Lumea întreabă ba unde am dispărut, ba despre ce a fost înainte de ’89, se discută dacă a fost rezistenţă, opoziţie, se pune întrebarea dacă este o mişcare Punk sau dacă a fost o mişcare underground… Acum, cu valul de Brit-nu ştiu ce, cu moda Post-Punk, Retro, cu Emo-ul care îşi revendică rădăcinile tot în Punk şi Post Hardcore, cu valul de succes al Pop-Punk-ului de California şi Collage-Rock-ul cu sunet de garaj, toată lumea se consideră Punk şi nu puţini şi-au amintit că erau Punk şi înainte de ’89. Mulţi nici nu erau născuţi, dar asta e un detaliu care deranjează parcă prea puţină lume. Când vine vorba despre ce era pe vremea găuritului dubios încă-n mod ne-elucidat, mereu îmi amintesc de o carte despre Woodstock în care un tip pieptănat şi tuns, în costum impecabil, devenit broker de fiţe pe Wall Street afirma că cine susţine că-şi aminteşte ce s-a întâmplat la Woodstock, nici nu a fost acolo! 😆 Păi cam asta-i treaba şi cu Punk-ul autohton. Acum, dacă totuşi unii erau născuţi şi aveau măcar şase anişori împliniţi în decembrie ’89 şi povestesc cum cântau cu chitara dezacordată „Drumurile noastre toate…”, cu siguranţă erau Punk! 😆 Acum e momentu’ şi locul potrivit ca toţi labagii, prefăcuţii şi pretendenţii să mă înjure. Sub anonimat, evident. 🙂

Am găsit pe net un articol destul de complex şi interesant la Machu Pichu despre Punk-ul românesc, din păcate, pare o pagină abandonată, din 2007 nu s-a mai umblat la ea. Articolul vorbeşte predominat despre Timişoare şi recunosc, de nici una din trupele pomenite acolo n-am auzit înainte de ’90 şi de majoritatea din ele nici după. Asta nu înseamnă că ele n-ar fi existat. Nu dă bine ce am să spun acum, da’ din Timişoara îi cunoşteam pe Levi şi Zsolt care ulterior au format trupa Survolaj şi îi mai cunoşteam pe băieţii din Bastion. La Craiova era o mişcare destul de puternică de Punk, dar despre asta am aflat abia după ’90. Ştiam de Roata şi Chifiriuc, l-am cunoscut pe Liviu Hoisan din Tectonic şi am rămas prieteni până în ziua de azi. Auzisem zvonuri despre un proiect numit Grumaz, dar era ca o legendă şi nimeni nu ştia nimic exact. Unii spuneau că e ceva din Moldova, alţii că-i din Cluj.
Pentru cei care n-au trăit epoca, este imposibil de imaginat în ce izolare, în ce beznă, în ce incertitudine am trăit şi cât de scurtcircuitat era transferul de informaţii. Nu ştiu care puşti din ziua de azi îşi poate doar imagina o lume fără computere şi internet… 🙂 Nu doar cântatul era „mission imposible”, dar cu greu făceai rost de o casetă, o bandă sau un disc vinil… Înregistram muzică de la radio Europa Liberă, duminică din emisiunea Metronom, post bruiat cu dârjenie de Securitate… N-am trăit în Evul Mediu, dar dacă a fost vreodată un Dark Age, acela cu siguranţă a fost în România anilor ’80.

