Home › Posts tagged mainstreem › Page 5

mainstreem

Ian Brown – My Way

Posted on by — 2 Comments ↓

The Stone Roses sunt practic principalii responsabili pentru generaţia NME. Unii îi „învinovăţesc” şi pentru resurecţia Pop-ului britanic şi cu siguranţă multe nume ca The Verve, Oasis, Kasabian, The Charlatans sau Coldplay n-ar exista fără ei sau ar fi cântat cu totul altceva.
Trupa s-a înfiinţat în 1984 şi ca influenţe principale i-au desemnat pe Sex Pistols, The Clash şi Sonic Youth.
Albumul de debut, auto-intitulat apare în 1989 şi a fost un mare succes. Geffen le oferă un avans de 2 milioane de Lire pentru următorul material, urmează o tevatură legală cu casa de discuri independentă cu care aveau deja contract, dar cel mai mare se dovedeşte şi cel mai puternic şi de această dată şi discul numărul doi, „Second Coming” apare în 1993.
Însă apar şi tensiunile şi în 1996 formaţia se desfiinţează.
Chitaristul John Squire are o activitate intensă şi ulterior, activează cu trupa Seahorses şi scoate 2 albume solo. Basistul Gary “Mani” Mounfield mai apare din când în când însă despre bateristul Alan “Reni” Wren nu se ştie mai nimic. Cea mai de succes carieră însă o are carismaticul solist al formaţiei: Ian Brown.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jaAdbozh1xs&feature=related]

Dacă The Stone Roses intră cu certitudine în categoria formaţiilor cult, Brown este cu siguranţă o legendă şi un model pentru majoritatea soliştilor britanici de la Liam Gallagher până la Tim Burgess.
Albumele sale post-Roses au influenţat în mare măsură scena britanică. A debutat cu „Unfinished  Monkey Business” în 1998, urmate de „Golden Greatest” (1999), „Music of Spheres” (2001), „Solarized” (2004), „The World Is Yours” (2007) şi anul acesta a fost lansat „My Way”. Între acestea se mai intercalează un disc remix excepţional: „Remixes of the Spheres” în 2002.

Să nu judeci cartea după copertă, spune vorba. Când am văzut coperta noului album Ian Brown, am zâmbit. Rar vezi o grafică mai nefericită. Apoi am citit că Brown, mare fan Punk şi Sex Pistols a declarat că acest material a fost inspirat de Thriller-ul lui Michael Jackson şi Brown a spus că au masterizat materialul pe 25 iunie, ziua în care Jackson a murit. Am trecut şi peste asta, dar inevitabil gândul m-a dus la Chris Cornell şi discul său „Scream”.
Apoi am citit că piesa considerată de rezistenţă şi lansată şi ca single de promovare a albumului, „Stellify” iniţial a fost scrisă pentru Rihanna, dar i-a plăcut atât de mult lui Brown încât şi-a dorit-o pentru propriul său disc.
Toate acestea puse cap la cap m-au făcut să mă apropriu de noul Brown cu oarecare temeri.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wsct546pCBE]

„Stellify” este un Pop song, sau cum spune Brown, un love song. Are un groove modern, un strop de Funky, o temă simplist minimalistă, aminteşte de anterioare teme Brown, dar nu are aceea magie care te curentează din prima la acele piese. E o construcţie caracteristică pentru Brown, la a doua, a treia ascultare devine chiar plăcută, secţia de suflători trezeşte amintiri de anii ’60 şi introdusă în abordarea modernă creează o atmosferă interesantă, dar per ansamblu, toată piesa este cam subţire, lipsită de geniu.
„Crowing Of the Poor” revine la tonurile mai grave ale albumului anterior, la linia mai politică abordată de Brown. Muzica este un amestec bizar de sunete şi ritmuri, armonii minimaliste şi percuţii stranii, este definitiv Brown într-un ambalaj futurist, rece, uşor mecanic.
„Just Like You” este anunţat ca a doua piesă desemnată pentru a fi lansată şi sub formatul de single. Ritmul este din nou mai de discotecă, oscilează între abordarea Indie/Alternativ şi un Funk amestecat cu cerinţele cluburilor actuale, totul este la locul lui şi combinaţia funcţionează, dar nu impresionează.
Celebra piesă „In the Year 2525” al cuplului Zager and Evans, scrisă despre cum tehnologia creată de om o să-l distrugă pe acesta, este un cover corect în interpretarea lui Brown, dar n-a adus nimic nou faţă de originalul scris în 1969.
De aici în-colo însă discul devine ceva mai Brown, un Brown ceva mai electronic, mai minimalist şi mai rece, dar interesant, oscilant şi minimalist.
„Always Remember Me” este o piesă simpluţă, orchestrată cu rafinament şi gust, are feelingul care parcă lipseşte din „Stellify”, elementele tradiţionale se împletesc în mod firesc cu inserturile moderne, experimentalismul Indie se împacă cu stropul de Trance/Chill Out şi rezultatul este o piesă plăcută.
„Vanity Kills” continuă experimentul de încrucişare de timpuri şi abordări diferite, minimalismul, orchestraţia spaţioasă, răceala îşi găsesc drumul prin urechi la suflet. Nu este nimic revoluţionar, nu este nimic extravagant, dar are atmosferă, funcţionează perfect.
„For The Glory” rămâne în aceeaşi zonă uşor amorţită, rece, puţin tristă, vocea lui Brown este înconjurată de electronica rece, minimalistă, clapele sună ca vântul şi muzica aminteşte de coloane sonore pentru filme.
„Marathon Man” are mai mult ritm şi este un New Wave de anii ’80, un Synth Pop ambalat în tonalităţi mai moderne, aminteşte inevitabil de Depeche Mode, sună ciudat de la Brown, admit, dar pare o chestie trandy, astfel de construcţii am auzit tot mai des în ultima vreme.
„Own Brain” merge pe aceeaşi linie, o temă minimalistă, tot de anii ’80, colorată de sunete mai moderne, de o abordare Disco, un Disco de la începutul deceniului…
„Laugh Now” ambalează vocea caracteristică a lui Brown într-o construcţie sonoră electrică, bizară, cu fraze de sintetizatoare date invers, pe un ritm mecanic şi cu acelaşi minimalism rece. Micile ruperi salvează din sentimentul apăsat şi monoton, însă parcă Brown a pierdut uşor direcţie, se caută într-o lume care nu sunt convins că este chiar a lui.
„By All Means Necessary” aminteşte de „vechiul” Brown, are tensiune, are o vibraţie credibilă, transpunerea sonorităţilor tradiţionale într-un făgaş mai electric aici funcţionează din nou, lucrurile au sens, crescendoul este eficient, groove-ul caracteristic multor piese semnate de Brown are farmec, temele bizare, minimaliste se suprapun şi se completează, însă piesa parcă nu are finalitate, se termină înainte să ajungă undeva.
„So High” închide discul într-un ton ce aminteşte de The Beatles… în traducerea celor din Oasis. Este un moment plăcut, o piesă relaxantă, ne face cu mâna…

Nu ştiu ce speră Brown de la acest disc. Dacă vrea să cucerească cluburile, nu cred că a nimerit-o. Este prea Retro, prea lent, prea… linear. Tot discul mi-a lăsat impresia că este un fel de „Remixes of the Spheres” aplicat direct albumului, însă dacă acel material a fost genial şi fiindcă piesele de bază au fost geniale, aici materia primă şchiopătează în mare parte, este parcă prea puţin. Brown se caută pe sine într-o lume sintetică, artificială, rece şi cum spuneam, nu ştiu dacă este locul lui aici. Fanii lui cu siguranţă vor asculta şi acest material, dar nu cred că va cucerii un public mai larg. Dar cine ştie? M-am mai înşelat şi cu alte produse.
Îmi place mult Brown, mi-a plăcut mult The Stone Roses şi am să ascult materiale din urmă. Acest disc e bun dacă ai treabă prin casă şi vrei ceva să meargă-n fundal… Da, e cam o coloană sonoră pentru un film cu o zi obişnuită din viaţa noastră. O zi de iarnă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wUBTy_8jO1s&feature=related]

The Big Pink – A Brief History Of Love

Posted on by — No Comments ↓

Pe The Big Pink îi laudă toată lumea. Şi NME, dar şi cei de la Pitchfork de al căror părere merită de cele mai multe ori să ţii seama. Conform proverbului, mereu m-am ferit de fructele pomului lăudat, totuşi am făcut o încercare cu acest grup britanic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LiHVNfrstnc]

Duo-ul este format din Robbie Furze şi Milo Cordell, colaborarea începe în 2007 şi în octombrie 2008 este lansat şi primul vinil 7” „Too Young to Love”, disc auto-produs.
În februarie 2009 semnează pentru 4AD, o casă de discuri independentă cu greutate din Anglia înfiinţată-n 1979 şi având sub oblăduire nume ca: Camera Obscura, TV on the Radio, Blonde Redhead, Bon Iver, The Breeders şi Scott Walker.
The Big Pink sunt etichetaţi de la Indie Rock trecând prin Electro Rock până la Noise Pop şi Rock Alternativ. 14 septembrie 2009 aduce albumul de debut: „A Brief History of Love” şi 11 piese ce tratează cel mai profund şi cel mai comun sentiment uman, iubirea. Premisă bună – zic eu – pentru un disc modern, uşor electronic, zgomotos, experimental, Alternativ şi Rock, foarte britanic – atât cât percep eu ce înseamnă britanic. The Big Pink sună ca un Best Of British Indie/Alternativ – whatever! – dar nu sunt convins că este un Very Best. Doar ca exemplu, „The Eraser”-ul lui Thom Yorke (Radiohead) de care am mai pomenit zilele acestea nu doar că este mult mai digerabil, dar sună şi mult mai futurist, avangardist. La The Big Pink îmi este greu să decid dacă disonanţele, zgomotul, acoperă muzica sau dacă fără acel strat de zgomot şi sunet confuz, ce este dedesubt, este subţire şi comun.

