Air – Love 2

Ieri povesteam de Phoenix şi notam că sub anumite aspecte amintesc de colegii lor Electro din Air, trupă care pe 11 februarie 2010 concertează la Bucureşti în Sala Polivalentă.
În dimineaţa asta săpam în mormanul albumelor lansate anul acesta, număram discurile, am ajuns la 326 (şi n-am terminat 😛 ), căutam despre ce să mai scriu, ceva nu foarte zgomotos având în vedere sărbătorile şi clişeul împământenit „să fim buni, blânzi” şi… parfumaţi. Răspunsul plutea-n aer: Air.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0ulxUG8w2VU&feature=related]

„Love 2” nu este cel mai reuşit album al lor, parcă nu mai are aceeaşi vibraţie, acea strălucire (magică) care m-a fascinat pe „Moon Safari”, un clasic Chillout, prezent şi în lista „1001 Albums You Must Hear Before You Die” (1001 albume pe care trebuie să le ai înainte să mori).
Eram într-un băruleţ peste drum de Biserica Neagră când am ascultat prima oară acel disc şi s-a lipit de mine ca musca de benzile cu ceară. Albumul lansat în 1998 are un aer Retro, un puls chill amestecat cu un strop de Jazz, amintiri şi arome de şansonetă, un covor de sunete moale şi pufos, un disc care degajă seninătate. „La Femme d’Argent”, „Sexy Boy”, „All I Need”, „Kelly Watch the Stars!”, „Remember” sau „You Make It Easy” sunt toate piese de reper şi rezistenţă ale genului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=etKAzG6UXhI&feature=related]

Air este un nume comun, un artist japonez, Kurumatani Koji foloseşte acelaşi nume şi în 1971 s-a înfiinţat şi un trio de Jazz sub acest nume (activi până la începutul anilor ’80). Duo-ul francez format din Nicolas Godin şi Jean-Benoît Dunckel şi-a început activitatea în 1995 şi au fost catalogaţi drept muzică Electronică pe linia Jean Michel Jarre/Vangelis, dar şi cu influenţe Psihedelice din zona Pink Floyd, Tangerine Dream.
După EP-ul de debut din 1997 „Premiers Symptômes” a urmat albumul „Moon Safari”, cel mai aclamat şi de succes produs al trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YkgfmWfJ11s&feature=related]

„The Virgin Suicides” este lansat în 2000, urmate de „10 000 Hz Legend” (2001), „Talkie Walkie” (2004) şi „Pocket Symphony” (2007). Stilul formaţiei nu suferă modificări, se menţin în zona relaxantă, Chill, oscilează cu seninătate între electronica minimalistă şi infuziile de Jazz şi note Indie. „The Virgin Suicides” este coloană sonoră pentru film şi Air au această calitate, muzica lor se pretează pentru creare de atmosferă, pentru trip şi mai puţin pentru „bâţâială” şi cluburi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9vy3LFacZD8&feature=PlayList&p=8F89330E498618F5&playnext=1&playnext_from=PL&index=31]

Cele 12 piese noi ce compun albumul „Love 2” se menţin în aceeaşi zonă Chill, Electro minimalist, aerisit, cu nuanţe Pop şi intervenţii Jazz, mici coloraturi Indie, într-un coctail armonios şi… relaxant. Relaxant este cuvântul care descrie cel mai corect muzica celor din Air. Şi-au păstrat sunetul Retro, căldura tranzistorelor, lejeritatea şi cursivitatea, şarmul simplismului cu care construiesc emoţii din sunete. Elementele Synth Pop minimale se împacă cu Psihedelicul, Jazz-ul şi Indie-ul, se contopesc şi te înconjoară cu tandreţe.  Are şi piese mai pretenţioase, subtile, are şi piese uşoare şi sunt şi compoziţii care amestecă toate ingredientele din arsenalul formaţiei. Fac ce ştiu să facă: atmosferă şi n-au dat-o pe Trance, House sau Dubstep, au rămas… a(i)erieni. 🙂 „Love 2” nu aduce nimic nou, nu revoluţionează stilul şi nici măcar faţă de ei înşişi nu iese din tipare, este „doar” încă un disc plăcut, dar uneori acest „doar” este fix ce ne lipseşte, de ceea ce avem nevoie în anumite momente.

