Formaţia Pansament

Formatia pansament 1991

Formatia pansament 1991

Lumea întreabă ba unde am dispărut, ba despre ce a fost înainte de ’89, se discută dacă a fost rezistenţă, opoziţie, se pune întrebarea dacă este o mişcare Punk sau dacă a fost o mişcare underground… Acum, cu valul de Brit-nu ştiu ce, cu moda Post-Punk, Retro, cu Emo-ul care îşi revendică rădăcinile tot în Punk şi Post Hardcore, cu valul de succes al Pop-Punk-ului de California şi Collage-Rock-ul cu sunet de garaj, toată lumea se consideră Punk şi nu puţini şi-au amintit că erau Punk şi înainte de ’89. Mulţi nici nu erau născuţi, dar asta e un detaliu care deranjează parcă prea puţină lume. Când vine vorba despre ce era pe vremea găuritului dubios încă-n mod ne-elucidat, mereu îmi amintesc de o carte despre Woodstock în care un tip pieptănat şi tuns, în costum impecabil, devenit broker de fiţe pe Wall Street afirma că cine susţine că-şi aminteşte ce s-a întâmplat la Woodstock, nici nu a fost acolo! 😆 Păi cam asta-i treaba şi cu Punk-ul autohton. Acum, dacă totuşi unii erau născuţi şi aveau măcar şase anişori împliniţi în decembrie ’89 şi povestesc cum cântau cu chitara dezacordată „Drumurile noastre toate…”, cu siguranţă erau Punk! 😆 Acum e momentu’ şi locul potrivit ca toţi labagii, prefăcuţii şi pretendenţii să mă înjure. Sub anonimat, evident. 🙂

Am găsit pe net un articol destul de complex şi interesant la Machu Pichu despre Punk-ul românesc, din păcate, pare o pagină abandonată, din 2007 nu s-a mai umblat la ea. Articolul vorbeşte predominat despre Timişoare şi recunosc, de nici una din trupele pomenite acolo n-am auzit înainte de ’90 şi de majoritatea din ele nici după. Asta nu înseamnă că ele n-ar fi existat. Nu dă bine ce am să spun acum, da’ din Timişoara îi cunoşteam pe Levi şi Zsolt care ulterior au format trupa Survolaj şi îi mai cunoşteam pe băieţii din Bastion. La Craiova era o mişcare destul de puternică de Punk, dar despre asta am aflat abia după ’90. Ştiam de Roata şi Chifiriuc, l-am cunoscut pe Liviu Hoisan din Tectonic şi am rămas prieteni până în ziua de azi. Auzisem zvonuri despre un proiect numit Grumaz, dar era ca o legendă şi nimeni nu ştia nimic exact. Unii spuneau că e ceva din Moldova, alţii că-i din Cluj.
Pentru cei care n-au trăit epoca, este imposibil de imaginat în ce izolare, în ce beznă, în ce incertitudine am trăit şi cât de scurtcircuitat era transferul de informaţii. Nu ştiu care puşti din ziua de azi îşi poate doar imagina o lume fără computere şi internet… 🙂 Nu doar cântatul era „mission imposible”, dar cu greu făceai rost de o casetă, o bandă sau un disc vinil… Înregistram muzică de la radio Europa Liberă, duminică din emisiunea Metronom, post bruiat cu dârjenie de Securitate… N-am trăit în Evul Mediu, dar dacă a fost vreodată un Dark Age, acela cu siguranţă a fost în România anilor ’80.

PANSAMENT 1990

Povestea cu Pansament-ul a început din două direcţii, la Braşov, în 1987. Pe de o parte era o gaşcă care se adunase în pivniţa lui Erns Hubner şi cântau jam-sassion, pe de altă parte m-am înhăitat eu (Ticke aka Brushvox) cu un prieten, Radu Pop şi încercam să punem ceva idei cap la cap, el cu chitara, eu cu vocea. Nu ştiu ce era, zdrăngăneală, Protopunk sau simplă refulare, dar ne făcea plăcere şi din ce-mi amintesc, am imprimat 2 piese cu casetofonu’ la Radu-n garsonieră. Cred că mai are el piesele… 🙂
Braşovul era un oraş mic. 🙂 Laca (Csaba Mathe), un prieten, a ajuns toboşar la Ernst şi într-o seară friguroasă de iarnă, m-a invitat la repetiţia lor. Aveau şi un vocal, Jimi, dar în seara aceea lipsea sau a plecat mai devreme, nu mai ştiu. Ideea este că după câteva sticle de vin, m-am trezit cu microfonu’ în mână şi jam-sessionul pe care l-am prestat a fost înregistrat cu magnetofonul. Treaba n-a sunat foarte rău şi Ernst m-a invitat să mă alătur trupei. Din gaşcă mai făcea parte Adrian Tudose, chitarist. Am vrut să-l aduc pe Radu basist, da’ gaşca nu mai ştiu din ce considerente nu l-a vrut, sau Radu n-a vrut, chiar nu mai ţin minte, ideea e că-n final a venit Călin Garcea, un tip care nu ne era foarte simpatic, dar avea bas, o boxă cu amplificare Vermona şi învăţa destul de repede, era harnic. Tipu’ cântase muzică uşoară, mai mergea la nunţi, era din alt film. Toţi eram. Laca era fan Zappa şi asculta mult Jazz, Ernst şi el era din zona Jazz/Blues, Adi asculta muzică simfonică, Jimi era un rocker tradiţional iar eu eram un puşti care ascultam de toate, în perioada aceea descoperisem The Clash şi David Bowie, dar m-a fascinat şi Tom Waits şi The Exploited. Bun, aşa ne-am adunat în iarna lu’ ’87 spre ’88. Nu aveam nume, nu aveam nici o direcţie precisă, cântam pentru noi în beciul lui Ernst şi uneori pentru gaşca care se mai aduna să ne asculte. Lumea făcea mişto de Ernst – care era cel mai bătrân din trupă – că a adunat o gaşcă de puşti şi cel mai contestat eram eu, total outsider în lumea „muzicanţilor”. Cred că cel mai important aport al meu la trupă atunci la început a fost că am făcut ordine în jam-session-urile interminabile. Am scos foaie şi pix şi am structurat temele, am stabilit numărul de măsuri şi am scris versuri.

DIY (Do It Yourself). Toate trupele obişnuiau să repete la Casa de Cultură a Studenţilor, a Sindicatelor, la Teatrul Muzical sau la cluburile fabricilor şi uzinelor. Mai pica un amplificator, curentu’ era moca, mai cântai la un eveniment. Era un mic compromis pe care toţi îl făceau. Holograf de exemplu era formaţia oficială al UTC-ului (Uniunea Tinerilor Comunişti). Noi am fost privaţi de la început până la capăt. Laca nu avea nici tobe, i-am „fabricat” piesele din PFL udat şi modelat apoi uscat sub presiunea unor cleme… „Microfonul” meu era scos dintr-un magnetofon vechi, Ernst şi-a făcut o crosă singur şi pe post de amplificatoare aveam tot magnetofoane şi tot felul de staţii modificate sau manufacturate. Suna ca dracu’, dar nu ne dădea nimeni, nici un tovăraş, nicio indicaţie… 😆 Chitara lui Ernst suna criminal: avea o pedală whau Cry-Baby cu fuzz, un Overdrive şi un Ultra Metal Boss original. Deh, avantajele să fi etnic german cu o soră şi un frate plecaţi în Deutschland. Nu ştiu ce făcea, cum regla totul, dar suna foarte gros, aveau rifurile un ton mai greu decât basul… 😆 Repetam când apucam, Ernst lucra în ture la Poştă pe vagoanele poştale, pleca şi 2 zile, ne mulam după programul lui, avea şi familie: soţie şi doi copii mici şi-n casă unde repetam, locuia şi mama lui… Ne-au suportat… 😆

Pe la sfârşitul lui ’88 trupa de Heavy Metal din Zărneşti, Experimental, ne-au invitat să cântăm în deschiderea unui concert de-al lor la Zărneşti. Trupa n-avea nici un nume, toţi am venit cu diverse propuneri şi în final s-a votat. Laca a propus de exemplu Ipecacuanha  (nu ştiu dacă aşa se scrie… 😆 ), nu ştiu ce plantă sud-americană a cărei frunză se fumează şi te „simţi bine”, eu am venit cu… Pansament. Iniţial era introdus şi „K”-ul, Punksament, dar în final s-a hotărât să simplificăm totul. Nu ştiu de unde mi-a venit ideea, nu avea nicio legătură cu Testament şi nici cu altceva anume. A venit pur şi simplu.
La show n-a mai apărut Jimi, l-am înjurat ceva mai mult, nu zic nu, a trebuit să-i învăţ partiturile cu câteva ore înaintea concertului. Am cântat 3 sau 4 piese: Roxanne, Nu Mai Vreau şi… La Dentist. Astea 3 cu siguranţă, dar parcă şi Satana. Sala a înmărmurit, nici vuiete nu se auzeau iar la piesa La Dentist când am scuipat ultimul vers „cu toţi vom ajunge în celulă la Măgurele” miliţienilor le-a cam căzut cascheta din cap. 😆 Noroc că Zărneştiul era un orăşel mic, toată lumea se cunoştea cu toată lumea şi băieţii din Experimental au vorbit ceva cu reprezentanţii legii şi ordinii şi n-am fost săltaţi… 😆

Să povestesc sau nu? Acum toţi se dau mari disidenţi, opozanţi ai regimului Comunist, bla bla bla… Toţi ştiu povestea cu Iris interzişi, da’ la nici o lună după presupusa interzicere a trupei, taman au lansat la Electrecord discu’ doi. Interzişi ori ba, toată vara cântau la o terasă din Neptun, staţiunea de fiţe din acele vremuri şi reşedinţa de vară a familiei Ceauşescu… Dar nu asta-i problema!
În septembrie ’88 într-o seară am fost scos din clasă de la cursuri şi invitat la o discuţie în biroul directoarei. Acolo mă aştepta o femeie bine, din ce am aflat ulterior, psiholog cu care am avut o discuţie aparent stupidă de circa o oră. Apoi a apărut un miliţian în uniformă şi cu grad de căpitan şi un civil şi m-au invitat să-i urmez. Pe hol şi casa scării – stupoare – erau soldaţi cu puşti mitralieră în mână şi liceul a fost complet golit. Mi-au luat cureaua, şireturile, stiloul… m-au urcat în dubă şi dus am fost. 😆 Am fost acuzat de tot felu’ de tâmpenii, de la activităţi subversive la complot împotriva puterii de Stat, între multe altele s-a presupus că intenţionam să organizez un marş comemorativ la evenimentele din noiembrie ’87. Am fost interogat, apoi dus acasă, s-a făcut percheziţie, mi-au confiscat casete, desene, versuri, hârtii măzgălite… o brăţară cu ţinte care-i aparţinea unui prieten şi era marfă adevărată, primită din Israel. Am fost dus înapoi la sediul Securităţii şi interogat din nou. M-am simţit onorat, pentru mine a fost adus un colonel din Bucureşti, tipu’ în civil era maior dacă nu mă înşel iar tipa psiholog nu ştiu ce grad avea. Căpitanu’ m-a cârpit de câteva ori, colonelu’ mi-a frecat un ness la un moment dat, am vorbit ba de muzică, ba despre Marx şi Lenin. 😆 Dacă aş afirma că din cauza formaţiei Pansament am fost săltat, probabil aş minţii. Dacă spun că trupa n-a avut nicio legătură cu arestarea mea, probabil ar fi un neadevăr! 😆 Treaba este că până-n 1990 n-am mai primit nicio scrisoare de nicăieri, predominant în faţa casei mă aştepta o dubă şi nu o dată au fost amabili să mă plimbe ei puţin prin oraş să nu mă mai obosesc şi de multe ori am văzut dubă la colţul casei lui Ernst sau patrule care înainte nu aveau traseu în zonă. Securitatea mi-a oferit un contract „avantajos” de 5 ani de mină subterană în Valea Jiului, dar într-un final, în ciuda avertizărilor primite tot de la Securitate, un prieten sas, director la Fabrica de Prelucrare al Lemnului, m-a angajat… Lucrurile confiscate nu le-am mai recuperat niciodată, nu mi-am văzut dosarul nici în ziua de azi, n-am aderat la nicio organizaţie revoluţionară sau de altă natură… În decembrie ’89 m-am întâlnit în nebunia lucrurilor pe stradă cu doamna psiholog şi cu maiorul, dar au rupt-o la fugă şi n-am alergat după ei. Acum îmi pare rău: dacă strigam „securiştii” lumea îi linşa de vii şi scăpam ţara de două jeguri… 😆 Dar am fost manipulaţi şi pe străzi se striga: „fără violenţă!”. Revoluţie fără violenţă este ca sexul fără…. intercourse. 😆

Dimineaţa mergeam la fabrică, după masă la seral şi seara la repetiţii. În ’89 am mai cântat o dată la Braşov, la sala „Reduta” în deschiderea concertului formaţiei Test, da’ şi băieţii şi organizatorii ne-au sabotat şi nici programul n-am fost lăsaţi să-l cântăm până la capăt…
Călin era un tip mai docil, de câte ori se auzea de vre-un festival îl trimiteam cu flori şi bomboane la sediul UTC să ne înscrie şi pe noi, am încercat sub diferite nume, de la Controll, Plafon, Detector la orice alt nume ne mai trecea prin cap, dar – nu ştiu de ce 😆 – tot timpul am fost refuzaţi.

