Cybermental 4 e pe rol… Rock’N’Roll… 🙂 În fiecare zi găsiţi ceva nou pe noua pagină a festivaluli. Azi – pentru cei care încă nu-l cunosc – îl puteţi urmării pe CYCLER (…şi merită vizitată şi pagina MySpace) în acţiune la ediţia de anul trecut.
The boys makes some noise… 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pYLYFDui27g]
CYBERMENTAL 4
festivalul international de muzica si cultura electro/industrial
AKM si partenerii va invita la festivalul CYBERMENTAL 4, care se va desfasura in perioada 30 sept – 2 oct 2009 in Bucuresti, in doua din cele mai consacrate locatii: miercuri 30 septembrie in clubul SUBURBIA si 1-2 octombrie in clubul SILVER CHURCH.
CYBERMENTAL a aparut ca o necesitate in 2005 iar in prezent a ajuns cel mai important festival al culturii si muzicii electro/industrial din Europa de Est. Electro/industrial este un gen muzical relativ nou in Romania, aparut in anii ’90, in jurul caruia s-a dezvoltat o intreaga cultura – web, grafica, arte vizuale, fotografie, filme, accesorii, new media.
CYBERMENTAL a creat cadrul de exprimare si expunere al acestora si a fost o evolutie fireasca a comunitatii formate de newsletter-ul zilnic, devenit cult printre cunoscatori ([email protected]).
In urma mediatizarii editiei de anul trecut, festivalul a atras atentia unor case de discuri si a unor trupe din strainatate care si-au manifestat dorinta de a participa. Dovada sunt parteneriatele cu ANT ZEN si AD Noiseam – doua dintre cele mai importante label-uri de profil din Europa – precum si invitatii speciali din acest an, ceea ce face editia internationala.
Anul acesta, organizatorii va propun o serie incredibila de concerte si live-performances, dar si manifestari culturale cu radacini in constiinta urbana a zilelor noastre sau mai noi, dar la fel de interesante, in cadrul unui eveniment-platforma: CYBERMENTAL 4.
Pe scurt, vor fi 3 zile de muzica, DJ, expozitii de arta grafica si fotografie, de tatuaje, instalatii, visuals, pictura, campaniarda si altele, iar recitalurile live sunt reprezentative pentru scena muzicala de profil, oaspetii de seama din acest an fiind din Germania, Elvetia si Romania: KIEW, ROGER ROTOR, SOMAN, 13TH MONKEY SI CYCLER. Lor li se adauga multi altii.
Programul complet al evenimentului, precum si alte detalii, este afisat pe blogul exclusiv al festivalului: www.cybermental.wordpress.com
www.another.ro
www.cybermental.wordpress.com
[email protected]
Am mai tot ascultat discuri noi, dar cumva nu m-a prins nimic. De la o vârstă în colo, de la un moment dat, am observat asta, oamenii revin la chestiile care le plac, la „valorile tradiţionale”, la un fel de nostalgia primelor iubiri.
Am îmbătrânit – chiar dacă nu prea simt şi nu arăt asta – şi sunt primul care admit că nu mai sunt rebelu’ de la 16 ani cu toate că nu o dată mă mai arunc în tot felul de chestii cu capul înainte… 🙂
Trupa lui Lee Ving (voce, chitară) activează din 1977, a fost înfiinţată în Los Angelesul însorit de Ving – unicul membru permanent – şi basistul Derf Scratch. Cu Burt Good la chitară şi Johnny Backbeat la tobe ca o primă formulă, în acelaşi an imprimă primul lor single – şi unul din cele mai mari succese ale formaţiei – „I Love Living in the City”. Imediat după lansarea discului pleacă Good şi Backbeat şi începe lungul şir de du-te, vin-o din cadrul trupei.
Track list
Let’s Have a War – 2:20
Beef Boloney – 1:47
Camarillo – 1:09
I Don’t Care About You – 1:50
New York’s Alright If You Like Saxophones – 2:08
Gimme Some Action – 1:00
Foreign Policy – 2:14
We Destroy the Family – 1:54
I Love Livin’ in the City – 2:05
Disconnected – 2:07
We Got to Get Out of This Place – 2:38
Fresh Flesh – 1:44
Getting the Brush – 2:32
No More Nothing – 1:31
(Fuck Christmas – 0.45)
Albumul de debut, „The Record”, este imprimat în decembrie 1981 şi lansat anul următor de cunoscuta casă de discuri Slash. Materialul original conţine 14 piese cu o durată totală de 27.44 minute! Ulterior, la re-editarea pe format digital, la disc a mai fost adăugat o piesă, single-ul „Fuck Christmas”. Vă şoptesc un mic secret: din colecţia de peste 1000 de viniluri pe care am avut-o la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, „The Record” este unul din puţine discuri pe care le-am păstrat cu sfinţenie până în ziua de azi. 🙂
Discul a fost imprimat în formula Lee Ving (voce, chitară, bas), Philo Cramer (chitară, voce), Derf Scratch (bas, saxofon, voce) şi Spit Stix (tobe).
