Vis

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=v6tCaEYnDfs]

O fâşie de vis flutură agăţată de o creangă undeva în obscuritatea zorilor imaculaţi. Te încui în tine şi înghiţi cheia. Iluzia alegerilor când nu există dreapta şi nu există stânga şi lucrurile sunt pur şi simplu aşa cum sunt.
Cărarea se pierde undeva prin hăţişul umbrelor prelungite, curbelor incerte, foşnetelor ce te înconjoară cu suspiciune şi a paşilor risipiţi de-a lungul timpului.
Viaţa ca un carusel: într-un tramvai zi de zi, între două şi aceleaşi staţii, între oameni semi-străini care te ating şi… nu simt nimic. Fete cu oja sărită de pe unghii, miros de parfum ieftin diluat în valuri de transpiraţie şi priviri pierdute pe cefe străine, gânduri ce nu valorează nici cât biletul perforat. Stingher, înghesuit între mine şi tot restul lumii, între mine şi nimic, între cutele disperării şi valurile fericirii, între cuvintele nerostite, lucruri spuse în grabă şi formalităţile politicoase, prins undeva între totul sau nimic, dar prea departe să întinzi mâna şi să atingi ceva.
Mă trezesc altundeva şi deschid fereastra. Fac câţiva paşi printre crengile crăcite apoi începe căderea. Totul pare mult mai lent şi mai fragmentat, aerul mă zgârie şi văd capota maşinii parcate jos. Se stinge lumina.
Îngeri cu aripile smulse îmi aruncă o privire şi întorc capul. În club este mult fum şi miros ţepos de transpiraţie. Muzica este tare, văd buze mişcându-se, nu înţeleg nimic, închid ochii pentru o clipă şi mai iau o gură de bere. Un zâmbet fără destinatar, un blitz al unui aparat foto. O altă piesă uitată, feţe proaspete, familiar într-o lume necunoscută. Şi o linişte dincolo de tot şi de toată harababura plăcută şi gălăgioasă.  Este bine. Sau pur şi simplu este.
Aceeaşi oameni aşteaptă tramvaiul în aceeaşi staţie. Şoseaua este pustie, nu se vede nimic la orizont. Dintr-un taxi cu geamurile deschise se aude piesa „Feelings” într-o interpretare pentru pian, întorc capul, şoferul un ţigan umflat, cu lanţ gros la gât de la care te-ai aştepta la cu totul altă muzică. Scenă aproape suprarealistă, îmi aprind o ţigară şi o iau pe jos.
Becul pâlpâie plăpând şi vântul se joacă cu o pagină de ziar. Trăim şi murim în aceste oraşe… Nu vreau să mă uit într-o staţie şi să plec.  🙂 Nici azi, nici mâine… nici în vis.

La televizor gălăgie mare, mă întorc pe partea cealaltă şi încerc să blochez orice sunet. Telecomanda s-a ascuns undeva sub pat şi sforăie nestingherită. Este un alt vis cu titulatura de realitate. I-realitate.

00010002000300040005000700080009001000110012Este noaptea în care unsprezece muzee bucureştene se reunesc într-un circuit şi îşi aşteaptă vizitatorii la expoziţii, spectacole de muzică, dans, teatru şi film, proiecţii în aer liber şi evenimente speciale interactive. Intrarea este liberă.

16.05.2009….autobuzele care fac legătura între muzee circulă între orele 21.00-04.00.
Muzeul Naţional de Artă al României: 18.00-04.00
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”: 19.30-01.00
Muzeul Municipiului Bucureşti: 10.00-04.00
Muzeul Naţional de Artă Contemporană: 20.00-05.00
Muzeul Naţional de Geologie: 18.00-02.00
Muzeul Naţional “George Enescu”: 20.00-05.00
Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi: 10.00-04.00
Muzeul Naţional de Istorie a României: 16.00-04.00
Muzeul Naţional al Literaturii Române: 18.00-03.00
Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”: 11.00-18.00
Muzeul Tehnic Naţional “Dimitrie Leonida”: 18.00-02.00

