Iar am s-o citez pe Roxanne: “Chris Cornell, what a beautiful waste!” 😆 După fanii Pearl Jam, mi-am propus ca obiectiv să mi-i pun pe cap şi fanii lu’ Cornell. 😆
Şi încă o dată, Roxanne nu are nicio vină.

Soundgarden s-au înfiinţat în 1984, la vremea respectivă Cornell fiind nu doar vocal ci şi bateristul formaţiei. Au debutat cu albumul  „Ultramega OK” în 1988, urmat de „Louder Than Love” în 1989 şi de albumul cu care i-am cunoscut şi eu în 1991, genialul „Badmotorfinger”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2KZiruazRuQ&feature=related]

A urmat un disc de super-succes, „Superunknown” în 1994 şi de cântecul lebedei, „Down On the Upside” în 1996 şi trupa, ca tot valul Grunge, s-a stins. Deja pe „Superunknown” s-a simţit o tendinţă spre comercializare, dar acel disc a fost un produs încă Rock, dinamic, mai avea energie, faze Heavy combinate cu influenţele mai colorate din epocă. Clipul şi atmosfera din „Black Hole Sun” mereu mi-a amintit de David Lynch şi serialul  său surrealist  „Twin Peaks”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M8-MJvBOLIc&feature=related]

Un disc genial despre care nu prea se vorbeşte şi poate prea puţini ţin cont, a fost proiectul Temple of the Dog, un tribut adus lui Andrew Wood fondatorul formaţiilor Malfunkshun şi Mother Love Bone,  un personaj cheie al mişcării Grunge, pe nedrept uitat şi marginalizat. Wood a murit în urma unei supra-doze de heroină pe 19 martie 1990…
Proiectul a fost pus pe picioare de Cornell împreună cu Stone Gossard şi Jeff Ament – ambii membrii formaţiei Mother Love Bone, bateristul Soundgarden (şi ulterior Pearl Jam) Matt Cameron şi chitaristul Mike McCready – viitor fondator al formaţiei… Pearl Jam.
Pe albumul lansat în 1991 apare şi… Eddie Vedder.
Este un disc impregnat de influenţe de Blues cu note Grunge, un album care şi după atâţia ani sună proaspăt şi puternic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dxj5g-HQ11E&feature=related]

În 1999 Cornell lansează primul său album solo: „Euphoria Morning”, un material aerisit, mai mult acustic, interiorizat, cu influenţe de anii ’70 şi cu o abordare ce pe alocuri amintea de The Beatles.

În 2001, Cornell îşi uneşte forţele cu ex-chitaristul din Rage Against the Machine, Tom Morello, basistul Tim Commerford şi bateristul Brad Wilk şi astfel se naşte super-grupul Audioslave. Au lansat trei albume: „Audioslave” 2002, „Out of Exile” 2005 şi „Revelations” 2006 şi… mai multe controverse politice. Morello este un cunoscut activist comunist şi formaţia şi-a manifestat constant poziţia anti-administraţia Bush şi mai ales al războiului din Irak. Dar cel mai important moment – probabil – a fost concertul gratuit de la Havana, Cuba din 6 mai 2005.
Muzical, proiectul Audioslave a adus o combinaţie proaspătă de Rock cu influenţe Funk şi Soul, multe elemente experimentale şi progresive, însă n-a avut nici pe departe energia degajată de Rage Against the Machine sau primele trei albume Soundgarden. „Revelations” este un disc de excepţie, păcat că politicul a distras simţitor atenţia de la esenţă: muzica…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FSLOs-duEFI]

2007 aduce al doilea album solo semnat Chris Cornell: „Carry On”. Cum lasă de înţeles şi titlul materialului, Cornell prezervă stilul şi direcţia primului său disc solo, dar şi o parte semnificativă din moştenirea Audioslave. Este un disc de Rock Alternativ, predominant acustic şi presărat cu elemente din anii ’70, nuanţe de Blues, Soul şi Psihedelic, un amestec de tonuri grave şi pasaje aerisite. Interesantă şi inedită este şi transcrierea făcută de Cornell piesei „Billie Jane” a lui Michael Jackson…
Conform declaraţiilor sale, multe din piese erau destinate următorului album Audioslave.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=epXN1eUkFGU&feature=PlayList&p=B13AF51A3377222E&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]