„Crystal Visions” deschide cu note misterioase materialul, sunetele se aşează încet, basul conferă un puls solid, chitara şi fărâmele de voci plutesc difuz până ce piese îşi găseşte cadenţa. Chitara are un sunet murdar, vocea urmează tradiţia Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi Richard Ashcroft (The Verve), este singura care se aude curat, de care ne putem agăţa. Mi-am amintit de Tascam, mini-studio-urile portabile cu înregistrare pe patru piste pe casetă, „sculă” cu care la începutul anilor ’90 ne chinuiam să realizăm imprimări curate, profesionale. Acum lucrurile funcţionează fix invers, este trandy să suni murdar, chinuit, a garaj şi pentru asta – paradoxal – se folosesc scule high-tec, producători de fiţe, se cheltuiesc bani grei. The Big Pink sună contorsionat, zgomotos şi difuz, muzica uneori se pierde sub sunete. Şi dacă tot am pomenit de producţie, băieţii s-au auto-produs şi imprimările au fost efectuate în faimosul Electric Lady construit de Hendrix şi John Storyk la New York în 1970 şi folosit de-a lungul timpului de nume sonore ca: David Bowie, The Clash, Led Zeppelin, AC/DC, Muse, Frank Zappa, The Rolling Stones, Interpol, Rancind şi mulţi alţii.
„Too Young to Love” rămâne în aceeaşi zonă şi tonalitate, sincer, puţin obositoare, este un experiment difuz, ritmurile minimaliste sunt îngropate sub mormanul de sunete, armoniile sunt sfâşiate de sunetul zgomotos, zgârietor, uneori totul lasă o impresie de haos premeditat şi de amestec de teme diferite aruncate la grămadă.
„Dominos” este prima piesă mai aşezată, refrenul simplu este şi eficient (These girls falls like dominos), se lipeşte instantaneu, toba se aude mai clar, conferă o stabilitate confortabilă, momentele distorsionate, zgomotoase sunt intercalate de pasaje mai minimaliste şi curate, ba de chitară, ba de clape, dar astfel este întreruptă monotonia apăsătoare de eteric-haotic, senzaţia oarecum dominantă şi – se pare – marcantă a trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OGnNlQ-KNv4]

„Love in Vain” este aproape o baladă acustică, mi-a amintit de Muse, de ultimul lor material, are ceva din clasicismul salvat şi transferat în modernismul minimalist, întunecat.
„At War with the Sun” continuă călătoria în zona calmă, mai aşezată, este ca şi cum o piesă Blondie ar fi ajuns pe mâna celor din Blur. Melodiile confortabile sunt în continuare acoperite cu zgomote dubioase, distorsiuni şi disonanţe însă rămân suficiente elemente de care ne (mai) putem agăţa.
„Velvet” începe foarte electronic, minimalist, este neaşteptat de curat, aşezat şi minimalist tot, lucrurile au sens, chiar şi când reapar zgomotele, aici ele se încadrează în armonii, sunt aşezate la locul lor şi se integrează în construcţie. „Velvet” sună comercial, dar într-un sens pozitiv, comercial cum Radiohead pot fi percepuţi în anumite momente comerciali.
„Golden Pendulum” amestecă abordarea Electro cu touch-ul Indie, rămâne o oarecare paralelă Radiohead, ritmul mecanic este schizofrenic şi formula răsturnată, total anti-dansantă, zgomotele încet-încet umple spaţiul şi parcă din nou se pierde sensul. Sau nu consum eu substanţele adecvate. Mi s-a mai spus asta.
„Frisk” este Rock, puteau face Placebo pe „Battle for the Sun” aşa ceva, putea fi un „anthem” veritabil, însă „coiul” piesei se pierde (din nou) sub mixajul confuz/difuz, sunetul este estompat în loc să lovească direct în faţă. Mie îmi plac experimentele, îmi plac disonanţele, lucrurile zgomotoase, dar parcă The Big Pink forţează nota şi uneori şi lucrurile bune le îngroapă, le sufocă sub aceste aglomeraţii de zgomote şi distorsiuni. Revoluţiile nu vin la comandă, ele tre’ să se nască firesc, impulsiv. În cazul The Big Pink am senzaţia că lucrurile sunt meşteşugite, de multe ori doar pozează-n revoluţionari, sub mormanul de „murdării” ascund un gol, o aliniere de teme şi clişee Indie, faze şi fraze mestecate şi re-amestecate.
„A Brief History of Love” are avantajul vocii lui Joanne Robertson care completează armonios tema cu intervenţiile ei plutitoare şi beneficiază şi de contribuţia lui Daniel O’Sullivan, o altă faţă a scenei Art Rock, membru în trupa Guapo. Din această colaborare a rezultat o piesă mai aerisită, lirică, uşor electro, uşor Space şi Art Rock, un moment mai puţin tensionat şi zgomotos, mai aşezat şi relaxant.
„Tonight” se întoarce spre momentul anterior, la tonalitatea din piesa „Frisk”, însă abordarea Rock este înlocuită cu un sound electro-New Wave de anii ’80, cu o melodie Pop-Disco oarecum inedită în contextul materialului, poate chiar forţată şi ne la locul ei. Dacă n-ar persista stratul de zgomote, piesa prin anii ’80 cu siguranţă cucerea discotecile, aşa… nu prea ştiu ce poţi face cu ea, dar poate există un val Retro şi de revelion ne vom bâţâii cu dezinvoltură pe ea. E o lume bizară omule!
„Countbackwards from Ten” închide discul în abordare mai tradiţională, mai relaxată, umbros britanică, are gust de ceaţă, stropi de ploaie, melancolie şi privirea pierdută-n orizont. Băieţii parcă-şi lasă o portiţă deschisă, piesa mi-a amintit de o altă gaşcă britanică remarcabilă, The Stone Roses şi de solistul lor, Ian Brown care ne-a bucurat cu 6 albume solo de excepţie, ultimul, „My Way”, lansat tot anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OA3twi3iSNQ]

„A Brief History of Love” este albumul de debut al celor din The Big Pink, se spune că esenţial în cariera unei formaţii, al unui artist, este discul numărul doi, atunci se vede dacă eventualul succes anterior a fost o întâmplare, a fost de conjunctură sau dacă artistul chiar are acel „ceva”, are valoare. Dacă The Big Pink ajung şi la al 3-lea, al 4-lea album, rămâne de văzut. Ceva-ceva este-n acest material, dar deocamdată – mie cel puţin – îmi sună a remiză.
Ştiu, am vorbit iar în termeni cam tehnici despre un material care pleca de la o premisă emoţională. Nu suntem la fel, nu iubim la fel şi – din fericire – nu ne exprimăm la fel, nu rezonăm la fel la diferitele impulsuri. Poate i-am analizat prea critic şi pe The Big Pink şi poate că peste 3-4 luni sau un an am să-mi revizuiesc opinia. Nici eu nu iau de bune ce spun alţii, nici voi nu vă ghidaţi neapărat după părerile mele. Britanicii sunt o pată de culoare (zgomot… ha ha ha 😛 ) în peisajul actual şi poate că „revoluţia”  pleacă de la astfel de experimente, se spune că 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie este cheia optimă pentru succes şi nu pot nega, în spatele acestui disc simt multă transpiraţie… Na, am vrut să înmoi puţin cele îndrugate şi în final tot răutăcios am fost! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GcTSoWEvsnE]

Arctic Monkeys – Humbug (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Sunt trupe care nici în ruptul capului n-am să înţeleg cum au ajuns celebre. De exemplu The Ting Tings. Şi mai sunt sute, poate mii de formaţii care nu că „n-au pornit nimic” („We Started Nothing”), dar ce au produs, nici măcar ton de sonerie pentru mobile nu este. Sunt chestii care devin obsedante, cel puţin pe mine mă obsedează tot mai insistent. Mult marketing, muzică zero. Este sfârşit de an, mă uitam ce am ascultat anul acesta, despre ce am apucat – avut chef – să scriu şi despre ce nu. Dar la asta am să revin separat.
Săpând în mormanul considerabil de „lăsate pe dinafară” m-am împiedicat şi de acest „Humbug” al celor din Arctic Monkeys.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GF978AgLyaY&feature=fvw]

Trebuie să recunosc că scena britanică îmi este străină. Au fost vremuri când toată lumea vroia să fie Led Zeppelin, au fost vremuri când toată lumea vroia să fie mai rebelă ca Sex Pistols, a urmat era obscură a celor din Joy Division care şi-au lăsat amprenta pe generaţii întregi de la The Cure la Depeche Mode, a fost explozia Oasis şi valul inevitabil de „I hate Oasis”, toată lumea ştie cine sunt Pink Floyd, toţi rockerii îi cunosc pe Iron Maiden, Judas Priest sau Motorhead, Ozzy nu e din Seattle, mulţi îi copiază pe The Beatles şi acum şi mulţi vor o carieră lungă şi strălucită ca The Rolling Stones… Şi n-am vorbit de cluburi, n-am aruncat o privire în underground, n-am pomenit o vorbă despre muzica electronică şi o grămadă de alte lucruri. Chiar dacă Londra este la o aruncare de băţ, cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că este un alt univers.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5H1sqXNZkbE&feature=related]

După „decăderea” fenomenului Oasis cred că toţi angajaţii de la managementuri, de la casele de discuri, dar şi din presă au încercat să umple golul, să pună ceva în loc şi – nu în ultimul rând – să scoată banul. Succesul fulgerător al celor din Arctic Monkeys le-a adus şi nenumărate critici şi acuze: generaţia, gaşca NME (New Musical Express), încă o trupă contrafăcută, împinsă nemeritat. Vâlva cu care au apărut şi laudele care li s-au adus, m-au ţinut departe de ei. Ca şi în cazul Oasis aveam acel sentiment neplăcut că toată lumea încearcă să mi-i îndese pe gât şi instinctiv îmi astupam urechile.
„Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not” – albumul de debut din 2006, este un Post Punk energic, un material cu multă vână, nu, nu este nici genial şi nici revoluţionar, dar este mult mai autentic şi incisiv ca multe produse care se vând sub etichete mult mai pretenţioase, se pretind mult mai Punk, mai Indie, mai alternative. Din influenţele lor cea mai evidentă – şi la îndemână – este The Clash, dar puteam amintii şi de The Jam şi treptat au ieşit la suprafaţă şi alte rădăcini clasic britanice din anii ’60, ’70 şi ’80. Albumul a produs vânzări impresionante, a spart clasamentele, dacă a fost un plan, a funcţionat.
2007 şi următorul material, „Favourite Worst Nightmare” a confirmat aşteptările criticii şi al fanilor, n-a adus nici modificări radicale faţă de precedentul material şi atât succesul cât şi premiile au continuat să curgă. Totuşi materialul este mai puţin „colţos” decât precedentul, este mai şlefuit, şi-au pierdut din elanul Punk şi influenţele Pop (The Smiths) s-au făcut mai simţite, pe alocuri chiar şi construcţii ce amintesc de eternul The Beatles, se pare o obsesie de ne-evitat pe insulă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=30w8DyEJ__0&feature=related]