Contraste şi extreme

Cerul era aproape negru şi se lăsa cu toată greutate sa peste oraş. La 4 dimineaţa este linişte, doar aragazul fâsâie când pun ibricul cu apă la fiert şi aştept cu cafeaua pregătită momentul magic în care aroma se răspândeşte prin bucătărie. Aprind ţigara şi savurez imaginea cartierului încremenit, lumina portocalie a becurilor de pe stradă, misterul orb al umbrelor incerte. Mi-ar place să mă trezesc în fiecare dimineaţă în alt pat, într-un alt loc, într-o altă lume.
Dar să revin la ce – şi nu la cine – mă arde. Am început săptămâna cu fâşii de lumină, pete de soare şi am eşuat în tomberonul cotidian.  Aplic instinctiv principiul una caldă, una rece. Vreau să mă trezesc, dar visul să continue… Gândul naşte cuvântul şi cuvântul fapta. Pot orice.

09-04-15_2609_soare_0109-04-15_2609_soare_0209-04-15_2609_soare_0309-04-15_2609_soare_0409-04-15_2609_soare_0509-04-15_2609_soare_0609-04-15_2609_soare_0709-04-15_2609_soare_0809-04-15_2609_soare_0909-04-15_2609_soare_1009-04-15_2609_soare_1109-04-15_2609_soare_1209-04-15_2609_soare_1309-04-15_2609_soare_1409-04-15_2609_soare_1509-04-15_2609_soare_1609-04-15_2609_soare_1709-04-15_2609_soare_1809-04-15_2609_soare_1909-04-15_2609_soare_20

Trec la frecuşul blogului.  Vreţi cancan? A murit soţia manelistului Salam. Trist, tragic, bla, bla, bla, cum vreţi voi, sincer? Mă doare-n cot. Sunt „n” bloguri pe tema asta de parcă ar fi prinţesa Diana. Nu că-s insensibil – chiar dacă-n acest caz particular, chiar sunt -, da’ noi din toate facem circ. Oameni mor zilnic, aşa este… firesc. Uneori uităm să ne îngrijim, alteori sistemul sanitar dă rateuri. Cele două se mai şi suprapun. Pax vobiscum!
Cutremur. Este alt subiect omniprezent. Este un fel de bau-bau apocaliptic. Îmi sunt simpatici ăştia care ştiu cu precizie ziua şi ora marelui eveniment şi-l aşteaptă cu pantalonii în vine.
Pe Năstase îl doare de capul lui. Parafrazând, eu am cântat-o din 1990: „vrem capul lui…” (piesa 15 din MP3 player). Mă refeream la Iliescu.
Am zâmbit când am citit asta. M-a zgârmănit în cur.
Impozitul forfetar este celălalt subiect arzător. Unii zic că guvernu’ pune piciorul în prag. Pragul unui faliment anunţat. Se servesc şi soluţii de eschivă. Hoţia salvează România! Ha ha ha! 😛
Săptămâna Mare fără Isus? Imposibil. Eu am văzut toate filmele pe temă pe toate programele de televiziune prin rotaţia an de an. Uneori îmi vine să-mi bat singur cuie şi să-mi ascund mormântul, să-mi fur cadavrul, să-mi strig avocaţii şi să dau în judecată toată lumea! Vreau şi eu o icoană frate! (Pe statui se cacă porumbeii… ha ha ha! 😛 )
Încă nu m-am decis dacă pârjolesc recolta sau… ard câmpii…  Apă nu beau, nu vă pierdeţi timpul cu otrăvitul fântânilor. Mahmureala poate fi evitată într-un singur mod: menţii starea de beţie. 🙂
Ţara arde…  nici urmă de ţărani pe câmp.

Şi un up-date legat de AC/DC la Bucureşti (adică, NU la Bucureşti!)AC/DC, pardon, ei şi! de ce??!
Cam asta e… Mult, puţin, astăzi atâta am poftit şi am putut. Toane. Contraste. Uneori extreme.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kkfY58pWyOs&feature=related]

“It started with a low light,
Next thing I knew they ripped me from my bed;
And then they took my blood type,
It left a strange impression in my head.
You know that I was hoping,
That I could leave this star-crossed world behind;
But when they cut me open,
I guess that changed my mind.
And you know I might
Have just flown too far from the floor this time,
’cause they calling me by my name
And the zipping white light beams
disregards the bombs and satellites