A venit evenimentu’ televizat din ’89, din fericire nimeni din noi n-a fost împuşcat în nebunia din acele zile, cu toate că am văzut oameni seceraţi de gloanţe în jurul meu… De aici piesa cea mai scurtă din istoria Rock-uli românesc, „Vrem Capul lui…”, o piesă de 26 de secunde, scrisă pe 22 decembrie 1990 când tovarăşul Iliescu cu Petre Roman depuneau coroane de flori la Intern…

„Ucigaşii depun coroane de flori
Pe morminte de eroi,
Asasinii, asasinii, asasinii!
Vrem capul lui, vrem capul lui, vrem capul lui…
Moţoc.”

Piesa asta colegii din Pansament n-au vrut să o cânte, dar am cântat-o în 1993 la „Dracula Rock” cu Nation’s Slum şi-n momentul în care am spus „Moţoc” am scos un carton mare pe care scria Iliescu, l-am arătat, apoi l-am rupt bucăţi şi aruncat în public. Nu ştiu de ce, am fost interzişi – neoficial – timp de un an… 😆 Şi mai amuzant este că-n revista „Pop Rock and Show” a apărut poza cu mine cu panoul în mână şi dedesubt au scris „Ura De După Uşă” şi astfel au fost interzişi şi ei… 😆 😆 😆 Dar asta deja e povestea Nation’s Slum, o spun altădată. 🙂

Prima ieşire importantă în ’90 am făcut-o la festivalul „Top T” de la Buzău. Era înainte de alegeri, alcool ioc, am băut spirtu’ sanitar adus – cică – pentru curăţarea corzilor de chitară. 😆 Acolo am dat peste vechii prieteni Zsolt şi Levi cu trupa lor Survolaj, l-am cunoscut pe Tavi din Drobeta cu formaţia lui Porţile De Fier. Tavi n-avea toboşar, n-au vrut să-l lase să cânte fără aşa că a băgat la tobe un rocker din sală… 😆 Cânta Thrash Metal, i-au tăiat sunetul şi s-a terminat cântarea lor cu Tavi urlând la membrii juriului: „Fuck You” şi arătând şi degetul cu pricina. 😆 A mai fost o trupă foarte faină din Bucureşti, ruşine, n-am ţinut minte numele lor, cântau un Metal combinat cu Progresiv, foarte-foarte fain şi cu mult înainte de Dream Theater, din păcate nu i-am mai văzut niciodată după… Au fost şi Tectonic, evident. Aaaaa….şi mai era o trupă din Cluj, cântau şi arătau ca Motley Crue, ştrampi, ruj şi Glam în toată regula, se numeau Trident şi care la un an şi ceva după au reapărut rebotezaţi în Altar…”Prison of Death”  😆 😆 😆
Juriul ne-a privit suspicios, publicul ne-a plăcut. 🙂

Călin s-a decis să emigreze, cu greu am găsit un basist să-l înlocuiască. Aşa a ajuns pentru o scurtă vreme-n trupă Constantin Drăgan, îl puteţi vedea pe Realitatea de la 10 dimineaţa până la ora 15 alături de frumoasa Liana Pătraş. 😆 Costi a cântat cu noi la festivalul „Posada” la Câmpulung. Adi a lipsit, era răcit parcă, am cântat în formulă de 4 şi Costi fiind nou, am fost nevoiţi să improvizăm o piesă. A ieşit bine, juriul ne-a detestat – Ursulescu/Partoş – dar publicul încă o dată a fost de partea noastră. Partoş… M-a oprit în spatele scenei şi mi-a promis că atâta vreme cât el o să lucreze la Radio-Televiziune Română, noi nu o să trecem pragul instituţiei. „OK, bagă-ţi radioul în cur!” – i-am răspuns. 😆 Costi era un copil prea cuminte, nu-l puteam strica tocmai noi – 😆 – cu greu l-am aburit pe George Nemesnic să se alăture formaţiei. Aşa am plecat la alte două festivaluri: Craiova şi Râmnicu Vâlcea.

Craiova a fost de vis. Sala Sporturilor arhiplină, aveam ceva emoţii, dar le-am înghiţit cu ceva bitter. 😆 Pe scenă trebuia să intre Voltaj, da’ au zis că fac o şmecherie, ne bagă pe noi să mai încălzim niţel publicul. I-am încins, asta n-a fost o problemă. 😆 La jumătatea primei piese deja lumea cobora pe teren iar la ultima piesă, „Punk Ain’t Dead”, toată sala era călare pe noi. Publicul insista să cântăm un bis, organizatorii ne-au scos afară şi au băgat repede Voltaj-ul să profite de publicul încălzit. Sala vuia „Pansament” şi nu cred că Voltaj şi-au mai luat în viaţa lor atâta m*ie vreodată! 😆
Am luat premiu’ trei. Jurizarea a fost una bazată tot pe „cumetrie”, dar cinste nouă, n-am participat. Eram obişnuiţi să nu luăm nimic, începea festivalul la Râmnicu Vâlcea, am plecat acolo. Din povestite ştiu ce s-a întâmplat la jurizare. Preşedinte a fost Petre Magdin la care ne-a pus o vorbă bună Guriţă, vocalul din Kripton cu care eram prieten din vara anului ’88. În rest s-au ales reprezentanţi din fiecare formaţie şi acolo pe bază de reciprocitate s-au dat puncte. Noi am primit de la Survolaj, Conexiuni şi parcă Porţi De Fier, trupă care de altfel a cântat în locul nostru în seara de gală, noi fiind deja la Râmnicul Vâlcea şi habar n-aveam de premiu… 😆
La Vâlcea ne-au făcut tartorii Holograf şi la sunet şi la lumini şi la tot ce se putea. Acolo obligatoriu câştiga trupa locală, protejaţii Holograf-ului. Nu le-am reţinut numele niciodată, până acum câţiva ani mai apăreau cu câte o piesă pe Atomic. 😆

La nici 2 săptămâni după ce am ajuns acasă, sună telefonul şi mă trezesc pe fir cu Petre Magdin. Ne-a invitat la Bucureşti să imprimăm la Radio şi să filmăm la TVR pentru programul de Revelion. 😆 Inevitabil în holul Casei Radio am dat nas în nas cu… Partoş. 😆 Din alb s-a făcut mov, din violet portocaliu şi înapoi. Nici dacă-mi doream sau regizam faza, nu avea cum să iasă mai bine! 😆
Noi am întrebat băieţii din Conexiuni cum se procedează, ştiam că se dă şpagă la Radio… şi ne-am prezentat cu o sticlă de Whiskey şi un cartuş de Marlboro. Oamenii de acolo erau cam sictiriţi şi în final am băut noi Whiskey-ul în WC şi am fumat ţigările. Imprimările evident că au sunat ca dracu’, nici că am mai călcat vreodată la Radio, dar eram mândrii că încă o dată am „scăpat” fără să pupăm pe nimeni în cur şi n-am dat nicio şpagă. Că am imprimat pe un set de tobe cu toba mare spartă, nici nu mai conta! 😆
La TVR ne-am întâlnit cu Tectonic, Roata, Survolaj, Cardinal (cu foşti membrii Bastion, ulterior transformaţi în… Neurotica 🙂 ) şi o trupă de gagici din Bucureşti, mii de scuze, nu mai ţin minte numele lor. Am imprimat o singură piesă parcă: „N-am să aştept”. E amuzantă povestea, piesa avea text în engleză şi se numea „I Hate the Game” iar în refren era versul „riot of violence again, I hate the game!”. Când cu o seară înaintea să venim la Bucureşti Magdin ne-a rugat să tragem piesa-n limba româna, am făcut un cu totul alt text, dar la refren m-am blocat complet. Era un meci de fotbal la televizor, comenta Ţopescu şi la un moment dat a spus: „jocul devine violent”. ❗  💡 De aici la „Jocul devine violent, n-am să aştept!” a fost o joacă de copil! 😆 Textul era cam pueril, dar contrasta flagrant cu ce se purta. „Alegi salam ori libertate când minciuna-i actualitate…” („Actualităţi” se numea grupajul de ştiri de la TVR 😆 ) era totuşi o treabă cam abruptă într-o televiziune la aceea oră încă militarizată… era decembrie 1990.

Poate ar merita spus câte ceva şi despre Magdin. Nu poate ci cu siguranţă. Fără sprijinul şi aportul lui, efortul meu sau al lui Liviu Hoisan cu Tectonic poate n-avea sorţi de izbândă. Emisiunea lui a lansat un şir de trupe şi a dat şansa multor tineri să se prezinte în condiţii rezonabile în faţa unui public larg. Succesul formaţiei Pansament şi Tectonic a deschis calea şi a dat pofta pentru cântat şi altceva decât tradiţionalul Hard şi Heavy următoarelor generaţii. Că s-a cam ales praful de tot, este o altă poveste… Madin făcea din inimă treaba, dacă mergeai la el cu o sticlă de vin, mai dădea el două să nu rămână niciodată dator, ba, la meseriaşii din TVR am văzut că le dădea câte o cutie de votcă să vină să-şi facă treaba, că barosanii erau obişnuiţi cu ăia de la folclor şi muzică uşoară care le dădeau pliculeţu’ şi nu aveau chef de pârliţii de rockeri care nici tenişi în picioare n-aveau… Mulţi pretind că au făcut ceva pentru Rock-ul românesc şi în fapt prea puţini chiar au şi făcut ceva.

Şi dacă tot am ajuns la capitolul „periat”, mai merită pomenit Doru „Rocker” Ionescu care ţinea revista „Rocker” şi scria şi de trupele noi, Lenţi Chiriac care mai târziu cu Heavy Metal Magazin tot aşa a mai scris de trupele noi, dar mai ales le promova la Radio şi a mai fost Gabi Gomboş care o vreme s-a implicat şi a scris despre trupe şi a organizat evenimente (de exemplu Metal Fan).

Iniţiat de Magdin şi organizat de Gomboş, în 1991 s-a desfăşurat aşa numitul „Primul Turneu Thrash Metal din România” cu Tectonic, Pansament, Crusaders şi Interval. A fost o tură predominant prin secuime, concerte cu săli arhipline şi o mare ţeapă de la management: s-au evaporat cu încasările. 😆 Pentru mine a fost şi un moment personal dificil: mama a murit de cancer, o înmormântasem cu câteva zile înaintea turneului şi doar la insistenţele bunicii şi al lui taică-meu m-am dus. A urmat o perioadă tulbure prelungită în care din meniul zilei n-a lipsit niciodată un litru de rom, o ladă de bere şi măcar o bătaie pe zi… nu conta cu cine sau de ce.
Trupa totuşi a supravieţuit. Am tot imprimat în TVR (S.O.S., Punk Ain’t Dead, etc) şi am avut concerte constant prin ţară. De management şi relaţii publice mă ocupam eu, trupa a zis că dacă tot sunt „gurist”, pot face şi asta… Undergroundul? Splendid, dar inexistent. 😆
Era TVR-ul, prin oraşele mai mari posturi locale, la fel şi câteva posturi de radio, singura casă de discuri bătrânul Electrecord, studiouri deloc, cluburi ioc şi presa subţire. Şi atunci – ca şi acum – să scrie vre-un ziarist de tine, trebuia să-i fi amic, să-i mai scapi o votcă, o bere-două. Noi fiind „din provincie” şi „cu figuri”, nu aveam cine ştie ce presă, dar n-am cântat cu sala goală niciodată. A fost totuşi o perioadă bună, peste noapte ca ciupercile au apărut trupe noi, parcă toată lumea cânta şi cine nu cânta, tot mergea la concerte. Asta până la lansarea PRO TV-ului şi al modei cu cântările gratuite…
Tot în 1991 Laca – ca majoritatea prietenilor mei maghiari – s-a decis să plece la Budapesta, aveam nevoie de un baterist nou şi aşa a venit în trupă Darius Giubernea, un tip foarte talentat şi rodat prin trupe de Heavy Metal.