Cu toate că din ianuarie 2008 s-au apucat de lucrul la noul material şi aveau deja piese gata rodate-n turneu, „Humbug” s-a născut mai greu, au fost scrise şi imprimate peste 20 de piese din care-n final 12 au prins „discul” şi materialul a fost lansat abia pe 24 august 2009.
Discul este la fel de aclamat de critică, şi-a făcut loc în clasamente cu aceeaşi uşurinţă ca precedentele, eu totuşi am probleme mai mari cu acest material decât cu precedentele.
Pe de o parte acel sunet simplu, murdar în mod natural şi atât de convingător, caracteristic primul disc, a dispărut aproape în totalitate. Atitudinea Punk, energia, explozia a fost şi ea înlăturată şi înlocuită cu „fiţe” psihedelice, să mă exprim plastic – sau ca un ţăran – proletarul s-a transformat „peste noapte” în intelectual şi parcă a şi uitat de unde a plecat. Poate că greşesc, poate că judec prea aspru, poate lipesc etichete prea uşor, poate sunt prea conservator şi nu accept că lumea, lucrurile, oamenii se schimbă. Evoluează. „Humbug” nu este un disc rău, să nu mă înţelegeţi greşit. Am ascultat mai bine de 100 de discuri numai anul acesta mult-mult mai jalnice şi – trebui să admit – Arctic Monkeys fac bine ceea ce fac şi acum. N-au inventat apa caldă, dar nici nu-şi bagă periuţa de dinţi să-şi cureţe urechea.
Da, „Secret Door” este atât de post-Beatles încât nici McCartey nu cred că ar mai reuşii să scrie astfel de armonii, sunt momente în care în mod straniu mi-am amintit de The Doors şi de un milion de alte chestii psihedelico-intelectuale de factură mai veche sau mai nouă, undeva mai persistă şi o umbră ştearsă de The Clash, dar parcă este mai evidentă o abordare a la The Damned, un strop de The Stranglers, transpare experimentalismul unor Cocteau Twins, dar într-o formă mai şlefuită, mai comestibilă… şi aş putea să mă mai aberez două, trei sau patru rânduri, dar m-am edificat, Arctic Monkeys sună a o grămadă de „chestii”, dar nu (prea) sună a Arctic Monkeys. Şi am ajuns de unde am plecat: prea multe lucruri nu sună a nimic. Arctic Monkeys măcar sună a ceva şi sună bine. Apoi mi-am amintit cât de nesuferiţi îmi erau Oasis şi anul trecut cât de mult m-au surprins şi cât de mult mi-a plăcut „Dig Out Your Soul”.
Dacă mă gândesc la experimentele din anii ’70-’80, la Morphine, XTC, Tuxidomoon, Julian Cope, Element Of Crime, Spiro Gyra, Fall, Japan şi şirul ar putea continua, Arctic Monkeys în cel mai fericit caz îmi stârnesc un zâmbet îngăduitor, pe de altă parte dacă toate numele acestea nu-ţi spun nimic, dacă fac abstracţie de „intoxicaţia” sonoră premergătoare, Arctic Monkeys fac un experiment suficient de diferit faţă de mainstreem, de trend-urile actuale – şi-l fac corect – ca să se evidenţieze. Dar oare chiar s-a făcut cam tot în anii ’70-’80 şi acum ne învârtim doar în aceleaşi cerculeţe, re-(a)mestecăm aceleaşi idei şi inevitabil totul sună tot mai a clişeu? Oare chiar a murit creativitatea sau… pur şi simplu nu mai ajunge la suprafaţă, este sufocată sub stratul tot mai gros de „artă artificială”, de producţiile în serie, de „marfa” care ne este servită la tot pasul?
Când astă vară într-o după-masă am auzit la VH1 (televizorul meu funcţionează pe post de radio, predominant stau cu spatele la el şi doar îl ascult)  „Crying Lightning” am crezut că este o trupă din anii ’70, mi-a plăcut piesa şi am fost surprins să văd la final că este noul Arctic Monkeys. Nu-i deloc rău nici acest „Humbug”, cu cât îl ascult de mai multe ori, cu atât pare mai convingător, dar… 🙂

Măcar mi-a “ieşit” o altă abordare de cronică de disc…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fLsBJPlGIDU]

KISS – Sonic Boom

Posted on by — 2 Comments ↓

Între popasul „bătrâneilor” ZZ Top şi descinderea lui Blackie Lawless cu W.A.S.P. la Bucureşti, nu putea să pice nimic mai potrivit ca noul material al veteranilor de la KISS, apariţie asupra căreia mi-a atras atenţia Victor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TgsoJrzplUI]

După 11 ani într-o oarecare penumbră, KISS se întorc cu un nou album. „Sonic Boom” despre care încă de pe acum putem să spunem că este (încă) un clasic. Varianta Deluxe conţine un bonus CD cu 15 cele mai cunoscute piese ale formaţiei, reinterpretate şi până acum disponibile doar pentru piaţa japoneză sub denumirea „Jigoku-Retsuden” şi un bonus DVD cu 6 piese înregistrate live anul acesta într-un concert din Buenos Aires (Argentina).
Pe lângă cei doi veterani ai trupei, basistul Gene Simons şi chitaristul Paul Stanley, la tobe-l avem pe tot atât de veteranul Eric Singer (membru şi-n trupa lui Alice Cooper) alăturat trupei din 1991 şi chitaristul Tommy Thyer venit în 2002 să-l înlocuiască pe Ace Frehley.
Discul, cum spuneam deja, este un clasic, ca şi best of-ul alăturat materialului, trece prin toate abordările, sonorităţile marca KISS, are toate ingredientele ce au făcut din gaşca formată în 1972 la New York pe ruinele trupei Wicked Lester una din cele mai mari branduri Rock americane. KISS nu sunt doar o formaţie de succes, sunt un standard, un prototip şi nu în ultimul rând o industrie. Despre Gene Simons s-a spus – şi cu o oarecare răutate şi aluzie la faptul că este evreu – că reuşeşte să scoată bani din orice şi în cazul KISS, de la tradiţionalele tricouri, afişe, şepci sau insigne, găseşti chiar şi hârtie igienică cu logoul formaţie… 😆
KISS au îmbinat ingenios abordarea Rock al lui Alice Cooper şi elementele de horror show ale acestuia cu sunetul şi imaginea Glam al celor de la New York Dolls, imaginea lor mascată a devenit emblematică, show-urile lor grandioase au impus un nou standard şi aproape că nu există muzician american de Rock sau Metal care să nu-i amintească pe ei ca influenţă majoră. De la Van Halen la Skid Row şi de la Anthrax la Pantera, toată lumea se referă la KISS cu respect, W.A.S.P. n-ar fi existat cu siguranţă fără KISS şi peste ocean să prinzi un loc pe scenă în deschiderea turneelor KISS este echivalentul cu a-l prinde pe Dumnezeu de picioare.
Actualul material este al 19-lea album de studio şi au 8 discuri live, din care merită amintite faimoasa serie „Alive” I şi II din 1975, respectiv 1977, un unplugged foarte reuşit din 1996, materialul simfonic din 2003 „Kiss Symphony: Alive IV” şi ultimul produs, „KISS Alive 35” din 2008.

Kiss_sonic_boom

„Modern Day Delilah” are un parfum tradiţional, strofele ne trimit înapoi undeva în anii ’70, dar refrenul este mai Heavy, sună mai modern, aminteşte de abordarea mai întunecată de pe „Carnival of Souls”. Trupa sună energic şi proaspăt, vocile au forţă, corurile grosime, linia melodică este lipicioasă, chitarele au caracter.
„Russian Roulette” vine-n tonul Hard’N’Heavy al anilor ’80, ne transportă undeva-n ’87 la „Crazy Nights”, strofele sunt energice, refrenul mai melodic şi uşor mai lent, dar este o piesă cu vână, sună familiar şi proaspăt în acelaşi timp.
„Never Enough” este un Rock’N’Roll vesel, paralela cu „Rock And Roll All Nite” este inevitabilă, cucereşte prin simplitate şi energie, cu certitudine în interpretarea altcuiva toate temele acestea ar sună extrem de kitch şi clişeu, dar de la KISS vin natural, este patentul şi lumea lor,
La „Yes I Know (Nobody’s Perfect)” mi-am amintit de AC/DC-ul dinainte de ’80, de feelingul acela relaxat de Boogie, un Rock’N’Roll uşor murdar, în cazul KISS cu un iz Southern, nimeni nu este perfect, dar aşa este firesc, Rock-ul nu este musai să fie încrâncenare, este relaxant să auzi ceva vesel, să simţi nepăsarea, acel „I don’t care” perfect, sentimentul că da, totul este OK şi… it’s only Rock’N’Roll and I like it!
„Stand” este un moment mai colorat, are puţin din tonalităţile uşor Funky, uşor Psihedelice  din anii ’70 („Dynasty – 1979) în amestec cu un refren puternic, extrem de lipicios şi cu amprentă Hard’N’Heavy de anii ’80 („Lick It Up – 1983), o combinaţie cursivă de liric şi Rock, aminteşte puţin şi de excelentul re-make al piesei „God gave Rock And Roll to You” (Argent 1973) de pe coloana sonoră a filmului „Bill and Ted’s Bogus Journey” (cine-şi mai aminteşte de film?), piesă şi inclusă şi pe albumul „Revenge” din 1992. Un moment foarte bun şi un (alt) potenţial hit.
„Hot And Cold” menţine viu spiritul Rock’N’Roll, basul bârâie cu nepăsare, ritmul este perfect pentru a te arunca-n maşină şi să fugi pe şosea unde vezi cu ochii. KISS sunt convingători prin lejeritate, naturaleţea cu care şi cele mai simple teme ale lor au prospeţime şi puls, degajează poftă de viaţă şi incită la petrecere.
„All for the Glory” este un imn de muşchetari: „all for one and all for the glory”. Un nou amestec de clasicism din anii ’70 re-ambalat în sonoritatea anilor ’80, tot un simplu Rock’N’Roll, dar zemos, dinamic şi autentic în interpretarea lor.
„Danger US” are un ton mai grav, sunetul este mai tensionat, tema tradiţională este ambalată mai modern, ceva mai incisiv. Vocea uşor răguşită a lui Gene Simons are aceeaşi prospeţime ca acum 30 de ani, corul gros de la refren este puternic, chitarele au nerv. Reţeta nu este nouă, dar rămâne la fel de eficientă.
„I’am An Animal” este şi mai întunecată, ne aduce mai aproape de „Carnival of Souls” şi precedentul „Psycho Circus”, este o piesă într-un tempo aşezat, mediu, dar are apăsare şi greutate, riff-urile sunt mai moderne, atmosfera Heavy.
„When Lightning Strikes” re-destinde atmosfera cu o temă Rock’N’Roll în maniera americană a anilor ’80, putea fi şi pe „Creatures of the Night” sau pe oricare alt album KISS din aceea eră, nu încearcă să reinventeze Rock’N’Roll-ul, dar îl interpretează cu nerv şi naturaleţe.
„Say Yeah” închide discul într-o abordare mai modernă, dar cu aceleaşi amprente tradiţionale, este un Rock pulsant, apăsat, din partea lor chiar şi un refren cu „Yeah, yeah” sună autentic, nu te face să zâmbeşti ci să cânţi cu ei. Momentul acustic, scurta rupere este plăcută şi inevitabil termini audiţia în picioare, dând din cap şi strigând „yeah, yeah”.

CD-ul bonus conţine piesele: „Deuce”, „Detroit Rock City”, „Shout it Out Loud”, „Hotter Than Hell”, „Calling Dr. Love”, „Love Gun”, „I Was Made For Lovin’ You”, „Heaven’s on Fire”, „Lick It Up”, „I Love It Loud”, „Forever”, „Christine Sixteen”, „Do You Love Me”, „Black Diamond” şi „Rock and Roll All Nite”, iar DVD-ul: „Deuce”, „Hotter Than Hell”, „C’mon and Love Me”, „Watchin’ You”, „100,000 Years” şi „Rock and Roll All Nite”.

Un deliciu pentru fani şi un prilej bun pentru cei care eventual încă nu-i cunosc să se împrietenească cu tăticii Rock-ului american.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2w4opXi2yzo]

Chris Cornell – Scream

Posted on by — 16 Comments ↓

Iar am s-o citez pe Roxanne: “Chris Cornell, what a beautiful waste!” 😆 După fanii Pearl Jam, mi-am propus ca obiectiv să mi-i pun pe cap şi fanii lu’ Cornell. 😆
Şi încă o dată, Roxanne nu are nicio vină.