That was the turning point;
That was one lonely nigh

The song maker says, “It ain’t so bad”
The dream maker’s going make you mad
The spaceman says, “Everybody look down
Its all in your mind”

slalom printre vise

Lumea s-a schimbat. Computerul şi internetul a schimbat radical omul. Menite să susţină o comunicare şi o informare mai eficientă, parcă lucrurile au luat o întorsătură diametral opusă. Nu este singular cazul în care constat că omul reuşeşte să-şi dea cu ranga-n cap, cu băţul în baltă sau cu mucii în fasole.
Nici cum poţi abandona viaţa în favoarea Second Life-ului  nu prea pot să înţeleg. Sexul în favoarea sexului virtual. Atingerea pielii s-o dai pe…tastatură. Ne-am rătăcit?
Slalom printre vise? „Zi de zi, într-o lume mică şi murdară aşa cum o ştii…” Colectăm ID-uri de Mess, adrese de mail, fotografii sau ne zâmbim jovial pe web-cam. Stupid? Trăim tot mai mult o imitaţie de viaţă şi comunicăm prin semne, emoticoane.
bucurie:  : ) – 🙂 şi  tristeţe: : ( – 🙁
Am auzit o ştire la radio acum două-trei săptămâni despre drogurile digitale. Nişte fişiere audio care induc stări halucinogene. Nu mai „bagi în vene”, bagi la căşti. Ce mai urmează?

0001000200030004

Luna agăţată într-un colţ de umbră, mă sărută, se coboară, mutilată pare acuma cum pe străzi agale umblă.
Îmi face semn discret cu mâna, îmi şopteşte ultima oară…
Rătăcesc împiedicat prin gândurile mele, cuvintele se leagă şi se destramă în voie…N-am să le aşez pe foaie: am un blog, le las în ploaie. Când totul pare fără sens şi-n ceaţă, scormonesc un fir de aţă, mă agăţ, ies pe fereastră, strig tăcut: viaţa-i albastră…

Dar altceva vroiam să spun! Vroiam să spun că vreau să ţip, vreau să respir, vreau să adulmec parfumul teilor, vreau să mă preling pe pielea ta, chiar daca habar n-am cine eşti Tu, vreau să vrei şi să mă vrei, vreau să nu ne mai strecurăm printre cuvintele cu grijă alese, vreau să ne jucăm, să ne excităm şi apoi să râdem, vreau să-mi iau viaţa înapoi, vreau să îţi dau viaţa înapoi, vreau să te vreau din nou şi din nou, să te las, apoi să te strâng în braţe, să plec fluierând şi să mă opresc tresărind la colţ, vreau să plâng, sunt băiat mare! şi să râd când îmi amintesc de lacrimile dulci amare, vreau să bem cafeaua seara împreună şi să nu mai mergem la culcare, vreau tot, vreau acum, vreau şi ce nici n-am vrut vreodată!
Am un vis, ascuns într-o batistă, o am tot timpul într-un buzunar ferit, cred că visul e o larvă şi mai cred că o să zboară…

0005

“Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.
Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.
Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! – Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îţi vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubeşte, după dreptate te iubeşte!”
(Cântarea Cântărilor, versetele 1,2 şi 3, Vechiul Testament)

00070008

Sunt viu. În micul meu univers. Respir şi visez cu ochii deschişi. Dau albul la o parte şi dedesubt eşti…tu. Vie. Visez?

0009

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=niIcxMuORco&feature=related]

vreau şi “io” un laptop!

De ce fugi nu scapi. Nu scap de mine niciodată. Şi mă enervează la culme! Persoana mea, nepăsarea mea, egoismul meu, problemele mele, cariile mele. Uneori mă enervează şi simplul fapt că-mi văd umbra sau că respir. Aş bea să uit de mine, să mă înec în mine, să-mi înec amarul sau aiurea să mă înec pur şi simplu. M-am săturat eu de mine aşa că-mi dau seama ce v-aţi plictisit voi de mine.
N-am deschis televizorul, n-am citit ziarele, nu mă interesează în ce zi suntem şi cât este ceasul. Ce am mai făcut? Vezi şi tu…

brush_09030601

Sunt trist că n-am prins finala la Blogfest. Că n-am slujbă, că soarele apare de după nori la 5-7 zile pentru 3 ore şi cerul gri parcă mi-a căzut în cap şi mi s-a lipit de retine şi s-a înşurubat în suflet , că n-am chef de nimic, că mi-au ieşit coşuri şi îmi cad dinţii, că nu câştig la loz în plic şi nici la 6 din 49, că nu mai beau, nu mai mănânc şi nu mai fut nimic şi toate astea n-au nicio legătură cu postul paştelui, nu are nicio relevanţă, dar că am ratat finala de bloage îmi sfâşie inima! Îmi vine să mor, noroc că-s mort copt de-a binelea de nici nu-mi mai simt mirosul de hoit.