Să fiţi iubiţi!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=n2X74pQ6Dqg]

Phoenix – Wolfgang Amadeus Phoenix

Care este diferenţa dintre formaţia de la Timişoara şi cea din suburbia Versailles? O nominalizare  Grammy.
Sunt curios ce spune Nicu Covaci despre francezi şi în eventualitatea unui proces pentru nume, cine ar câştiga, pierde? Cred că ştim răspunsul toţi…
Dacă trupa de pe malurile râului Bega şi-a început cariera în 1962, francezii au pornit la drum abia în 2000 cu un remix al piesei „Kelly Watch the Stars” al compatrioţilor Air.
Trupa este compusă dintr-o gaşcă de prieteni din copilărie: Thomas Mars – voce, Deck D’Arcy – bas, Christian Mazzalai – chitară şi Laurent Brancowitz chitară, lor li s-au alăturat Thomas Hedlund – tobe şi Robin Coudert – clape.
Dacă Vest-ul nu s-a arătat deloc interesat de experimentele Rock ale bănăţenilor, media şi publicul s-a arătat mult mai prietenos vis a vis de prestaţia francezilor.
„Wolfgang Amadeus Phonix” lansat în data de 25 mai anul acesta, este al 4-lea produs de studio al formaţiei după „Untitled” (2000), „Alphabetical” (2004) şi „It’s Never Been Like That” (2006) şi un disc imprimat live în 2005: „Live! Thirty Days Ago”.
Muzica lor este un Rock Alternative (Indie), nu foarte Rock, dar foarte “radio friendly”, aerisit, colorat, cu tonalităţi interesante, persistă o oarecare paralelă cu amintiţii Air, dar sunt pe un segment mult mai tradiţional şi mai puţin electronic. Dacă depăşim reţinerea provocată de nume, excludem din „peisaj” paralela cu trupa lui Covaci, Phoenix sună chiar inedit, diferit de marea – şi tot mai agasanta – masă Indie americană şi britanică. Francezii au o altă coloratură, muzica lor este realmente plăcută şi proaspătă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4BJDNw7o6so&channel=welovephoenix]

Trupa în mod evident beneficiază şi de un management impecabil şi de o susţinere masivă. Pentru promovarea noului album au apărut la Saturday Night Live, Jimmy Kimmel Live!, Late Night with Jimmy Fallon, The Late Late Show with Craig Ferguson, The Late Show with David Letterman şi The Tonight Show with Conan O’Brien.
Piesa „1901″ a fost folosită la trailer-ul filmului „New York, I Love You” şi la reclama pentru Cadillac SRX de anul viitor. „Lisztomania” a fost folosită la trailer-ul pentru „Where The Wild Things Are” şi-n alte două seriale: „Cougar Town” şi „Entourage” iar „Love Like a Sunset” a fost inclusă în coloana sonoră a unuia din noile episoade din „CSI: Crime Scene Investigation”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RulP4OXxFbM&feature=related]

Cu o astfel de promovare – aş spune agresivă – nu a venit ca o surpriză nominalizarea formaţiei pentru premiul Grammy la secţiunea cel mai bun album Alternativ, nu ne miră poziţiile fruntaşe pe care le ocupă trupa în majoritatea clasamentelor de la final de an: locul 1 în The A.V. Club, locul 3 în Rolling Stone, locul 5 în Time şi locul 8 în clasamentul anual Pitchfork. După „An english man in New York” le-a venit şi rândul parizienilor să cucerească America şi este oarecum amuzant şi plăcut că francezii reuşesc să-i bată pe teren propriu pe americani. Probabil vor cucerii mult mai greu sau deloc Anglia, dar asta-i deja altă lume, altă poveste! Albumul a primit numai critici şi recenzii pozitive şi de data aceasta trebuie să admit că în mare măsură justificate. Cum am spune noi – şi asta cu o oarecare amărăciune şi vis a vis de Phoenix-ul nostru, dar nu numai – norocul şi-l mai face şi omul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=k8c3CUNKQ2Q&feature=related]