Soundgarden s-au înfiinţat în 1984, la vremea respectivă Cornell fiind nu doar vocal ci şi bateristul formaţiei. Au debutat cu albumul  „Ultramega OK” în 1988, urmat de „Louder Than Love” în 1989 şi de albumul cu care i-am cunoscut şi eu în 1991, genialul „Badmotorfinger”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2KZiruazRuQ&feature=related]

A urmat un disc de super-succes, „Superunknown” în 1994 şi de cântecul lebedei, „Down On the Upside” în 1996 şi trupa, ca tot valul Grunge, s-a stins. Deja pe „Superunknown” s-a simţit o tendinţă spre comercializare, dar acel disc a fost un produs încă Rock, dinamic, mai avea energie, faze Heavy combinate cu influenţele mai colorate din epocă. Clipul şi atmosfera din „Black Hole Sun” mereu mi-a amintit de David Lynch şi serialul  său surrealist  „Twin Peaks”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M8-MJvBOLIc&feature=related]

Un disc genial despre care nu prea se vorbeşte şi poate prea puţini ţin cont, a fost proiectul Temple of the Dog, un tribut adus lui Andrew Wood fondatorul formaţiilor Malfunkshun şi Mother Love Bone,  un personaj cheie al mişcării Grunge, pe nedrept uitat şi marginalizat. Wood a murit în urma unei supra-doze de heroină pe 19 martie 1990…
Proiectul a fost pus pe picioare de Cornell împreună cu Stone Gossard şi Jeff Ament – ambii membrii formaţiei Mother Love Bone, bateristul Soundgarden (şi ulterior Pearl Jam) Matt Cameron şi chitaristul Mike McCready – viitor fondator al formaţiei… Pearl Jam.
Pe albumul lansat în 1991 apare şi… Eddie Vedder.
Este un disc impregnat de influenţe de Blues cu note Grunge, un album care şi după atâţia ani sună proaspăt şi puternic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dxj5g-HQ11E&feature=related]

În 1999 Cornell lansează primul său album solo: „Euphoria Morning”, un material aerisit, mai mult acustic, interiorizat, cu influenţe de anii ’70 şi cu o abordare ce pe alocuri amintea de The Beatles.

În 2001, Cornell îşi uneşte forţele cu ex-chitaristul din Rage Against the Machine, Tom Morello, basistul Tim Commerford şi bateristul Brad Wilk şi astfel se naşte super-grupul Audioslave. Au lansat trei albume: „Audioslave” 2002, „Out of Exile” 2005 şi „Revelations” 2006 şi… mai multe controverse politice. Morello este un cunoscut activist comunist şi formaţia şi-a manifestat constant poziţia anti-administraţia Bush şi mai ales al războiului din Irak. Dar cel mai important moment – probabil – a fost concertul gratuit de la Havana, Cuba din 6 mai 2005.
Muzical, proiectul Audioslave a adus o combinaţie proaspătă de Rock cu influenţe Funk şi Soul, multe elemente experimentale şi progresive, însă n-a avut nici pe departe energia degajată de Rage Against the Machine sau primele trei albume Soundgarden. „Revelations” este un disc de excepţie, păcat că politicul a distras simţitor atenţia de la esenţă: muzica…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FSLOs-duEFI]

2007 aduce al doilea album solo semnat Chris Cornell: „Carry On”. Cum lasă de înţeles şi titlul materialului, Cornell prezervă stilul şi direcţia primului său disc solo, dar şi o parte semnificativă din moştenirea Audioslave. Este un disc de Rock Alternativ, predominant acustic şi presărat cu elemente din anii ’70, nuanţe de Blues, Soul şi Psihedelic, un amestec de tonuri grave şi pasaje aerisite. Interesantă şi inedită este şi transcrierea făcută de Cornell piesei „Billie Jane” a lui Michael Jackson…
Conform declaraţiilor sale, multe din piese erau destinate următorului album Audioslave.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=epXN1eUkFGU&feature=PlayList&p=B13AF51A3377222E&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]

I-se trage de la „Billie Jane” şi Michael Jackson, nu ştiu, noul album, lansat pe 10 martie 2009, se numeşte „Scream”.
Discul a fost produs de Timothy Zachery Mosley, mai cunoscut sub numele său de artist: Timbaland. Să-mi explice şi mie cineva, cum un rocker pur sânge cum mereu l-am considerat pe Chris Cornell, ajunge să fie produs de un astfel de personaj? Mai rău, co-autorul piesei „Take me Alive” este nimeni altul decât… Justin Timberlake. Nu, pe bune, să-mi explice cineva! Dorinţa de a pune mâna pe cât mai mulţi bani chiar şi în condiţii de criză, nu pare o explicaţie suficient de plauzibilă…

cover

Discul a debutat în top 10 Billboard, dar în două săptămâni a produs cea mai mare cădere din ultimii ani ieşind din top 200. Recenziile albumului au fost predominant negative. Comentariul făcut de cei de la Billboard mi s-a părut cel mai adecvat: „Uneori este un bun bizar, alteori un prost bizar”. 😆
Cornell îşi compară albumul cu Pink Floyd „The dark Side of the Moon” şi Queen „A Night At the Opera”, punctând „elementele psihedelice” aduse de… Timbaland.

Albumul porneşte cu „Part of Me”, piesă ce beneficiază şi de o scurtă introducere, apoi intră într-un ritm de dans ce aminteşte de perioada „Blood on the Dance Floor” (1997) al lui Michael Jackson şi de abordările mai Funky-Disco ale lui George Michael. E mai mult decât bizar să-l ascuţi pe Cornell cântând: „Little girl, I love when she talks to me… Oh, that bitch ain’t a part of me”. Instrumentaţia este minimalistă, chitara apare rar şi este doar un accesoriu de fundal, ritmul mecanic, sintetizatorul cu tonuri caracteristice muzicii de dans domină compoziţia, vocea lui Cornell este la fel de sârmoasă şi flexibilă, dar acomodarea este dificilă.
„Time” intră direct, pe nesimţite, discul curge, este legat, în fapt nu se schimbă mare lucru muzical, Cornell îşi cântă versurile pe aceleaşi teme minimaliste, un suport Funky ambalat pentru consumatorii de club, amatorii de dans… Ciudat. Basul pulsează, luminile pâlpâie, globul de oglinzi îşi schimbă culoarea sub lumina reflectoarelor şi stroboscopul în combinaţie cu tequila te ameţeşte… Piesa are o doză de dramatism ce contrastează cu abordarea, dar…”I wish we could rewind…”

„Make a little love, make a little war,
tell me how it feels dreaming without a future
have a little laugh, have a little cry,
each moment gets us closer to saying goodbye
Make a little love, make a little war…”

„Sweet Revenge” nu aduce nicio schimbară, ritmul scade uşor, dar discul curge imperturbabil, sintetizatorul bâzâie în fundal, construcţiile sunt strict ritmice, vocea trecută prin Vocoder al lui Cornell este înspăimântătoare…
Trecem în „Get Up”, măcar vocea lui Cornell revine la „normal” chiar dacă în fundal se aud şi voci filtrate, muzica şerpuieşte ameţitor, vine un nou val de Vocoder, apoi un riff de chitară, dar e doar o iluzie, finalul e ceva atât de Michael Jackson în cât nici Michael n-a mai reuşit aşa ceva pe „Invincible”.
„Ground Zero” menţine rudenia cu stilul şi abordarea defunctului rege al Pop-ului, din fundal se şi aud nişte „au!”-uri neconvingătoare, vine un set de scratch-uri, muzica lipseşte cu desăvârşire…

„The speaker on?
Yeah, you like that?”

No, I don’t… 😆

Trecerea în „Never Far Away” aduce vagi speranţe, are o notă Psihedelică, chitara acustică trezeşte uşoare nostalgii, dar exceptând refrenul foarte familiar, nu se întâmplă nici de data aceasta o schimbare semnificativă. Suntem la piesa a 6-a şi devine uşor plictisitor ritmul. Dacă tot nu dansez, măcar casc… Re-apare chitara, dar cu nimic mai incisivă ca la… Michael Jackson şi finalul dramatic închide şi primul calup de piese.
„Take Me Alive” este unul din momentele cele mai bune ale albumului. Amuzant, dar Justin Timberlake a ajuns salvarea lui Cornell… 😆 😆 😆 Piesa este tot în maniera aerisit-minimalistă, tema orientală chiar dacă încet-încet devine un clişeu standard, sună reconfortant, toba de discotecă este înlocuită de percuţii cu vag iz tribal, vocea lui Cornell sună cald, dar are forţă, refrenul este gras, se înşurubează şi după atâta monotonie, parcă-parcă apare şi o rază de soare.

„There’s no where for me to go
I’m a long way away from home
I wont go without a fight
you’ll never take me alive…”

Chris Cornell are dreptate: e departe de casă.

„Long Gone” intră direct şi schimbă tonul de Soul cu o abordare Trance, readuce ritmurile mecanice, este ceea ce numesc americanii acum R’N’B fără nicio legătură cu Rhythm and Blues-ul anilor ’60-’70… Un cântecel „radio friendly”, cam inodoră, incoloră. În final vine şi o tobă adevărată şi chitara, dar este mult prea puţin şi este doar o punte spre piesa următoare.
„Scream” are un aer uşor misterios, rămâne ritmul mecanic, dar melodia este plăcută, pianul fin din fundal ne mângâie, cu toate că toată compoziţia este lineară şi cam monotonă.
„Eneny” ne împinge înapoi în zona dansantă, este un Funk pulsant, are energie şi ceva infuzie de Rock (Alternativ), e mult mai bine ca în restul discului, refrenul este puternic, aduce puţin cu Moby, putea fi o ţâră mai incisivă…
Se trece direct în „Other Side of Town”, rămâne pulsul Funk, dar ritmul de Tangou tunat numai bine pentru discotecă schimbă nota piesei şi revine abordarea de la începutul albumului.
„Climbing Up the Walls” relaxează atmosfera, ritmul este mai domol, amestecul de Alternativ cu Pop-ul de sorginte american aduce o altă pată de culoare discului. Nu pot să scap de senzaţia că Cornell a vrut să pună mâna pe mult şi cam toate i s-au scurs printre degete…
„Watch Out” închide albumul într-un ton nostalgic şi un amestec de Soul, Funk şi Rock, vocea lui Cornell are nervul clasic şi când spune „Watch Out” inevitabil aminteşte din nou de Ronnie James Dio. Dar cam aici se şi termină Rock-ul. Urmează o pauză şi cel mai frumos moment al albumului, un Blues 100%. Dacă aşa era tot discul şi la sfârşit arunca o bucată de Disco-Funk şi această cronică şi toate celelalte sunau altfel…

Chris  Cornell nu şi-a pierdut speranţele şi nici casa de discuri, tot insistă cu noi single-uri şi clipurile sunt împins pe VH1 şi MTV… Problema este că de la Cornell fanii aşteaptă cu totul altceva şi în zona aceasta de Funk/Dance, amintitul George Micheal şi mulţi alţii sunt mult-mult mai convingători.  Transferurile acestea dintr-o tabără în alta n-au prea funcţionat în nicio direcţie: publicul este destul de conservator şi fanii – de aici şi expresia – fanatici.

E un vis frumos o revenire a formaţiei Soundgarden, dar pare puţin probabilă… Matt Cameron este fericit în Pearl Jam, chitaristul Kim Thayil în afară de participarea pe albumul PROBOT al proiectului lui Dave Grohl n-a prea apărut iar basistul Hiro Yamamoto după proiectul TRULY a dispărut complet…
Ascultând ce face Cornell, trebuie să admit că măcar Pearl Jam au rămas Pearl Jam, chiar dacă nu mai au energia de pe primele 3 albume.

Noroc că Alice In Chains nu se dezmint, toate semnele arată că „Black Gives Way to Blue” este un album care nu o să dezamăgească fanii.
Grunge is dead… nici vorbă de oboseală! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IeoqJx_0bTI&feature=PlayList&p=A1609CC64FCB4A7B&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]

Pearl Jam – Backspacer

Posted on by — 28 Comments ↓

„Oficial, 20 august. Neoficial, chiar şi acum.” – spune o prietenă, Roxanne pe blogul ei referitor la „Backspacer”, al 9-lea album al formaţiei Pearl Jam. Legal îl poţi cumpăra (şi în format digital, mp3) de AICI!