M-a vizitat Thanata şi mi-a lăsat acest mesaj:   „Am ajuns în finală! Pe ei voinicii mei, sa-i nimicim! Te aştept cu un vot, mi-am pus şi buton pe site să fie mai simplu! Sunt în primii 20, alături de mircea badea , dono şi visurât la categoria blog personal! Contez pe tine!” Pe mine nici măcar eu nu mai contez şi eu tocmai mi-am şters butonul…ha ha ha! Cine-i dono, cine-i visurât? Fatoooooooo! Mă oftic de mor şi de când am aflat că n-am prins finala, am numai vise urâte chit că n-am închis un ochi! Vreau şi eu un laptop!

Văd că această competiţie încinge spiritele mai rău decât aş fi crezut. Se înjură lumea ca la uşa… şatrei. Am aflat că pot să mă consolez cu un laptop dacă fac campanie unuia din finalişti. Alţii îl înjură pe respectivul că dă un laptop. Alţii înjură pur şi simplu de dragul de a mai umple un rând sau o pagină. Iarăşi alţii îşi văd de viaţă şi de blog sau de viaţă sau… de blog. Sau de ploaie şi de cerul gri şi de anunţurile de la mica publicitate şi de capra de vecină că-s varză şi e postul mare şi nu-i permis cu… carne. Of!

O iau uşor, cu cafeaua-n mână, mă pun pe citit, pe răsfoit pagini în browser. Mă duc la Thanata. Blogjob – vorba ei. „Am inventariat puţinele-mi resurse şi am dat de câteva cuvinte simple pe care le plimb tacticos printre dinţi: pulă, spermă, supt, cuvinte, iubire. Cu atât am mai rămas.” Tot e ceva, eu am sentimentul că nici măcar cu fermoarul în mână n-am mai rămas, dar asta e o altă poveste!
Uneori se exprimă mai neortodox, dar îmi place. Are coaie fata faţă de mulţi din blogăraşii care poluează netul cu nesimţire. E dreptul lor, nu, nu mă fute grija de nimeni.  Mi-am dat seama că blogul este ca pe vremuri chitara: băieţii care vroiau să dea pe spate gagicuţele se apucau de zdrăngănit la chitară, acum se pun pe scris bloguri. Mi-e rău! Sau nu? Şi acum pe bune, prefer să votez o curvă decât să risc cu un tip frustrat care-şi face 500 de conturi de mail pe zi să se voteze cu mânuţa lui la o competiţie de o asemenea importanţă care are şi o trupă oficială: Hi-Q. Am zis importanţă sau impotenţă?

thanat_eros

Am trecut şi pe la Mircea dar mare lucru nu era de citit, o referire la genialu’ de Victor care o face troacă de porci pe Elena şi încă o însemnare despre o amendă încasată de la CNA pentru expresii precum „garoi” sau „ţigani borâţi”. Uneori şi mie îmi vine să înjur, Udrea nici mie nu îmi este dragă, da’ nu m-am gândit niciodată să o „fac” „ţărancă parvenită”, „chivuţă cu mâinile-n şold” şi nici să zic chestii genul „să-ţi plimbi tu curu’ mare”. Adică, domnilor, argumentele-s una, să fi grosolan este altceva. Înţeleg eu că netu’ e curte fără gard şi fiecare spune ce-l taie capul pe propiul său blog şi nici nu e cazul să-ţi asumi responsabilitatea, dar dacă unii se tot dau rotunzi şi pătraţi cu şcoli şi studii, am pretenţii. Presă, hă? Despre care deontologie profesională vorbim? Sau… e blog personal şi asta scuză orice?