I-se trage de la „Billie Jane” şi Michael Jackson, nu ştiu, noul album, lansat pe 10 martie 2009, se numeşte „Scream”.
Discul a fost produs de Timothy Zachery Mosley, mai cunoscut sub numele său de artist: Timbaland. Să-mi explice şi mie cineva, cum un rocker pur sânge cum mereu l-am considerat pe Chris Cornell, ajunge să fie produs de un astfel de personaj? Mai rău, co-autorul piesei „Take me Alive” este nimeni altul decât… Justin Timberlake. Nu, pe bune, să-mi explice cineva! Dorinţa de a pune mâna pe cât mai mulţi bani chiar şi în condiţii de criză, nu pare o explicaţie suficient de plauzibilă…

Discul a debutat în top 10 Billboard, dar în două săptămâni a produs cea mai mare cădere din ultimii ani ieşind din top 200. Recenziile albumului au fost predominant negative. Comentariul făcut de cei de la Billboard mi s-a părut cel mai adecvat: „Uneori este un bun bizar, alteori un prost bizar”. 😆
Cornell îşi compară albumul cu Pink Floyd „The dark Side of the Moon” şi Queen „A Night At the Opera”, punctând „elementele psihedelice” aduse de… Timbaland.

Albumul porneşte cu „Part of Me”, piesă ce beneficiază şi de o scurtă introducere, apoi intră într-un ritm de dans ce aminteşte de perioada „Blood on the Dance Floor” (1997) al lui Michael Jackson şi de abordările mai Funky-Disco ale lui George Michael. E mai mult decât bizar să-l ascuţi pe Cornell cântând: „Little girl, I love when she talks to me… Oh, that bitch ain’t a part of me”. Instrumentaţia este minimalistă, chitara apare rar şi este doar un accesoriu de fundal, ritmul mecanic, sintetizatorul cu tonuri caracteristice muzicii de dans domină compoziţia, vocea lui Cornell este la fel de sârmoasă şi flexibilă, dar acomodarea este dificilă.
„Time” intră direct, pe nesimţite, discul curge, este legat, în fapt nu se schimbă mare lucru muzical, Cornell îşi cântă versurile pe aceleaşi teme minimaliste, un suport Funky ambalat pentru consumatorii de club, amatorii de dans… Ciudat. Basul pulsează, luminile pâlpâie, globul de oglinzi îşi schimbă culoarea sub lumina reflectoarelor şi stroboscopul în combinaţie cu tequila te ameţeşte… Piesa are o doză de dramatism ce contrastează cu abordarea, dar…”I wish we could rewind…”

„Make a little love, make a little war,
tell me how it feels dreaming without a future
have a little laugh, have a little cry,
each moment gets us closer to saying goodbye
Make a little love, make a little war…”

„Sweet Revenge” nu aduce nicio schimbară, ritmul scade uşor, dar discul curge imperturbabil, sintetizatorul bâzâie în fundal, construcţiile sunt strict ritmice, vocea trecută prin Vocoder al lui Cornell este înspăimântătoare…
Trecem în „Get Up”, măcar vocea lui Cornell revine la „normal” chiar dacă în fundal se aud şi voci filtrate, muzica şerpuieşte ameţitor, vine un nou val de Vocoder, apoi un riff de chitară, dar e doar o iluzie, finalul e ceva atât de Michael Jackson în cât nici Michael n-a mai reuşit aşa ceva pe „Invincible”.
„Ground Zero” menţine rudenia cu stilul şi abordarea defunctului rege al Pop-ului, din fundal se şi aud nişte „au!”-uri neconvingătoare, vine un set de scratch-uri, muzica lipseşte cu desăvârşire…

„The speaker on?
Yeah, you like that?”