La sfârşitul anului ne-a contactat un tip din Franţa care a fost prin România în căutare de trupe din underground, cu precădere din zona Punk. Avea o mică casă de discuri independentă, Tian An Men 89 Records şi vroia să scoată un EP cu două formaţii româneşti, a ales Tectonic şi Pansament.
În ’92 ne-am dus la proaspătul Migas Real şi am imprimat cu Ordean „Punk Ain’t Dead” şi „Chain Gang” pentru discul din Franţa, material ce conform contractului trebuia să iasă ca o ediţie limitată – 500 de exemplare – din care nouă ne reveneau câte 50 de bucăţi. Discul a apărut în 1993, atât Liviu cât şi eu am primit multe-multe scrisori din lumea întreagă: din Alasca trecând prin Malaiezia până-n Australia. Nu cred nici în ziua de azi că 400 de discuri s-au împrăştiat chiar aşa prin lume,  la un moment dat am şi găsit pe net variante din alte ediţii sub alte egide, în orice caz, discul este o raritate şi se mai găseşte la licitaţii. 🙂 Eu n-am nici măcar un exemplar, dar este la mine discul lui Mari, chitaristul din Nation’s Slum. 😆

În ’92 cel mai important concert a fost „Eco Pop”-ul de la Polivalenta din Bucureşti cu Tectonic, Altar, Timpuri Noi şi Celelalte Cuvinte.
Un alt eveniment major a fost şi festivalul Metal Fan organizat de Gabi Gomboş pe marginea lacului Tei din Bucureşti şi televizat de Magdin. Acolo am imprimat şi o piesă nouă „The Vicious”.
Tot în 1992 am imprimat şi un demo oficial, intitulat „Negative”. Am înregistrat 10 piese cu ajutorul a două magnetofoane în două etape cu suprapunere. Am tras în sala de repetiţii, nu suna mult mai bine ca înregistrările anterioare, dar a funcţionat relativ bine pentru promovare, o recenzie relativ pozitivă a apărut şi în ediţia de limba maghiară a revistei Metal Hammer.
N-am fost singurul cu probleme şi Ernst şi-a avut demonii lui, a avut şi probleme în familie, au apărut probleme de comunicare, Ernst şi pleca 3-4 luni pe an să mucească în Germania. Când a plecat în iarna anului ’92, de comun acord am hotărât să nu suspendăm activitatea formaţiei şi l-am adus ca înlocuitor temporal pe Kuky Gherman din formaţia Detector, o trupă de puşti care mai repetau uneori la noi şi încercam să-i ajutăm cum puteam. Din cauza găştii care era în jurul formaţiei şi al beţiilor şi scandalurilor de la repetiţii, s-a tensionat şi relaţia cu soţia lui Ernst şi atunci la un moment dat au venit băieţii cu ideea să facem rocada, să ne mutăm la mine şi să rămână Kuky chitarist definitiv. Am refuzat categoric propunerea. Am compus totuşi o piesă nouă împreună cu Kuky şi cu sprijinul lui George şi Darius am şi imprimat-o la începutul lui ’93, aşa s-a născut proiectul Sonic Sandwich şi piesa: „Lovely Dick James”. În paralel cu proiectul meu solo am produs şi primul demo Ura De După Uşă.

La întoarcerea lui Ernst, micul şantaj al colegilor s-a inversat: George cu Darius au ameninţat cu plecarea din trupă dacă Ernst nu scapă de mine. Am avut o discuţie între patru ochi cu Ernst şi i-am spus că un vocal se găseşte, un toboşar şi un basist mai greu, plec. N-a fost nevoie de vocal, George îşi dorea şi microfonul şi prietena lui managementul formaţiei. 😆
La organizarea festivalului „Dracula Rock” după şi pe scena festivalului „Cerbul de Aur”, Magdin m-a sunat şi a insistat să cânt sub numele de Pansament. Am refuzat oferta, dar în final ne-am înţeles să cânt cu o nouă trupă şi sub alt nume. Am apelat la băieţii din Detector minus Kuky şi aşa s-a născut Nation’s Slum.
Dar povestea aceasta am să o spun data viitoare!
Pansament-ul a mai funcţionat circa un an, după părerea mea au încercat să devină prea mainstream, şi-au pierdut din nerv şi cu toate că piesa „Lemon Vodka” n-a fost o încercare chiar rea, trupa şi-a pierdut aderenţa la public.
George Nemesnic a fost o vreme basist în Conexiuni apoi s-a retras la munca de studio, iniţial la Braşov, apoi a mers la Bucureşti şi a lucrat cu Ordean, acum este pe cont propriu unul din cei mai căutaţi ingineri de sunet din capitală. Darius a cântat cu formaţia Bosquito şi acum este-n trupa Taxi. Pe Laca ultima oară l-am văzut prin 2001, nu mai cântă şi avea probleme grave cu drogurile… A decedat pe 1 august 2009. R.I.P. Costi a lucrat la radio, acum este la Realitatea, nu cred că mai are ambiţii muzicale. Călin a fost acasă prin 2004, este-n Suedia, are soţie şi copil, nu mai cântă nici el. Adi a cântat o vreme în corul Bisericii Negre, s-a căsătorit, are doi copii, nu mai cântă. Ernst a venit basist în 1996 în Nation’s Slum şi a rămas în formaţie până la „pauza tehnică” luată-n 1999.
Pe internet mare lucru n-am găsit despre trupă, doar pe Last FM o pagină cu 8 piese de pe demo-ul „Negative” şi nişte filmări cu o trupă impostoare care şi-a însuşit (doar) numele de Pansament… i-am găsit şi pe YouTube cu o piesă…. Zana.

Pe bandcamp găsiți câteva imprimări vechi cu Pansament şi între acestea sunt şi înregistrări rare ca „Punk Ain’t Dead” de la concertul din 1990 din Craiova, „N-am Să Aştept” din TVR tot din 1990, imprimări din 1988 din sala de repetiţie (Nu Mai Vreau) şi „The Vicious” înregistrat în 1992 la Metal Fan.
Găsiţi și 24 de piese cu Nation’s Slum, „Elevator to Hell” fiind o piesă rară de pe primul demo din 1993… Am pus şi Sonic Sandwich, piesa din 1992 „Lovely Dick James”.

(Va Urma)

Până atunciPANSAMENT Punk Ain’t Dead versus “Pansament” Zana… 😆 😆 😆

Vorba lu’ rifeor: “cu astia cu zana….e clara treaba….sunt tineri , pasionati ……ai ridici de la domiciliu le torni niste rachiu pe gat si refaci pansament…..hihi….. 🙂 ce sa zik , era mai bine de se numeau savoy, holograf sau compact ….”

Mda…. era mai potrivit Pokemon-Savoy, dar ideea cu rachiul nu e rea: dacă toţi 4 reuşesc să bea într-o săptămână cât turna Ernst în el într-o seară obişnuită, scapă doar cu câte o castană! 😆

la televizor

Mă uitam ieri seară la televizor. Prost obicei, recunosc, eram cu castronul de supă-n braţe tolănit pe canapea şi săream de pe un program pe celălalt fără nici un scop sau interes. Pe Antena 3 l-am prins pe Mircea Badea cum îşi spărgea laptopul cu un baston şi ameninţa că dă cu spray lacrimogen prin studio… Brrrr. Trăiam cu impresia că băiatu’ face revista presei! 😆 Crize de criză… 😆
Apoi pe nu mai ştiu ce program am prins o reclamă la un operator de telefonie mobilă. Sigur aţi văzut reclama: un tip joacă badminton cu o tipă pe plajă, prietenii îl cheamă la fotbal, da’ gagica cu un zâmbet întrebător îl pune la punct şi rămâne cuminte la joaca cu rachetele. Reclama spune că ai 75 de minute în reţea, plus 25 de minute cu prietenii pentru 4 euro.
Am stat „io” şi m-am gândit… Stau 75 minute cuminte cu consoarta, aleasa inimii, scorpia, hoaşca, cotoroanţa, nenorocita sau nefericita  sau ce şi cum o fi ea, dacă ştiu sigur că am parte de alea 25 de minute cu prietenii sau cine vreau eu. Şi zău dacă nu face 4 euro treaba!

P.S. Dacă sunt cuminte şi nu-mi folosesc minutele 3-4 luni, se reportează?

2009 Jun 12_9119

De ce?

Este cea mai stupidă întrebare: „de ce?” Şi are perechea perfectă, adorabilă de pe buzele unei domniţe: „de aia”. Punct. Închizi telefonul, trânteşti uşa, este acelaşi lucru. De aia.
Ca într-o cămară prăfuită sau o debara cu uşa sărită din balamale, am depozitat în ultima vreme tot mai multe de ce-uri cu răspunsuri neglijabile sau tardive. De la domniţe mi-am luat de mult gândul şi pofta am atârnat-o în cuiul virtual al neputinţei contrastant de viril. Cu alte cuvinte, am podu’ plin. O fi semn de bunăstare, o da de bănuit, să se pronunţe organele abilitate, care sunt acelea, nu mă întrebaţi!
Încropesc cuvinte şi le bag în sertar, sub tastatură, le ţin să fie. A fi intelectual nu înseamnă nimic. Eu nu sunt intelectual cu toate că tind mai de grabă spre zero decât spre absolut. Zeroul este ceva pur, ceva rotund şi implicit comod, n-ai de dat, n-ai de luat, cât timp absolutul pare de necuprins, te ia cu ameţeală, te pierzi în el şi te face să te simţi nimic. Şi ajung înapoi de unde am plecat, adică la nimic. De ce? Păi de aia!
Şi uite aşa mi-am umplut debaraua imaginară cu tot felul de fleacuri care nici nu-mi folosesc, nici nu duc nicăieri.
Mă întreabă lumea „de ce” fac una sau „de ce” nu fac nu ştiu ce altceva. Păi nu ştiu ce altceva aş putea face. Alţii spun, păi da’ nu faci nimic. Acum de exemplu mă scobesc în nas. Nu mă vede nimeni şi – cel mai important – nu costă nimic. E criză bre! Unii, undeva, nu se spune cine şi unde, şi-au dat cu mucii în fasole şi acum – ca la aviară, porcină sau ce o mai venii – toţi ne suflăm – sau ne scobim – nasul, buzunarele. Acesta-i dansul, un pas înainte, doi paşi înapoi.
Mă tot relaxez şi mă relaxez de tot. E tot un fel de a nu face nimic într-un mod aparent elegant, dar comod. Devine însă stânjenitor. Adică mi-e dor de o ţigară, de o cafea, de dimineţile în care şi eu ca o furnicuţă făceam ture între baie şi bucătărie, apoi mă înghesuiam în tramvaiul împuţit şi mergeam la serviciu să urle şefu’ la mine. Acum văd şefii doar la televizor în reclamele la bere. Ce treabă este şi asta: când apare o reclamă anume, apar încă 10 similare. Să nu-mi spuneţi că cineva sondează piaţa şi şefii sâcâitori – au tras sociologii concluzia – dau bine-n reclamele la bere! Nu ştiu de ce, dar mie şi de bere mi-a pierit pofta. Prefer şefu’ enervant! Ha ha ha!
Oare cum o fi în debara? Sau în frigider? Ce face cutia de margarină şi roşia după ce închizi uşa şi se stinge lumina? Ce fac toate de ce-urile şi de aia-urile din viaţa mea dosite-n debara?

