A venit şi ziua probabil cea mai aşteptată de Metalişti: AfterShock şi seara recitalului Manowar.
Era prin 1988 când un prieten mi-a vândut vinilul „Sing of the Hammer” al celor din Manowar. „All man Play On 10”, „Animals”, „Mountains”, „The Oath” sau „Guyana (Cult of the Damned)” mi-au smuls capul şi am reuşit să „infectez” un şir serios de tineri rockeri cu trupa Americană.
Manowar s-au înfinţat în 1980 şi din 1982 până-n 2007 au scos 10 albume de studio, anul acesta urmează să apară noul material, „Hammer of the Gods”. Muzica lor are ceva din lejeritatea şi consecvenţa celor din AC/DC şi nervul de Heavy Metal pur al unor Judas Priest într-o abordare americană şi cu un sound bombastic cu mare accent pe tobele care bubuie, tehnicitatea basului, chitara tăioasă şi vocea puternică a lui Eric Adams.
Trupa deţine recordul pentru „cea mai zgomotoasă formaţie din 1984, record pe care ulterior l-au mai doborât de 2 ori şi deţin recordul şi pentru cel mai lung concert Heavy Metal din 2008, cu un spectacol din Bulgaria care a ţinut 5 ore şi 1 minut.
Manowar – Thunder In The Sky (2009)
„Thunder In the Sky” este E.P.-ul ce prefaţează al 11-lea album, este un CD dublu şi un cadou pentru fani în actualul turneu.
Primul disc conţine 6 piese: “Thunder In The Sky”, “Let The Gods Decide”, “Father”, “Die with Honor” (piesă de pe E.P.-ul anterior cu acelaşi titlu din 2008), The Crown & The Ring” (Metal Version) – piesă cunoscută de pe albumul „Kings Of Metal” din 1988 şi “God or Man”.
Discul doi conţine 15 variante în 15 limbi diferite la piesa “Father”: Bulgară, Croată, Finlandeză, Franceză, Germană, Greacă, Maghiară, Italiană, Japoneză, Norvegiană, Poloneză, Portugheză, Română, Spaniolă şi Turcă.
O idee frumoasă, un dar de suflet şi omagiu fanilor devotaţi al trupei. Eric a fost îndrumat la fiecare piesă de câte un translator al fiecărei limbi, nu cred că i-a fost foarte uşor!
Manowar nu sunt formaţia surprizelor, au livrat şi de această dată un material sănătos, iar piesa „Father” este o baladă acustică.
Nu ne rămâne mare lucru de făcut decât să învăţăm versurile de la „Tata”, dacă Eric a reuşit, atâta putem şi noi.
M-am gândit că am fost aspru cu Polarkreis 18 şi am ascultat ultimul lor produs, albumul „The Colour of Snow” lansat anul trecut. Cele 10 piese nu mi-au schimbat părerea iniţială: trupa abordează un New Wave cu note Disco de anii ’80, amintesc de Ultravox, poate puţin de A-HA. Poate că sound-ul este ceva mai modern, dar nu substanţial, nu reuşesc să iasă din zona destul de mediocră a genului. Şlagărul „Allein Allein” nu cred că rezistă mai mult de câteva săptămâni, cel mult o vară-n topuri. Momente ceva mai răsărite sunt în piesa de titlu „The Colour of Snow” şi piesa „Tourist”, dar insuficient să-i scoată la suprafaţă din masa masivă a formaţiilor care ţintesc zona comercială.
Deocamdată sunt doar o trupă de umplutură şi cred că au fost o variantă ieftină de umplut afişul festivalului.
White Lies au lansat anul acesta albumul „To Lose My Life”. Atacă aceaşi zonă ca şi Polarkreis 18, dar o fac cu mai mult nerv şi inspiraţie. Nici ei nu s-ar fi integrat înainte de Motorhead, dar cred că se descurcau mai bine, folosesc mai mult chitara, au o abordare mai colorată, sună mai viu. Amintesc pe alocuri de Duran Duran în mod pozitiv. Piesa de titlu este construită pe un bas uşor distorsionat care mârâie sănătos în fundal, toba sună plin, clapa colorează zona armonică, chitara apare zgomotos, dar cam puţin. Vocea lui Harry McVeigh este puternică şi totodată plăcută. Critica din Anglia îi compară cu Joy Division, Editors şi Interpol, există paralele, dar până la Joy Division mai e ceva, dar trupa nu sună rău, mi-au amintit (şi) de o altă trupă care ne-a vizitat la începutul anilor ’90 şi ulterior au devenit celebrii: Jesus Jones.
Este un debut promiţător, un material plăcut care se încadrează bine în zona dintre Post Punk şi New Wave, are un uşor iz Retro, dar şi suficientă forţă şi prospeţime.
Franz Ferdinand au ajuns anul acesta la albumul cu numărul trei, „Tonight”. Trupa s-a înfiinţat la Glasgow în Scoţia în 2002 şi prestează un Post Punk Britanic coios şi plin de energie. Noul material îi menţine în aceeaşi zonă, abordarea este energică, sunetul uşor murdar, de garaj, dar foarte viu şi pulsant. Au ceva din The Clash şi The Stranglers, cum există şi paralele cu Kaiser Chiefs, combină cursiv notele Indie şi New Wave/Post Punk cu caracterul acela inconfundabil britanic.
„Tonight” este un disc foarte bun pentru publicul tot mai larg şi de la noi care gustă acest gen, această abordare.
Ediţie de criză, pe lângă numele mari, The Killers, Motorhead, Moby, Orbital, Franz Ferdinand, Santana sau Manowar, cam multă umplutură adusă probabil pe mărunţiş… Atitudine ce nu le face cinste organizatorilor şi lasă de dorit.
Am vorbit despre plusurile şi minusurile festivalului, nu are rost să revin. Nu-mi pare rău de banii daţi pe Motorhead/Moby, dar nu pot să nu constat că şi numele mari au fost uşor…subţiri. Eram curios de Orbital şi Franz Ferdinand, mai am ceva nostalgii Manowar, dar mai sunt o grămadă de concerte anul acesta, am şi un copil de crescut… mă rezum la ce am văzut şi sper ca la anul să fie mai bine. Mereu este loc de mai bine şi mă cam înspăimântă abordarea „merge şi aşa”…