Povestea cu Pansament-ul a început din două direcţii, la Braşov, în 1987. Pe de o parte era o gaşcă care se adunase în pivniţa lui Erns Hubner şi cântau jam-sassion, pe de altă parte m-am înhăitat eu (Ticke aka Brushvox) cu un prieten, Radu Pop şi încercam să punem ceva idei cap la cap, el cu chitara, eu cu vocea. Nu ştiu ce era, zdrăngăneală, Protopunk sau simplă refulare, dar ne făcea plăcere şi din ce-mi amintesc, am imprimat 2 piese cu casetofonu’ la Radu-n garsonieră. Cred că mai are el piesele… 🙂
Braşovul era un oraş mic. 🙂 Laca (Csaba Mathe), un prieten, a ajuns toboşar la Ernst şi într-o seară friguroasă de iarnă, m-a invitat la repetiţia lor. Aveau şi un vocal, Jimi, dar în seara aceea lipsea sau a plecat mai devreme, nu mai ştiu. Ideea este că după câteva sticle de vin, m-am trezit cu microfonu’ în mână şi jam-sessionul pe care l-am prestat a fost înregistrat cu magnetofonul. Treaba n-a sunat foarte rău şi Ernst m-a invitat să mă alătur trupei. Din gaşcă mai făcea parte Adrian Tudose, chitarist. Am vrut să-l aduc pe Radu basist, da’ gaşca nu mai ştiu din ce considerente nu l-a vrut, sau Radu n-a vrut, chiar nu mai ţin minte, ideea e că-n final a venit Călin Garcea, un tip care nu ne era foarte simpatic, dar avea bas, o boxă cu amplificare Vermona şi învăţa destul de repede, era harnic. Tipu’ cântase muzică uşoară, mai mergea la nunţi, era din alt film. Toţi eram. Laca era fan Zappa şi asculta mult Jazz, Ernst şi el era din zona Jazz/Blues, Adi asculta muzică simfonică, Jimi era un rocker tradiţional iar eu eram un puşti care ascultam de toate, în perioada aceea descoperisem The Clash şi David Bowie, dar m-a fascinat şi Tom Waits şi The Exploited. Bun, aşa ne-am adunat în iarna lu’ ’87 spre ’88. Nu aveam nume, nu aveam nici o direcţie precisă, cântam pentru noi în beciul lui Ernst şi uneori pentru gaşca care se mai aduna să ne asculte. Lumea făcea mişto de Ernst – care era cel mai bătrân din trupă – că a adunat o gaşcă de puşti şi cel mai contestat eram eu, total outsider în lumea „muzicanţilor”. Cred că cel mai important aport al meu la trupă atunci la început a fost că am făcut ordine în jam-session-urile interminabile. Am scos foaie şi pix şi am structurat temele, am stabilit numărul de măsuri şi am scris versuri.

DIY (Do It Yourself). Toate trupele obişnuiau să repete la Casa de Cultură a Studenţilor, a Sindicatelor, la Teatrul Muzical sau la cluburile fabricilor şi uzinelor. Mai pica un amplificator, curentu’ era moca, mai cântai la un eveniment. Era un mic compromis pe care toţi îl făceau. Holograf de exemplu era formaţia oficială al UTC-ului (Uniunea Tinerilor Comunişti). Noi am fost privaţi de la început până la capăt. Laca nu avea nici tobe, i-am „fabricat” piesele din PFL udat şi modelat apoi uscat sub presiunea unor cleme… „Microfonul” meu era scos dintr-un magnetofon vechi, Ernst şi-a făcut o crosă singur şi pe post de amplificatoare aveam tot magnetofoane şi tot felul de staţii modificate sau manufacturate. Suna ca dracu’, dar nu ne dădea nimeni, nici un tovăraş, nicio indicaţie… 😆 Chitara lui Ernst suna criminal: avea o pedală whau Cry-Baby cu fuzz, un Overdrive şi un Ultra Metal Boss original. Deh, avantajele să fi etnic german cu o soră şi un frate plecaţi în Deutschland. Nu ştiu ce făcea, cum regla totul, dar suna foarte gros, aveau rifurile un ton mai greu decât basul… 😆 Repetam când apucam, Ernst lucra în ture la Poştă pe vagoanele poştale, pleca şi 2 zile, ne mulam după programul lui, avea şi familie: soţie şi doi copii mici şi-n casă unde repetam, locuia şi mama lui… Ne-au suportat… 😆