„Let’s Have A War” deschide materialul în manieră Post Punk/Hardcore, vocea puternică şi totodată melodică a lui Lee Ving pe lângă piesele foarte scurte şi energice fiind marca clară a trupei. „Beef Boloney” începe ca un Blues autentic ca să se transforme într-un imn Punk energic, durează doar 1 minut şi 47 de secunde ca să înceapă brusc „Camarillo”, un Hardcore de 1 minut şi 9 secunde.
„I Don’t Care About You” este un imn devenit celebru şi preluat de multe formaţii, un nume de marcă fiind Guns’N’Roses. Urmează demenţa de 2 minute şi 8 secunde „New York’s Alright If You Like Saxophones” unde Hardcorul este colorat genial de saxofonul lui Derf Scratch.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_Q_odSgDQeE]
„Gimme Some Action” este încă o răbufnire furioasă, „Foreign Policy” este colorată de acorduri schizofrenice, „We Destroy the Family” are o ritmică premergătoare Grindcore-ului. Imnul „I Love Living in the City” este o perlă perfectă de Punk/Hardcore.
“My house smells just like a zoo
It’s chock full of shit and puke
Cockroaches on the walls
Grass growing on my balls
oh well I’m so clean cut
and I just want to fuck some slut
I love living in the city
I love living in the city
I’ve spent my whole life in the city
where junk is king and the air smells shity
people puking everywhere
piles of blood, scabs, and hair
bodies wasted and disease
young people dieing on the streets
but the suburban scumbags they don’t care
they just get fat and dry they’re hair
I love living in the city
I love living in the city”
“Disconnected” amestecă Hardcore-ul cu demenţa pură, „We Got to Get Out of This Place” este o prelucrare savuroasă a celebrei piese Animals, „Fresh Flesh” este Hardcore curat şi gălăgios cu un solo de chitară contorsionat, „Getting the Brush” aduce un experiment psihedelic în Punk, e ca şi cum ai exprima în sunete filmul „Naked Lunch”… 😆 „No More Nothings” este încă o intervenţie Punk sănătoasă şi-n tonul cald Californian. „Fuck Christmas” este piesa pe care nu o să o auziţi niciodată în decembrie la radio… Nu înţeleg de ce?! 😆
„Don’t despair,
Just because it’s Christmas.
Children, they’re
All so gay at Christmas.
All the children on the street
Hope they get something good to eat.
But for me it’s not so great.
Fuck Christmas!” 😆
Fear chiar dacă sunt activi şi în prezent, n-au fost foarte productivi în ceea ce priveşte albumele. „More Beer” apare în 1985, dar trebuie să admit, este doar o copie mult mai puţin reuşită a primului album şi fără sclipiri de geniu. Materialul a fost făcut în 2 zile… 😆 În 1991 apare materialul imprimat live „Live… For the Record” care încearcă să redea energia degajată pe scenă de formaţie. „Another Beer with Fear” este scos în 1995 şi nu face decât să păstreze tradiţia şi şablonul consacrat iar ultimul material scos, „American Beer” a fost lansat în 2000, e un disc corect, poate cel mai reuşit material după primul, dar şi acesta fără sclipirea aceluia.
Din picanterii, merită amintit faptul că în perioada 1982-1985 basistul Red Hot Chili Peppers, Flea a făcut parte din grup, basul Fender Precision folosit de Derf Scratch la imprimarea discului a fost cumpărat de Mike Watt din trupa The Minutemen şi folosit la imprimarea discului “What Makes a Man Start Fires?”.
Materialul a influenţat în mod major scena Post-Punk, Hardcore şi Crossover. Multe formaţii au prelucrat piesele lor şi, şi mai multe au copiat stilul şi abordarea.
Astfel, în 1985 iese pe piaţă un alt material genial, „Speak English or Die” al formaţiei Stormtroopers of Death (S.O.D.), proiectul lui Ian Scott (chitară) şi Charlie Benante (tobe) din Anthrax, având-ui alături pe Dan Lilker (Nuclear Assault, Brutal Truth, Anthrax, The Ravenous) – la bas şi pe vocalul Billy Milano, o clonă evidentă a lui Lee Ving. Cum spuneam, un disc genial, dar care fără „The Record” probabil nici n-ar fi existat…
I love… Lee Ving in the City!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=O1LcTxErOdY&feature=related]
În data de 24 august 1770, la vârsta de doar 17 ani, tânărul poet Thomas Chatterton îşi punea capăt zilelor şi suferinţei de foame otrăvindu-se cu arsenic.
În 2009 mai sunt oameni care susţin că adevărata artă se naşte din sărăcie şi foame… Arta ca un moft. Arta ca un produs (de larg consum). Sau arta ca un… glonţ. Au trecut 239 de ani de la moarte lui Thomas Chatterton…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lul9HkOpUKk&feature=PlayList&p=A4044078BF0E278A&index=0&playnext=1]
Integrarea şi implicit corporatizarea artei în societatea de consum este un fenomen aproape natural dacă cuvântul „natural” n-ar suna atât de ne-natural – adică artificial – în acest context. În „lumea bună” „dă bine” şi câte un personaj excentric, un hair-styler homosexual, un rocker rebel, un scriitor sau poet beţivan sau un pictor jerpelit cu barba crescută şi neîngrijită. Într-un anume context „dau bine” şi astfel sunt toleraţi cum se trece cu vederea şi trasul cocainei pe nas al unor fotbalişti.
