia a.k.a Erk Aicrag şi Oscar Mayorga a.k.a. Racso Agroyam s-au născut în Mexic şi în 1993 au „pus-o” de o trupă Electro-Industrial pe curentul Aggrotech botezată Hocico, un cuvânt mexican ce înseamnă ceva foarte-foarte urât şi pe care nu-l veţi găsii în dicţionare.
Despre scena mexicană nu ştiu mai nimic – mea culpa – însă Hocio se pare că au rezistat cu brio, ultimul lor album „Memorias Atrás” datează din 2008, ba mai mult, au traversat şi oceanul, au concertat prin Europa, sunt destul de populari în Germania.
Ambii componenţi au şi câte un proiect „de buzunar”, Racso Agroyam Dulce Liquido iar Erk Aicrag acest Rabia Sorda.
Hocico nu sună cu nimic mai rău ca trupele mari de pe felia Aggrotech, Dulce Liquido abordează un Power Noise destul de asemănător proiectului mamă, mai interesant mi s-a părut acest Rabia Sorda unde pe lângă sonorităţile Electro-Industrial, Erk Aicrag îşi condimentează muzica şi cu elemente folclorice mexicane.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jeZuCM0lQzU]
„Noise Diary” este al doilea album, primul, „Metodos del Caos” a fost lansat în 2006 şi muzica, sound-ul mi-a amintit de o altă trupă (obscură), Bigod 20 şi indirect de mult mai celebrii Front 242.
Muzica aceasta este de breşă şi aş spune: breşa este mică. Rockerii conservatori sunt refractari la sonorităţile Electro, pentru gelaţii din cluburile de fiţe, sonorităţile acestea sunt prea agresive. În Vest, unde aceste bariere măcar formal s-au erodat mult mai simţitor, astfel de proiecte sunt mult mai apreciate.
Rabia Sorda (MySpace) sună interesant fiindcă vis a vis de Hocico aici Erk Aicrag amestecă ingenios sonorităţile mai incisive cu abordările EBM din anii ’80, introduce teme mult mai muzicale, unele tradiţional mexicane şi nu în ultimul rând, vocea este mai calmă, melodioasă chiar şi astfel atmosfera mai caldă, mai umană.
Cele 11 piese plus un intro ne călăuzesc totuşi printr-o lume destul de sumbră, umbroasă, lumea frământărilor interioare, al tentaţiilor, al drogurilor şi al confuziei, rătăcirilor.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9_XQzZ8GHqA]
După intro-ul „First Page”, „Out of Control” este un EBM tradiţional, cu un refren simplu şi lipicios, cu ritmuri de clubbing. „Heart Eating Crows” reduce uşor ritmul, tonurile sunt mai sumbre, refrenul pulsează obsedant.
„Get Your Overdose” sună mai incisiv, amestecul de EBM tradiţional cu sonorităţile mai moderne se leagă bine, refrenele lui Erk Aicrag prind, temele tenebroase au profunzime. „Burning House” are amprenta simplităţii, minimalismului Depeche Mode, dar şi „întunericul” acestora.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fUHUpCx09Gk&feature=related]
„Monkeyland” readuce viaţa, pulsul în lumea oarecum încremenită, încă o doză, vă rog… „Radio Paranoia” accelerează plăcut, rămânem în zona sonorităţilor anilor ’80, tema este uşor răsuflată şi un sound mai grav, mai incisiv probabil resuscita mai eficient tema. „Mirrors And Knives” revine la minimalismul pulsant, la construcţia simplă din sunete, frânturi de sunete şi ritmurile mecanice, cu toate acestea atmosfera creată este convingătoare, oglinzile reflectă cu precizie disperarea lucidă.