Pe la sfârşitul lui ’88 trupa de Heavy Metal din Zărneşti, Experimental, ne-au invitat să cântăm în deschiderea unui concert de-al lor la Zărneşti. Trupa n-avea nici un nume, toţi am venit cu diverse propuneri şi în final s-a votat. Laca a propus de exemplu Ipecacuanha  (nu ştiu dacă aşa se scrie… 😆 ), nu ştiu ce plantă sud-americană a cărei frunză se fumează şi te „simţi bine”, eu am venit cu… Pansament. Iniţial era introdus şi „K”-ul, Punksament, dar în final s-a hotărât să simplificăm totul. Nu ştiu de unde mi-a venit ideea, nu avea nicio legătură cu Testament şi nici cu altceva anume. A venit pur şi simplu.
La show n-a mai apărut Jimi, l-am înjurat ceva mai mult, nu zic nu, a trebuit să-i învăţ partiturile cu câteva ore înaintea concertului. Am cântat 3 sau 4 piese: Roxanne, Nu Mai Vreau şi… La Dentist. Astea 3 cu siguranţă, dar parcă şi Satana. Sala a înmărmurit, nici vuiete nu se auzeau iar la piesa La Dentist când am scuipat ultimul vers „cu toţi vom ajunge în celulă la Măgurele” miliţienilor le-a cam căzut cascheta din cap. 😆 Noroc că Zărneştiul era un orăşel mic, toată lumea se cunoştea cu toată lumea şi băieţii din Experimental au vorbit ceva cu reprezentanţii legii şi ordinii şi n-am fost săltaţi… 😆

Să povestesc sau nu? Acum toţi se dau mari disidenţi, opozanţi ai regimului Comunist, bla bla bla… Toţi ştiu povestea cu Iris interzişi, da’ la nici o lună după presupusa interzicere a trupei, taman au lansat la Electrecord discu’ doi. Interzişi ori ba, toată vara cântau la o terasă din Neptun, staţiunea de fiţe din acele vremuri şi reşedinţa de vară a familiei Ceauşescu… Dar nu asta-i problema!
În septembrie ’88 într-o seară am fost scos din clasă de la cursuri şi invitat la o discuţie în biroul directoarei. Acolo mă aştepta o femeie bine, din ce am aflat ulterior, psiholog cu care am avut o discuţie aparent stupidă de circa o oră. Apoi a apărut un miliţian în uniformă şi cu grad de căpitan şi un civil şi m-au invitat să-i urmez. Pe hol şi casa scării – stupoare – erau soldaţi cu puşti mitralieră în mână şi liceul a fost complet golit. Mi-au luat cureaua, şireturile, stiloul… m-au urcat în dubă şi dus am fost. 😆 Am fost acuzat de tot felu’ de tâmpenii, de la activităţi subversive la complot împotriva puterii de Stat, între multe altele s-a presupus că intenţionam să organizez un marş comemorativ la evenimentele din noiembrie ’87. Am fost interogat, apoi dus acasă, s-a făcut percheziţie, mi-au confiscat casete, desene, versuri, hârtii măzgălite… o brăţară cu ţinte care-i aparţinea unui prieten şi era marfă adevărată, primită din Israel. Am fost dus înapoi la sediul Securităţii şi interogat din nou. M-am simţit onorat, pentru mine a fost adus un colonel din Bucureşti, tipu’ în civil era maior dacă nu mă înşel iar tipa psiholog nu ştiu ce grad avea. Căpitanu’ m-a cârpit de câteva ori, colonelu’ mi-a frecat un ness la un moment dat, am vorbit ba de muzică, ba despre Marx şi Lenin. 😆 Dacă aş afirma că din cauza formaţiei Pansament am fost săltat, probabil aş minţii. Dacă spun că trupa n-a avut nicio legătură cu arestarea mea, probabil ar fi un neadevăr! 😆 Treaba este că până-n 1990 n-am mai primit nicio scrisoare de nicăieri, predominant în faţa casei mă aştepta o dubă şi nu o dată au fost amabili să mă plimbe ei puţin prin oraş să nu mă mai obosesc şi de multe ori am văzut dubă la colţul casei lui Ernst sau patrule care înainte nu aveau traseu în zonă. Securitatea mi-a oferit un contract „avantajos” de 5 ani de mină subterană în Valea Jiului, dar într-un final, în ciuda avertizărilor primite tot de la Securitate, un prieten sas, director la Fabrica de Prelucrare al Lemnului, m-a angajat… Lucrurile confiscate nu le-am mai recuperat niciodată, nu mi-am văzut dosarul nici în ziua de azi, n-am aderat la nicio organizaţie revoluţionară sau de altă natură… În decembrie ’89 m-am întâlnit în nebunia lucrurilor pe stradă cu doamna psiholog şi cu maiorul, dar au rupt-o la fugă şi n-am alergat după ei. Acum îmi pare rău: dacă strigam „securiştii” lumea îi linşa de vii şi scăpam ţara de două jeguri… 😆 Dar am fost manipulaţi şi pe străzi se striga: „fără violenţă!”. Revoluţie fără violenţă este ca sexul fără…. intercourse. 😆