Artistul integrat conferă societăţii un grad de control asupra produsului artistic. Este un fel de sistem de carantină: nu laşi artistul să moară de foame, dar îl menţii sub control (financiar) atâta timp cât el este creativ. Artiştii de succes – în marea lor majoritate – sunt artiştii care au intrat în sistem, au înţeles sau au intuit „jocul”, s-au pliat pe cerinţa societăţii şi uneori chiar şi în spatele unei aparente atitudini rebele, nu sunt mai subversivi în creaţiile lor decât este un contabil onest în hârţoagele sale.
Am mai vorbit despre muzică şi spuneam că în opinia mea atâta timp cât cel mai excentric sau zgomotos experiment muzical este produs şi comercializat chiar şi pentru un public ţintă restrâns, aceea muzică este comercială. Şi aici inevitabil trebuie să spun că în definitiv este normal şi absolut uman: omul este o fiinţă egocentrică, îşi doreşte şi admiraţie şi succes, artistul nu este – sau doar foarte rar– excepţie. Asta în final îl face şi vulnerabil, îl şi expune integrării, comercializării, corporatizării.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Iz0gBHCHnbY]
Povesteam ieri despre 23 august şi nostalgii. Cineva a pomenit de cenaclul Flacăra. Da, este un exemplu bun. Regimul Ceauşescu a profitat în mod propagandistic şi de artiştii dispuşi, cum s-a profitat şi de rezultatele sportivilor. Nu iubeau nici comuniştii mai mult artiştii decât o fac actualii guvernanţi, doar că atunci era (mai) important ca fenomenul să fie (şi mai) controlat.
Dar nu este vorba doar de ce se întâmplă la noi, unde toate se întâmplă sau mai nasol, sau pur şi simplu aiuristic.
Într-o formă sau alta, în toată lumea arta este controlată şi a fost transformată într-un simplu produs mai mult sau mai puţin estetic.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3xrno3IkcMI&feature=related]
Vorbeam într-o noapte pe Mess cu un prieten şi era foarte impresionat de povestea celor din formaţia Tinariwen. Mi-a dat link şi m-am uitat şi eu la documentarul – foarte interesant – despre ei. Trupa formată din rândul poporului nomad African Tuareg, are o istorie fascinantă, din războinici concentraţi în armata lui Gaddafi, apoi întemniţaţi şi deveniţi într-un final muzicieni de succes mondial…
Şi aici, văd partea uşor amară a poveştii: cred că şi aceşti rebeli de excepţie prin fire şi definiţie, au ajuns să fie integraţi, comercializaţi şi corporatizaţi de lumea Occidentală…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KCkSX6Kl3ig]
La întrebarea dacă aleg kalaşnicovul sau chitara, eu fără ezitare răspund kalaşnicovul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bOL5cpwTkes&feature=fvst]
Nu ştiu exact de ce, gândindu-mă ce să scriu despre artă, mi-am amintit de Kurt Cobain. După o viaţă tumultoasă, ceva şampanie, cocaină şi un glonţ, pe 5 aprilie 1994 a pus capăt nu doar vieţii, dar şi unei cariere artistice promiţătoare. Au rămas trei albume – putem să le numim geniale – Nirvana, plus discurile cu rarităţi, înregistrări live, bootleg-uri dezgropate în timpul vieţii, dar mai ales ulterior şi Unplugged-ul de la New York. Paradoxal sau nu, (şi) Cobain a produs mai mulţi bani mort decât a făcut-o viu.
Destin de artist?
Multă lume a uitat şi de Cobain, cum mulţi care plâng acum o să-l uite şi pe Jackson. Aşa este lumea în care trăim, aşa suntem noi construiţi, programaţi genetic, aşa… dracu ştie.
„…and I swear
that I don’t have a gun…”
Lucrurile trec pe lângă noi şuierând… uneori ca un glonţ. Dar nici atunci, nu ne pasă.
Dar nu despre Kurt Cobain vreau să vorbesc şi nu toţi artiştii termină socotelile la fel de dramatic. Puţină lume ştie de exemplu că temutul Marilyn Manson nu este doar o icoană Rock modernă ci este şi un pictor cu talent, chiar dacă şi pictura sa are aceleaşi caracteristici groteşti.
Dar la fel, David Bowie nu este doar un muzician de excepţie, este şi pictor, sculptor, fotograf şi actor. Sau fostul Beatles, Paul McCartney .
Arta nu ţine de foame chiar dacă mulţi idioţi susţin că artistului îi şade bine cu stomacul gol… sau mort. Toată nebunia, reală sau nu, din jurul nostru de zi cu zi şi-a pus amprenta pe viaţa noastră, la cum ne raportăm la ce este în jurul nostru, la ce este şi ce nu este important pentru noi. Lucrurile sunt date peste cap, ne raportăm la „valori” uneori dubioase şi admitem sau nu, am devenit dependenţi de bani şi de… plastic.