Discul pleacă de la piesa cu titlul parcă prea pretenţios „Lisztomania”. Clasica temă este înmuiată rapid, amprenta Phoenix este evidentă, un mulaj armonios de Indie cu acea aromă armonică pe care o cunosc de la Air. Trupa nu se complică, temele sunt minimaliste şi aerisite, cu toate acestea creează spaţii, au atmosferă, un şarm care te vrăjeşte cumva pe nesimţite.
„1901” bârâie plăcut, puţi Electro minimalist, lejeritate Indie, un puls antrenant şi câteva armonii care apar şi dispar la momentul potrivit. Nu e mare lucru, dar exact aceste lucruri aparent atât de simplu sunt cele mai dificil de nimerit şi Phoenix au o naturaleţe dezarmantă în tot ceea ce fac.
„Fences” începe mai misterios, are un puls Disco apoi tonul alunecă într-o zonă Indie ca-n final să amestece elementele şi totul să plutească armonios în jur ca într-un dans. Rămâne undeva umbra Air, dar Phoenix o ambalează şi ne-o serveşte diferit, chitara şi basul remodelează abordarea şi-i conferă altă coloratură.
„Love Like A Sunset” cu cele peste 7 minute ale ei este o călătorie, un experiment de sunete împletit într-o piesă perfectă pentru coloana sonoră a unui film sau o audiţie relaxată cu privirea pierdută pe fereastră. Clapele amintesc de ploaie, apoi se îngroaşă zgomotele şi vântul prevesteşte furtuna, muzica devine un peisaj şi-n mijlocul ei ne trezim noi, eventual într-un apus. Este un moment inedit şi colorat, un experiment bine plasat şi reuşit ce invocă puţin psihedelicul anilor ’70 într-o compoziţie cu amprente moderne, dar ambalată tot în sunete tradiţionale. Frumos şi convingător, simplu şi viu, bine structurat.
„Lasso” revine în zona mai degajată, mai uşoară, dacă Indie-ul britanic este impregnat de acel sictir caracteristic, francezii au o lejeritate demnă de invidiat. Muzica pare o tatonare, o joacă, un dans de curtoazie, o adulmecare de parfum. 🙂
În „Rome” repetă formulele funcţionale, dar o fac candid, jonglează elegant între găselniţele minimaliste Electro şi acordurile joviale Indie, Phoenix nu produc o muzică veselă ci transmit fericire. Este o „chestie” rară, aproape exclusivistă.
„Countdown (Sick For the Big Sun)” mi-a amintit puţin de dEUS, belgienii au şi ei momentele lor mai însorite, mai relaxate şi mai puţin experimentale, influenţa lor este la îndemână şi firească.
„Girlfriend” pulsează şi pluteşte simultan, muzica pare o călătorie privită pe geamul unui tren, are ritm şi aceea căldură pe care o degajă cu blândeţe.
„Armistice” revine la tonul şi abordarea din „Lisztmania” şi astfel discul devine rotund, se închide un cerc, se termină călătoria întorcându-ne la punctul de plecare, dar suntem mai câştigaţi şi ni s-a lipit un zâmbet de faţă. Chiar şi tonul mai melancolic are o altă strălucire în abordarea francezilor, nu există nicio apăsare, nicio constrângere, totul curge cu seninătate.
Miroase a big time, big money şi Grammy.

Totuşi mă sâcâie o întrebare: ei cum pot şi noi niciodată nu?

Şi dacă am tot pomenit de Air, pe 11 februarie 2010 concertează la Sala Polivalentă. Criză, recesiune, da’ vine un an (şi) mai plin de concerte. Sărbători Fericite! 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mhwufCg7THM]

Ian Brown – My Way

The Stone Roses sunt practic principalii responsabili pentru generaţia NME. Unii îi „învinovăţesc” şi pentru resurecţia Pop-ului britanic şi cu siguranţă multe nume ca The Verve, Oasis, Kasabian, The Charlatans sau Coldplay n-ar exista fără ei sau ar fi cântat cu totul altceva.
Trupa s-a înfiinţat în 1984 şi ca influenţe principale i-au desemnat pe Sex Pistols, The Clash şi Sonic Youth.
Albumul de debut, auto-intitulat apare în 1989 şi a fost un mare succes. Geffen le oferă un avans de 2 milioane de Lire pentru următorul material, urmează o tevatură legală cu casa de discuri independentă cu care aveau deja contract, dar cel mai mare se dovedeşte şi cel mai puternic şi de această dată şi discul numărul doi, „Second Coming” apare în 1993.
Însă apar şi tensiunile şi în 1996 formaţia se desfiinţează.
Chitaristul John Squire are o activitate intensă şi ulterior, activează cu trupa Seahorses şi scoate 2 albume solo. Basistul Gary “Mani” Mounfield mai apare din când în când însă despre bateristul Alan “Reni” Wren nu se ştie mai nimic. Cea mai de succes carieră însă o are carismaticul solist al formaţiei: Ian Brown.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jaAdbozh1xs&feature=related]

Dacă The Stone Roses intră cu certitudine în categoria formaţiilor cult, Brown este cu siguranţă o legendă şi un model pentru majoritatea soliştilor britanici de la Liam Gallagher până la Tim Burgess.
Albumele sale post-Roses au influenţat în mare măsură scena britanică. A debutat cu „Unfinished  Monkey Business” în 1998, urmate de „Golden Greatest” (1999), „Music of Spheres” (2001), „Solarized” (2004), „The World Is Yours” (2007) şi anul acesta a fost lansat „My Way”. Între acestea se mai intercalează un disc remix excepţional: „Remixes of the Spheres” în 2002.

Să nu judeci cartea după copertă, spune vorba. Când am văzut coperta noului album Ian Brown, am zâmbit. Rar vezi o grafică mai nefericită. Apoi am citit că Brown, mare fan Punk şi Sex Pistols a declarat că acest material a fost inspirat de Thriller-ul lui Michael Jackson şi Brown a spus că au masterizat materialul pe 25 iunie, ziua în care Jackson a murit. Am trecut şi peste asta, dar inevitabil gândul m-a dus la Chris Cornell şi discul său „Scream”.
Apoi am citit că piesa considerată de rezistenţă şi lansată şi ca single de promovare a albumului, „Stellify” iniţial a fost scrisă pentru Rihanna, dar i-a plăcut atât de mult lui Brown încât şi-a dorit-o pentru propriul său disc.
Toate acestea puse cap la cap m-au făcut să mă apropriu de noul Brown cu oarecare temeri.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wsct546pCBE]