Dimineaţa mergeam la fabrică, după masă la seral şi seara la repetiţii. În ’89 am mai cântat o dată la Braşov, la sala „Reduta” în deschiderea concertului formaţiei Test, da’ şi băieţii şi organizatorii ne-au sabotat şi nici programul n-am fost lăsaţi să-l cântăm până la capăt…
Călin era un tip mai docil, de câte ori se auzea de vre-un festival îl trimiteam cu flori şi bomboane la sediul UTC să ne înscrie şi pe noi, am încercat sub diferite nume, de la Controll, Plafon, Detector la orice alt nume ne mai trecea prin cap, dar – nu ştiu de ce 😆 – tot timpul am fost refuzaţi.

A venit evenimentu’ televizat din ’89, din fericire nimeni din noi n-a fost împuşcat în nebunia din acele zile, cu toate că am văzut oameni seceraţi de gloanţe în jurul meu… De aici piesa cea mai scurtă din istoria Rock-uli românesc, „Vrem Capul lui…”, o piesă de 26 de secunde, scrisă pe 22 decembrie 1990 când tovarăşul Iliescu cu Petre Roman depuneau coroane de flori la Intern…

„Ucigaşii depun coroane de flori
Pe morminte de eroi,
Asasinii, asasinii, asasinii!
Vrem capul lui, vrem capul lui, vrem capul lui…
Moţoc.”

Piesa asta colegii din Pansament n-au vrut să o cânte, dar am cântat-o în 1993 la „Dracula Rock” cu Nation’s Slum şi-n momentul în care am spus „Moţoc” am scos un carton mare pe care scria Iliescu, l-am arătat, apoi l-am rupt bucăţi şi aruncat în public. Nu ştiu de ce, am fost interzişi – neoficial – timp de un an… 😆 Şi mai amuzant este că-n revista „Pop Rock and Show” a apărut poza cu mine cu panoul în mână şi dedesubt au scris „Ura De După Uşă” şi astfel au fost interzişi şi ei… 😆 😆 😆 Dar asta deja e povestea Nation’s Slum, o spun altădată. 🙂

Prima ieşire importantă în ’90 am făcut-o la festivalul „Top T” de la Buzău. Era înainte de alegeri, alcool ioc, am băut spirtu’ sanitar adus – cică – pentru curăţarea corzilor de chitară. 😆 Acolo am dat peste vechii prieteni Zsolt şi Levi cu trupa lor Survolaj, l-am cunoscut pe Tavi din Drobeta cu formaţia lui Porţile De Fier. Tavi n-avea toboşar, n-au vrut să-l lase să cânte fără aşa că a băgat la tobe un rocker din sală… 😆 Cânta Thrash Metal, i-au tăiat sunetul şi s-a terminat cântarea lor cu Tavi urlând la membrii juriului: „Fuck You” şi arătând şi degetul cu pricina. 😆 A mai fost o trupă foarte faină din Bucureşti, ruşine, n-am ţinut minte numele lor, cântau un Metal combinat cu Progresiv, foarte-foarte fain şi cu mult înainte de Dream Theater, din păcate nu i-am mai văzut niciodată după… Au fost şi Tectonic, evident. Aaaaa….şi mai era o trupă din Cluj, cântau şi arătau ca Motley Crue, ştrampi, ruj şi Glam în toată regula, se numeau Trident şi care la un an şi ceva după au reapărut rebotezaţi în Altar…”Prison of Death”  😆 😆 😆
Juriul ne-a privit suspicios, publicul ne-a plăcut. 🙂