Cu toate acestea, arta nu dispare, artişti noi, proaspeţi, apar zi de zi chiar dacă nu răzbat prin hăţişul mediei, nu sunt mereu strident de vizibili în ochiul public cum sunt multe alte baliverne ce – în opinia mea – n-are avea ce să caute acolo.
Sunt artişti tineri ca Odette, Andrei sau Dragoş care merită atenţia noastră. Şi mulţi-mulţi alţii, sunt convins de acest fapt.
Un nou proiect este promovat de Clubul Silver Church şi poate fi o portiţă, o oportunitate pentru mulţi tineri artişti care în mod frecvent dau cu nasul doar de porţi şi uşi închise…
Promovaţi-vă valorile artistice! Propuneri de proiect
Arta trebuie promovată!!! În România sunt foarte mulţi artişti din diverse domenii cărora nu li se acordă şansa de a-şi exprima şi demonstra valoarea. Cum să te faci remarcat ca artist, cum să te faci auzit?
Aveţi un spectacol de teatru, un performance de dans, o trupă de muzică, sunteţi artist vizual şi doriţi să realizaţi o expoziţie. Aveţi un proiect individual sau de grup pe care doriţi să-l faceţi pe scena noastră.
Scena noastră este o rampă de lansare pentru tinerii promotori al valorilor culturale.
Trebuie doar să aflăm că existaţi şi că aveţi nevoie de sprijinul nostru .
Ajutaţi-ne să vă ajutăm în promovarea imaginii dumneavoastră ca ARTIST postâtand un nou topic la această categorie ( specificaţi genul artistic: proiect teatral, proiect muzical, proiect dans, etc:
– O scurtă descriere a proiectului propus
– prezentarea dumneavoastră şi al echipei
– Portofoliul artistic incluzând materialele (de preferat linkate) care să fie reprezentativă pentru imaginea dumneavoastră.
– Pentru a beneficia de o vizibilitate mai mare postaţi şi linkul blogului în care să putem vizualiza activitatea dumneavoastră profesională atât noi cât ăi potenţiali investitori interesaţi de susţinerea tinerilor artişti.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fHq-soyNhSo]
“Come as you are
As you were
As I want you to be
As a friend
As a friend
As a known memory
Take your time
Hurry up
The choice is your…”
Arta este o armă: poate că este ultimul şi singurul glonţ pe care-l mai putem trage şi nu merită irosit.
Original purtând titulatura de Perfect Confusion, gaşca americană din Bowling Green, Kentucky a debutat anul trecut cu materialul autointitulat, de doar 37 de minute, un disc scurt pentru era digitală, dar în cazul lor, un material foarte viu şi plin de culoare.
Cage the Elephant jonglează cu nonşalanţă între originile de Blues/Souther/Stoner Rock şi infuziunile de Rock Alternativ, Funk şi Punk. Inevitabil ne mai duc cu gândul la Red Hot Chili Peppers, dar şi la The Stooges sau Iggy Pop.
„In One Ear” deschide materialul în nota amintitului Iggy Pop ca vocea lui Matt Shultz şi abordarea Rap/Punk să ni-l amintească pe Anthony Kiedis. Sonorităţile de Blues şi Funk se amestecă fluent cu o atitudine Punk şi abordarea Alternativă, rezultatul final fiind un mix dinamic şi antrenant.
„James Brown” rămâne în aceeaşi zonă, parcă lasă ritmul cu o idee mai lent, pianul cu miros de praf prinde mai mult spaţiu, dă bine-n el cineva, coperta nu creditează pe nimeni cu pianul… 😆
„Ain’t No Rest For The Wicked” aminteşte de Kid Rock, este şi unul din single-urile menite să-mpingă trupa cât mai sus în Billboard. Nu reinventează nici ei whiskey-ul ieftin, nici Rap Metal-ul cu infuzie de Southern, dar au degajarea şi lejeritatea tipic americană şi un strop de „sunshine” bine venit.
„Tiny Little Robots” readuce amestecul The Stooges/RHCP, este un Punk cu puls de Funk, dinamic şi nevrotic, are un balans fain, puţin zgomot de garaj, atât să-l facă Alternativ şi „up to date”, un pasaj lent şi Psihedelic fără să fie şi foarte solicitant, cumva pe tot discul simt că băieţii vor succesul şi se străduiesc să îşi facă marfa consumabilă pentru un public cât mai larg, dar o fac într-un mod plăcut, nu cu insistentă enervantă.
„Lotus” relevă latura mai Funky, cu un refren uşor îmbibat în Blues, dar cu un mesaj solid, cum altfel sunt toate textele lor:
„A billion faces running round my head
All got opinions but the don’t mean shit
Keep droppin’ bombs untill the whole world’s dead
They said it’s all been done and it’s all been said
They’ll turn this message into a pop movement
A fasion statement, call it politics
You can’t mark my words they’ll put a spin on it
They say it’s all been done”
„Back Against The Wall” începe lent, nu, nu e o baladă, dar e un moment mai lejer, aerisit, piesa creşte exponenţial, apoi se aşează din nou între chitarele acustice, ciupite uşor printre care vocea ne călăuzeşte. Toţi ajungem din când în când cu spatele lipiţi de un perete, toţi ne ascundem sau am vrea să dispărem pentru câteva minute măcar.