„NME” schimbă tempoul, ne mai trezeşte o dată la viaţă, schimbările de ritm şi atmosferă sunt bine venită, dau puls discului. „Money Talks (And Rots)” are o uşoară notă Techno, clapele colorează interesant melodia, impun ritmul. „A World On Fire” pluteşte plăcut în acelaşi context de anii ’80 minimalist şi este un dans lent, şerpuitor. Finalul, „This Is the End” păstrează pulsul piesei anterioare, compoziţia se desface, straturile de sunete se suprapun şi se lasă ca o cortină…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=x-aGylmykZ4&feature=related]
„Noise Diary” nu este la fel de genial ca „Supercute”-ul din 1994 al amintiţilor Bigod 20, dar are puţin din atmosfera acelui material, este un disc bun pentru momentul potrivit. Este un disc de atmosferă, dependent de starea-n care-l asculţi. Azi s-a nimerit să-mi pice bine. O pagină din jurnal, încă o zi (sau noapte 🙂 ) din viaţa zgomotoasă…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jX3EzwnFPfQ&feature=related]
Ieri povesteam de genul Drone şi trupa Fuck Buttons şi i-am amintit şi pe americanii din Sunn O))). Aceştia ne propun un experiment (şi) mai bizar, un amestec Drone cu (Black) Metal şi un nou disc tenebros şi avangardist.
Numele formaţiei vine de la amplificatoarele Sunn, produse de Sunn Musical Equipment Company (cumpărat ulterior de firma Fender şi trasă de aceştia pe „dreapta” în 2002), firmă înfiinţată de basistul Norm Sundholm şi fratele acestuia Conrad Sundholm, Norm fiind basist în formaţia The Kingsmen şi datorită succesului piesei „Luie, Luie” din 1963 trupa s-a lovit de probleme tehnice legate de volum în apariţiile live în faţa unui public tot mai numeros, deci implicit în locaţii tot mai mari (asta în loc de un scurt istoric 😀 ).
Amplificatoarele Sunn sunt folosite de nume sonore ca: The Who, The Moody Blues, Cream, Mountain, Steppenwolf, Kiss, Rush, The Melvins, Queen, The Jimi Hendrix Experience, Earth – şi ca să mai introduc un cârlig la povestea de ieri: Velvet Underground, dar evident şi de Sunn O))).
Revenind la numele trupei, scris la acest mod – Sunn O))) – reflectă logo-ul firmei de amplificatoare.
Dacă spuneam că nu sunt foarte familiarizat cu scena Electro, acum recunosc că nici Black Metal-ul nu este latura mea forte. Ei, nu-s complet cu pluta, am ascultat de s-a tocit discul „At War with Satan” al celor din Venom, Celtic Frost a fost una din trupele mele favorite multă vreme, am ascultat Sodom, Marduk, Satyricon, Mayhem, etc. Mă opresc la Mayhem, trupă cu care a colaborat solistul Attila Csihar din legendara trupă Tormentor şi care a colaborat şi cu americanii Sun O))) şi o face şi pe noul material.
Csihar a cântat pe celebrul album Mayhem „De Mysteriis Dom Sathanas”, dar şi pe „Ordo Ad Chao”, a colaborat cu Plasma Pool, Aborym, Limbonic Art, Korog, Keep Of Kalessin, Emperor, Sear Bliss, Burial Chamber Trio, Grave Temple, etc şi cu Sunn O))) pe albumele „White2” (2004), „Oracle” (2007) şi „Dømkirke” (2008). Dar nu doar Chihar contribuie la noul material, ci un şir lung de artişti: compozitorul Eyvind Kang, chitaristul Oren Ambarchi, Dylan Carlson – chitarist şi vocal în formaţia Earth, tromboniştii Julian Priester şi Stuart Dempster şi încă un şir lung de instrumentişti.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=i2cM3z_YbcM]
În ciuda acestei masive infuzii de instrumente şi instrumentişti, noul album Sunn O))) este destul de anevoios, neprietenos. N-a fost chiar o sarcină uşoară să străbat cele 4 piese ce se întind pe durata a 53 de minute.
Materialul este lent, sumbru, are prea puţine pete de culoare, progresiile sunt destul de anevoioase, rigide, zgomotele prea puţin muzicale. Vocea lui Cihar este fermă şi gravă, monologurile sale detensionează oarecum cursul macabru, dar nu reuşesc să acopere pe termen lung minimalismul şi monotonia excesivă din orchestraţii. Discul are însă şi momente bune, după mai multe ascultări găsesc puncte de sprijin, repere orientative în lumea lor întunecată, însă acomodarea este anevoioasă.