Şi atunci, într-un final, întorc faţa cu demnitate spre soartă (dumnezeu, străinul din oglindă, etc) şi întreb ca prostu’:
De ce? De ce dai măi, de ce?   :mrgreen:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iZom-YGJxHU]

Călăreţul Ninja fără Cap

De ce acest titlu? Habar n-am. Mi-a venit aşa ca o adiere de vânt în minte şi mi-a plăcut cum sună. Mare lucru nu ştiu despre temuţii Ninja. Ştiu că erau folosiţi ca spioni şi asasini în Japonia medievală şi mai citisem că în 1581 Oda Nobunaga a trimis 46.000 de samurai să căsăpească 4.000 de ninja. Cei care au supravieţuit măcelului s-au refugiat prin munţi şi s-au amestecat între săteni. Stilul lor de luptă, Ninjitsu, este considerată o formă neconvenţională de Arte Marţiale. Despre pădurea Sleepy Hollow şi fantoma Călăreţului fără Cap care o bântuie nu ştiu chiar nimic şi nici filmul nu l-am văzut.
Da’ cu siguranţă nu despre Ninja sau Călăreţul fără Cap vreau să vă povestesc! Şi încă o dată pe ziua de azi sunt nevoit să folosesc un „abracadabra” contorsionat: habar n-am ce o să scriu.

Am intrat pe Zelist să văd cine ce mai face, scrie. L-am zărit pe Visurât (fără mă-sa ha ha ha! 😛 ) şi nu m-am abţinut, am dat o raită. Cel mai interesant lucru de citit a fost asta: „De exemplu, mie nu-mi place să spăl vasele. Nu mi-a plăcut niciodată şi, dacă ar fi să locuiesc singur (din nou) mi-aş cumpăra (aşa cum am mai făcut-o) farfurii şi tacâmuri de unică folosinţă. De ce? Pentru că urăsc să spăl vasele.” (Ce ţie nu-ţi place… ). Mie îmi place să spăl vase, cei drept, de când m-am întors din vacanţa din Antalia, parcă nu mai am aceeaşi plăcere… ha ha ha! 😛 Dar asta este valabil la cam tot ce fac, nu doar la spălatul vaselor. Ideea este alta: sunt ecologice vasele şi tacâmurile de unică folosinţă? Pe mine asta mă interesează… Am intrat şi la Zoso dar nici acolo n-am găsit nimic interesant. M-am prins, sunt eu defect! Să nu mă înţelegeţi (din nou) greşit! N-am nimic cu oamenii (blogării) aceştia, să fie sănătoşi şi să vândă pe cât mai mulţi bani cât mai mulţi centimetrii pătraţi de publicitate, dar zău dacă înţeleg ce draq găsesc unii de citit la ei.  Adică nu pot să-mi imaginez nici gospodina, nici puştiul emo care se scoală dimineaţa şi nerăbdător deschide computerul să intre pe internet şi să citească ce au mai scris unii şi alţii din aceşti Guru cyber… sau Cyber Guru? …  În fine!  Aş vrea să fiu invidios, dar n-am pe ce. Şi aşa revin – inevitabil – la Neil Young:

„Keep on bloggin’
‘Til the power goes out
Your battery’s dead
Twist and shout…”

(Bloguiţi până se ia curentul, aveţi bateriile moarte… Twist and shout! Ha ha ha!)

Bun. Tre’ să zic două vorbe şi despre mega ceremonia lu’ mega Jaco. Trist dar adevărat. După inegalabilul succes cu „Thriller”, cred că moartea este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat. Din tot ce am citit, auzit şi văzut, omu’ nu rezista nici la 5, nu la 50 de spectacole din cele programate şi era terminat şi fizic şi psihic şi… financiar. Organizatorii sunt fericiţi: lumea păstrează biletele drept amintire, nu trebuie să returneze nici un bănuţ şi economisesc şi costurile spectacolelor. Ha ha ha! Acum încearcă toţi cei implicaţi să ia şi pielea de pe mort, dar reţeta Elvis nu cred că o să funcţioneze. Peste şase luni – tot părerea mea – o să auzim: „Michael who?” Din curiozitate poate mai descarcă ilegal un milion-două de tineri „Thriller”-ul, se mai şi vând ceva CD-uri şi mai ales DVD-uri şi cu asta basta. Ceremonia anunţată ca fiind cea mai grandioasă, a fost un fâs. Şi de pe scenă şi din sală au cam lipsit vedetele momentului. Nici măcar Quincy Jones n-a apărut, „tăticul” succesului carierei solo a lui Jaco. Poliţia se aştepta la o histerie generală şi la circa un milion de fani în afara amfiteatrului şi nu s-au adunat nici 50.000… Era mega-starurilor şi implicit a lui Jaco s-a terminat cu sfârşitul secolului XX şi ultimul său album, „Invincible” din 2001 a fost deja un mare fiasco. Jaco has left the building. For good.

Am văzut şi un documentar interesant într-o seară pe un post de televiziune: Iarna demografică (Demographic Winter).
E un trailer pe YouTube:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IG2IZEzUmA0]

Din ce am înţeles, nu încălzirea globală ne trimite pe bară ci în mod paradoxal scăderea vertiginoasă a populaţiei. În mod bizar, paralel cu scăderea populaţiei creşte numărul de locuinţe şi gradul de poluare. Un alt aspect este cel financiar: scăderea populaţiei conduce în impas asigurările sociale, scade populaţia activă şi creşte masa celor inactivi, astfel n-are cine să asigure fondul de pensii. Ştiam că banii pe care îi dăm pe tot felul de asigurări se duc pe apa sâmbetei şi nu stau frumuşel nici într-un cont bancar, nici nu sunt investiţi să se înmulţească, dar se pare că situaţia este şi mai nasoală. Apelez tot la bătrânul Neil Young: „Where did all the money go?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3yKV22_Dz4g]

Ridzi. Nu o iau de la capăt cu povestea, Comisia Parlamentară a găsit-o vinovată, aşteptăm şi mutarea DNA-ului, este an electoral, tre’ să cadă capete şi să curgă (cât mai mult) sânge. Înţeleg tot. Sau aproape. E clar, Ridzi n-a băgat banii în buzunar, oare de asta a picat? Altfel nu-mi explic cum toţi ceilalţi politicieni şi şmecheri lipiţi de indiferent care putere aflată la conducerea ţării de 20 de ani şi care au jecmănit nu cu 700.000 Euro bugetul ci cu milioane şi miliarde, stau bine merci şi aruncă cu pietre…

Asta este brambureala pe ziua de azi, am încălecat pe o şa… bla bla bla, bla bla bla!

P.S. Am adus la zi pagina cu fotografii şi am adăugat şi o pagină nouă cu favorite. 🙂

Şi că tot e “viucănd”… citiţi oferta pusă cap la cap pe Metalhead. Keep On Rockin in a free world.

Blogroll de joi

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=o-44uBtkArg&feature=related]

Când nu găseşti explicaţii, dai definiţii. Sau invers. Omul nu funcţionează dacă nu ştie despre alb că este alb, chiar dacă uneori este evident că este negru. De exemplu: când nu ai o direcţie precisă, majoritatea o să spună că mergi în direcţia greşită. Odată lipită eticheta, nu o mai dai jos nici cu peria de sârmă. Joi. Este un cuvânt rotund, rătăcit în mijlocul săptămânii care nu duce nicăieri: e departe de luni şi prea aproape de vineri. Un click în stânga, un click în dreapta, sunt amorţit şi nedefinit, dau drumul la un nou blogroll că tot nu mi-am mai vizitat vecinii de ceva vreme şi eu sunt tot mai gol şi …dezgolit.

blogrolldejoi_01

„Poate că totul este o pereche. Chiar de totul înseamnă un ciorap stâng, cocoloşit, ce întregeşte dreptul cârpit.” Mă împiedic de goluri la Andreea.
Golurile ei, golurile mele, o pereche minunată sau monedă de schimb pentru oricare alt gol…goluţ. „Golurile sunt lacune fără corp. Ce măresc distanţa dintre inima şi uitare.” Nu pot să uit nimic, mai ales nu golul. Golul ei, golul meu, golul care ne uneşte în tăceri paralele, în căutări golite de sens, în neacceptarea goliciunii primare. „Ce rost are să-ţi reclami că iubeşti un coate goale ori că mesteci o iluzie pe stomacul gol?” Îmi aprind ultima ţigară pentru nu ştiu cât timp, privesc în gol, în golul monitorului, în spatele monitorului la peretele gol, dincolo de ziduri la golul dintre două blocuri sau şi mai departe la oraşul atât de aglomerat şi totuşi absolut gol. „N-am să mă chinui să umplu golul nimănui. Nici cu minciuni, nici cu puncte, nici cu mine.”
Când mai e un meci de fotbal să deschidem toţi ferestrele şi să strigăm: „Goooooollll!”

Sufăr că nu mai am cafea – cutia este goală – şi îmi pun un ceai.
„Unii oameni sunt autobuze magice. Te pot purta în trecut, în situaţii foarte neplăcute. Te fac să le retrăieşti din nou.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IIzK8FHGZnM]

Oamenii sunt autobuze, pornesc la drum goale, se umple pe parcurs, se rătăcesc, se golesc, se umple la loc. Trecutul este doar o cârpă de care te agăţi  când n-ai bilet pentru viitor, dar ai scuza că era chioşcul închis. Priveşti stânjenit în jur şi…înjuri. Între dinţi, să nu te audă nimeni. Îţi arunci golul mototolit în sacoşa – goală – a altcuiva sau pur şi simplu pe jos. „Unii oameni nu-s acolo când trebuie ca să-ţi zică o vorbă bună atunci când ai nevoie, să-ţi lipească un leucoplast colorat atunci când trebuie.” Nu vine nimeni nici să umple golurile, nici să petecească sufletul sfâşiat. „Unii oameni sunt departe şi trebuie mereu să te urci pe o scară ca să ajungi la ei…”

blogrolldejoi_02

M-am rătăcit. „Am visat că eram într-o pădure. Era o pădure deasă. Mă învârteam prin pădure fără să ştiu de ce şi deodată, în vis, mi-am dat seama : vroiam să mă fac copac, mai exact fag. Aşa că mi-am găsit un loc lângă un fag şi lângă un alt fag şi am rămas acolo, aşteptând să-mi crească rădăcini.” Mi-am ascuns goliciunea între frunze, am umplut un loc aparent gol cu un alt gol, cu golul meu rotund şi disproporţionat. „Din locul acela întrezăream cărarea ce ducea la şosea…” Şoseaua goală. „What the fag am I doing here???”
M-am rătăcit. Nu e pentru prima oară.

blogrolldejoi_03

Curvette este plecată la Istambul, Gina a postat o poză cu o geantă. Sper că e la Istambul şi nu se lăfăie prin Kusadasi. Sau are atâta minte să meargă-n Antalia. Îi recomand Kemerul. Nu ştiu dacă face faţă (spate) la rusoaice. 😀 Eu n-am făcut. M-au dat pe spate. 🙂
Geanta e naşpa, am citit comentariile. Nimic nou. Cineva spune despre geantă: „Asemenea genţi găseşti şi în Europa(nu continentul,ci târgul) sau Dragonul Roşu. Aşa că alte dovezi,sau lasă pozele astea. părerea mea.” Dora spune: „ce sunteţi măh aşa de fraieri. pun pariu că nu e nici curvă, nici prostituată de lux, ci doar o tipă cu multă imaginaţie. mă gândesc chiar şi la:
-o gospodină grasă cu un soţ frustrat
-o tipă urată cu imaginaţie bogată;
-tipă groaznic de timidă cu simţul artistic dezvoltat;
-poate chiar şi un băiat…cu uşoare tendinţe gay;;
-inadaptată cu prietene betoooonnn….
……………mă rog îs multe de zis, da mă limitez doar la a citi blogul pt că no matter what scrii bine…..” Şi răspunsul vine prompt: „ai dreptate dora, scrie super bine istambul pe sacoşele alea”. După care discuţia – inevitabil – se coboară la gramatica primară şi la despicatul firului în patru zări: Istambul se scrie cu „m” sau cu „n”?  Confuzie majoră, hai să vorbim turca! Senden Daha Güzel! 😛 Mă doare capu’!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IaaCc3-XwvQ]

Din februarie îmi tot caut ceva de lucru, ba pe net, ba direct în computer. Încerc să umplu golul din mine, golul din portofel, golul de pe cartea de credit, golul dintre mine şi restul lumii. Am fost şi-n Istambul (şi-n Antalia, ţâc!) şi pentru o vreme am uitat de gol, dar „zilele de marţi sunt pe cale să se termine..” La mine se repetă aceeaşi zi de miercuri. De 20 de ani am observat asta, dar cred că se repetă aceeaşi zi de miercuri din 2 septembrie 1970 în care la 9 seara am ţipat în faţa goală a lumii noi în care vrând – nevrând am răsărit. „Am învăţat, în acest timp, câteva şiretlicuri. Am învăţat că nu trebuie să te aştepţi ca prea multă lume să te citească. Am învăţat că…nu poţi schimba prea multe lucruri doar aşternând câteva cuvinte virtuale.” Am învăţat că niciodată nu învăţ nimic şi…

O iau de la capăt. „Am lipsit mult, foarte mult timp şi poate am revenit, poate nu mai revin niciodată.” Pun puncte unde nu sunt capete şi delimitez goluri care nu se ating niciodată. Rup cercul sau mă amăgesc că l-aş rupe. Sau tăcerea. „…dar mai departe?” Cât de mare poate fi distanţa între două vise, câte benzi are şoseaua între două goluri? „Lumea se îndrăgosteşte virtual, iubeşte virtual, se şi fute virtual?!?!”