Concurenţă mare între blogeri cine apucă să scrie primul despre câte un subiect, un album nou, eventual încă ne-lansat oficial. Păcat că la cumpărat nu se mai înghesuie nimeni cu acelaşi patos. Nu mă refer acum nici la Roxanne, nici la noul disc al veteranilor Grunge din Seattle şi era pur şi simplu un gând aiurea… Mă întreba (retoric) Roxanne: „Totul e posibil în ziua de azi. Mă întreb cum o să fie mâine…” şi mă gândeam că nu o să mai fie nimic. De unde bani frate?! Studioul costă, o fi muzica artă şi arta o fac majoritatea din plăcere, dar producţia costă… Trupele consacrate îşi scot banii de la sponsori şi cu turneele, dar să o iei acum de jos, pare tot mai imposibil… În fine!

După albumul auto-intitulat „Pearl Jam” şi lansat în 2006, „Backspacer” este un material aşteptat de mulţi fani. Acuzaţi ca fiind un produs strict comercial şi bine cosmetizat la debutul de la începutul anilor ’90, Pearl Jam au rezistat şi au dovedit că nu sunt nici creaţi artificial şi nici nu sunt dispuşi să facă orice pentru succes.
Discul de debut, „Ten”, cred că este unul din cele mai bune discuri Rock imprimate ever. Are un groove magic, are vibraţie, transpiră energie cum puţine discuri o fac. Apoi, treptat, trupa s-a cam stins uşor şi nu trebuie să fi nici expert, nici clarvăzător să ştii că încă un „Ten” este imposibil de realizat. Şi poate e mai bine aşa.

backspacer-cover

M-am străduit să ascult fără să am aşteptări noul material şi încă o dată să-mi scriu părere obiectiv. Despre copertă prefer să nu zic nimic… să nu încep cu stângul.

„Gonna See My Friend” începe promiţător, abrupt şi energic, are un ton de garaj, puţin sârmos, uşor agresiv, foarte American, poate că sunt eu cârcotaş, dar tema este îmbibată de ceva Country iar interpretarea este Punk sau Rock în funcţie de preferinţele ascultătorului. Vocea lui Eddie Vedder face toţi banii.
„Got Some” menţine ritmul alert, este mai aerisită, chitarele sunt chiar puţin prea în spate, prea îngropate sub pulsul basului, bătaia energică a lui Matt Cameron, tobarul sosit din Soundgarden în 1998 şi vocea puternică a lui Vedder. Este o piesă Rock, are accente de Alternativ, dar asta este o chestiune strict de chichiţă…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Kj-sFIHQWLY&feature=fvw]

„The Fixer” este video-clipul şi primul single. Încep cu ce nu-mi place: refrenul cu „yeah, yeah, yeah”. De la Vedder fascinat de lipsa textului „backspace” de pe tastaturile noi – cică de aici titlul albumului – aştept ceva mai inteligent. Dar am promis să nu aştept nimic. Piesa este tot într-un ton Rock, mai Alternativ, mai (Post) Grunge, e uşor lălăită, dar are ceva fain în lălăială, balansul te prinde, aproape că-ţi vine să-i dai drumul cu aceleaşi „yeah, yeah”-uri enervante… 😆
„Johnny Guitar” are vână, chiar dacă chitarele rămân parcă în continuare uşor cam în spate, ritmul este modern şi accentuat uşor străin stilului, dar rezultatul este convingător. Pearl Jam par o trupă maturizată şi puţin îmbătrânită, dar încă dornică de experimente. Cu un uşor zâmbet, mi-am amintit de Rolling Stones şi pare oarecum previzibil ca pe Vedder să-l vedem pe scenă şi peste 20 de ani…
„Just Breathe” este balada obligatorie, are un aer retro, orchestraţia aminteşte de sfârşitul anilor ’70 cu un mic ajustaj simfonic strecurat de la sfârşitul anilor ’80. Piesa e plăcută, dar cam atât, doar vocea lui Vedder străluceşte.
„Amongst the Waves” este un moment mai Grunge, readuce puţin atmosfera primelor albume Pearl Jam, pare totuşi o tentativă modestă şi cu vag miros de praf, doar la solo piesa prinde viaţă şi ceva mai multă energie, dar este prea puţin şi departe de… „Ten”. Inevitabil mă gândesc la „Ten” şi probabil nu sunt singurul.
„Unthought Known” începe ca un cântecel de foc de tabără, pianul schimbă tonul, tobele sună bombastic, acoperă aproape tot, piesa creşte apoi se stabileşte într-o zonă medie, puţin incertă, are ceva de New Wave, dar orchestrat „americăneşte”, ambalat Rock de colegiu, cuminte. Prea cuminte. Deja nici versurile, nici vocea lui Vedder nu poate salva chiar orice. Pearl Jam nu sunt U2… Chiar dacă aproape toată lumea vrea să fie.
„Supersonic” este un Rock And Roll absolut şi clasic. Tonul lui Vedder este vesel, vocea energică, îi şade mult mai bine aşa, este mai convingător, chiar dacă compoziţia este… subţire. Punkerii cântă astfel de piese mult mai ingenios şi energic.
„Speed of Sound” este încă un moment mai liric, dar nu foarte lent şi nici lălăit. Trupa intră uşor în zona Rock-ului Progresiv modern, mi-am amintit de Kings Of Leon, dar n-au nici culoarea, nici rafinamentul, nici profunzimea acestora, doar zgârie uşor suprafaţa, creează atmosferă, dar pare mai mult doar o perdea de ceaţă şi în spate nu se întrevede nimic.
„Force of Nature” n-are exact forţa invocată-n titlu. Mă aşteptam la un uragan şi am primit doar o ameţeală… Încă un cântecel, mai trec 4 minute din disc…
„The End” este direct Folk. Folk You… să nu zic altceva. Nici urmă de trăirea din…„Release”…nici de vibraţia din „Indifference”.

Nu e un disc rău, am auzit copii Pearl Jam mult mai dezastruoase, dar de la original şi după o pauză de trei ani speram ceva mai substanţial… Acesta este doar încă un album pentru fani, piaţa americană şi halitorii de Billboard. This Is Not for Me… 🙂

„Restless soul, enjoy your youth
Like muhammad hits the truth
Cant escape from the common rule
If you hate something, don’t you do it too…too…

Small my table, a-sets just two
Got so crowded, I cant make room
Oh, where did they come from?
Stormed my room!
And you dare say it belongs to you…to you…”
(Not for You – Vitalogy)


eu rămân la:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VbhsYC4gKy4]

Muse – The Resistance

Posted on by — 8 Comments ↓

Mi-au plăcut mereu formulele de trio. Motorhead, Rush, au dovedit că se poate face muzică şi simplă şi complexă în trei.
Înfiinţaţi în Anglia, Teignmouth, Devon în 1994, MUSE au fost nominalizaţi până-n prezent la 60 de premii muzicale şi au câştigat 24. Revista Kerrang! i-a desemnat în 2001 ca cea mai bună trupă britanică şi cea mai bună formaţie live, capitol la care au câştigat şi în 2006, albumul „Absolution” a fost votat ca cel mai bun disc al anului în 2003, în 2005 şi 2007 au câştigat premiul BRIT Awards tot pentru performanţele live, în 2008 au câştigat premiul Meteor Music al Irlandei pentru cea mai bună performanţă live internaţională, în 2004 şi 2007 au câştigat 5 premii MTV, au 6 premii New Musical Express şi 5 Q Awards-uri.
Sunt renumiţi pentru concertele lor, au câştigat aprecierea publicului şi al specialiştilor pentru spectacolele lor. Au cântat pe Stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti în octombrie 2007.
De menţionat, apreciat – şi nefiresc în show businessul modern – este faptul că formaţia cântă în aceeaşi formulă neschimbată de la înfiinţare: Matthew Bellamy voce, pian chitară şi pian, Christopher Wolstenholme bas şi voce şi bateristul Dominic Howard.

După U2, Depeche Mode, Manic Street Preachers şi Placebo, noul material discografic al celor de la Muse este unul din cele mai aşteptate produse muzicale din Marea Britanie.
Al 5-lea album după „Showbiz” 1999, „Origin of Symmetry” 2001, „Absolution” 2003 şi „Black Holes and Revelations” 2006 va fi lansat oficial pe 14 septembrie şi se numeşte „The Resistance”.

Theresistance

Zvonurile despre noul disc au apărut încă de la începutul lui 2007. Atunci se vorbea despre un material mai „electronic”. Apoi s-a vorbit despre un experiment Space Rock, un solo de peste 15 minute şi despre eventualitatea de a lansa noul album doar în formă de single-uri consecutive ca reacţia – şi rejecţie – la formatele convenţionale. S-a vorbit şi despre o simfonie Rock de peste 50 de minute… dar şi despre eventualitatea ca materialul să fie pus pe internet pentru descărcare gratuită ca în cazul albumului „In Rainbows” al celor de la Radiohead.
Titlul materialului a fost dezvăluit pe 22 mai pe pagina Twitter al formaţiei. 🙂 Primul titlu de piesă – „United States of Eurasia” (remember cartea lui George Orwell scrisă-n 1948 „1984”?) – a apărut pe situl oficial al formaţiei, piesă pe care o găsiţi pe pagina MySpace al trupei.
Materialul a fost imprimat în studioul Bellini din Italia în 2008-2009 sub îndrumarea producătorului şi inginerului de sunet Mark ‘Spike’ Stent, cel care a lucrat alături de artişti ca The KLF, Björk, Keane, Depeche Mode, Erasure, Hard-Fi, Massive Attack, Janet Jackson, Madonna, Marilyn Manson, Pet Shop Boys, Dave Matthews, No Doubt/Gwen Stefani, CSS, Beth Orton, Oasis, Spice Girls, Take That, Linkin Park, Craig David, S Club 7, Wheatus, U2, Britney Spears, Goldfrapp, Maroon 5 şi mulţi alţii.

Discul conţine 11 piese:

“Uprising” – 5:04
“Resistance” – 5:46
“Undisclosed Desires” – 3:55
“United States of Eurasia (+Collateral Damage)” – 5:47
“Guiding Light” – 4:13
“Unnatural Selection” – 6:54
“MK Ultra” – 4:06
“I Belong to You (+Mon Cœur S’ouvre à ta Voix)” – 5:38
“Exogenesis: Symphony Part 1 (Overture)” – 4:18
“Exogenesis: Symphony Part 2 (Cross Pollination)” – 3:56
“Exogenesis: Symphony Part 3 (Redemption)” – 4:36

Formaţia a confirmat că varianta iTunes al albumului va fi lansat în noul format anunţat de Apple şi o să conţină poze, textele, partiturile, animaţii şi un clip al making of-ului.

Muse au fost catalogaţi ca „Rock Alternativ”, o etichetă comodă care poate să însemne aproape orice.
Am ascultat şi re-ascultat materialul albumului „The Resistance” şi nu ştiu ce să spun. Definitiv este un disc foarte interesant, dar încă o dată se confirmă că sunt artişti şi albume despre care nu poţi sau nu este bine să scrii imediat sau foarte repede. Ca o idee de ansamblu: pe disc se amestecă într-un mod aproape bizar elemente moderne, electronice, din zona Chill-Out şi Trance cu elemente chiar mai dansante şi tonalităţi foarte tradiţionale, vădit clasice din Rock, Space Rock şi Rock Progresiv. Ştiu că sună ireal, dar imaginaţi-vă de exemplu o colaborare A-HA şi Queen… N-am amintit întâmplător nici de unii, nici de alţii, dar mai ales numele celor de la Queen mi-a sărit în faţă la multe din pasajele de pe album.