„Aghartha” cu cele 17:34 minute este prea lungă, vocea lui Cihar aminteşte de abordarea gravă al lui Milan Fras (Laibach) însă dedesubt, muzica minimalistă, extrem de abstractă şi uneori parcă fracturată nu vine în ajutorul ascultătorului. Mult mai interesantă este piesa următoare, „Big Church [Megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért]” în care un cor aduce o rază de lumină chiar dacă vorbim tot de o compoziţie rece. Chitara bârâie, sunetele sunt doar fâşii sonore, atmosfera este cea de filmele de groază. „Hunting & Gathering (Cydonia)” are mai multă coerenţă şi coeziune sonoră, muzicalitate, lucrurile se leagă simţibil mai bine, se completează şi dialoghează. „Alice” are 16:21 minute, un aer misterios, este un experiment mai aerisit, însă la fel de avangardist, o compoziţie interesantă, poate cea mai bună de pe acest disc.
Cum spuneam, nu este un material uşor, din punctul meu de vedere nu are vibraţia proiectului The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble însă aici evident intervine şi subiectivismul fiecăruia din noi. „Monoliths & Dimensions” are o dimensiune aparte şi merită încercat. Cu grijă. 🙂
Nucleul de bază al trupei este format din Stephen O’Malley (implicat şi în Khanate şi Burning Witch) şi Greg Anderson (component şi-n formaţia Goatsnake).
Discografie (albume):
2000 – ØØ Void
2002 – Flight of the Behemoth
2003 – White1
2004 – White2
2005 – Black One & Solstitium Fulminate
2005 – Black One
2009 – Monoliths & Dimensions
Southern Lord Records
Stephen O’Malley
Sunn O))) LastFM
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sKUOapQIl9w&feature=related]
Nu vă lăsaţi păcăliţi: Baroness nu este o divă iar titlul cu aromă de mister – albastru – nu are legătură cu „blue movie(s)” (lămureşte-te!).
Încet-încet, creşte, se înalţă, iese la suprafaţă o nouă generaţie de rockeri. Generaţie nouă, etichetă nouă şi aş adăuga eu: metehne vechi. Eticheta nouă se numeşte Sludge Metal şi conform dicţionarelor şi al specialiştilor sub-genul este rezultanta din logodna dintre Hardcore şi Doom Metal, un Heavy Metal „mai altfel”, dar având şi ceva infuzii de (Post) Punk, Southern Rock, eventual Industrial şi ceva Progresiv. Din ce am ascultat eu, mai degrabă aş spune că există o tendinţă de a da un ton, o nuanţă de Indie Metal-ului, multe din trupele acestea având un sunet abraziv, uşor murdar, înregistrările au rezonanţe de garaj, unele teme au aceeaşi construcţie ca cele ale trupelor Indie din anii ’80, doar că butonul distorsului a fost împins la maxim. Da’ poţi să te pui cu „experţii” şi minunatele lor termene şi dicţionare? Dacă vă zic că Sludge Metal-ul are şi sub-genuri, Southern Sludge şi Stoner Sludge, sigur veţi spune că unii beau gaz pe stomacu’ gol şi se şi îmbată… ha ha ha! 😛
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Bb3ep6YW0JI]
Baroness nu sunt chiar veniţi cu personalu’ de Buftea ieri seară, trupa s-a înfiinţat prin 2003 în Savannah, Georgia, USA, pe bazele trupei din zona Punk-Metal: Johnny Welfare and the Paychecks. Stâlpul de bază al trupei este vocal-chitaristul John Baizley, din actuala formulă mai fac parte: Peter Adams – chitară şi voce, Summer Welch – bas şi Allen Blickle – tobe. Până în 2007 şi albumul de debut, au lansat 3 E.P.-uri: „First” (2003), „Second” (2005) şi „Third (sau „A Grey Sigh in a Flower Husk”) (2007).
Albumul de debut, „Red Album” a primit cronici favorabile, prestigiosul Revolver chiar a desemnat materialul ca fiind Albumul Anului.
Noul material, „Blue Record” a făcut o figură frumoasă în Heatseeker-ul Billbord, ajungând pe prima poziţie, în Hot 200 Billboard a ajuns până pe poziţia 117 şi a prins locul 41 în top-ul 50 Pitchfork pe 2009.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8qii59-7JAM&feature=channel]
„Blue Record” are de toate: Rock, Metal, Post-Punk, Indie, ceva abordări Progresive, puţin Folk, sunet abraziv, idei bune şi scheme, formule reciclate, adică idei mai puţin bune.