„Stellify” este un Pop song, sau cum spune Brown, un love song. Are un groove modern, un strop de Funky, o temă simplist minimalistă, aminteşte de anterioare teme Brown, dar nu are aceea magie care te curentează din prima la acele piese. E o construcţie caracteristică pentru Brown, la a doua, a treia ascultare devine chiar plăcută, secţia de suflători trezeşte amintiri de anii ’60 şi introdusă în abordarea modernă creează o atmosferă interesantă, dar per ansamblu, toată piesa este cam subţire, lipsită de geniu.
„Crowing Of the Poor” revine la tonurile mai grave ale albumului anterior, la linia mai politică abordată de Brown. Muzica este un amestec bizar de sunete şi ritmuri, armonii minimaliste şi percuţii stranii, este definitiv Brown într-un ambalaj futurist, rece, uşor mecanic.
„Just Like You” este anunţat ca a doua piesă desemnată pentru a fi lansată şi sub formatul de single. Ritmul este din nou mai de discotecă, oscilează între abordarea Indie/Alternativ şi un Funk amestecat cu cerinţele cluburilor actuale, totul este la locul lui şi combinaţia funcţionează, dar nu impresionează.
Celebra piesă „In the Year 2525” al cuplului Zager and Evans, scrisă despre cum tehnologia creată de om o să-l distrugă pe acesta, este un cover corect în interpretarea lui Brown, dar n-a adus nimic nou faţă de originalul scris în 1969.
De aici în-colo însă discul devine ceva mai Brown, un Brown ceva mai electronic, mai minimalist şi mai rece, dar interesant, oscilant şi minimalist.
„Always Remember Me” este o piesă simpluţă, orchestrată cu rafinament şi gust, are feelingul care parcă lipseşte din „Stellify”, elementele tradiţionale se împletesc în mod firesc cu inserturile moderne, experimentalismul Indie se împacă cu stropul de Trance/Chill Out şi rezultatul este o piesă plăcută.
„Vanity Kills” continuă experimentul de încrucişare de timpuri şi abordări diferite, minimalismul, orchestraţia spaţioasă, răceala îşi găsesc drumul prin urechi la suflet. Nu este nimic revoluţionar, nu este nimic extravagant, dar are atmosferă, funcţionează perfect.
„For The Glory” rămâne în aceeaşi zonă uşor amorţită, rece, puţin tristă, vocea lui Brown este înconjurată de electronica rece, minimalistă, clapele sună ca vântul şi muzica aminteşte de coloane sonore pentru filme.
„Marathon Man” are mai mult ritm şi este un New Wave de anii ’80, un Synth Pop ambalat în tonalităţi mai moderne, aminteşte inevitabil de Depeche Mode, sună ciudat de la Brown, admit, dar pare o chestie trandy, astfel de construcţii am auzit tot mai des în ultima vreme.
„Own Brain” merge pe aceeaşi linie, o temă minimalistă, tot de anii ’80, colorată de sunete mai moderne, de o abordare Disco, un Disco de la începutul deceniului…
„Laugh Now” ambalează vocea caracteristică a lui Brown într-o construcţie sonoră electrică, bizară, cu fraze de sintetizatoare date invers, pe un ritm mecanic şi cu acelaşi minimalism rece. Micile ruperi salvează din sentimentul apăsat şi monoton, însă parcă Brown a pierdut uşor direcţie, se caută într-o lume care nu sunt convins că este chiar a lui.
„By All Means Necessary” aminteşte de „vechiul” Brown, are tensiune, are o vibraţie credibilă, transpunerea sonorităţilor tradiţionale într-un făgaş mai electric aici funcţionează din nou, lucrurile au sens, crescendoul este eficient, groove-ul caracteristic multor piese semnate de Brown are farmec, temele bizare, minimaliste se suprapun şi se completează, însă piesa parcă nu are finalitate, se termină înainte să ajungă undeva.
„So High” închide discul într-un ton ce aminteşte de The Beatles… în traducerea celor din Oasis. Este un moment plăcut, o piesă relaxantă, ne face cu mâna…

Nu ştiu ce speră Brown de la acest disc. Dacă vrea să cucerească cluburile, nu cred că a nimerit-o. Este prea Retro, prea lent, prea… linear. Tot discul mi-a lăsat impresia că este un fel de „Remixes of the Spheres” aplicat direct albumului, însă dacă acel material a fost genial şi fiindcă piesele de bază au fost geniale, aici materia primă şchiopătează în mare parte, este parcă prea puţin. Brown se caută pe sine într-o lume sintetică, artificială, rece şi cum spuneam, nu ştiu dacă este locul lui aici. Fanii lui cu siguranţă vor asculta şi acest material, dar nu cred că va cucerii un public mai larg. Dar cine ştie? M-am mai înşelat şi cu alte produse.
Îmi place mult Brown, mi-a plăcut mult The Stone Roses şi am să ascult materiale din urmă. Acest disc e bun dacă ai treabă prin casă şi vrei ceva să meargă-n fundal… Da, e cam o coloană sonoră pentru un film cu o zi obişnuită din viaţa noastră. O zi de iarnă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wUBTy_8jO1s&feature=related]