No, I don’t… 😆

Trecerea în „Never Far Away” aduce vagi speranţe, are o notă Psihedelică, chitara acustică trezeşte uşoare nostalgii, dar exceptând refrenul foarte familiar, nu se întâmplă nici de data aceasta o schimbare semnificativă. Suntem la piesa a 6-a şi devine uşor plictisitor ritmul. Dacă tot nu dansez, măcar casc… Re-apare chitara, dar cu nimic mai incisivă ca la… Michael Jackson şi finalul dramatic închide şi primul calup de piese.
„Take Me Alive” este unul din momentele cele mai bune ale albumului. Amuzant, dar Justin Timberlake a ajuns salvarea lui Cornell… 😆 😆 😆 Piesa este tot în maniera aerisit-minimalistă, tema orientală chiar dacă încet-încet devine un clişeu standard, sună reconfortant, toba de discotecă este înlocuită de percuţii cu vag iz tribal, vocea lui Cornell sună cald, dar are forţă, refrenul este gras, se înşurubează şi după atâta monotonie, parcă-parcă apare şi o rază de soare.

„There’s no where for me to go
I’m a long way away from home
I wont go without a fight
you’ll never take me alive…”

Chris Cornell are dreptate: e departe de casă.

„Long Gone” intră direct şi schimbă tonul de Soul cu o abordare Trance, readuce ritmurile mecanice, este ceea ce numesc americanii acum R’N’B fără nicio legătură cu Rhythm and Blues-ul anilor ’60-’70… Un cântecel „radio friendly”, cam inodoră, incoloră. În final vine şi o tobă adevărată şi chitara, dar este mult prea puţin şi este doar o punte spre piesa următoare.
„Scream” are un aer uşor misterios, rămâne ritmul mecanic, dar melodia este plăcută, pianul fin din fundal ne mângâie, cu toate că toată compoziţia este lineară şi cam monotonă.
„Eneny” ne împinge înapoi în zona dansantă, este un Funk pulsant, are energie şi ceva infuzie de Rock (Alternativ), e mult mai bine ca în restul discului, refrenul este puternic, aduce puţin cu Moby, putea fi o ţâră mai incisivă…
Se trece direct în „Other Side of Town”, rămâne pulsul Funk, dar ritmul de Tangou tunat numai bine pentru discotecă schimbă nota piesei şi revine abordarea de la începutul albumului.
„Climbing Up the Walls” relaxează atmosfera, ritmul este mai domol, amestecul de Alternativ cu Pop-ul de sorginte american aduce o altă pată de culoare discului. Nu pot să scap de senzaţia că Cornell a vrut să pună mâna pe mult şi cam toate i s-au scurs printre degete…
„Watch Out” închide albumul într-un ton nostalgic şi un amestec de Soul, Funk şi Rock, vocea lui Cornell are nervul clasic şi când spune „Watch Out” inevitabil aminteşte din nou de Ronnie James Dio. Dar cam aici se şi termină Rock-ul. Urmează o pauză şi cel mai frumos moment al albumului, un Blues 100%. Dacă aşa era tot discul şi la sfârşit arunca o bucată de Disco-Funk şi această cronică şi toate celelalte sunau altfel…

Chris  Cornell nu şi-a pierdut speranţele şi nici casa de discuri, tot insistă cu noi single-uri şi clipurile sunt împins pe VH1 şi MTV… Problema este că de la Cornell fanii aşteaptă cu totul altceva şi în zona aceasta de Funk/Dance, amintitul George Micheal şi mulţi alţii sunt mult-mult mai convingători.  Transferurile acestea dintr-o tabără în alta n-au prea funcţionat în nicio direcţie: publicul este destul de conservator şi fanii – de aici şi expresia – fanatici.

E un vis frumos o revenire a formaţiei Soundgarden, dar pare puţin probabilă… Matt Cameron este fericit în Pearl Jam, chitaristul Kim Thayil în afară de participarea pe albumul PROBOT al proiectului lui Dave Grohl n-a prea apărut iar basistul Hiro Yamamoto după proiectul TRULY a dispărut complet…
Ascultând ce face Cornell, trebuie să admit că măcar Pearl Jam au rămas Pearl Jam, chiar dacă nu mai au energia de pe primele 3 albume.

Noroc că Alice In Chains nu se dezmint, toate semnele arată că „Black Gives Way to Blue” este un album care nu o să dezamăgească fanii.
Grunge is dead… nici vorbă de oboseală! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IeoqJx_0bTI&feature=PlayList&p=A1609CC64FCB4A7B&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]