Îmi văd de pictat, de fotografiat, de zdrăngănit la taste, de toate avioanele din capul meu şi de bărcuţele înecate din suflet, dar de toate astea o să vă povestesc mai târziu sau… mâine. M-am întors. 🙂

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=7qTUBBQfL5M&feature=related]

Roblogfest 2009 la final

Competiţia. Pentru noi bărbaţii competiţia înseamnă însăşi viaţa. Nu, nu pentru toţi, dar pentru cei mai mulţi. Este probabil şi ceva genetic, pre-programat, dar aşa suntem educaţi. „Să fi mai bun ca Georgică”, „Să fi mai cuminte ca Petrişor”, „Să mănânci mai frumos ca Ştefan”, „Să înveţi mai bine ca Matei”, „Să ai note mai mari ca Valentin”…să, să, să… Apoi să ai o prietenă mai frumoasă ca Liviu sau, – de ce nu? – să ai prietena lui Liviu. Să ai cea mai tare maşină din cartier, să ai cele mai multe maşini, să ai vila cu cele mai multe etaje sau turnuleţe, să câştigi cei mai mulţi bani. Să ai cel mai tare blog. Ceva în toate acestea nu este în regulă…
Ne raportăm la cine? Le Georgică, Petrişor şi Costel? De ce? Că aşa a zis mama, tata, că aşa ne-am obişnuit să ne raportăm, să ne comparăm, să ne!?

Cred că avem nevoie de 5 minute de sinceritate  ci nu de 15 minute de celebritate. Avem nevoie de puţină linişte şi… luciditate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vXrTykyHMtc]

Nu sunt supărat, doar am o poftă sănătoasă să înjur, să mi-o bag şi să mi-o scot şi să mi-o bag din nou. Nu ştiu de ce. Sau ştiu şi nu vreau să spun. Uneori lucrurile spuse nu mai sună la fel ca gândurile nerostite, uneori cuvintele nu au sensul pe care-l auzim, albul meu nu este alb şi nu este albul tău… „Mai alb ca albul” sau mai dobitoc ca toate reclamele la toţi detergenţii.
Şi în astfel de momente mai trec pe la Anna, pe la Flavius, pe la prieteni mai mult sau mai puţin virtuali, caut ceva fără să ştiu ce caut şi uneori găsesc ceva ce credeam că s-a pierdut de mult…
În seara aceasta am citit verzi şi uscate, am ales prin grămada de bobi şi am nimerit la Moretta. Am băut o cană de ceai şi am fumat 2-3 ţigări, dar n-am mai înjurat. 🙂
Am vizitat-o de noapte bună pe Odette – cum îi place să-şi spună – şi m-am bucurat de tablourile ei. Există şi altceva decât veşnica competiţie sau lumea zgomotoasă de pe stradă, din presă, de la televizor sau de pe monitor.

Să-mi spună cineva o poveste…

http://www.myspace.com/odette28
http://www.myspace.com/odette28

castana fierbinte

Cu mâna cui se scoate castana fierbinte numită M.A.I.? Al treilea câştigător „fericit” scos din mânecă de P.S.D. în fragila guvernare de o lună este Dan Nica. Rămâne ceaţa demisiei lui Liviu Dragnea şi sindromul Gorbunov care torpilează nu doar P.S.D.-ul, nu doar Guvernul Boc ci tot sistemul juridic din România. Dacă mai adăugăm şi castana mitralierelor lipsă, avem radiografia exactă a competenţei şi intereselor evidente şi mai ascunse ale coruptei clase politice. S-a cam amestecat varza călită cu ciorba de fasole şi în final dacă banii n-au miros, acum putem constata că nici infractorii culoare. Politică.
M-am cam speriat când ieri la un post de televiziune, stimabilul domn Meleşcanu ne-a liniştit afirmând cu zâmbetul pe buze că el şi-a cumpărat o armă pentru auto-apărare de multă vreme. Dacă asta este direcţia în care mergem, să oprească cineva lumea, vreau să cobor!