Tehnic vorbind, da. Adică sunt optimist. Lumea vorbeşte. „Multă filozofeală şi mai puţină tehnică.” „Mi se întâmplă uneori să-mi vină aşa un chef să-mi atârn două-trei cuvinte cu greutate de gât şi să-mi dau drumul în gol …” Futui golul mă-si!

Asta-i soarta. Este joi şi suntem goi.

„Dacă m-aş dărui ţie
ai ştii oare ce faci cu mine?”

blogrolldejoi_04

„Everything’s been said before
There’s nothing left to say anymore
When it’s all the same
You can ask for it by name…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=x5R-aTPN-DU&feature=PlayList&p=F81B4AF005D1433C&playnext=1&playnext_from=PL&index=4]

A fost şi un blogroll de luni.  Umplu golurile…Va urma. 🙂

Povestiri din Pădurea Verde (GreenWood Resort, Göynük)

(sau Jurnal de peste bord)

Oamenii sunt ca peştii în ocean: azi ies aici, mâine acolo. Valurile vin, te aruncă, nu te poţi opune tot timpul şi uneori dacă opui rezistenţă nu faci altceva decât să te juleşti mai rău. După furtuni uneori peştişorii

sunt aruncaţi pe mal
sunt aruncaţi pe mal

şi uneori reuşesc să se întoarcă-n mare.

Am plecat din Bucureşti-ul încins vineri, 6 iunie la ora 15.30 şi am lăsat în urmă

aroma cireşelor coapte
aroma cireşelor coapte

pentru a descoperii lumea necunoscută a

semilunii otomane.
semilunii otomane.

La 17.23 am trecut vama de la Ruse şi ne-am început incursiunea în Bulgaria. Fete la produs la tot pasul în peisajul arid, uşor sălbatic şi parcă abandonat. O tranziţie de cel mult patru ore s-a transformat într-o învârteală în cercuri şi GPS-ul nu i-a folosit la mai nimic conducătorului. Ideea era să traversăm ţara castraveţilor muraţi pe lumina zilei, dar n-a fost să fie, am ajuns la graniţa cu Turcia abia la miezul nopţii.
4 adulţi şi 3 copii într-un Renault pentru un drum de 1500 km nu este cea mai bună soluţie. Nici să pleci în concediu cu oameni cu care nu ai mare lucru sau nimic în comun nu este cea mai fericită idee, dar cum nu eu planificasem şi organizasem această vacanţă, am hotărât să mă relaxez şi să las lucrurile să se desfăşoare după voie.  🙂
Diferenţa dintre drumurile măcinate din Bulgaria şi şoseaua în lucru din Turcia care traversează ţara de la Nord la Sud, este fabuloasă. Cu toate că autostrada este încă în lucru în multe porţiuni, parcă zburam. O porţinune de drum am mers din greşeală pe sens invers, dar ne fiind la aceea oră trafic, am scăpat…ha ha ha! Peisajul este fascinant, chiar dacă sunt tentat ca la anul să optez pentru zborul cu avionul, aş vrea să mai traversez Turcia măcar o dată cu maşina, pe îndelete, să mă opresc, să fac poze, să adulmec lanurile în flăcări de

maci.
maci.

Am ajuns la prima destinaţie de o zi, hotelul de trei stele, Club Hotel Sunbel din Kemer, Beldibi, sâmbăta, 6 iunie la prânz.
Fac o paranteză şi dau un pont: am făcut 10 ani de rusă la şcoală, da’ nu s-a lipit mai nimic de mine. Dacă în locul profei scârboase care ne ţinea numai în note de 3 şi 4 din cele 10 posibile pe vremea mea, aduceau rusoaicele care populează Kemerul, acum citeam Tolstoy şi Dostoiesky în original. Jur. După gaz, arma numărul doi al Kremlinului sunt fetele: te predai necondiţionat şi dacă nu înţelegi nimic din ce-ţi spun. Şi sunt determinate, nonşalante, n-au nici reţineri, nici prejudecăţi. Ideea e, după două-trei zile mi-am amintit şi ce nu învăţasem la şcoală să spun în rusă…ha ha ha! 😛 Mă pun de la poziţia “cu burta la soare” la “cu burta pe carte” şi până la anu’, promit să mă pun la punct! Ia ne panemaiu parusci… Mi nea zavut Attila, cac tibea zavut? Ocen crasnaia… Spasiva… Dobrei uter, Dasvidania, Dobrei vecer… Haraso! Ia liubiu! Davai jos textila! 😛 Ha ha ha! 😛 Să nu credeţi că toate fetele au nume de Olga sau Nataşa! Nu, am descoperit nu doar că sunt frumoase, dar am descoperit şi nume frumoase: Palima. 🙂
Acum pontul: dacă vrei să te distrezi, uită de patru şi de cinci stele, mergi la trei. Sunbel este un hotel elegant, curat, aer-condiţionat, piscină, terasă, ponton propriu, mâncarea a fost bună şi băutura a curs. Treaba asta cu all-inclusive este genială. Şi turcii s-au dovedit gazde ideale. Nu ştiu de unde-i vorba „cum e turcul, şi pistolul”, da’ vă zic eu, merge ca uns pistolul şi trage la fix.
Sunt două „chestii” cu uşor minus: plaja este pietroasă, soarele nu răsare sau apune în mare ci de după munţi. Atât. Am rămas cu gura căscată:

Turcia este frumoasă!
Turcia este frumoasă!

Mai e o chestie: la Göynük de exemplu, hotelurile deţin şi plajele, sau cum a fost şi la Greenwood, al doilea hotel la care am stat 10 zile, avea o bucată de plajă chiar dacă hotelul nu era amplasat pe plajă ci peste drum. Problema e că nu poţi face plimbări pe plajă fiindcă la majoritatea hotelurilor sunt agenţi de pază care te întorc din drum… Mai scapi dimineaţa, dar trebui să ieşi tot pe unde ai intrat – respectiv la hotelul de care aparţii – fiecare hotel te “dotează”/însemnează cu o brăţară de o culoare specifică. La Göynük există doar 3 locuri pe unde poţi ajunge pe plajă, restul intrărilor fiind prin hotelurile aflate pe plajă şi astfel inaccesibile celor din exterior.

Atenţie la acest detaliu, în Göynük dacă hotelul nu are plajă proprie rişti să nu vezi marea şi să nu apuci să faci baie în ea!

(Prima zi)

N-am avut stare, am intrat repede-n marea de un albastru fascinant, am înotat, m-am plimbat, am băut o grămadă de bere, am făcut fotografii,

pe (şi sub) ponton
pe (şi sub) ponton.

A doua zi dimineaţă m-am trezit la cinci şi

am "prins" răsăritul
am "prins" răsăritul

fază cu fază, moment cu moment, plus am dat şi peste o gaşcă de ruşi cu o „butelcă” de 10 litri de whiskey pe ponton. Chefuiau…de zori. 😛


După micul dejun ne-am luat tălpiţele şi ne-am mutat cu 5 km mai încolo, la destinaţia finală a vacanţei, Greenwood Resort Hotel din Kemer, Göynük.
La patru stele daţi de familişti, copii şi de mai mulţi pensionari, mai puţini petrecăreţi. Ruşii domină spaţiul şi aici, apoi urmează polonezii, turcii şi englezii. Faţă de „tradiţionalul” nostru Kuşadasi, nici urmă de co-naţionali, fapt ce face toţi banii. Am dat totuşi peste două fete de peste Prut care lucrau

la Hotel
la Hotel,

una din ele, Ina se ocupa de copii dar erau şi câţiva angajaţi turci care mai rupeau o vorbă-două în româneşte, alţii ne rugau să-i învăţăm câteva fraze în ideea că o să le mai vină clienţi români. Turcii sunt oameni frumoşi şi la propriu şi la figurat, sunt extrem de amabili şi nu de dragul banilor, sunt prietenoşi din fire. Kadir şi Celal sunt doar doi dintre băieţii care ne-au servit impecabil şi cu care m-am împrietenit aproape instantaneu.
La patru stele mâncarea este mult mai diversificată, la fel şi băutura – seară de seară am turnat în mine cât whiskey a încăput – hotelul este înconjurat de o grădină minunată şi îngrijită, piscina mare are 2 tobogane şi în spate este o piscină pentru copii, teren de tenis şi volei, seră şi mini-zoo, alei cu multe flori, palmieri, „boscheţi” de dafini, portocali… un colţ de Paradis.
Ştiam că la Göynük (Kemer) se întâlneşte

marea cu muntele
marea cu muntele

şi pe lângă amintirile vagi de geografie din şcoală, m-am uitat şi pe Google Earth unde urma să mă duc, dar nimic nu se compară cu ce te izbeşte la faţa locului. Dacă-mi mai spune cineva că turismul nostru este potent, că avem şi mare şi munte, am să-i râd în faţă. Ei le au la un loc. Nu se poate vedea în poze, nu am cuvinte să povestesc, e ca şi cum în gara din Predeal pe peron ar fi palmieri şi ar începe marea. Sus, în vârful munţilor era încă zăpadă şi se schia, sunt râuri şi pe canionul din Kemer se face drafting, în larg sunt delfini, se fac „excursii” cu barca cu motor la 20-25 euro (se poate negocia ca aproape orice în Turcia) de persoană, inclus cu o incursiune şi în peşterile în care se poate înota. Pe plajă era o firmă ce oferea tot felul de distracţii acvatice de la deja tradiţională banană la plimbări cu paraşuta. 🙂
Faţă de Beldibi, pietrele de pe plajă sunt mult mai mărunte, dar tot departe de nisipul cu care asimilam eu plaja. Cu toate acestea, după ora 10 nu poţi călca pe plajă fără încălţăminte: ard pietrele ca plita. Pietrele sunt superb colorate, şlefuite în forme frumoase, am cules câteva kilograme… ha ha ha! 😛
Kemer se numea Eski Köy (Satul Vechi) şi în anii ’80 cu un împrumut de la Banca Mondială Guvernul Turc a investit masiv în zonă, s-a construit drumul şi au răsărit hotelurile, transformând micul district compus din 4 oraşe: Beldibi, Çamyuva, Göynük şi Tekirova şi 4 sate: Beycik, Kuzdere, Ovacık şi Ulupınar, în Riviera Turcească.
Noi ne-am procurat biletele printr-o agenţie locală, Madhotels şi fiindcă am făcut rezervările din luna martie, am beneficiat şi de o super reducere, oricum, biletele au costat cu cel puţin 50% mai puţin decât printr-o agenţie românească şi garantat cu banii aceştia nu rezistam nici cinci zile la Vama Veche şi în nici un caz la condiţiile găsite la Greenwood şi nu cu băutura şi mâncarea inclusă. La bufetul de la piscină şi la cel de pe plajă găseai ceva de ronţăit şi între cele trei mese copioase la care te serveai cu ce-ţi pofteau ochii de la salate şi fructe până la preparate tradiţionale, mâncare gătită de tot felul şi prăjituri. La fel, de băut, aveai la dispoziţie o gamă largă de sucuri, apă, cafea şi whisky, gin, votcă, bere Tuborg şi vin roşu şi alb de la 10 dimineaţa până la miezul nopţii, barmanii îţi preparau şi coctailuri fără nicio problemă şi puteai să bei cât te ţineau genunchii şi mult peste.
Cum spuneam, personalul extrem de amabil şi prietenos, sunt animatori atât pentru divertismentul adulţilor, cât şi special pentru copii. De la 10 dimineaţa se organizau partide de volei în apă şi pe nisip, la fel şi program de gimnastică acvatică şi de relaxare şi întreţinere iar pentru copii exista pe lângă piscină un loc de joacă amenajat, se ocupau două fete de ei, desenau, se jucau, pictau feţele copiilor, etc şi seara se organiza un mini-disco pentru cei mici urmat de un program pentru adulţi. Angajaţii au salarii foarte mici, în jur de 300-350 euro şi erau amplasate „tip boxuri” la tot pasul pentru toate categoriile de angajaţi. Muncesc foarte mult: 15 ore pe zi cu o zi liberă la 7…
În holul hotelului sunt câteva magazine, internet wireless, centru de închiriat maşini şi motoare, sală de jocuri şi internet, este baie turcească, saună, centru spa, salon masaj, cabinet medical, coafor şi chiar un salon de tatuaje (temporale) la care lucra un tip haios din Azerbaijan, Elchin.
Programele de seară au fost plăcute, am „prins” două seri turceşti, scatch-up comedy-uri, seară hippy, show play-back, Miss şi Mister Greenwood şi de la 11 seara se deschidea şi discoteca Greenwood unde clienţii hotelului aveau intrare liberă, dar îţi plăteai consumaţia. N-am stat în hotel ci în unul din bungalourile din spatele clădirii principale, televizor, frigider, aer-condiţionat, telefon, adică tot ce vrei şi de bun gust, drăguţ aranjat. Sunt 9 astfel de bungalouri identice, 7 pentru clienţi (e o idee mai ieftin ca-n clădirea propriu-zisă a hotelului) şi 2 cu magazine la parter şi sus sunt cazaţi o parte din personal. Clădirile au câte 3 apartamente pe nivel şi parter plus 2 etaje.