„Uprising” începe cu un bas mârâit şi o temă dansantă, toba chiar de sună perfect natural, produce un ritm monoton şi mecanic, clapele în manieră minimalistă colorează în stil modern fundalul şi intervenţia chitarei nu transformă piesa într-un imn Rock (probabil aşteptat) ci doar dă o notă mai sumbră melodiei. La prima vedere (ascultare) pare o înşiruire de clişee tradiţionale de muzică de discotecă, sunt eu tâmpit, dar mi-am amintit chiar şi de Madonna, dar vocea lui Matthew Bellamy şi textul întunecat (The paranoia is in bloom, the PR, The transmissions will resume, They’ll try to push drugs, Keep us all dumbed down and hope that, We will never see the truth around, (So come on!)”) din strofe în contrast cu urcarea din refren ce aduce puţină lumină şi un prim strigăt de revoltă, transformă piesă şi o potenţează într-un posibil succes.

„They will not force us
They will stop degrading us
They will not control us
We will be victorious…”

„Resistance” începe mai misterios, prim-planul îl au tot clapele, chiar dacă vin de undeva din spate şi se balansează ca nişte umbre, apoi cu o turnură bruscă, dar naturală, piesa se deschide cu un refren puternic.
Alternanţa atmosferelor conferă o dinamică sănătoasă, refrenul Rock în contrast cu minimalismul Electro afişat pe strofe este fascinant, are magnetism şi crescendoul în forţă tăiat brusc cu încă un pasaj sumbru şi misterios zugrăvit din sunete închide rotund compoziţia. Poate că nu toate elementele prind din prima, dar cer şi merită atenţie şi te cuceresc treptat şi pe nesimţite.

“(It could be wrong, could be wrong)
But it should’ve been right
(It could be wrong, could be wrong)
Let our hearts ignite
(It could be wrong, could be wrong)
Are we digging a hole?
(It could be wrong, could be wrong)
This is outta control
(It could be wrong, could be wrong)
It could never last
(It could be wrong, could be wrong)
Must erase it fast
(It could be wrong, could be wrong)
But it could’ve been right
(It could be wrong, could be)

Love is our resistance!”

Într-un fel sau altul toţi rezistăm. Dragostea are multe feţe…

„Undisclosed Desires” are la bază tot un ritm dansat, construcţia aminteşte uşor de New Wave-ul anilor ’80.

„I want to reconcile the violence in your heart
I want to recognize your beauty’s not just a mask
I want to exorcise the demons from your past
I want to satisfy the undisclosed desires in your heart”

Piesa balansează uşor, te ia ca un val, minimalismul exprimă uneori mult mai mult ca o tonă de samplere şi sintetizatoare la un loc. Umbrele se preling în jur, poţi dansa sau poţi să închizi ochii şi să înfrunţi demonii…

„United States of Eurasia (+ Collateral Damage)”…

„Hmmmm …

You and me are the same
we don’t know or care whose to blame
But we know that whoever holds the reins
Nothing will change our cause has gone insane”

Sentimentul este comun, chiar dacă nu toţi dăm glas adevărului, ne simţim stingheri în faţa realităţii crude… sau goale. Nu contează nici cine este vinovat şi nici de ce sau cu ce… cum nici normalitatea şi nebunia n-au nicio relevanţă într-o lume normal de nebună. Ne lăsăm conduşi de convenţional…

„And must we do as we’re told?”

Paralela Queen este elocventă.

„Guiding Light” porneşte cu tobe bombastice, instrumentele intră pe rând, clapele, apoi basul, toată construcţia vine să susţină vocea puternică, parcă mai deschisă şi mai luminoasă aici. Reţeta este aceeaşi: o temă cu iz de anii ’80 într-o manta ceva mai stranie, sunete vechi şi moderne împletite extrem de armonios te călăuzesc într-o lume uşor rece şi nepăsătoare unde toţi ne trezim uneori foarte singuri în liniştea (şi golul) rece din interior unde nu ne mai putem ascunde de noi înşine…

„Impure hearts stumble
In my hands they crumble
And fragile and stripped to the core
I can’t hurt you anymore

Loved by numbers
You’re losing life’s wonder
Touch like strangers detached
I can’t feel you anymore…”

Mereu căutăm lumina călăuzitoare în exterior… în cel (cea) din faţa noastră sau cel (cea) din visele noastre..

„Unnatural Selection” începe cu o orgă de biserică şi se transformă în una din cele mai Rock, cele mai dinamice (agresive) piese de pe album. Muzical rămâne aceeaşi reţetă de combinaţie de vechi şi nou, celor de la Muse le-a ieşit impecabil acest amestec bizar şi uneori exploziv. Cu cele peste 6 minute, „Unnatural Selection” este cea mai lungi piesă de pe disc, conţine şi un solo ce îşi are rădăcinile în tradiţionalul Space Rock, dar temele se succed cu repeziciune şi în contextul unui material relativ lent şi aerisit, acest „moment” mai accelerat pică la fix. Adevărul? Vorbim despre el, susţinem că-l dorim, dar… nu sunt chiar aşa convins că ne şi dorim realmente… I want the truth…

They’ll laugh as they watch us fall
The lucky don’t care at all
No chance for fate, it’s unnatural selection
I want the truth…

Dedication to a new age
This is the end of destruction and rampage
Another chance to raise and never plead again…”

„MK Ultra” amestecă abordarea mai agresivă din piesa anterioară cu electronica dinamică, părţile alerte cu pasajele tensionate şi ceva mai lente. Un univers captiv într-o lacrimă – spune Matthew Bellamy…

„How much deception can you take?
How many lies will you create?
How much longer until you break?
You mind’s about to fall”

Este o piesă din zona Rock-ului Progresiv, o altă pată de culoare pe disc, atmosfera este încărcată ca de altfel pe tot materialul, nuanţele uşor schizofrenice se accentuează. O luăm agale. Razna. Sau aşa este…normal?

„I Belong to You (+Mon Cœur S’ouvre à ta Voix)” are parfum de Paris şi o notă Retro, mai că mi-am amintit de Morrison şi de The Doors… şi de multe alte treburi şi… substanţe. Pianul şi vocea iar mi l-au amintit pe Freddy şi Queen-ul… Un moment calm, dar la fel de straniu…

„I can’t find the words to say When I’m confused
I travel half the world to say “You are my muse”…”

Urmează mini-simfonia (Rock) în trei acte: „Exogenesis – Symphony”. Poate cel mai „ciudat” moment al discului, probabil cel mai vădit anti-comercial.
Dacă muzica s-ar putea descrie în cuvinte, aş spune că este stranie şi misterioasă această lucrare… Vioara şi chitara se tatonează, covorul de clape vine ca un val liniştit, dar ascunde tensiune, tema rămâne una minimalistă, nu are grandoare, dar conţine emoţie şi gravitează ca tristeţea ascunsă-n suflet…

MUSE nu s-au dezminţit şi în mod cert nu-şi dezamăgesc fanii. „The Resistance” este un material concept, un disc umbros de secol XXI, cu ingredientele de rigoare şi cu nostalgia unor vremuri apuse despre care ne place să ne amintim că ar fi fost mai… calme.

Canalul oficial MUSE de pe YouTube

A-HA – Foot of the Mountain

Posted on by — 14 Comments ↓

Sunt cel puţin două piese A-HA pe care nu cred că este cineva pe planeta aceasta să nu le fi ascultat măcar odată: „Take On Me” şi „Crying in the Rain”. Trioul Norvegian înfiinţat în 1982 de vocalul Morten Harket, chitaristul Paul Waaktaar-Savoy şi clăparul Magne Furuholmen au rezistat mai bine decât probabil şi-ar fi imaginat şi producătorul John Ratcliff când i-a cunoscut la Londra.
Albumul de debut, „Hunting High And Low” este lansat de Warner în 1985 şi s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. Single-ul „Take On Me” şi s-a vândut la fel de bine ca albumul, video-clipul inovator, cu personajele desenate, la a treia ediţie a MTV Video Awards-ului din 1986 a fost nominalizat la 8 secţiuni şi a câştigat 6 din ele şi nu în ultimul rând, „Take On Me” este una din cele mai prelucrate piese, un şir lung de formaţii au preluat-o şi reinterpretat-o. Discul de debut mai conţine câteva piese de succes: „The Sun Always Shines on T.V.”, „Train of Thought” şi „Hunting High and Low”, toate lansate şi sub formă de single-uri.
Norvegienii au abordat genul Synthpop folosindu-se de elementele New Wave şi Pop Rock-ul erei Post Punk, accentul principal punându-se pe vocea lui Morten Harket, pe melodia bogată şi armonioasă, o caracteristică generală pentru formaţiile nordice. Muzical, stilistic, A-HA combină elementele Rock, chitara, ritmurile incisive cu elementele soft, clapele şi chitara acustică, construcţiile de sintetizatoare din New Wave şi refrenele groase, puternice caracteristice Pop Rockului cu mult gust şi bun simţ.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9AXNBR2smPY&feature=fvw]

„Scoundrel Days” apare în 1986, s-a vândut în circa 6 milioane de exemplare, materialul are un sunet mai Rock, chitara are mai mult spaţiu, piese de succes sunt „I’ve Been Losing You”, „Cry Wolf”, „Maybe, Maybe”, şi „Manhattan Skyline”.
În 1998 apare al treilea album „Stay On These Rods” şi vânzările scad la „doar” 4 milioane. Single-urile sunt „Stay on These Roads”, „The Blood That Moves The Body”, „Touchy!” şi „You Are the One”. Piesa „The Living Daylights” este inclusă în coloana sonoră a filmului James Bond din 1987.
1990 aduce albumul „East of the Sun, West of the Moon”, un material mai întunecat, oarecum o îndepărtare de la linia originală, dinamică şi luminoasă a formaţiei. Materialul s-a vândut în circa 3 milioane jumătate de exemplare, single-ul de succes fiind faimoasa „Crying in the Rain”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=K7cUP97Psyw]

„Memorial Beach” este lansat în 1993, s-a vândut în doar 1,2 milioane de exemplare şi în ciuda unor piese reuşite ca „Dark Is the Night for All”, „Move to Memphis” sau „Angel in the Snow”, discul trece oarecum neobservat. Sonoritatea devine mai întunecată, se îndepărtează uşor-uşor de zona convenţională de Synthpop, dar nu devin suficient de Rock ca să-şi atragă şi un alt public – la fel de conservator.

În 1994 trupa decide să ia o pauză şi fiecare membru se concentrează asupra unei activităţi solo. Se reunesc cu ocazia spectacolului decernării Premiului Nobel pentru Pace din 1998 (premiaţi fiind John Hume şi David Trimble, doi politicieni Irlandezi), unde cântă din nou piesele care i-au consacrat: „The Sun Always Shines on TV” şi „Summer Moved On”.
„Minor Earth Major Sky” apare în 2000, este o întoarcere la stilul trupei iniţiale, un Synthpop curat, adus la zi şi mai luminos ca anterioarele două discuri. Albumul a fost primit pozitiv atât de public, cât şi de critica de specialitate, s-a vândut în aproape 3 milioane de exemplare şi a produs câteva single-uri de succes: „Minor Earth Major Sky”, „Velvet”, „Summer Moved On” şi „The Sun Never Shone That Day”.
În 2002 este lansat ultimul album pentru Warner, „Lifelines” cu două piese de succes: „Forever Not Yours” şi „Lifelines”.
„How Can I Sleep with Your Voice in My Head” este lansat anul următor, un disc live, imprimat în turneul din 2002, urmat şi de colecţia de single-uri din 2004 „The Definitive Singles Collection 1984–2004”.
Albumul „Analogue” lansat în 2005 şi single-ul „Analogue (All I Want) este un nou succes major ca cele din anii ’80. Noua casă de discuri a norvegienilor este Universal-ul.