Călin s-a decis să emigreze, cu greu am găsit un basist să-l înlocuiască. Aşa a ajuns pentru o scurtă vreme-n trupă Constantin Drăgan, îl puteţi vedea pe Realitatea de la 10 dimineaţa până la ora 15 alături de frumoasa Liana Pătraş. 😆 Costi a cântat cu noi la festivalul „Posada” la Câmpulung. Adi a lipsit, era răcit parcă, am cântat în formulă de 4 şi Costi fiind nou, am fost nevoiţi să improvizăm o piesă. A ieşit bine, juriul ne-a detestat – Ursulescu/Partoş – dar publicul încă o dată a fost de partea noastră. Partoş… M-a oprit în spatele scenei şi mi-a promis că atâta vreme cât el o să lucreze la Radio-Televiziune Română, noi nu o să trecem pragul instituţiei. „OK, bagă-ţi radioul în cur!” – i-am răspuns. 😆 Costi era un copil prea cuminte, nu-l puteam strica tocmai noi – 😆 – cu greu l-am aburit pe George Nemesnic să se alăture formaţiei. Aşa am plecat la alte două festivaluri: Craiova şi Râmnicu Vâlcea.

Craiova a fost de vis. Sala Sporturilor arhiplină, aveam ceva emoţii, dar le-am înghiţit cu ceva bitter. 😆 Pe scenă trebuia să intre Voltaj, da’ au zis că fac o şmecherie, ne bagă pe noi să mai încălzim niţel publicul. I-am încins, asta n-a fost o problemă. 😆 La jumătatea primei piese deja lumea cobora pe teren iar la ultima piesă, „Punk Ain’t Dead”, toată sala era călare pe noi. Publicul insista să cântăm un bis, organizatorii ne-au scos afară şi au băgat repede Voltaj-ul să profite de publicul încălzit. Sala vuia „Pansament” şi nu cred că Voltaj şi-au mai luat în viaţa lor atâta m*ie vreodată! 😆
Am luat premiu’ trei. Jurizarea a fost una bazată tot pe „cumetrie”, dar cinste nouă, n-am participat. Eram obişnuiţi să nu luăm nimic, începea festivalul la Râmnicu Vâlcea, am plecat acolo. Din povestite ştiu ce s-a întâmplat la jurizare. Preşedinte a fost Petre Magdin la care ne-a pus o vorbă bună Guriţă, vocalul din Kripton cu care eram prieten din vara anului ’88. În rest s-au ales reprezentanţi din fiecare formaţie şi acolo pe bază de reciprocitate s-au dat puncte. Noi am primit de la Survolaj, Conexiuni şi parcă Porţi De Fier, trupă care de altfel a cântat în locul nostru în seara de gală, noi fiind deja la Râmnicul Vâlcea şi habar n-aveam de premiu… 😆
La Vâlcea ne-au făcut tartorii Holograf şi la sunet şi la lumini şi la tot ce se putea. Acolo obligatoriu câştiga trupa locală, protejaţii Holograf-ului. Nu le-am reţinut numele niciodată, până acum câţiva ani mai apăreau cu câte o piesă pe Atomic. 😆