10-greenwood-0111-greenwood-0212-greenwood-0313-greenwood-0414-greenwood-0615-greenwood-0516-greenwood-0617-greenwood-0718-greenwood-0819-greenwood-0920-greenwood-1021-greenwood-1122-greenwood-1223-greenwood-1324-greenwood-1425-greenwood-15

Sezonul se deschide în mai şi se închide în octombrie, sunt 6 luni cu temperatura aerului de peste 20 de grade Celsius şi se ajunge la peste 40 de grade iar temperatura apei ajunge la 28 de grade. iulie şi august sunt evident cele mai fierbinţi luni, nici nu vreau să-mi imaginezi cum arde aerul atunci. Am avut parte de vreme superbă, ba chiar şi norocul de o anomalie: sâmbăta, pe data de 13 iunie s-a înnorat şi după-masă chiar a fost o ploaie (caldă) timp de 30-40 de minute – spre marea bucurie a localnicilor. 🙂

26-ploaia-0127-ploaia-0228-ploaia-0329-ploaia-0430-ploaia-0531-ploaia-0632-ploaia-0733-ploaia-08

Am făcut peste 1000 de fotografii. Şi cred că mai puteam face lejer încă cel puţin atâtea.
Joi – am aflat ulterior – pe 11 iunie, mi-am dat seama că habar n-am în ce zi suntem. Timpul a trecut ca nesimţitul şi pe nesimţite. Tot cam de joi mi-am dat seama că nu mai intra mâncarea în mine şi m-am pus tare pe băut whisky cu un strop de suc de lămâie şi puţin Swhepps seară de seară. 🙂  Ziua m-am tratat cu ceaiuri fierbinţi, dar am mai ras şi câte o bere sau un whisky înainte de masa de prânz.
Marţi, pe 16 iunie, am rămas fără ţigări. Mă aşteptam să dau 5 euro pe un pachet, dar nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pachetul era 1,50 şi dacă cumpăram un cartuş, vânzătorul le lăsa şi la 1 euro pachetul. Şi tutunul turcesc nu se compară cu ce porcării bagă ăştia la noi chiar şi în Marlboro care uneori are buşteni ce amintesc de Carpaţi sau Mărăşeşti… Treaba asta că „totul poate fi negociat” nu este chiar genul meu, dar face parte din cultura lor şi devine chiar distractiv. Oamenii sunt foarte comunicativi şi asta mi-a plăcut enorm. Cred că de fapt acesta şi este toată “şmecheria” în spatele târguielii: dorinţa de comunicare. 🙂

Malul
Malul
Margine de drum
Margine de drum
Ieşire la Soare
Ieşire la Soare
Magia unui răsărit
Magia unui răsărit
Onduleu marin
Onduleu marin
Spargerea valului
Spargerea valului
Transparenţă 01
Transparenţă 01
Transparenţă 02
Transparenţă 02
Fascinaţie
Fascinaţie
Malul albastru
Malul albastru
Odihnă
Odihnă
Apus filtrat
Apus filtrat
Încăpăţânare
Încăpăţânare
La cules de amintiri
La cules de amintiri
Zi noroasă
Zi noroasă
Drept în larg
Drept în larg
Pontonul
Pontonul
Răsărit învelit
Răsărit învelit
Căscatul
Căscatul
Rătăcire timpurie
Rătăcire timpurie
Ascensiune 01
Ascensiune 01
Şedinţă foto
Şedinţă foto
Ultimul sărut
Ultimul sărut
Devorare
Devorare
Covor de flori
Covor de flori
Despărţirea
Despărţirea

Despărţirile sunt naşpa. Miercuri seara, 17 iunie, ne-am înghesuit în maşină şi am pornit spre Istambul.
Oraşul ne-a întâmpinat în ţipete de pescăruşi şi cu nori pufoşi. Hotelul Inter Istambul este situat la doi paşi de piaţa Beyazit, Bazarul (Grand Bazaar) şi Moscheea Albastră fiind foarte aproape. Intrat în camera de hotel am văzut asta:

61-fereastra-0162-fereastra-0263-fereastra-03

Şi în Antalia erau multe pisici, însă Istambul pare oraşul pisicilor. Am un prieten, Marius, care cu siguranţă ar fi fost fascinat. Am găsit şi o mică

galerie de artă
galerie de artă

dedicată exclusiv pisicilor.
În câteva ore Istambul a devenit oraşul meu favorit. Mâine m-aş muta definitiv acolo. Turcia în sine m-a cucerit şi sincer: îmi pare rău că am scăpat de ocupaţia otomană. Mare greşeală! Ha ha ha! Zău, ne strica ieşire la Mediterană? 😛
Nu mai repet despre cât de surprins am fost de felul lor prietenos de a fi, de ce frumos şi ce îngrijit este tot. Mai ales centrul vechi şi zona comerciala, peste zi şi până seara se umple de mormane de gunoi, dar noapte este ridicat tot şi în zorii zilei nu mai găseşti nici urmă de mizerie.

Turcii muncesc foarte mult. Am văzut asta la autostrada ce traversează ţara, se lucra şi noaptea. Am văzut clădiri în lucru în care noaptea tot aşa se lucra, magazine în care la 4 dimineaţa angajaţii aranjau marfa şi vis a vis de hotelul în care am stat erau şi clădiri cu magazine de diverse confecţii la parter şi cu atelierele de producţie la etaje: de la 7 dimineaţa până seara pe la 8-9 angajaţii munceau.

A fost ciudat să auzim slujbele de la moschee din difuzoarele atârnate afară. Sunt moschee la tot pasul, în fiecare slujba este diferită şi aceste încantări bizantine se suprapun într-un mod bizar în Instambul venind din toate direcţiile. 🙂 La 11 seara am adormit în sunetul acestor cântece şi tot ele m-au trezit la 5 dimineaţa… ha ha ha! 😛

Tinerii îşi doresc foarte mult aderarea la U.E., eu am încercat să le explic că le este mult mai bine fără… ha ha ha! 😛
Pentru Istambul îţi trebuie o viaţă cred, nu trei zile câte am stat noi şi fiind şi cu Micul Vrăjitor – răsfăţat la tot pasul de turcii care-l luau în braţe, îl pupau şi îi făceau cadoaşe de tot felul – , n-am apucat să explorez decât o parte din centrul vechi şi am dat vineri în zori o raită ceva mai mare pe jos cu aparatul de gât până la Bosfor. Aşa am reuşit să fotografiez

Moscheea Albastră
Moscheea Albastră

chiar albastră în lumina de la 5 jumătate dimineaţa, profitând şi de fântâna situată între ea şi Haghia Sofia. Am văzut (şi fotografiat)

răsăritul la Marea Neagră
răsăritul la Marea Neagră

şi am făcut încă câteva poze faine (zic „io”).

67-istambul-0168-istambul-0269-istambul-0370-istambul-0471-istambul-0572-istambul-0673-istambul-0774-istambul-0875-istambul-0976-istambul-1077-istambul-1178-istambul-1279-istambul-1380-istambul-1481-istambul-1582-istambul-1683-istambul-1784-istambul-1885-istambul-1986-istambul-20

Mi-a plăcut foarte mult parcul Gülhane.
Seara am găsit şi o terasă faină unde am dat 1 euro jumătate pe o bere, preţ super rezonabil, am petrecut două seri la rând acolo, oamenii la fel de primitori şi iubitori de copii, Micul Vrăjitor a fost răsfăţat şi s-a umplut de cadouri peste tot unde am fost prin Istambul.  🙂

Nu m-am sălbăticit complet. M-am mai uitat la CNN, BBC şi Euronews şi la canalele muzicale turceşti, mai ales la NR1 şi Power Turk.
Despre formaţia DUMAN ştiam din filmul genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul” în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten şi pe care vi-l recomand spre vizionare (a fost DVD-ul într-un număr din revista Re:Publik din 2007), dar am descoperit şi nume noi pentru mine ca: MANGA sau AYLIN ASLIM despre care am să vă povestesc ulterior.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]
Multe ar mai fi de spus, mi-a fost greu şi să aleg doar atâtea imagini, încă nici amintirile nu s-au aşezat şi îmi sar gândurile de la una la alta, a fost aproape prea minunat ca să realizez că mi s-a întâmplat.  🙂
Istambul este oraşul contrastelor: case luxoase alăturate unor dărâmături ce mi-au amintit flagrant de Lipscani, vechi lângă nou, aromă de orient în veşminte occidentale, într-un dans plin de ritm, graţios şi antrenant… Istambul a rămas un basm viu şi sper să rămână aşa…

Sâmbăta dimineaţa iar maşină, înghesuială şi căldură cu tot cu aer condiţionat. Drumul m-a obosit, despărţirea finală de Turcia m-a sfâşiat la propriu.
Bulgaria părea un sat fără câini: pustiu tot, prin satele care am trecut rar vedeai urmă de om… Acest viitor trist al satelor abandonate ne paşte şi pe noi cât de curând…
N-am chef de nimic. Aş mai putea prinde ceva din sesiune, dar exclus să mă duc la examene acum! Ha ha ha! De sâmbătă seara de când am ajuns înapoi la Bucureşti, mă învârt ca drogat prin casă şi tot ce am făcut este să mă uit peste poze şi am butonat puţin la albumul pe care vreau să-l termit cât de curând: la sfârşitul lunii septembrie este noua ediţie de Cybermental la Silver Church şi am fost invitat de AKM să cânt. Locaţia este super, chiar nu vreau să ratez (şi) ediţia de anul acesta (că de invitat, de 3 ani sunt tot invitat…ha ha ha!).

Bucureştiul m-a întâmpinat sâmbăta seara cu

pepeni vânduţi în faţa blocului
pepeni vânduţi în faţa blocului

din căruţă şi cu

un fluture superb în tei.
un fluture superb în tei.

N-am avut energie de Placebo duminica seara, poate fac cumva să ajung vineri seara, 26 iunie în Fabrika la Mixhell cu Igor Cavalera (ex-Sepultura) şi duminica, pe 28 iunie la Limp Bizkit (cu Saga şi Queensryche, ce combinaţie! Ha ha ha! Saga n-am mai ascultat de cel puţin 20 de ani…) re-alocat la Arenele Romane.
Vă convine sau nu:

m-am întors.
m-am întors.

Mi-a simţit cineva lipsa?

Absenţă
Absenţă

“Io” vreau înapoi la ele… Ha ha ha! 🙂 😛 Acum, oricând, pentru totdeauna! 😛

92-la-mare-01

93-la-mare-0294-la-mare-0395-la-mare-042009 Jun 16_88442009 Jun 17_8821

Gata cu vacanţa!