A-Ha - Foot of the Mountain (2009) Front

Pe 19 iunie 2009 a fost lansat cel de-al nouălea album A-HA „Foot of the Mountain”. Cele 10 piese noi reaşează stilul caracteristic formaţiei într-un ambalaj sonor mult mai modern, elemente de Trance şi beat-urile moderne se îmbină excepţional şi cu mult bun gust cu notele şi abordarea caracteristică formaţiei. Este un disc uşor dulce-amar, relaxant, dar şi plin de sensibilitate. Single-ul „Foot of the Mountain” este deja un nou succes şi tot materialul este echilibrat şi aproape oricare din celelalte 9 piese pot devenii noi single-uri. Într-o lume uşor tipizată, mecanică şi axată pe reţete de succes şi clişee, este reconfortant să asculţi un material electronic care are şi mult-mult suflet şi muzica curge cu naturaleţe.
Nu ştiu câte milioane este posibil să mai vinzi dintr-un disc în era glorioasei descărcări de pe internet, dar mă bucur că A-HA au rezistat şi din când în când ne mai furnizează câte un material îngrijit şi de calitate. Tot mai puţini o fac… Undeva totuşi soare străluceşte tot timpul. Nu, nu neapărat la televizor. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HbG69SAZUKw]

A-HA Site Oficial

Heaven And Hell: 1980-2009

Posted on by — 3 Comments ↓

La sfârşitul anilor ’70 formaţia Black Sabbath traversa o criză acută. După eşecul albumului „Tehnical Extasy” din 1976, în noiembrie 1977 Ozzy părăseşte formaţia şi alături de foşti membrii ai formaţiei Dirty Tricks încearcă să-şi construiască cariera solo. Membrii trupei se confruntau cu grave probleme legate de consumul de droguri şi alcool. Cu toate acestea, Ozzy se răzgândeşte şi în 1978 revine alături de colegii săi şi mai scot împreună încă un album: „Never Say Die!”. Este ultimul efort, relaţiile dintre membrii trupei sunt reci şi perturbate de droguri şi alcool.
Ozzy pleacă din nou şi la sugestia lui Sharon Arden (ulterior Sharon Osbourne), fiica impresarului Don Arden, este adus ex-vocalul din ELF şi Rainbow, Ronnie James Dio. Albumul „Heaven And Hell” se naşte greu. În 1979 pleacă şi basistul Geezer Butler şi este înlocuit de Geoff Nicholls din formaţia Quartz. Bill Ward este acreditat cu partitura de tobe, dar conform propriilor sale declaraţii ulterioare, nu ţine minte să fi participat la lucrul la acest disc… 😆 Butler totuşi revine şi Geoff Nicholls trece pe clape şi rămâne membrul formaţiei din umbră, prezent în spatele scenei până-n prezent.
Cele 8 piese ce formează albumul, „Neon Knights” (3:54), „Children of the Sea” (5:35), „Lady Evil” (4:26), „Heaven and Hell” (6:59), „Wishing Well” (4:08), „Die Young” (4:46), „Walk Away” (4:26) şi „Lonely is the Word” (5:53) sunt toate perle clasice, prezintă un Black Sabbath proaspăt, prin aportul lui Dio s-au deschis perspective şi abordări noi formaţiei.

heaven_and_hell_front_big

În 1981 apare încă un album cu Dio, „Mob Rules” apoi acesta părăseşte formaţia şi optează pentru o carieră solo. S-a încercat aducerea lui David Coverdale (Whitesnake), Nicky Moore (Samson), John Sloman (Lone Star), ca-n final să fie adus în 1983 Ian Gillan (Deep Purple) şi apare albumul „Born Again”. Discul nu ar fi trebuit să apară sub sigla Black Sabbath,  dar casa de discuri (Warner) a insistat şi formaţia nu a reuşit să se opună. A fost încă o dată finalul unei ere Black Sabbath. Povestea formaţiei este o călătorie perpetuă între Rai şi Iad…

O cu totul altă formaţia revine-n 1986 (Black Sabbath featuring Tony Iommi) cu albumul „Seventh Star”, un disc Hard Rock cu foarte puţină legătură cu ceea ce însemna Black Sabbath. Cu excepţia lui Iommi nu mai este nici un membru din formaţia originală, postul de vocalist fiind ocupat de Glenn Hughes (ex-Trapez, ex-Deep Purple). Încă o dată Iommi este forţat să folosească numele de Black Sabbath în ciuda faptului că materialul ar fi trebuit să apară ca un proiect solo…

„The Eternal Idol” apare-n 1987 şi după o serie de vocali care s-au perindat la microfon, opţiunea finală este Tony Martin (ex-Alliance). Tony rezistă şi pe următoarele 2 albume: „Hedless Cross” (1989) şi „Tyr” (1990).
Este un „alt” Black Sabbath, nici critica, nici publicul nu a reacţionat foarte pozitiv la evoluţia trupei.

În august 1990 la un spectacol din Minneapolis Forum, apar pe scenă Ronnie James Dio şi Geezer Butler pentru a interpreta piesa „Neon Knights” şi de aici până la reorganizarea formaţiei şi albumul „Dehumanizer” din 1992 a fost un singur pas. Materialul este unul din cele mai întunecate şi Heavy discuri Black Sabbath, o revenire la linia originală. Cu toate acestea apar din nou tensiuni în cadrul formaţiei, Dio părăseşte din nou grupul şi pentru următoarele două albume este readus Tony Martin. Astfel apar: „Cross Purposes” în 1994 şi „Forbidden” în 1995.

În vara anului 1997 Tony Iommi, Geezer Butler şi Ozzy Osbourne se reunesc oficial în cadrul festivalului ambulant „Ozzfest” şi albumul dublu şi live „Reunion” este lansat în octombrie 1998.
În 2006 când Ozzy s-a apucat de un nou material solo, casa de discuri Rhino lansează un CD „The Dio Years”, material pentru care Iommi, Butler, Dio şi bateristul Vinny Appice se reunesc şi scriu împreună şi 3 piese noi.
Pentru a evita noi dispute Ozzy-Iommi legate de numele Black Sabbath şi complicaţii legale şi conflicte de interes între artişti şi casa de discuri, cei patru hotărăsc să folosească numele de Heaven And Hell şi pleacă-n turneu cu Megadeth şi Machine Head, apoi cu Judas Priest, Motorhead şi Testament.

Pe 28 aprilie 2009 apare şi primul album oficial al formaţiei: „The Devil You Know”.

Thedevilyouknow-Large_(Actual_Art_Work)

Discul de aproape 54 de minute conţine 10 piese ce readuc atmosfera sumbră a Black Sabbath-ului din anii ’70 cu un sunet mai curat şi uşor mai modern, dar având toate caracteristicele ce au consacrat formaţia. Vocea lui Ronnie James Dio la 67 de ani sună încă proaspăt şi are forţă, virilitate. Piesele sunt predominant lente sau cu tempo mediu, un amestec mistic între Heavy Metal şi Doom, ambele genuri având la rădăcină acelaşi etern Black Sabbath. Ca şi la Black Sabbath, trupa este acompaniată şi de un clăpar off-stage: Scott Warren.
Materialul a debutat pe poziţia a 8-a în topul Billboard 200, formaţia se află în turneu şi participă la mai toate festivalurile de Metal.
Nu se ştie nimic despre un eventual nou disc Black Sabbath, dar până atunci, Heaven And Hell este mai mult decât un simplu înlocuitor.
Piesele de pe „The Devil You Know”:

“Atom and Evil” – 5:15
“Fear”– 4:48
“Bible Black”– 6:29
“Double the Pain”– 5:25
“Rock and Roll Angel”– 6:02
“The Turn of the Screw”– 5:02
“Eating the Cannibals”– 3:37
“Follow the Tears”– 6:12
“Neverwhere”– 4:35
“Breaking Into Heaven”– 6:53

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NUJH7y1yK_E]

Rock dă Billboard

Posted on by — 6 Comments ↓

Nu m-am mai uitat pe eMpTyV de peste zece ani. La începutul anilor ’90 o aşteptam pe Vanessa Warwick ca pe zâna bună, emisiune „Headbangers Ball” până-n 1996 era locul unde vedeam clipurile noi.  Emisiunea a fost scoasă din grilă brusc şi fără nicio explicaţie. În 2003 a fost introdusă-n grila MTV2, dar parcă nu mai este acelaşi lucru… Câţi şi-o mai amintesc pe Vanessa…? 🙂
Peste clasamentele Billboard m-am uitat destul de rar, niciodată nu mi-am ales muzica în funcţie de poziţia din vre-un top.

Poate cel mai aşteptat disc al anului este noul Alice In Chains, primul disc de la albumul auto-intitulat din 1995 şi primul album cu noul solist vocal William DuVall. „Black Gives Way to Blue” a fost imprimat în perioada octombrie 2008 – martie 2009 şi iniţial se preconiza lansarea pentru luna iunie, noua dată confirmată fiind 29 septembrie.
Primul single, „A Looking in View” a fost lansat pe 30 iunie şi o puteţi descărca de pe situl oficial al formaţiei. Este o piesă Heavy în maniera caracteristică a trupei, are peste 7 minute şi sună exact cum toţi fanii Alice In Chains îşi doresc să sune trupa. Nimeni nu poate să-l înlocuiască pe Layne Staley (decedat pe data de 5 aprilie 2002 în urma unei supra-doze) şi nici nu cred că se intenţionează acest lucru. Pe de altă parte, chitaristul Jerry Cantrell a dovedit de-a lungul timpului şi în Alice In Chains şi pe albumele solo că are voce şi poate să susţină foarte bine partiturile vocale.
Mie mi-a plăcut piesa nouă, în august va fi lansat încă un single: „Check My Brian”, aştept cu nerăbdare albumul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qNf1hRkVnM4]

În clasamentul Billboard, albume Hard Rock, săptămâna aceasta pe prima poziţie este albumul Dream Theater „Black Clouds & Silver Linings”, un material reuşit, o combinaţie perfectă între pasajele Heavy şi momentele de Rock progresiv, un album despre care am scris deja pe larg.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s7Q1Nn1CYHk]
Pe locul doi este coloana sonoră a filmului „Transformers: Revenge Of The Fallen”. Discul conţine 11 piese de la formaţii în vogă, Green Day „21 Guns”, Taking Back Sunday  „Capital M-E”, Nickelback „Burn It To The Ground”, Theory Of A Deadman „Not Meant To Be”, etc precum şi o piesă nouă Linkin Park „New Divide”. E o oglindă bună a ce înseamnă în linii mari mainstream-ul American la această oră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ysSxxIqKNN0]

Pe locul 3, în cădere două poziţii, este albumul Chickenfoot, am vorbit deja şi despre acesta pe larg.  Este un material Rock pur şi simplu, un disc care sună viu şi proaspăt într-o eră în care totul este „Post” sau „Retro”.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=BDo7lQ6Jt8Q]