The Big Pink – A Brief History Of Love

Pe The Big Pink îi laudă toată lumea. Şi NME, dar şi cei de la Pitchfork de al căror părere merită de cele mai multe ori să ţii seama. Conform proverbului, mereu m-am ferit de fructele pomului lăudat, totuşi am făcut o încercare cu acest grup britanic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LiHVNfrstnc]

Duo-ul este format din Robbie Furze şi Milo Cordell, colaborarea începe în 2007 şi în octombrie 2008 este lansat şi primul vinil 7” „Too Young to Love”, disc auto-produs.
În februarie 2009 semnează pentru 4AD, o casă de discuri independentă cu greutate din Anglia înfiinţată-n 1979 şi având sub oblăduire nume ca: Camera Obscura, TV on the Radio, Blonde Redhead, Bon Iver, The Breeders şi Scott Walker.
The Big Pink sunt etichetaţi de la Indie Rock trecând prin Electro Rock până la Noise Pop şi Rock Alternativ. 14 septembrie 2009 aduce albumul de debut: „A Brief History of Love” şi 11 piese ce tratează cel mai profund şi cel mai comun sentiment uman, iubirea. Premisă bună – zic eu – pentru un disc modern, uşor electronic, zgomotos, experimental, Alternativ şi Rock, foarte britanic – atât cât percep eu ce înseamnă britanic. The Big Pink sună ca un Best Of British Indie/Alternativ – whatever! – dar nu sunt convins că este un Very Best. Doar ca exemplu, „The Eraser”-ul lui Thom Yorke (Radiohead) de care am mai pomenit zilele acestea nu doar că este mult mai digerabil, dar sună şi mult mai futurist, avangardist. La The Big Pink îmi este greu să decid dacă disonanţele, zgomotul, acoperă muzica sau dacă fără acel strat de zgomot şi sunet confuz, ce este dedesubt, este subţire şi comun.

„Crystal Visions” deschide cu note misterioase materialul, sunetele se aşează încet, basul conferă un puls solid, chitara şi fărâmele de voci plutesc difuz până ce piese îşi găseşte cadenţa. Chitara are un sunet murdar, vocea urmează tradiţia Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi Richard Ashcroft (The Verve), este singura care se aude curat, de care ne putem agăţa. Mi-am amintit de Tascam, mini-studio-urile portabile cu înregistrare pe patru piste pe casetă, „sculă” cu care la începutul anilor ’90 ne chinuiam să realizăm imprimări curate, profesionale. Acum lucrurile funcţionează fix invers, este trandy să suni murdar, chinuit, a garaj şi pentru asta – paradoxal – se folosesc scule high-tec, producători de fiţe, se cheltuiesc bani grei. The Big Pink sună contorsionat, zgomotos şi difuz, muzica uneori se pierde sub sunete. Şi dacă tot am pomenit de producţie, băieţii s-au auto-produs şi imprimările au fost efectuate în faimosul Electric Lady construit de Hendrix şi John Storyk la New York în 1970 şi folosit de-a lungul timpului de nume sonore ca: David Bowie, The Clash, Led Zeppelin, AC/DC, Muse, Frank Zappa, The Rolling Stones, Interpol, Rancind şi mulţi alţii.
„Too Young to Love” rămâne în aceeaşi zonă şi tonalitate, sincer, puţin obositoare, este un experiment difuz, ritmurile minimaliste sunt îngropate sub mormanul de sunete, armoniile sunt sfâşiate de sunetul zgomotos, zgârietor, uneori totul lasă o impresie de haos premeditat şi de amestec de teme diferite aruncate la grămadă.
„Dominos” este prima piesă mai aşezată, refrenul simplu este şi eficient (These girls falls like dominos), se lipeşte instantaneu, toba se aude mai clar, conferă o stabilitate confortabilă, momentele distorsionate, zgomotoase sunt intercalate de pasaje mai minimaliste şi curate, ba de chitară, ba de clape, dar astfel este întreruptă monotonia apăsătoare de eteric-haotic, senzaţia oarecum dominantă şi – se pare – marcantă a trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OGnNlQ-KNv4]