„Drones In The Valley” are un bas pulsant pe care construiesc încă 2 minute 28 secunde de cocktail Punk/Funk, majoritatea pieselor au cu puţin peste 3 minute, nu forţează nici nota, nici răbdarea ascultătorului, oricare piesă poate fi single şi poate fi filmat, aruncat în gura MTV-ului… almighty.
„Judas” „transpiră” aceeaşi lejeritate, basul Funky şi chitara acustică se amestecă perfect: let the good times roll! Schimbările de ritm, salturile de la lent la momente mai săltăreţe şi chiar rapide cum este pasajul de final, sunt găsite şi implementate la fix.
„Back Stabbin’ Betty” începe într-o notă mai Blues/Southern/Stoner, parcă şi vezi fumul dintr-o cârciumă plină de feţe dubioase, simţi whiskey-ul cum te arde pe gât: să nu arunci gheaţa din pahar, indiferent că-i Jack sau votcă fiindcă nu se ştie pe cine nimereşti şi unde sfârşeşti azvârlit! 😆
„Soil To The Sun” mi-a amintit de Street Sweeper Social Club-ul lui Tom Morello, chiar dacă nu este atât de Rap şi poate nici chiar aşa Funky, dar are ceva din atitudinea şi abordarea lor, refrenul este foarte „Fight! Smash! Win!”. Sau piesa lu’ Morello s-a inspirat din Cage the Elephant?
„Free Love” este încă un Funk în viteză, o piesă dinamică, nu poţi să stai locului dacă o asculţi, are enregie debordantă, intervenţii zgomotoase şi un refren aproape tembel care inevitabil se înşurubează-n creier. Păcat că nimic nu e… moca. În nici un caz muzica, iubirea… berea sau orice altceva ce ne face plăcere.
„Cover Me Again” închide discul ca un cântec de leagăn, trage şi la propriu şi la figurat pătura moale peste un disc colorat, dinamic şi un debut promiţător al unei formaţii cu potenţial. Dacă pe discul următor reuşesc să-şi găsească identitatea, cristalizează ideile şi se setează pe o direcţie mai bine definită, au şanse mari să ajungă la succesul mult râvnit şi noi vom avea şansa să ascultăm o muzică proaspătă, energică şi numai bună de cluburi sau de văzut gaşca live.
V-am iertat de glume la îndemână gen: vreţi să vedeţi elefantul? 😆
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L64vVqx1yCk]
Când în final după beri şi bârfe cu prietenii la o terasă din parcul Tineretului am intrat în Polivalentă, pe scenă vocal/basist-ul Petar Mladenovski al trupei Superhiks încerca să convingă publicul puţin şi vizibil dezinteresat că suntem acolo în seara aceea nu doar pentru Faith No More ci pentru toate formaţiile de pe afiş. Coverul super Ska la „Ace of Spades” a mişcat cât de cât audienţa, dar trupa din Macedonia nu a reuşit să mobilizeze mai mult de o mână de oameni. Amestecul de Ska, Hardcore şi Punk cu elemente balcanice sună foarte bine, trupa cântă impecabil, dar când lumea aşteaptă Faith No More, orice efort pare inutil.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aSwIrBAYL7Y]
O fi vara, o fi concediile, o fi numărul mare de concerte, o fi preţul biletelor uneori cam ridicat, o fi faptul că Faith No More s-au reunit după o pauză de 11 ani şi n-au scos nimic nou pe piaţă, habar n-am pe cine şi de ce să dau vina, dar cam dezarmant de puţină lume în Polivalentă pentru o formaţie atât de mare şi importantă…
Undeva citeam că au fost cam 4000 de oameni, o fi fost, dar jumătate erau cu invitaţie şi de la „presă”, aş fi foarte curios, efectiv câte bilete s-au vândut… Şi da, recunosc, şi eu cu invitaţie am ajuns, chiar sunt complet falit acum şi mi-au curs băluţele şi după un tricou, dar 60 RON, de unde frate?!
Adică lumea se plânge că a picat (şi) Rock City Open Air-ul, dar din tot ce am auzit, s-au vândut cam 600 de bilete, adică pentru un eveniment de amploare cum se dorea a fi acest festival, zero barat… Am mai spus şi o să mai tot spun asta: la concertele din Bucureşti, jumătate din public vine din „provincie”, aşa se adună în funcţie de trupă între 2000 şi 5000 de oameni, dar degeaba ne tot rupem în figuri, public plătitor, oameni care bagă mâna-n buzunar şi plătesc biletul, sunt cam puţini… Pitiţi după un nick, pe forumuri şi bloguri cam mulţi eroi, da’ la coadă la casa de bilete: pauză. Aşa că – ştiu, iar supăr doi-trei „rocăraşi” – dar: ciocul mic. Avem exact concertele pe care le merităm şi dacă sunt trupe care pentru 1000-2000 de oameni nu consideră că merită să se obosească şi – mai ales – nu-şi acoperă cheltuielile unui spectacol, eu înţeleg perfect situaţia.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6vvKnCbyp98&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&playnext=1&playnext_from=PL&index=2]
Şi au intrat pe scenă Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum, Jon Hudson şi Mike Patton. Patton a interpretat rolul deja consacrat de bătrânel (simpatic) sprijinit în baston şi piesa celor de la Peaches & Herb, „Reunited” sună şi se potriveşte perfect formaţiei.