Surle, trâmbiţe şi tot tacâmul şi la Kiev şi la Bucureşti. Decizia de ieri de la Haga a venit ca un balon salvator pentru Guvern, dar este doar încă un balon de săpun. Nu ştiu câţi calcani, pescăruşi, litri de apă sărată şi tot mai poluată am câştigat, cum nu se ştie exact nici mărimea zăcămintelor de gaz şi petrol, cifrele vehiculate fiind doar estimative. Să nu uităm nici faptul, că acest zăcământ va trebuii dat spre exploatare şi Statul Român are o istorie păguboasă în ceea ce priveşte darea spre exploatare a zăcămintelor naturale de care a dispus. Beţia cu apă rece este rezultatul găluştelor înghiţite din zbor şi ne-mestecate.
Ce cred că am câştigat este stingerea unui conflict mocnit de peste patruzeci de ani şi şansa de a normaliza relaţia cu unul din vecinii noştri importanţi.

Eurovision-ul. S-a respectat tradiţia şi iar a câştigat cine trebuia să câştige. Jenant doar pentru noi, tâmpiţii din public, moculeştii şi partoşii nu se dezmint niciodată. Anul acesta i-a venit rândul tot mai penibilului Duţă şi a unei piese sub-mediocre. Dacă cineva reuşeşte să-mi fredoneze piesa la 20 de minute după ce a ascultat 30 de secunde din ea, îi fac cinste cu un cico.

Realitatea la nivelul macadamului este alta.

Încă o vizită scurtă acasă la Braşov. M-am simţit ca un turist idiot şi rătăcit cu aparatul foto atârnat de gât. Lipsa zăpezii a gonit şi ultimii turişti veritabili, oraşul părea mai pustiu şi mai încremenit. Pistolarii invizibili nu sunt atracţie turistică nici pentru cei mai extravaganţi vânători de vampiri. Criza crizează inevitabil cetăţeanul obişnuit şi chiar şi în spatele zâmbetelor politicoase se întrezăreşte o umbră de teamă.
Cu toate acestea Braşovul rămâne…Braşov.  🙂

09-02-01_103209-02-01_104309-02-02_094809-02-03_090509-02-02_093809-02-03_088909-02-03_089409-02-02_095009-02-03_091709-02-03_092009-02-03_093009-02-03_092809-02-03_0932

Un tramvai numit Marleen

Între două rafale de vânt câţiva stropi de ploaie obosiţi îşi şterg obrazul de geamul murdar al tramvaiului. Lumină chioară, lume pestriţă, feţe obosite într-o seară zgribulită şi împroşcată cu noroi. Caut cu disperare să-mi fixez privirea pe ceva, pe altceva. N-am noroc, în seara asta nu văd nici o fesă bombată, nici o aluniţă deocheată sau măcar un toc de cizmă mai ascuţit. Mă pierd în gol, mă scufund în incertitudinea gândurilor neliniştite, în tulburiul necunoscutului şi în ceaţa ce şi-a lăsat parfumul peste mine. Sunt aici, dar nu şi prezent. Timpul parcă se aruncă în faţa roţilor de oţel şi în confuzia creată nu mai există nici trecut, nici viitor. Prezentul plumburiu mă ameţeşte. Ne amăgeşte?
Cu o staţie-două mai încolo urcă un băieţaş brunet cu un acordeon agăţat de el, priveşte-n jur neîncrezător şi îşi începe recitalul. „Minunat!” – mă gândesc şi mă dojenesc că mi-am lăsat mp3 playerul acasă. Prestaţia nu este tocmai jalnică chiar dacă muzica ţipă puţin prea tare în vagonul transformat ad-hoc într-o cutie de rezonanţă. Băiatul ajunge lângă un grup de trei cetăţeni, uşor mototoliţi de ceva alcool şi cu aer şi aere de şoareci de birou, funcţionari de bancă sau agenţi imobiliari, băieţi cu pantaloni călcaţi mai la dungă, cu cămaşa mai curată la guler, cu portofelul mai subţire, dar cu Master plastic în el. Ştiţi voi! Cu toate că mă străduiesc să nu-i aud, frânturi din discuţia lor mă zgârie pe urechi, vorbesc tare, cu superioritate despre muzică şi rezonanţă, teoretizează sunetul şi ce este în substratul sunetului. Îmi amintesc de un alt timp, un alt oraş şi o altă situaţie în care cu un prieten tot după prea multe beri, prăbuşiţi sub norii de fum, am ajuns de la o discuţie despre Jazz la fizică şi de la artă la matematică, tot o artă, dar… În fine!
Acordeonistul a ajuns în dreptul grupului de băieţi şi unul din ei i-a întins o hârtie de un leu. Altul, cu strălucire dubioasă-n privire, s-a întors spre trubadurul ambulant şi l-a întrebat: „da’ pe aia, Lili Marleen, o ştii?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GtPBv0KEQNc]