„Love in Vain” este aproape o baladă acustică, mi-a amintit de Muse, de ultimul lor material, are ceva din clasicismul salvat şi transferat în modernismul minimalist, întunecat.
„At War with the Sun” continuă călătoria în zona calmă, mai aşezată, este ca şi cum o piesă Blondie ar fi ajuns pe mâna celor din Blur. Melodiile confortabile sunt în continuare acoperite cu zgomote dubioase, distorsiuni şi disonanţe însă rămân suficiente elemente de care ne (mai) putem agăţa.
„Velvet” începe foarte electronic, minimalist, este neaşteptat de curat, aşezat şi minimalist tot, lucrurile au sens, chiar şi când reapar zgomotele, aici ele se încadrează în armonii, sunt aşezate la locul lor şi se integrează în construcţie. „Velvet” sună comercial, dar într-un sens pozitiv, comercial cum Radiohead pot fi percepuţi în anumite momente comerciali.
„Golden Pendulum” amestecă abordarea Electro cu touch-ul Indie, rămâne o oarecare paralelă Radiohead, ritmul mecanic este schizofrenic şi formula răsturnată, total anti-dansantă, zgomotele încet-încet umple spaţiul şi parcă din nou se pierde sensul. Sau nu consum eu substanţele adecvate. Mi s-a mai spus asta.
„Frisk” este Rock, puteau face Placebo pe „Battle for the Sun” aşa ceva, putea fi un „anthem” veritabil, însă „coiul” piesei se pierde (din nou) sub mixajul confuz/difuz, sunetul este estompat în loc să lovească direct în faţă. Mie îmi plac experimentele, îmi plac disonanţele, lucrurile zgomotoase, dar parcă The Big Pink forţează nota şi uneori şi lucrurile bune le îngroapă, le sufocă sub aceste aglomeraţii de zgomote şi distorsiuni. Revoluţiile nu vin la comandă, ele tre’ să se nască firesc, impulsiv. În cazul The Big Pink am senzaţia că lucrurile sunt meşteşugite, de multe ori doar pozează-n revoluţionari, sub mormanul de „murdării” ascund un gol, o aliniere de teme şi clişee Indie, faze şi fraze mestecate şi re-amestecate.
„A Brief History of Love” are avantajul vocii lui Joanne Robertson care completează armonios tema cu intervenţiile ei plutitoare şi beneficiază şi de contribuţia lui Daniel O’Sullivan, o altă faţă a scenei Art Rock, membru în trupa Guapo. Din această colaborare a rezultat o piesă mai aerisită, lirică, uşor electro, uşor Space şi Art Rock, un moment mai puţin tensionat şi zgomotos, mai aşezat şi relaxant.
„Tonight” se întoarce spre momentul anterior, la tonalitatea din piesa „Frisk”, însă abordarea Rock este înlocuită cu un sound electro-New Wave de anii ’80, cu o melodie Pop-Disco oarecum inedită în contextul materialului, poate chiar forţată şi ne la locul ei. Dacă n-ar persista stratul de zgomote, piesa prin anii ’80 cu siguranţă cucerea discotecile, aşa… nu prea ştiu ce poţi face cu ea, dar poate există un val Retro şi de revelion ne vom bâţâii cu dezinvoltură pe ea. E o lume bizară omule!
„Countbackwards from Ten” închide discul în abordare mai tradiţională, mai relaxată, umbros britanică, are gust de ceaţă, stropi de ploaie, melancolie şi privirea pierdută-n orizont. Băieţii parcă-şi lasă o portiţă deschisă, piesa mi-a amintit de o altă gaşcă britanică remarcabilă, The Stone Roses şi de solistul lor, Ian Brown care ne-a bucurat cu 6 albume solo de excepţie, ultimul, „My Way”, lansat tot anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OA3twi3iSNQ]

„A Brief History of Love” este albumul de debut al celor din The Big Pink, se spune că esenţial în cariera unei formaţii, al unui artist, este discul numărul doi, atunci se vede dacă eventualul succes anterior a fost o întâmplare, a fost de conjunctură sau dacă artistul chiar are acel „ceva”, are valoare. Dacă The Big Pink ajung şi la al 3-lea, al 4-lea album, rămâne de văzut. Ceva-ceva este-n acest material, dar deocamdată – mie cel puţin – îmi sună a remiză.
Ştiu, am vorbit iar în termeni cam tehnici despre un material care pleca de la o premisă emoţională. Nu suntem la fel, nu iubim la fel şi – din fericire – nu ne exprimăm la fel, nu rezonăm la fel la diferitele impulsuri. Poate i-am analizat prea critic şi pe The Big Pink şi poate că peste 3-4 luni sau un an am să-mi revizuiesc opinia. Nici eu nu iau de bune ce spun alţii, nici voi nu vă ghidaţi neapărat după părerile mele. Britanicii sunt o pată de culoare (zgomot… ha ha ha 😛 ) în peisajul actual şi poate că „revoluţia”  pleacă de la astfel de experimente, se spune că 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie este cheia optimă pentru succes şi nu pot nega, în spatele acestui disc simt multă transpiraţie… Na, am vrut să înmoi puţin cele îndrugate şi în final tot răutăcios am fost! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GcTSoWEvsnE]