Programul a fost cel consacrat tot turneul, sper să nu-mi scape ceva, adică o piesă-două sau să nu încurc ordinea pieselor, dar cam aşa a fost: Reunited, From Out of Nowhere, Land of Sunshine, Caffeine, Evidence, Surprise! You’re Dead!, Last Cup of Sorrow, Cuckoo for Caca, Easy, Epic, Midlife Crisis, I Started a Joke, The Gentle Art of Making Enemies, Malpractice, Be Aggressive, Ashes to Ashes, Just a Man, Chariots of Fire/Stripsearch şi bis-ul consacrat încă din era clasică: We Care a Lot. Adică am avut de toate pentru toţi, cum ne-a „păcălit” Patton, bine informat, şi manele: Just a Man. 😆 N-au lipsit succesele Easy (cover Lionel Richie) şi I Started a Joke (cover Bee Gees), hiturile proprii ca Midlife Crises, Last Cup of Sorrow sau Epic, dar şi piese mai „ciudate” ca Land of Sunshine sau Caffein. Şi nici idioţii n-au lipsit: cineva la auzul “manelelor” din dialogu’ lui Patton, a aruncat în el cu un pahar cu bere (parcă)… Mai vin peste 20 de ani! Da’ Patton a trecut cu eleganţă peste incident… Apropo: cam mulţi bodyguarzi şi la acest eveniment. Mulţi şi…
Trupa a cântat excepţional, din păcate sunetul a fost aproape dezastruos: tobele lui Mike Bordin se pierdeau sub restul instrumentelor şi basul lui Billy Gould rar ieşea la suprafaţă. Sunetul a fost tare, dar difuz, parţial de vină fiind şi sala propriu-zisă, inadecvată concertelor, dar nici cel de la mixer nu s-a străduit suficient… Dacă până acum aveam ceva rezerve faţă de chitaristul Jon Hudson, acum m-a convins 100%, se încadrează şi s-a integrat perfect în grup, abia aştept un disc nou de la ei.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8HsKFiW2zJU&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&index=10]
Faţă de acum 11 ani când i-am văzut la Budapesta, au avut mult mai mult nerv, energie şi poftă de cântat, Patton şi-a confirmat genialitatea şi a fost şi rămâne unul din cei mai complecşi şi talentaţi vocali. Sper totuşi să nu îngroape şi proiectele Tomahawk, Fantomas sau Peeping Tom…cum a îngropat Mr. Bungle-ul.
A fost o seară de vis, Faith No More au clasă, au vitalitate, creează magie, sper să-i văd şi peste 10 ani, dar şi până atunci cât mai des… acesta a fost “the real thing”. 🙂
Seara nu s-a terminat acolo, a urmat o noapte lungă, se spune albă, dar a fost destul de… neagră. 😆 Ideea e: nu beţi tequila. A doua idee, dacă beţi tequila, nu stringeţi cu bere. Şi a treia ideea: dacă totuşi beţi tequila şi stingeţi cu bere, nu o faceţi cu sete şi… fără număr. 😆 Şi da, e bună tequila, dar nu după o seară udată cu multă-multă bere…. 😆
Am ajuns şi am adormit într-un tramvai şi am visat că-mi voi schimba viaţa…
Schimb viaţa mea de căcat pe viaţa mea bună… 😆 Pierdut vremurile bune, ofer recompensă găsitorului… 😆 etc etc etc
Sunt momente în viaţă când pierzi direcţia, când nu cauţi nimic sau când nu găseşti nimic şi nu este nimeni acolo când te trezeşti într-un tramvai la un capăt de linie pierdut pe câmp… Nu mai caut nimic şi nu mi-am mai aprins o ţigară de două zile. Poate mai târziu sau… poate nu. 🙂
Da, sunt bine şi o iau de la capăt. Încă un tequila, vă rog! Este luni dimineaţa, ce pana mea! 😆
Dacă vrei un răspuns corect, cel mai important lucru este să formulezi întrebarea cât mai exact. La „cine stinge lumina?” nu există un răspuns. Pe de o parte am impresia că becu’ a fost furat de multă vreme, pe de altă parte, nu cred că factura a fost achitată, aşa că vom fi deconectaţi mai mult sau mai puţin automat. Nu cine stinge lumina este întrebarea ci de ce s-a ajuns aici.