La nici 2 săptămâni după ce am ajuns acasă, sună telefonul şi mă trezesc pe fir cu Petre Magdin. Ne-a invitat la Bucureşti să imprimăm la Radio şi să filmăm la TVR pentru programul de Revelion. 😆 Inevitabil în holul Casei Radio am dat nas în nas cu… Partoş. 😆 Din alb s-a făcut mov, din violet portocaliu şi înapoi. Nici dacă-mi doream sau regizam faza, nu avea cum să iasă mai bine! 😆
Noi am întrebat băieţii din Conexiuni cum se procedează, ştiam că se dă şpagă la Radio… şi ne-am prezentat cu o sticlă de Whiskey şi un cartuş de Marlboro. Oamenii de acolo erau cam sictiriţi şi în final am băut noi Whiskey-ul în WC şi am fumat ţigările. Imprimările evident că au sunat ca dracu’, nici că am mai călcat vreodată la Radio, dar eram mândrii că încă o dată am „scăpat” fără să pupăm pe nimeni în cur şi n-am dat nicio şpagă. Că am imprimat pe un set de tobe cu toba mare spartă, nici nu mai conta! 😆
La TVR ne-am întâlnit cu Tectonic, Roata, Survolaj, Cardinal (cu foşti membrii Bastion, ulterior transformaţi în… Neurotica 🙂 ) şi o trupă de gagici din Bucureşti, mii de scuze, nu mai ţin minte numele lor. Am imprimat o singură piesă parcă: „N-am să aştept”. E amuzantă povestea, piesa avea text în engleză şi se numea „I Hate the Game” iar în refren era versul „riot of violence again, I hate the game!”. Când cu o seară înaintea să venim la Bucureşti Magdin ne-a rugat să tragem piesa-n limba româna, am făcut un cu totul alt text, dar la refren m-am blocat complet. Era un meci de fotbal la televizor, comenta Ţopescu şi la un moment dat a spus: „jocul devine violent”. ❗  💡 De aici la „Jocul devine violent, n-am să aştept!” a fost o joacă de copil! 😆 Textul era cam pueril, dar contrasta flagrant cu ce se purta. „Alegi salam ori libertate când minciuna-i actualitate…” („Actualităţi” se numea grupajul de ştiri de la TVR 😆 ) era totuşi o treabă cam abruptă într-o televiziune la aceea oră încă militarizată… era decembrie 1990.

Poate ar merita spus câte ceva şi despre Magdin. Nu poate ci cu siguranţă. Fără sprijinul şi aportul lui, efortul meu sau al lui Liviu Hoisan cu Tectonic poate n-avea sorţi de izbândă. Emisiunea lui a lansat un şir de trupe şi a dat şansa multor tineri să se prezinte în condiţii rezonabile în faţa unui public larg. Succesul formaţiei Pansament şi Tectonic a deschis calea şi a dat pofta pentru cântat şi altceva decât tradiţionalul Hard şi Heavy următoarelor generaţii. Că s-a cam ales praful de tot, este o altă poveste… Madin făcea din inimă treaba, dacă mergeai la el cu o sticlă de vin, mai dădea el două să nu rămână niciodată dator, ba, la meseriaşii din TVR am văzut că le dădea câte o cutie de votcă să vină să-şi facă treaba, că barosanii erau obişnuiţi cu ăia de la folclor şi muzică uşoară care le dădeau pliculeţu’ şi nu aveau chef de pârliţii de rockeri care nici tenişi în picioare n-aveau… Mulţi pretind că au făcut ceva pentru Rock-ul românesc şi în fapt prea puţini chiar au şi făcut ceva.

Şi dacă tot am ajuns la capitolul „periat”, mai merită pomenit Doru „Rocker” Ionescu care ţinea revista „Rocker” şi scria şi de trupele noi, Lenţi Chiriac care mai târziu cu Heavy Metal Magazin tot aşa a mai scris de trupele noi, dar mai ales le promova la Radio şi a mai fost Gabi Gomboş care o vreme s-a implicat şi a scris despre trupe şi a organizat evenimente (de exemplu Metal Fan).