Băiatul a interpretat „ceva” cu iz de Dietrich, cu parfum de mahala şi aromă de odinioară. Trecem prin dreptul blocurilor colorate ţipător, acum înăbuşite-n beznă, încremenite şi ele parcă dintr-un alt timp şi uitate de izbelişte odată la patru ani… Gaşca îşi continuă discuţia, omul cu comanda strâmbă din nas nemulţumit, dar îi întinde băiatului o bancnotă de cinci lei, altul încă una de un leu. Vreau să mă scobesc şi eu de portofel, să scot ceva mărunţiş, moment în care observ un alt tip solid care urmăreşte toată faza zâmbitor, sprijinit de-o bară cu doi-trei metri mai încolo: giacă de piele neagră, blugi suspect de curaţi, pantofi strălucitori şi o burtă supradimensionată. Băiatul cu acordeonul trece prin faţa mea, miroase a canal şi fum, are degete lungi şi negre, pare şi mai subţire cu acordeonul vechi şi mare atârnat pe piept. Ajuns ceva mai în colo la un alt grup de călători se opreşte din mers şi ridică tonul la cântat. Umflatul cu geaca de piele se pune şi el în mişcare, se înfige-n capătul tramvaiului şi nu-şi ia ochii de pe băiat.  Îmi cade fisa, el e tartorul.
Se termină rondul muzical, băiatul ajunge la şefu’ din spatele vagonului şi-i dă toată încasările. Poate totuşi se va alege şi el cu o franzelă şi două felii de parizer… Poate.
Şi realizez că indiferent ce pantofi purtăm, nu contează câţi giga are iPodul atârnat de gât, nici ce etichetă are geaca de pe noi sau câte carduri avem în buzunar, toţi avem un pufos vigilent, un pretins înger păzitor, un ochi care ne urmăreşte şi ne…taxează. Sună aiurea,  ştiu, dar gândul acesta s-a înfipt ca un ac otrăvit în subconştientul meu, m-a trezit din amorţeală şi m-a făcut să zic: „băgami-aş p****la!”
Uite, uneori nici eu n-am nimic de spus şi nu-mi iese nimic inteligent pe gură… Şi-am promis să nu mai înjur!

Gări, trenuri, macarale

Am fost la Braşov, o incursiune scurtă într-un oraş ajuns strâmt şi aglomerat, am avut parte de birocraţie şi blocaje în trafic, câteva ore în compania câtorva prieteni şi de mult timp pierdut cu aşteptările din gară… Nu înţeleg cum şi un Inter City parcurge cei 166 de km uneori în mai mult de trei ore… Noile trenuri de navetişti cu care se mândreşte SNTFC sunt absolut incomode şi neadecvate distanţelor lungi… Dar ce funcţionează bine, care sunt lucrurile făcute cu cap şi suflet la noi?

Peroane împletecite. Bănci, picioare grăbite, străini şi o cafea cu 2-3 ţigări pufăite cu sete şi la repezeală. Gările sunt capcane. Intrii în ele şi nu ştii niciodată când şi unde vei ieşii… Trenurile au mirosul lor, un amestec de parfum şi praf, de fier şi mătase. Uşi care se deschid, ţipătul şinelor, colidoare către lumi paralele.

Macarale…

001002003004

Continuă scandalul interceptării şi stocării datelor din comunicare. Nu doar la noi, ci în toată Europa. Noi iar ne-am grăbit să adoptăm ceva ce o parte din celelalte ţări Europene contestă. La fel cum ne-am grăbit şi cu paşapoartele cu cip: suntem primii. Pupatu-n dos nu e mereu o strategie rodnică, uneori am impresia că ne place statutul de slugi, de căpşunari, de rude sărace…cetăţeni second hand.

Subiectul de ieri nu este epuizat şi cred că merită să-l discutăm la modul serios. Avem responsabilităţi şi este timpul să ni le asumăm… Am o filmare, vă voi spune despre ce este vorba şi mai am una-alta să vă povestesc… timp să fie!