M-a amuzat/alarmat o ştire din această săptămână: după 7 luni, pentru prima oară Franţa şi Germania au anunţat că au creştere economică. Trecând peste jubilare şi bucuria că s-a depăşit momentul crizei, ministrul de Finanţe al Franţei a declarat că este surprins şi nu înţelege cum a fost posibilă creşterea. Din asta am înţeles că nu măsurile luate de specialişti au dat rezultate ci este o pură… întâmplare. Dar mai ştiu că nimic în viaţă nu este întâmplător, am vorbit despre sinusuri şi minusuri şi despre moartea capitalismului, însă în acest caz mă sperie ideea că specialiştii habar n-au ce se petrece şi implicit, n-au nicio soluţie viabilă.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Od26mvesu4U]
La noi situaţia este şi mai dezastruoasă şi guvernanţii în loc să caute soluţii în sprijinul populaţiei, continuă să o sufoce, cum au sufocat şi îngropat şi ce mai era din subţirea economie. Noua găselniţă este plata serviciilor medicale, practic asigurarea nu mai are nicio relevanţă, de câte ori ajungi la medicul de familie, doamne fereşte la spital, o să plătim frumos serviciile. Nu este prima oară când suntem luaţi de fraieri şi nici modelul de dublă impozitare nu este o noutate ci devine obişnuinţă. La asigurare cotizăm ca un porc beţivan ca Minculescu să-şi schimbe ficatu’ după ce a turnat în el cu nesimţire – ereditară, evident – votcă toată viaţa, dacă doamne fereşte avem nevoie de servicii medicale, să plătim că avem de unde! Bravo guvernanţi, bravo naţiune! Bine că zeci de copii mor de cancer şi leucemie şi pentru ei nici statul, nici societatea nu face nimic…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=l6ArofGsUNk&feature=related]
Marea restructurare din sistemul bugetar este o altă mare gogoaşă. Pe de o parte mă tem că multe din posturile care vor fi restructurate sunt cele blocate şi neocupate, pe de altă parte, nenorociţii care vor fi daţi efectiv afară, probabil o să fie oamenii care muncesc şi îşi fac treaba şi în sistem vor rămâne „piloşii” şi fufele de serviciu la stat în genunchi sub biroul şefilor…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=xBE3CTcNa8I&feature=related]
Există sau nu Dumnezeu? Nu ştiu. Adică ştiu, da’ nu zic… 😆 Eu, încă o dată, am avut „noroc” – chestia aia pe care cică ne-o facem singuri şi – în mod excepţional – nu vorbesc despre labă: am primit de la Emil invitaţie pentru Faith No More. Speranţa am îngropat-o de mult, da’ credinţă mai am. E drept, dumnezeul meu nu e la comun cu nimeni şi nici nu intenţionez să-l împart, da’ încă mai funcţionează. Faith No More? Keep the Faith!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=rjdfcrPDPow&feature=related]
René (François Ghislain) Magritte s-a născut la data de 21 noiembrie 1898 în Lessines, Hainaut, Belgia şi a decedat la Bruxelles pe data de15 august 1967. Magritte a fost unul din reprezentanţii de frunte al suprarealismului, un pictor inovativ şi foarte influent în evoluţia artei moderne şi al abordării vizuale nu doar în pictură. Chiar dacă nu este la fel de cunoscut ca Dali, Magritte este cel puţin la fel de important ca genialul spaniol. Aveam 5 sau 6 ani când am văzut un tablou al lui Magritte într-un album de artă şi am rămas marcat pentru o viaţă de pictura lui.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H0TuIKVoF4Q&feature=related]
Cultură şi… untură, program de week-end:
Concerte:
Sâmbătă:
Faith No More, Superhilks, Elvis Jackson, Luna Amară (Sala Polivalentă)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZXqrGu4491A&feature=related]
Teatru:
Vineri:
Gardienii se întorc, Teatrul Masca – Parcul Bazilescu, Bucureşti – Cartier de Vară
Sâmbătă:
Romanţioşii, Teatrul Nottara – Parcul Sebastian, Bucureşti – Cartier de Vară
Duminică:
Vacanţa veselă, Teatrul Excelsior – Parcul Titanii
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8Yn4W_G9f9o&feature=related]
Film:
Vineri:
The Proposal, cu Sandra Bullock şi Ryan Reynolds (Hollywood Multiplex, Cityplex, Starplex, CinemaPro)
The Taking of Pelham 123, cu John Travolta, Denzel Washington, James Gandolfini, John Turturro (Hollywood Multiplex, Cityplex, Starplex)
Sâmbătă:
The Last House on the Left, regizat de Dennis Iliadis (Hollywood Multiplex, Cityplex, Movieplex)
Fighting, cu Channing Tatum, Terrence Howard, Luis Guzmán (Hollywood Multiplex)
Duminică:
Gomorra, regizat de Matteo Garrone (Glendale)
Public Enemies, cu Johnny Depp, Christian Bale, Marion Cotillard (Hollywood Multiplex, Studio, Starplex)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=e2k1I7XKPXg&feature=related]
Acum 11 ani i-am văzut pe Faith No More, tot în luna august, dar la festivalul Sziget, lângă Budapesta. Era turneul „Album of the Year” şi totodată, turneul de adio. Pare ireal ce au trecut anii şi este fabulos că mâine seară Mike Patton, Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum şi Jon Hudson (cel care îl înlocuieşte pe chitaristul original Jim Martin, plecat din formaţie încă din 1993) cântă la Bucureşti în turneul de reuniune.