Iniţiat de Magdin şi organizat de Gomboş, în 1991 s-a desfăşurat aşa numitul „Primul Turneu Thrash Metal din România” cu Tectonic, Pansament, Crusaders şi Interval. A fost o tură predominant prin secuime, concerte cu săli arhipline şi o mare ţeapă de la management: s-au evaporat cu încasările. 😆 Pentru mine a fost şi un moment personal dificil: mama a murit de cancer, o înmormântasem cu câteva zile înaintea turneului şi doar la insistenţele bunicii şi al lui taică-meu m-am dus. A urmat o perioadă tulbure prelungită în care din meniul zilei n-a lipsit niciodată un litru de rom, o ladă de bere şi măcar o bătaie pe zi… nu conta cu cine sau de ce.
Trupa totuşi a supravieţuit. Am tot imprimat în TVR (S.O.S., Punk Ain’t Dead, etc) şi am avut concerte constant prin ţară. De management şi relaţii publice mă ocupam eu, trupa a zis că dacă tot sunt „gurist”, pot face şi asta… Undergroundul? Splendid, dar inexistent. 😆
Era TVR-ul, prin oraşele mai mari posturi locale, la fel şi câteva posturi de radio, singura casă de discuri bătrânul Electrecord, studiouri deloc, cluburi ioc şi presa subţire. Şi atunci – ca şi acum – să scrie vre-un ziarist de tine, trebuia să-i fi amic, să-i mai scapi o votcă, o bere-două. Noi fiind „din provincie” şi „cu figuri”, nu aveam cine ştie ce presă, dar n-am cântat cu sala goală niciodată. A fost totuşi o perioadă bună, peste noapte ca ciupercile au apărut trupe noi, parcă toată lumea cânta şi cine nu cânta, tot mergea la concerte. Asta până la lansarea PRO TV-ului şi al modei cu cântările gratuite…
Tot în 1991 Laca – ca majoritatea prietenilor mei maghiari – s-a decis să plece la Budapesta, aveam nevoie de un baterist nou şi aşa a venit în trupă Darius Giubernea, un tip foarte talentat şi rodat prin trupe de Heavy Metal.

La sfârşitul anului ne-a contactat un tip din Franţa care a fost prin România în căutare de trupe din underground, cu precădere din zona Punk. Avea o mică casă de discuri independentă, Tian An Men 89 Records şi vroia să scoată un EP cu două formaţii româneşti, a ales Tectonic şi Pansament.
În ’92 ne-am dus la proaspătul Migas Real şi am imprimat cu Ordean „Punk Ain’t Dead” şi „Chain Gang” pentru discul din Franţa, material ce conform contractului trebuia să iasă ca o ediţie limitată – 500 de exemplare – din care nouă ne reveneau câte 50 de bucăţi. Discul a apărut în 1993, atât Liviu cât şi eu am primit multe-multe scrisori din lumea întreagă: din Alasca trecând prin Malaiezia până-n Australia. Nu cred nici în ziua de azi că 400 de discuri s-au împrăştiat chiar aşa prin lume,  la un moment dat am şi găsit pe net variante din alte ediţii sub alte egide, în orice caz, discul este o raritate şi se mai găseşte la licitaţii. 🙂 Eu n-am nici măcar un exemplar, dar este la mine discul lui Mari, chitaristul din Nation’s Slum. 😆

În ’92 cel mai important concert a fost „Eco Pop”-ul de la Polivalenta din Bucureşti cu Tectonic, Altar, Timpuri Noi şi Celelalte Cuvinte.
Un alt eveniment major a fost şi festivalul Metal Fan organizat de Gabi Gomboş pe marginea lacului Tei din Bucureşti şi televizat de Magdin. Acolo am imprimat şi o piesă nouă „The Vicious”.
Tot în 1992 am imprimat şi un demo oficial, intitulat „Negative”. Am înregistrat 10 piese cu ajutorul a două magnetofoane în două etape cu suprapunere. Am tras în sala de repetiţii, nu suna mult mai bine ca înregistrările anterioare, dar a funcţionat relativ bine pentru promovare, o recenzie relativ pozitivă a apărut şi în ediţia de limba maghiară a revistei Metal Hammer.
N-am fost singurul cu probleme şi Ernst şi-a avut demonii lui, a avut şi probleme în familie, au apărut probleme de comunicare, Ernst şi pleca 3-4 luni pe an să mucească în Germania. Când a plecat în iarna anului ’92, de comun acord am hotărât să nu suspendăm activitatea formaţiei şi l-am adus ca înlocuitor temporal pe Kuky Gherman din formaţia Detector, o trupă de puşti care mai repetau uneori la noi şi încercam să-i ajutăm cum puteam. Din cauza găştii care era în jurul formaţiei şi al beţiilor şi scandalurilor de la repetiţii, s-a tensionat şi relaţia cu soţia lui Ernst şi atunci la un moment dat au venit băieţii cu ideea să facem rocada, să ne mutăm la mine şi să rămână Kuky chitarist definitiv. Am refuzat categoric propunerea. Am compus totuşi o piesă nouă împreună cu Kuky şi cu sprijinul lui George şi Darius am şi imprimat-o la începutul lui ’93, aşa s-a născut proiectul Sonic Sandwich şi piesa: „Lovely Dick James”. În paralel cu proiectul meu solo am produs şi primul demo Ura De După Uşă.