Mai ţineţi minte povestea concursului foto „Bucureştiul în tranziţie” ?  În mail m-a aşteptat asta:
„MNLR
Proces verbal
Ca urmare a jurizării fotografiilor trimise la concursul cu tema “Bucureştiul în tranziţie”, juriul format din Florin Iaru, Tudor Jebeleanu şi Dan Vatamaniuc a hotărât acordarea următoarelor premii:


Premiul I Daiana Olteanu
Premiul II Laurenţiu Dincă
Premiul III Vlad Eftenie

De asemenea, au fost selectate pentru expoziţia MNLR-ICR de la Praga lucrări de la următorii participanţi:
Alexandru Buzdugan, Alexandru Dinu Şerban, Attila Brushvox, Bogdan Calotă, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Cristian Harbuz, Elena Leu, Elena Raicu, Ştefănuţ Ghinescu, Florica Jianu, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Mădălina Păunica, Adrian Roşu, Radu Stoenescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.

Bucureşti 16 iunie 2009”

Adică, n-am câştigat nimic, da’ fotografiile mele sunt bune şi folosite. E şi asta ceva şi măcar ajung şi lucrările mele la Praga. Conform “dealului”, dor pentru că am participat la concurs, organizatorii au câştigat co-proprietate pe 2 ani asupra muncii mele. Bullshit… ha ha ha! 🙂

Este asemănătoare cu povestea câştigului pe Metalhead: am avut două bilete virtuale la un concert la care n-am ajuns… ha ha ha! 🙂
Şi ceva pentru prietenii mei de pe Netlog: nu mai intru pe Netlog, nu vă supăraţi, nu citesc nici mesajele private, nici ce se mai scrie pe acolo. Mă găsiţi aici. 🙂

P.S. (11.38 P.M. – 22.06.2009) Nu mă pot abţine, am mai ales câteva instantanee… 🙂

2009 Jun 06_96632009 Jun 06_96812009 Jun 06_96952009 Jun 07_95212009 Jun 07_95432009 Jun 07_95632009 Jun 07_95792009 Jun 08_94812009 Jun 08_94892009 Jun 08_94942009 Jun 08_95072009 Jun 10_92862009 Jun 11_92292009 Jun 11_92352009 Jun 11_92602009 Jun 12_90752009 Jun 12_90912009 Jun 12_91092009 Jun 12_91232009 Jun 12_91392009 Jun 14_89172009 Jun 14_89272009 Jun 14_89292009 Jun 16_88892009 Jun 18_87332009 Jun 18_87462009 Jun 18_87472009 Jun 18_87802009 Jun 18_87732009 Jun 18_87932009 Jun 19_86962009 Jun 19_8707

Concediu de criză

Aştept să sune telefonul, dar este mut. Când ai treabă zbârnăie de te ia naiba, când vrei să sune, parcă şi-a înghiţit cartela. Clipele trec greu, sudez ţigară după ţigară. Dacă nu sună până la 12… sunt fucked. N-am nicio scăpare.
Este oficial: plec în vacanţă. Doar o minune mă mai poate salva, da’ de când cu gluma de la kilometrul 15 cu AC/DC, nu mai cred în minuni. La ora 12 mă caţăr în maşină şi direcţia Antalia. Dacă nu dau nici un semn în seara asta sau mâine dimineaţa înseamnă că am fost răpit într-un concediu… Asta e!
Nu cred că cineva îmi va simţii lipsa, da’ e bine să te aştepţi mereu la ce este mai rău! Ha ha ha! 😛
Pe mine mă aşteaptă nisipul fierbinte, marea Mediterană „de un albastru infinit” cum am văzut pozele retuşate-n Photoshop şi două săptămâni de scobit în nas şi stat cu burta la soare. Dizgraţios! Sigur n-au turcii bere cancerigenă de care beau eu… All-inclusive my ass! Cinci stele. Verzi.
Nu tu telefoane mobile, nu tu internet, nu…fetiţe dulci ca-n Bucureşti la Kemer n-ai să găseşti! Ha ha ha! 😛
În ultimii 20 de ani am fost de două ori în concediu, ultima oară acum doi ani într-un concediu fatal la Vama Veche, chiar nu era momentu’, e mult prea devreme încă un concediu acum. Mai puteam aştepta măcar 8 ani, zău! Odihna-i pentru leneşi şi viaţa mea e oarecum Rock, cum spun Aerosmith: „permanent vacation”. Ha ha ha!  😛 Da’ acum am o altă piesă obsesiv în cap:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fviBi1a0FCI]

„The crowded future stings my eyes
I still find time to exercise
In uniform with two white stripes

Unlock my section of the sand
It’s fenced off to the water’s edge
I clamp a gasmask on my head

On my beach at night
Bathe in my moonlight

Another tanker’s hit the rocks
Abandoned to spill out its guts
The sand is laced with sticky glops

O’ Shimmering moonlight sheen upon
The waves and water clogged with oil
White gases steam up from the soil

I squash dead fish between my toes
Try not to step on any bones
I turn around and I go home

I slip back through my basement door
Switch off all that I own below
Dive in my scalding wooden tub

My own beach at night
Electric Moonlight

There will always be a moon
Over Marin”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=95KFYgDFe6E&feature=related]

Plec de la latitudinea 44°24’1.00″N şi longitudinea 26° 3’3.01″E să ajung la latitudine 36°39’40.36″N şi longitudine 30°33’24.54″E. Chiar şi linear, sunt aproape 1000 de km. Aşa e când te mănâncă-n… de concediu. Sau îi mănâncă pe alţii şi nu eşti în stare să spui nu, te dai Zen şi te laşi dus de val.
Să nu vă fie dor de mine. Mie nu-mi este niciodată.

kemer_01kemer_02

Ratez: pe 6 iulie The Spirit of Pink Floyd la amfiteatrul “Mihai Eminescu”, pe7 iunie, Tito & Tarantula la Hala de muzică, pe 11 iunie Sinead O’Connor la Arenele Romane, pe 12 iunie evenimentul istoric: Kraftwerk la Sala Palatului, pe 17 iunie  Gogol Bordello la Arenele Romane,  pe 21 iunie Placebo şi pe 26 iunie Igor Cavalera şi Mixhell la Fabrica. Teoretic mă întorc cam pe 28 iunie, aşa că poate ratez şi Limp Bizkit, Queensryche şi Saga la Stadionul Arcul de Triumf… o să fiu „chel” după lăfăiala din Antalia. Sper să ne vedem măcar la Motorhead/Moby. Motorhead am văzut de vreo 3 ori la Budapesta, Moby niciodată. Şi-mi place. „That’s when I reach for my revolver…”

O dată am fost şi eu premiat, am câştigat ceva şi nu apuc să-mi primesc premiul… Shit! Se potriveşte de minune poza aceea: Most wanted! He he he he… O am şi la CV-ul de pe E-Jobs. Plus că am scris aşa frumos şi despre Tito … Asta e! Sper să se bucure altcineva de bilete!

metalhead_02.06.2009_03“De comun acord cu colegii din redactie, ne-am hotarat sa-l premiem pe Brushvox, unul dintre cei mai harnici useri ai comunitatii noastre.
Pentru cronicile de  albume si articolele postate pe Blogul sau pe METALHEAD pe care le gasiti si la sectiunea oficiala de REVIEWS, ii oferim din partea noastra doua invitatii la concertul Tito & Tarantula din data de 7 Iunie de la Hala in Bucuresti !
Il rugam sa ne contacteze pentru a intra in posesia invitatiilor !
Il felicitam si ii uram in continuare spor la scris !”

Ratez cel mai frumos moment din viaţa Bucureştiului: înflorirea teilor.
Probabil ratez şi o angajare pe care o „vânam” din februarie. Shit! Adică nici nu pot calcula cât plm mă costă acest concediu. Mult. Prea mult.

Ratez extragerea 6 din 49 de duminică… ha ha ha! 😛 Banii “vorbeşte”! Ever. 🙂
Ratez toată sesiunea. N-am să pot să-mi etalez lipsa de cunoştinţe în:… Comunicare interculturală, Comunicare si valoare în presă, Politologie, Tehnici de comunicare şi informare, Tehnici de redactare şi evident la limba Engleză. Shit again. Cât o costa o restanţă? De o sponsorizare nici n-am tupeul să întreb: „păi bine băi, pleci la Kemer ca nesimţitu’ şi te plângi că-ţi merge rău?”
Ratez un teanc de discuri despre care n-am apucat să suflu nicio vorbă: Therapy? Au scos „Crooked Timber”, Papa Roach „Metamorphosis”, Static X „Cult Of Static”, Samael „Above”, Rancid „Let The Dominoes Fall”, NOFX „Coaster”, Devin Townsend „Ki”, Amorphis „Skyforger”, The Gathering „The West Pole”, Ektomorf  „What Doesn’t Kill Me”, Killswitch Engage cu albumul auto-intitulat, Eminem „Relapse” şi mai am o grămadă de „chestii” mai puţin cunoscute…
Am încărcat pe mp3 playerul meu una-alta să nu mă sălbăticesc complet.
Ratez votul de duminică… ha ha ha! 😛  Urna cheamă turma!
Ratez tot ce prind. Sunt un ratat, ce să-i faci? Sau ce să-mi fuck?! Sau cine să-mi facă ceva?
Las lista deschisă, cu siguranţă am mai ratat ceva! Ha ha ha! 😛

brush_web

E criză. Guvernanţii susţin că nu-i. Că e mai bine, că-şi revine. Ce? Agricultură n-avem, economie ioc, ce-şi revine? Chiar ne cred proşti! America este-n picaj, asistăm la cel mai mare faliment industrial din lume, la cel al General Motors şi Guvernanţii spun că totul e…okay. Bullshit. Bagă banii împrumutaţi de la FMI să ţină şandramaua în picioare până trec alegerile… Ce o să fie la anul nici nu vreau să mă gândesc! Da’ acum îmi fac bagajul (mp3 playerul şi 2 tricouri ha ha ha! 😛 ), mă fac că „totul e minunat” şi plec în concediu… Las grijile, facturile neachitate, praful, înghesuiala, tusea seacă, traficul şi blocajele din trafic, frigiderul gol… 🙂

Să fiţi cuminţi, nu zgâriaţi pereţii, nu înghiţiţi creta.
Şi dacă nu se întâmplă nimic (bun 🙂 ) neprevăzut, mă întorc. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dTsd7ZJSfLQ&feature=related]

Ezitare, ploaie, ezitare, soare…

Secvenţe şterse, imagini ireale, intangibilul rece al lucrurilor nespuse. Stropi alergând pe geamul mat şi indiferent. Un dans ameţit pe ritm schimbător, vals, rock’n’roll, tangou. Tăcerea zgârietoare, zgomotoasă.

“If you can hear this don’t assume that I’m talking to you…”

01

Ud până la piele de amintiri pregnante, imprimate ca un tatuaj permanent pe suflet, cicatricele săruturilor de adio şi umbrele acelor „îmi pare rău” spuse cu jumătate de gură la telefon… Cineva acolo… sau ceva. Iluzia că poate îţi pasă sau măcar ţi-a păsat vreodată.

02

”Yesterday everything I thought I believed in died,
but today is my birthday…
Today is my birthday!”

Dincolo de geam vuieşte lumea dezlănţuită, nici urmă de oameni şi totuşi ei sunt acolo, unii spun că ar fi şi un Dumnezeu care ne mângâie, dar eu nu mai simt de multă vreme nimic.

”I don’t need you, I’ll say it to myself
It doesn’t mean I won’t need somebody
Anyone with half a soul will hear this and will never leave me”

03

Ploaia mă cheamă cu un murmur înecat, urmăresc vocea misterioasă orbeşte, calc în fiecare băltoacă şi nimic nu mai contează, vreau să te ating… Pentru totdeauna.

”If you don’t know what forever feels like
I’ll show you what it feels like without it”

04

”This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in
This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in”

Visul se rupe, îmi las trupul jerpelit în urmă şi plec trântind uşa-n urmă într-un alt vis, unul pe care-l pot controla şi modela după bunul plac, un vis care vreau să fie real şi doar al meu, un minut de eternitate pe pragul disperării.

05

Clipa care se naşte moare instantaneu lăsând loc următoarei clipe şi şirul infinit de clipe, vise, stropi, ace, strigăte, umbre, bule se nasc şi mor în aceiaşi clipă eternă.

”I get by now I’m not really dead
but I really needed someone to save me
leaving me alone to die
is worse than having the guts to kill me”

N-am să uit nimic: este pedeapsa supremă. Nu mă lăsa singur… Nu şi de data asta. Nu mă lăsa singur cu Dumnezeu: nu avem ce să ne spunem.