Editors – In This Light and on This Evening

Dacă aş simplifica totul, aş spune că lucrurile pleacă de la Ian Curtis şi Editors în 2002 au continuat de unde s-au oprit Joy Division în 1980. New Order sunt o altă poveste. Editors au o strălucire misterioasă şi totodată sunt Dark, au ceva din Glam/Gotic-ul amestecat cu New Wave-ul de la începutul anilor ’80, dar cu un sunet mai realistic, mai Indie, e cumva ca şi cum The Cure are cânta piese U2.
Primul album a fost lansat în 2005 şi din „The Back Room” s-au vândut peste un milion de exemplare, critica din Anglia aducând elogii inepuizabile trupei.
„An End Has A Start” este scos în 2007 şi s-a vândut la fel de bine ca albumul de debut. Discul are aceleaşi amprente de Post-Punk, poate este uşor mai dinamic, chitara are ceva mai mult spaţiu şi sună ceva mai murdar, dar în esenţă, Editors şi-au păstrat stilul şi abordarea, au melodii şi armonii deschise, strălucitoare şi o apăsare Dark, Post-Punk într-o manieră evident britanică, înrudită cu amintiţii The Cure, dar şi cu Depeche Mode.
Cei patru magnifici: Tom Smith – voce, chitară, pian), Chris Urbanowicz – chitară şi sintetizatoare, Russell Leetch (bas, sintetizatoare şi backing vocals şi Ed Lay – tobe, percuţii şi backing vocals; ne-au vizitat vara aceasta, pe 16 august au cântat la Teatrul de Vara Herăstrău, oarecum au nimerit prost în plin sezon de concedii şi pe o agendă supraîncărcată de evenimente.

Editors_70x100

În data de 12 octombrie a fost lansat noul material, al treilea album al formaţiei: „In This Light and On This Evening”.
Conform celor declarate de Tom Smith, de această dată au încercat o altă reţetă, au abandonat abordarea tradiţională având în centru chitara şi au ales un sunet mai Industrial, mai modern. Pentru acest experiment l-au ales ca producător pe Mark Ellis – cunoscut sub pseudonimul Flood – cel care a lucrat cu trupe ca: Depeche Mode, U2, Nick Cave and the Bad Seeds, Nine Inch Nails, The Jesus And Mary Chain, The Smashing Pumpkins, The Sound, Erasure, Curve, Nitzer Ebb, The Killers, Sigur Rós şi PJ Harvey şi în 2006 a obţinut un premiu Grammy pentru albumul anului cu produsul U2 „How to Dismantle an Atomic Bomb”.
Diferenţa se simte, „In This Light and on This Evening” este un disc mai „ciudat”, chiar dacă construcţia de bază, reţeta compoziţională nu s-a schimbat radical, coloratura discului accentuează în mod pozitiv mesajul, stările, ideile din spatele muzicii.
Este un disc ce necesită atenţie şi probabil un timp de digestie mai lung, dar cred că merită încercarea!

Inthislightonthisevening

„In This Light and on This Evening” deschide discul într-un ton sumbru furnizat de sintetizatoare şi vocea gravă a lui Tom Smith. N-am văzut (încă) Londra, dar Tom spune: „I swear to God, London becomes the most beautiful thing I’ve seen”. Piesa explodează zgomotos, dar sunetele sunt aşezate cu atenţie, zgomotul este curat şi controlat, o nebunie sub atentă supraveghere şi cu un final abrupt. Interesantă deschidere, oarecum un semn – un avertisment – că este altceva.
„Bricks And Mortar” vine mai aşezat, are ceva foarte calm şi senin sub straturile de sintetizatoare, ritmurile suprapuse de zgomote şi percuţii, e un amestec ameţitor din U2, Depeche Mode şi mii de alte chestii, se suprapune feeling-ul  New Wave de anii ’80 cu dichiselile sunetului anilor ’90 şi infuzia de Industrial/Electro, vocea lui Tom Smith este fermă, dar are un ton cald, sugerează încredere… „My whole life it’s for you”. Corurile amintesc de U2 şi sună oarecum straniu în context şi în construcţia oarecum mai încărcată, dar dau o culoare aparte.
„Papillon” este primul single, piesa menită să promoveze materialul. Lucrurile sunt mai aşezate, abordarea mai minimalistă: tobă  şi sintetizator, vocea mai incisivă a lui Tom şi un refren eficient, manieră anthem, memorabil şi potenţial imn: „It kicks like a sleep twitch!” Este ca şi cum Depeche Mode ar interpreta o piesă mai incisivă de Post-Punk, să zicem ceva de pe primul album Kaiser Chief.