La întoarcerea lui Ernst, micul şantaj al colegilor s-a inversat: George cu Darius au ameninţat cu plecarea din trupă dacă Ernst nu scapă de mine. Am avut o discuţie între patru ochi cu Ernst şi i-am spus că un vocal se găseşte, un toboşar şi un basist mai greu, plec. N-a fost nevoie de vocal, George îşi dorea şi microfonul şi prietena lui managementul formaţiei. 😆
La organizarea festivalului „Dracula Rock” după şi pe scena festivalului „Cerbul de Aur”, Magdin m-a sunat şi a insistat să cânt sub numele de Pansament. Am refuzat oferta, dar în final ne-am înţeles să cânt cu o nouă trupă şi sub alt nume. Am apelat la băieţii din Detector minus Kuky şi aşa s-a născut Nation’s Slum.
Dar povestea aceasta am să o spun data viitoare!
Pansament-ul a mai funcţionat circa un an, după părerea mea au încercat să devină prea mainstream, şi-au pierdut din nerv şi cu toate că piesa „Lemon Vodka” n-a fost o încercare chiar rea, trupa şi-a pierdut aderenţa la public.
George Nemesnic a fost o vreme basist în Conexiuni apoi s-a retras la munca de studio, iniţial la Braşov, apoi a mers la Bucureşti şi a lucrat cu Ordean, acum este pe cont propriu unul din cei mai căutaţi ingineri de sunet din capitală. Darius a cântat cu formaţia Bosquito şi acum este-n trupa Taxi. Pe Laca ultima oară l-am văzut prin 2001, nu mai cântă şi avea probleme grave cu drogurile… A decedat pe 1 august 2009. R.I.P. Costi a lucrat la radio, acum este la Realitatea, nu cred că mai are ambiţii muzicale. Călin a fost acasă prin 2004, este-n Suedia, are soţie şi copil, nu mai cântă nici el. Adi a cântat o vreme în corul Bisericii Negre, s-a căsătorit, are doi copii, nu mai cântă. Ernst a venit basist în 1996 în Nation’s Slum şi a rămas în formaţie până la „pauza tehnică” luată-n 1999.
Pe internet mare lucru n-am găsit despre trupă, doar pe Last FM o pagină cu 8 piese de pe demo-ul „Negative” şi nişte filmări cu o trupă impostoare care şi-a însuşit (doar) numele de Pansament… i-am găsit şi pe YouTube cu o piesă…. Zana.

Pe bandcamp găsiți câteva imprimări vechi cu Pansament şi între acestea sunt şi înregistrări rare ca „Punk Ain’t Dead” de la concertul din 1990 din Craiova, „N-am Să Aştept” din TVR tot din 1990, imprimări din 1988 din sala de repetiţie (Nu Mai Vreau) şi „The Vicious” înregistrat în 1992 la Metal Fan.
Găsiţi și 24 de piese cu Nation’s Slum, „Elevator to Hell” fiind o piesă rară de pe primul demo din 1993… Am pus şi Sonic Sandwich, piesa din 1992 „Lovely Dick James”.

(Va Urma)

Până atunci… PANSAMENT Punk Ain’t Dead versus “Pansament” Zana… 😆 😆 😆

Vorba lu’ rifeor: “cu astia cu zana….e clara treaba….sunt tineri , pasionati ……ai ridici de la domiciliu le torni niste rachiu pe gat si refaci pansament…..hihi….. 🙂 ce sa zik , era mai bine de se numeau savoy, holograf sau compact ….”

Mda…. era mai potrivit Pokemon-Savoy, dar ideea cu rachiul nu e rea: dacă toţi 4 reuşesc să bea într-o săptămână cât turna Ernst în el într-o seară obişnuită, scapă doar cu câte o castană! 😆