Cele 12 piese constituie un material destul de omogen, echilibrat, cursiv, au „faţă” cum s-ar spune, trupa are coerenţă, fructifică şi punctează ideile bune, execută corect schemele tradiţionale, astfel, după parcurgerea celor circa 45 de minute, impactul la modul general este pozitiv. La a 2-3 ascultare, piese, faze şi fraze chiar încep să-mi placă, însă mici rezerve mai am vis a vis de ei şi ceea ce fac.
Odată avem sunetul aceste distorsionat, murdar, de garaj cum zic eu, la chitară. Este interesant acest sunet, zgârie, totuşi nu are greutate, apăsare. Baroness au reuşit să integreze acest sound destul de eficient în contextul general, basul, tobele şi vocea sună plin, cald, au puls, pe de cealaltă parte aceste riff-uri uneori au un ton strident, greu de aşezat. Din fericire nu folosesc în exces acest ton „şmirghel” şi astfel nu devin obositori. Alte trupe insistă exclusiv pe acest sunet şi pe termen lung îşi pierde efectul tăios, devine un vuiet neplăcut şi oboseşte sau plictiseşte.
„Bullhead’s Psalm” este un intro lent, construit pe dialogul între chitara semi-acustică şi cea electrică şi condimentată cu puţină clapă. În tema aceasta intră direct „The Sweetest Curse”, o piesă destul de tradiţională, cu chitare măcinate, voce în forţă, formule de treceri şi schimbare împrumutate din Heavy Metal – ca şi solo-ul – şi un refren ceva mai modern. „Jake Leg” sună mai cald, are puţină aromă Southern, pulsul este modern, sound-ul este diferit, dar există paralele cu Metal-ul abordat de Alice In Chains, este una din piesele care mi-a plăcut cel mai mult. „Steel That Sleeps the Eye” este o piesă acustică, în atmosfera de New Orleans se amestecă puţin Folk, construcţia vocală aminteşte de formulele aceluiaşi Layne Staley. Urmează un alt moment bun, „Swollen and Halo”, o piesă abrazivă şi cu puls, micul minus pe care-l sesizez fiind partitura vocală, uneori pasajele mai moi, mai armonice, n-au forţă sau nu sunt suficient de fluente, expresive. Aici şi toba sună uşor înfundat – mai ales toba mare, n-are incisivitate şi asta strică puţin din aspectul general al unei piese colorate, dinamice, bine construită. „Ogeechee Hymnal” este încă o piesă de legătură, aminteşte puţin şi de Metallica însa tema este mai clasică, mai tradiţională iar sunetul mai murdar, de garaj. Experimentul de la jumătatea piesei în-colo este o pată sonoră relaxantă ce se deschide direct în tema din „A Horse Called Golgotha”. Aceasta sună ca nişte riff-uri rămase de la James Hetfield, remodelate de Steve Harris şi cântate de Robert Flynn şi imprimată – să nu spun iar garaj – la un sound-check. Interesantă, dar parcă uşor prea lungă cu cele peste 6 minute ale ei. „O’er Hell and Hide” începe amăgitor-acustic, apoi se transformă într-un galop Heavy/Thrash ca apoi cele două extreme să se combine, vocea se aude din spate, printr-un low-filter (ca la radio), alterate se succed momente tradiţionale cu faze mai zgomotoase şi mai interesant este haosul din final ce ne trece din nou direct în „War, Wisdom and Rhyme”, una din cele mai tradiţionale, Thrash piese de pe disc. „Blackpowder Orchard” vine ca un vânt proaspăt de primăvară, încă o compoziţie de trecere, parcă prea scurtă, puteau exploata tema mai profund. „The Gnashing” este încă un moment bun, interesant, de pe disc, o construcţie progresivă, dinamică, are şi nerv, are şi armonii, este ingenios îmbinată, schimbările se leagă, compoziţia curge natural. Tema de închidere, „Bullhead’s Lament” readuce ceva spirit Southern cu adaos de Heavy Metal, închide într-un ritm domol, apăsat, într-o zonă undeva între Doom şi Stoner discul, revine rotund la punctul de plecare.
Producţia, partea de sunat, nu m-a încântat foarte tare, cu siguranţă nici n-a costat cine ştie cât, în rest cred că trupa are şi potenţial, e o pâine de mâncat pe zona aceasta, sunt lucruri de explorat.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yKZaYFv2bxA]