”If you don’t know what forever feels like
I’ll show you what it feels like without it
I’ll show you what it feels like without it”

06

”This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in
This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in”

Nu poţi ucide ceva ce n-a existat niciodată, nu poţi pierde ceva ce n-ai avut şi ploaia spală şi ultima umbră de ezitare din colţul gurii. Gurii de canal.  Ne înecăm la mal visând că pe ţărmul celălalt ar fi fost mai bine…. sau măcar altfel.

Simt cum putrezesc, dar un zâmbet forţat a încremenit pe faţa mea şi în lumina incertă nimeni nu vede grotescul situaţiei. Mâine o să fie totul la fel.

070809101112

Te faci că plouă şi uneori chiar toarnă cu găleata…

”Not letting you in
Won’t satisfy me

I’ll teach you about loss…”

1314

Se deschide o altă uşă într-o altă zi şi un fir subţire de lumină taie bezna ca o lamă impasibilă. Zâmbetul se desface şi mă înghite. Mă ţin înăuntru şi n-am să-mi mai dau drumul. Băieţii buni termină ultimii. Sunt lucruri care nu se termină niciodată. Şi când nu-mi iese nimic, mă apuc de altceva. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mIuVzBqZGeE]

Oraşul ieri, oraşul astăzi

Oraşul respiră greu, sudoarea curge-n valuri şi se lipeşte de noi, devorează tot. Mai bifez o staţie, o zi, un vis împuşcat, împănat, pus ca trofeu pe cerul negru şi indiferent. Dau mai tare muzica, înfig cât pot de adânc căştile-n urechi, urăsc dopurile acestea, urăsc transpiraţia, am o listă neîncăpătoare pentru tot ce urăsc şi am obosit tot urând totul.

„it’s not like I made my self a list
of new and different ways to murder your heart”

Jos, în burta oraşului ritmul este diferit, zâmbetele zugrăvite cu lumină de neon se reflectă prietenos pe pereţii pătaţi cu amintiri, stropiţi cu bere, zgâriaţi de dezamăgiri înecate-n fum…

„I’m just a painting that’s still wet,
if you touch me I’ll be smeared,
you’ll be stained
stained for the rest of your life”

Prima bere, prima ţigară, prima privire, prima atingere, prima firimitură dintr-o poveste neîncepută şi sortită sfârşitului, primul sunet, primul ciob, primul strigăt surd.

”So turn around ,walk away
before you confuse the way we abuse each other
you’re not afraid of getting hurt
and I’m not afraid of how much i hurt you”

The Legendary Pink Dots. N-ai ce povestii despre un concert Psihedelic într-o eră a consumului în care este mai şic să fi „post” sau „retro” prăfuit, să fi orice numai tu însăţi nu, când este mai important să fi văzut decât să vezi şi conversaţiile se termină inevitabil cu: „ce vremuri au fost acelea!”.

”I’m well aware I’m a danger to my self
are you aware I’m a danger to others ?
there’s a crack in my soul
You thought it was a smile”

Zâmbesc. Am bătut sistemul acum 20 de ani şi mi-am dat seama că am să-l mai bat. Coşuri de gunoi pline…

„whatever doesn’t kill you…
it’s gonna leave a scar…”

Mă uit la afişul cu The Amsterdams şi îmi amintesc de „Portocala Mecanică”, muzica lor (îmi) aminteşte de Midnight Oil şi Kaiser Chiefs în egală măsură, băieţii au strâns 11 piese pentru albumul lor de debut „Adolessons” şi-l lansează în seara aceasta la Silver Church la ora 20.30.
Intrarea costă 25 RON şi primeşti şi CD-ul pentru banii aceştia sau poţi cumpăra ultimul număr al revistei Sunete care conţine o invitaţie pentru spectacol.

09 05 21_727509 05 21_731609 05 21_732109 05 21_737409 05 21_742609 05 21_736309 05 21_738209 05 21_739409 05 21_740309 05 22_658509 05 21_748509 05 22_665109 05 22_668009 05 22_671809 05 22_674009 05 22_674509 05 22_676109 05 22_676909 05 22_677509 05 22_679409 05 22_681709 05 22_676609 05 22_7190

Anormal atras de păcate

Toţi avem schelete-n dulap. Unii păstrează dulapul sub cheie, alţii merg mai departe şi ascund dulapul în pod, în pivniţă, într-o debara sub o prelată sau chiar încearcă să-l zidească. Poţi fugii, te poţi ascunde, dar nu şi de tine. Sub mantaua unui banal contabil prăfuit se poate ascunde o minte bolnavă, gospodinele se pot transforma în criminale, există click-uri şi de-click-uri, lucruri despre care nu vorbim şi altele despre care nu se poate spune nimic, tabieturi şi tabuuri, secrete şi defecte, obsesii şi negaţii, jumătăţi de adevăr care fac adevărul să devină un fals, lumini şi umbre:
viaţa nu este un film alb/negru

09-05-18_654509-05-18_6551

Sunt artişti (artiste) despre care nu poţi spune lucruri drăguţe. Un „îmi place” sau „nu-mi place” nu acoperă nici pe departe subiectul. Sunt artişti care nu pot fi asimilaţi de snobi oricât s-ar străduii, pot devenii celebrii, dar nu populari, sunt artiştii care colorează scena cu show şi ignoră business-ul, se expun şi se exprimă să se descătuşeze şi nu ţin cont de efecte şi consecinţe ci îşi urmează egoul. Arta este egoism. Arzi şi te arde.

„A te exprima pe tine însuţi e o treabă grea şi egoistă. Ea devoră tot, până şi propriul eu. La urmă, constaţi că nici nu mai ai pe cine exprima. Nu mă mai interesează nimic…”
(Graham Greene, Un caz de mutilare, Editura pentru Literatura, 1968, în traducerea lui Petre Solomon)

Tori Amos (născută Myra Ellen Amos pe 22 august 1963) este o artistă . S-a remarcat la vârsta de 5 ani câştigând o bursă la Conservatorul de Muzică Peabody de unde a fost expulzată la vârsta de 11 ani fiind indisciplinată şi nesupusă. Şi-a continuat studiile 2 ani mai târziu la Colegiul Montgomery şi a început să cânte prin baruri.
La vârsta de 21 de ani se mută în Los Angeles, joacă câteva roluri secundare în filme şi reclame, cântă într-un club, este victima unui viol… O viaţă tumultoasă într-un oraş al viselor, oraşul îngerilor.
Împreună cu chitaristul Steve Caton, basistul Brad Cobb şi bateristul Matt Sorum (trecut prin Hawk, Jeff Paris şi ulterior Johnny Cash, Guns’N’Roses, Slash’s Snakepit, Neurotic Outsiders, The Cult şi actualmente la Velvet Revolver) înfinţează formaţia Y Kant Tori Read (numele este o referire la faptul că Tori cânta orice melodie după o singură audiere) cu care şi scot sub această titulatură un album în 1988, având un contract pentru şase discuri cu Atlantic Records.
Casa de discuri îi cere un nou material în 1989, dar este profund dezamăgită de muzica umplută cu pian şi consideră proiectul nevandabil. Împreună cu Steve Caton şi cu colegi noi, Tori revizuieşte tot materialul şi finalul este un disc tensionat, tulburător, plin de frământări sexuale şi religioase, „Little Earthquakes” este lansat în 1992, de data aceasta ca un album solo sub titulatura Tori Amos.
Urmează   albumele Under The Pink (1994),  Boys For Pele (1996),  From the Choirgirl Hotel (1998),  To Venus and Back (1999),  Strange Little Girls (2001), Scarlet’s Walk (2002), The Beekeeper (2005)  şi American Doll Posse (2007), ultimele patru fiind toate discuri concept, ultimul, „American Doll Posse” fiind cel mai electric şi cel mai orientat spre Rock disc al artistei cu o poveste inspirată din mitologia Greacă şi în care de-a lungul a 23 de piese, Tori însufleţeşte 5 personaje feminine diferite.
Pe Tori nu o poţi constrânge într-o cutie, nu-i poţi lipii etichete, muzica ei cu profunde rădăcini clasice se amestecă în funcţie de situaţie şi necesităţile artistei cu Jazz, cu Rock, cu orice îi foloseşte pentru a se exprima. Casa de discuri a încercat să o „vândă” ca pe un Elton John feminin, s-o „ambaleze” ca fiind un nou Joni Mitchell sau Laura Nyro, dar Tori este Tori, este altcineva, muzica ei este altceva. Ea convinge prin abordare originală, prin interpretarea sensibilă şi explozivă, prin sinceritate, prin nonconformismul natural.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wcHNZVrxEts]

Noul material semnat de Tori, „Abnormally Attracted to Sin” a fost lansat pe 19 mai 2009 şi este încă o colecţie de 17 piese însumând 76 de minute despre religie, adevăr, relaţia femeie-putere-păcat. Tori a schimbat şi casa de discuri, acesta este primul material pentru Universal, dar discul urmează linia albumului precedent, este dinamic, colorat, o combinaţie de electric şi acustic, de la Rock Alternativ la experimente abstracte sau nuanţe de Jazz şi muzică clasică. Nici de această dată Tori nu s-a transformat în Madonna.

Attracted_to_Sin

Discul porneşte cu „Give” şi toba apăsată, cu zgomote tensionate şi pianul sobru. Este o piesă minimalistă, creşte şi descreşte, şerpuieşte la propriu şi la figurat, Eva ne oferă mărul de nerefuzat.
Primul single, „Welcome to England” este o joacă pe pian într-un ritm compus şi cu orchestraţie ce aminteşte de era Post-Punk/New Wave al anilor 80 şi cu un refren relaxat, aproape uşurel.
„Strong Black Vine” aminteşte de „Kashmir”, de Led Zeppelin-ul de pe „Houses of the Holy” şi „Physical Graffiti”, pulsează şi se întipăreşte uşor în urechi.
„Flavor” calmează ritmul, dar tensiune rămâne undeva-n umbra tobei şi vocii încadrate de armonii discrete de pian şi bas, chitara electrică şi sintetizatoarele sunt undeva departe ca într-un vis aromat.
„Not Dying Today” porneşte vesel cu tobe cu flavoare de Samba, contrar titlului este un moment vesel, aproape însorit.
„Maybe California” ne „adoarme” cu chitarele reci, cu pianul armonios, cu puţină vioară şi cu vocea calmă, inevitabil mi-am amintit-o pe Kate Bush.
„Curtain Call” este mai sobră, construită pe aceeaşi schemă minimalistă, dar totuşi plină, nu-i lipseşte nimic, creşte, este tensionată şi curge firesc, acordurile se rup natural.
„Fire To Your Plain” calcă uşor pe acceleraţie, este simplă, dar echilibrată, are mici găselniţe orchestrale care o fac dinamică şi suspect de ascultabilă.
„Police Me” începe zgomotos, este cel mai electric moment, schimbările sunt ingenioase, aproape din nimic reuşeşte să transmită mult, basul fuzat mârâie, chitarele şi viorile intră alternativ, toba bubuie sănătos şi pianul răsare în contrast cu sintetizatorul.
„That Guy” pleacă de la pian şi voce ca să crească prin orchestraţia rafinată, dar discretă.
Piesa de titlu combină momentele introvertite cu cele expansive, orchestraţia minimalistă, obscură cu secvenţele electronice, apăsate. Este o imagine sonoră de ansamblu al albumului.
„500 Miles” cu pianul jucăuş şi vocea calmă, caldă aduce un moment plăcut de relaxare.
„Mary Jane” este introdusă cu pianul apăsat şi vocea lui Tori balansează ca pe un dans pe sârmă dea-lungul piesei.
„Starling” revine la micile artificii electronice, la simplitatea copleşitoare ce te înconjoară şi te pătrunde aproape pe nesimţite.
„Fast Horse” are ceva din muzica Celtică, pluteşte şi te prinde.
„Ophelia” este încă o demonstraţie de voce-pian a la Tori, farmecul vine din şi prin interpretare. Apar şi instrumentele într-un fin crescendo spre final, dar doar atât cât să-i susţină construcţia.
Fianlul cu „Lady In Blue” este un amestec aromat de Jazz de bar cu puţin Chill electric şi minimalismul clar-obscur ce traversează subtil tot materialul.

Pare cel mai accesibil disc al artistei, dar insuficient de comercial pentru consumatorii de şlagăre şi imnuri. Tori face muzică şi bine face!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kPZvCoELcU4&feature=related]