Am scris povestea lui Patton şi implicit a formaţiei Faith No More încă din iunie, acum doar număr orele până la concert… Am ratat Peninsula şi în mod de neiertat Nine Inch Nails şi The Prodigy… parcă nu-mi permit să ratez şi Faith No More…
Faith No More Site oficial
Faith No More Pagină MySpace
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9-b3j0Q_DTk]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fHq-soyNhSo]
[bandcamp album=3815964024 bgcol=080707 linkcol=e7f3fe size=grande3]
Pe 22 aprilie, acum aproape 4 luni, vă prezentam pentru prima oară noul meu proiect. Iniţial l-am botezat Hotriders On Ice, dar cum – dacă nu ne duce capul – timpul le rezolvă pe toate, lucrurile s-au modelat şi modificat pe parcurs şi în final am optat pentru un „brand” deja stabilit şi doar uşor reajustat timpurilor, astfel am ajuns la Mr. Pan[k]sament. În ultima perioadă tot mai intens am fost întrebat ce s-a întâmplat cu fosta mea formaţie (Pansament) şi de ce nu facem ceva… Pentru mine e o poveste veche şi închisă. Este ca un divorţ, odată pronunţat – dacă eşti cât de cât normal la cap – laşi trecutul şi-ţi vezi de viaţă mai departe. Dar fiindcă multă lume mă identifică în continuare cu acel nume, ideea de al refolosii sub o formă nouă, mi-a surâs.
Pe de altă parte anul acesta se fac 20 de ani de la Revoluţie şi 20 de ani de când cu formaţia Pansament am avut primele succese, oarecum lucrurile se leagă, au o logică şi o continuitate şi aşa am ajuns şi la titlul discului – după mai multe discuţii on şi off-line cu Un Soricel: One Bullet Revolution.
Faptul de a lucra singur la un material muzical are avantaje şi dezavantaje. E bine că nu te cerţi cu nimeni, nu se îmbată bateristul, nu lipseşte de la repetiţie basistul sau nu-ţi fuge chitaristul cu o admiratoare la mare sau… peste mări şi ţări. 😆 Partea proastă e că tre’ să faci tu şi pe bateristul, şi pe basistul şi pe chitaristul, scrii, compui, butonezi singur în faţa clapelor, a tastaturii şi cu ochii rătăciţi în monitor nu te poţi baza decât pe tine, scrii scheme ritmice, cauţi soluţii armonice şi evident, treaba merge mult-mult mai încet.
În final am pus cap la cap 13 piese, în total aproape 70 de minute de muzică.
Ieri am făcut un mixaj preliminar şi un prim aranjament video pentru piesa bonus, variantă instrumentală a ultimei melodii de pe album „A Hole Lot of Nothings”. Este un Electro Blues nevrotic… 😆 I-am trimis negativul lui Un Soricel, a imprimat nişte chitare, le-a trimis înapoi, le-am tăiat, le-am aşezat şi mixat. 🙂
Am tracklist-ul final (şi coperta cu noul logo):
Mr. Pan[k]sament – One Bullet Revolution – 2009
01 – Achtung Maybe [Alarm part 1]
02 – One Bullet [Evolution]
03 – Bang Your Head
04 – Doare Doar Când Respir (It Only Hurts When I Breath)
05 – Emo Number Five [Bitches And Bruises]
06 – Vio-lent
[Part 1 – Slow Rape
Part 2 – Ambulance Song
Part 3 – Damage Control]
07 – Pop Floor of Shame [Electro Sapiens]
08 – You’re Pretty [When I Fuck You]
09 – One [Shanghai, Seattle, Istanbul]
10 – Sister Disaster [Choke, but Don’t Swallow]
11 – MP3 Killed the MTV Star [Error 404]
12 – Teenragers And Random Riots [Alarm part 2]
13 – A Hole Lot of Nothings [Chips for Free].
Bonus track:
14 – A Hole Lot of Nothings [Exit into the Sunrise, Instrumental Mix]
![Mr. Pan[k]sament - One Bullet Revolution - 2009](http://brushvox.files.wordpress.com/2009/08/one-bullet-revolution-2009.jpg "One Bullet Revolution - 2009")
Am scris câteva piese noi, am refolosit piese scrise în anii anteriori, cred că produsul final o să fie un material destul de colorat şi… inedit. Nu se face primăvară cu o păsărică, nici revoluţie fără violenţă şi nici eu n-am să fac un disc ghidându-mă după muzica de la radio… 😆 Nu m-am întors nici la muzica de acum 20 de ani, nici la ce făceam cu Nation’s Slum (despre care am să vă povestesc în curând!) ci am făcut exact ce am simţit. 🙂
Mai am de făcut ultimele finisaje, mixajele preliminare, am de scris câteva versuri şi de aranjat câteva pasaje vocale. Dacă nimic dramatic nu intervine, am să plec la Braşov pentru ultimele înregistrări (vocile şi ceva chitare), poate şi Un Şoricel îmi mai furnizează ceva carne de tun şi sper ca în septembrie să termin treaba complet. 🙂 Stay tune folks! Socks off, Rocks on! 😆
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]