Nickelback cu „Dark Horse” se ţine tare pe locul 4, cu toate că este vorba despre un album scos anul trecut. Pe mine nu m-au convins niciodată…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NAqc54duV6g]
Pe locul 5 sunt Shinedown cu albumul „The Sound of Madness”, tot un disc din 2008. Sunt catalogaţi ca un produs Post-Punk, Alternativ Metal. Trupa s-a înfiinţat în 2001 în Jacksonvill, Florida şi ambele discuri anterioare s-au vândut foarte bine, „Leave A Whisper” din 2003 a ajuns disc de platină iar „Us And Them” din 2005 aur. Actualul disc a primit deja aur şi are şanse mari să devină platină.
Dacă e să compar trupa cu alte formaţii, sunt un amestec de Godsmack cu Nickelback, un Metal „cuminte” colorat cu elemente Alternative, pe alocuri cu influenţe de Southern Rock şi Hard Rock.
Nu este un produs slab, sună excelent cum sună cam toate produsele de peste ocean, dar nici nu este ceva deosebit, nu este un material peste medie. Piesele mai în forţă, „The Sound of Madness”, „Cry for Help”, „Sin With a Grin”, „Cyanide Sweet Tooth Suicide” sună chiar bine, din păcate discul predomină de piese lente şi balade destul de inodore, incolore.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HeCQUSh1Pyo]

Pe locul 6 sunt Theory of A Deadman, tot cu un disc lansat anul trecut, „Scars And Souvenires”. De la primul sunet al piesei „So Happy” care deschide albumul, un singur nume răsună în urechile ascultătorului: Alice In Chains. Cvartetul provine din Canada, au debutat în 2002 cu albumul auto-intitulat, urmat în 2005 de „Gasoline” şi pe 1 aprilie 2008 a fost lansat „Scars And Souvenires”.
Pe lângă amintitul „So Happy” albumul a fost promovat cu încă patru single-uri: „Not Meant To Be”, „All or Nothing”, „Bad Girlfriend” şi „Hate My Life”.
Albumul este energic şi melodios, are teme şi idei bune, parfumul Alice In Chains este prezent peste tot, poate doar la balade seamănă mai mult cu o altă copie, cu Stone Temple Pilots. Ca şi în cazul celor din Shinedown, baladele sunt cam palide şi din păcate preponderente, o fi trendul american de a cucerii topurile.
Trupa se află în turneu alături de Motley Crue, Godsmack, Drowning Pool şi Charm City Devils în cadrul maratonului „Crue Fest 2: the White Trash Circus”, cu siguranţă o să mai auzim de ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ak22bVWw5HM]

Hollywood Unded cu albumul „Swan Songs” datat 18 mai 2008, se află pe poziţia următoare, locul 7.
Trupa din Los Angeles, California, a spart audienţele de pe MySpace în 2005 cu piesa „The Kids” care a atins până la sfârşitul anului 2006 8 milioane de accesări şi i-a transformat în trupa cea mai ascultată fără contract de disc. Au făcut vâlvă cu pozele lor în care-şi ascundeau feţele în spatele măştilor de hockey. Apropo: îşi mai aminteşte cineva de formaţia Raven şi cum apărea tobarul lor încă din anii ’80?
Faza cu măştile le-a adus şi comparaţii şi conflicte cu Slipknot, dar – părerea mea – Slipknot sunt o trupă adevărată şi ultra Heavy, cât timp Hollywood Unded…
A venit şi contractul de la MySpace Records, dar ulterior trupa l-a anulat ca urmare a faptului că MySpace a încercat să-i cenzureze şi s-au mutat la Polydor Records. Lucrul la materialul de debut a durat trei ani, rezultatul, acest „Swan Songs”, a debutat pe locul 22 în Billboard 200 şi în prima săptămâna au vândut din el 21.000 de exemplare.
„Undead”, una din cele de mai succes piese ale formaţiei, deschide albumul care conţine 14 piese.
Muzica celor din Hollywood Unded este un Rap Metal adus la zi, chitara pe alocuri sună Heavy ca la Korn, clapele au sound modern a la Linkin Park, vocile amintesc cel mai mult de Beastie Boys şi Kid Rock, dar mai ales la refrene – cum se întâmplă şi în acest „Undead” – devin şi ele Heavy, urlă ca Jonathan Davis sau aduc linii vocale melodioase, în forţă.
„Sell Your Soul” este o piesă mai electronică, sună foarte modern, „Everywhere I Go” amestecă o temă Southern cu electronică şi un refren de discotecă, „No Other Place” este enervant de Hip Hop, în „No. 5” revine chitara, dar sună sintetic şi doar undeva-n umbră, „Young” este încă o piesă mai interesantă cu toate că aminteşte flagrant de Linkin Park, „Black Dahlia” combină amintitul gust Linkin Park cu Beatie Boys, „This Love, This Hate” este încă o piesă mai bună, construcţia este interesantă, rămâne paralela Linkin Park… etc. Mi-a mai plăcut „Bottle And A Gun”, tema de tangou din „The Diary” şi finalul cu „Paradise Lost”, o piesă iarăşi mai Heavy.
Pare un amestec fabricat să aibă succes, este Rock doar cât să atragă atenţia şi unui rocker mai deschis, este Hip Hop să fie dinamic şi dansant, este electronic să sune modern, la zi.
Sunt curios încotro şi pentru cât timp?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tSALnnA-rWw]

Pe 8 persistă Kid Rock cu un disc lansat pe data de 9 octombrie 2007: „Rock’N’Roll Jesus”.
Până la „Devil without A Cause” din 1998 şi succesul pieselor „Bawitdaba” şi „Cowboy”, Kid Rock a fost un eminent anonim. Vânzările de peste 11 milioane de exemplare din acel disc l-au transformat în vedetă peste noapte. Kid Rock este party şi mie îmi plac petrecerile unde lumea bea responsabil şi se simte bine. Nu cred că trebuie luat în serios Kid Rock. Poate că n-are umorul şi abordarea Punk a celor din The Bloodhound Gang, dar are câteva piese care merită savurate. Amestecul de Southern Rock şi Rap Metal funcţionează ireproşabil şi nu este nicio mirare că peste ocean este vedetă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=P6nvrYopHV8&feature=related]

Maylene And The Sons Of Disaster şi materialul intitulat simplu  „III” este pe poziţia a 9-a. Habar n-aveam de trupa asta şi a fost o surpriză plăcută! Funcţionează din 2004, provin din Birmingham, Alabama şi combină foarte ingenios (şi coios!) Metalcore-ul energic cu un Southern Rock zemos. Sunt la al 3-lea album după debutul din 2005 cu albumul auto-intitulat „Maylene And The Sons Of Disaster” şi „II” din 2007.
Numele formaţiei vine din povestea Kate „Ma” Baker, gaşca criminală care a terorizat America în anii ’30.
Noul disc a fost lansat pe 23 iunie 2009 şi conţine 11 piese energice, un amalgam exploziv de Metalcore cu elemente Post Punk amestecate cu mult gust şi pricepere cu note tradiţionale de Southern Rock.
„Waiting On My Deathbed” deschide-n forţă materialul, riff-urile vânjoase se amestecă impecabil cu armoniile Southern şi vocea puternică a vocalului Dallas Taylor te cucereşte din prima. Timbrul său aminteşte puţin de Rob Zombie.
Secţia ritmică – Roman Haviland bas şi proaspătul sosit Matt Clark tobe – funcţionează perfect, schimbările de ritm, răsturnările din „Settling Scores By Burning Bridges” sunt hipnotice. Ca şi soloul de chitară piperate cu pedala whau-whau. „Just A Shock” nu slăbeşte ritmul, poate fi un nou imn Rock, trecerile sunt fluente, compoziţia foarte colorată, trec cu mare uşurinţă din diferite teme şi nuanţe, leagă cursiv muzica complexă, dar plină de nerv şi feeling. „Last Train Coming” reînvie feelingul formaţiei Trouble ca şi cum la microfon ar fi amintitul Rob Zombie, este o piesă foarte-foarte Rock cu un „ooo, oh, ooo” american în refren şi cu câteva riff-uri impecabile. „Step Up (I’m On It)” mi-a amintit de o altă trupă americană dispărută: Jackyl. Elementele Southern predomină, piesa este cantabilă, are un uşor iz AC/DC, este iarăşi foarte…Rock. „Listen Close” este o baladă energică, nici urmă de smiorcăiala Post-Grunge, vocile sună gras, corul armonios şi plin, ritmul este balansat şi în fapt nu slăbeşte nici ritmul, doar ridică uşor piciorul de pe acceleraţie. „The Old Iron Hills” readuce elementele în forţă, are dinamismul şi nervul pe care parcă nu l-am mai întâlnit de la albumul „The End of Silence” al celor din Rollins Band. „No Good Son” are un refren puternic, chitarele sunt la locul lor, riff-urile curg fluent, ritmul are nerv, solo-urile sunt inspirate, este un Rock’N’Roll modern în cel mai pozitiv sens. „Harvest Moon Hanging” readuce tonurile mai Heavy, cei doi chitarişti, Kelly Scott Nunn şi Jake Duncan sosiţi şi ei în 2008 ştiu exact cum se produce sunetul uşor murdar de distors şi cum se fac riff-urile Heavy, solo-urile dinamice, refrenul este melodios şi puternic, combinaţiile lor funcţionează şi nu dau greşi niciodată. „Oh Lonely Grave” mi-a amintit de momentele Southern al formaţiei lui Phil Anselmo, Down. Piesa este introdusă lent, cu aer de Mississippi, urmează o răsturnare Heavy apoi revenirea la o temă aerisită în prim plan cu vocea, urmată din nou de răsturnarea Heavy. „The End Is Here… The End Is Beautiful” închide discul într-o atmosferă de plutire misterioasă ce aminteşte uşor de muzica de film presărată cu inevitabilele elemente de Southern şi Blues.
Este un disc excepţional şi o „descoperire” de zile mari pentru mine!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MSzvPXP5DaA]

Pe locul zece avem un clasic britanic, Best Of-ul Led Zeppelin „Mothership”, un material remasterizat digital, scos în 2007.

Faţă de săptămâna trecută, au părăsit clasamentul Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” (un material excepţional!)  şi Daughtry „Daughtry”.

În clasamentul „Hot Mainstream Rock Tracks” conduc Linkin Park cu „New Devide”, urmaţi de Shinedown „Sound of Madness”, Saving Abel „Drowning (Face Down)”, Cavo „Champagne”, Disturbed „The Night”, Godsmack „Whiskey Hangover”, Nickelback „Burn It to the Ground”, Halestorm „I Get Off”, Mudvayne „Scarlet Letters” şi Metallica „All Nighmare Long”.

No, mom apdatat şi io la ce e trendi. 10 pentru Billboard…ha ha ha! 😛 😛 😛 Este “Rock the Billboard” sau “Rock de Billbord”? 🙂

Nu ştiu dacă-mi foloseşte la ceva, parcă muzica ce se consumă peste ocean nu se pupă cu ce ne ronţăie nouă urechile în Europa, dar a fost o călătorie pe cinste.
M-am liniştit: muzica bună americană nu prea intră-n Billboard sau dacă o face, este simpla excepţie de la regulă. M-am ales totuşi cu un nou prieten: Maylene And The Sons Of Disaster, o trupă ce merită căutată şi urmărită, o adevărată revelaţie pentru mine. Şi mi-am amintit că America ne-a dat Metallica, Slayer, Slipknot, Tool, System of A Down, Alice In Chains, Ministry, Nine Inch Nails, Marilyn Manson, Korn, Red Hot Chili Peppers, Primus, Smashing Pumpkins… şi încă o grămadă de muzică bună, un şir lung de formaţii adevărate şi de calitate. Indiferent că sunt sau nu pe listele Billboard.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s7mTyW3NX1A]