Clipul Papillon pe canalul oficial Editors de pe YouTube

„You Don’t Know Love” (like you use to, you don’t feel love like you did before…). Sentimentul de răceală, înstrăinare este exprimat prin minimalismul mecanic al tobelor şi sintetizatoarelor, undeva acolo se simte fantoma Depeche Mode, dar totuşi lucrurile sunt diferite, sună diferit, au ceva dement, o nebunie care n-ajunge atât de evident la suprafaţă în gaşca lui Dave Gahan, poate şi fiindcă la Editors amprenta şi moştenirea Joy Division pare mult mai evidentă, este mai pregnantă.
„The Big Exit” ne aruncă în lumea lui David Bowie, chiar şi vocea lui Tom Smith aminteşte fantomatic de Bowie, la refren cu puţină condimentare Depeche. Este o piesă stranie, minimalistă, dar cu profunzime, este ca un vârtej care te ia uşor, dar creşte-n intensitate şi când realizezi că eşti prins în capcană, este prea târziu: „take what once was ours…”
„The Boxer” este un moment şi mai lent, şi mai întunecat, mai straniu, mi-am amintit de o altă trupă veche şi uitată, Japan, eventual un Japan cu acelaşi Bowie la microfon în locul lui David Sylvian. Stranie, uşor anevoioasă construcţia, obscură şi totodată pregnantă, apăsătoare. Editors reuşesc să creeze atmosferă, au sentimente în spatele sunetelor, o calitate parcă tot mai rară… „show me something ugly, show me something free…”
„Like Treasure” animează uşor atmosfera, tema este ceva mai degajată, vocea lui Tom readuce un ton mai cald, sintetizatorul are puţină lumină, dincolo de cinismul lui Tom: „Got to have friends in high places, hiding behind they plastic faces…” Suntem ceea ce mâncăm… şi o înşiruire elegantă de clişee (la mâna a doua), dar paradoxal sună credibil, convingător, melodia este aproape dansantă, bună de bâţâială şi bine balansată.
„Eat Raw Meet = Blood Drool” învie spiritul Post-Punk într-un ambalaj Electro/Industrial, aduce puţin ritm şi o doză mai mare de zgomot, o dinamică ameţită în disonanţele controlate, prin anii ’80 The Stranglers erau experţi în astfel de construcţii contorsionate.
„Walk the Fleet Road” închide discul într-o notă caldă, lucrurile par să se aşterne într-un calm de spital… 🙂 Editors îşi lasă uşile deschise, orizonturile sunt multiple, de aici se pot îndrepta oriunde.

Dacă Depeche Mode au cam dezamăgit cu ultimul lor album şi nici în România n-au mai ajuns, Editor au punctat şi la Bucureşti şi acest nou material este sclipitor ca întunericul, are spirit, pregnanţă şi pentru cei deschişi la urechi şi suflet, poate oferii momente deosebite.

Surpriză plăcută „In This Light and on This Evening”, chiar foarte plăcută.

Site Oficial EDITORS

EDITORS pe MySpace

Aylin Aslim – Canini Seven Kacsin (2009)

Cu tot respectul, sunt destul de rare doamnele în Rock. A fost Jenis Joplin, avem o Patti Smith, Joan Jett, Lita Ford, Doro Pesh, o turbată ca Wendy O. Williams sau Gianna Nannini, Skin (născută Deborah Dyer, solista formaţiei Skunk Anansie, trupă care anul acesta s-a reunit şi sper să apară un nou album), există fenomenul Bjork, Tori Amos, Alanis Morissette, Cher, o doamnă ca Suzanne Vega, Annie Lennox, o rebelă cum este Courtney Love, Linda Perry, bunica Tina Turner sau basista D’arcy Wretzky din The Smashing Pumpkins.… În zona mai soft mai sunt câteva doamne şi domnişoare, da’ aşa, dintr-o suflare şi la prima „vizualizare”, cam acestea sunt femeile din Rock. Eu mai am două febleţi, Gail Ann Dorsey, gagica care „bagă” bas şi voce (şi) cu David Bowie şi „trupa” Android Lust, în fapt Shikhee, o tipă din Bangladej. Dacă mi-a scăpat cineva, mii de scuze. Nu o să se mai repete. Din grădina noastră o plac pe moldoveanca Alexandrina Hristov. (Am tot căutat albumul „Om de lut”, da’ n-am dat de el. Vorbesc despre magazine, nu despre internet.)

aylin aslim

Acum ideea este: cine caută, găseşte şi eu tot caut. Şi am găsit-o pe turcoaica Aylin Aslim.
Aylin s-a născut în Lich, Hessen, Germania într-o familie turcă, dar la vârsta de un an, familia se mută înapoi în Turcia. Aylin cântă alături de mai multe proiecte Rock şi Electro şi îşi lansează albumul de debut „Gelgit” în anul 2000. Primul disc este un produs Rock Alternativ orientat spre zona comercială, cu uşoare inflexiuni Pop. Al doilea disc, scos în 2005, „Gülyabani” aduce artista înapoi la sunetul mai brut, mai vânos de Rock cu care îşi obişnuise publicul din cluburi şi concerte.
Anul acesta Aylin şi-a lansat al trei-la material discografic: „Canini Seven Kacsin” promovat şi de video-clipul „Sen Mi”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LCuaspIsrs4]

Piesa deschide şi noul album, începe în surdină, apoi chitarele răstoarnă liniştea şi transformă melodia într-un imn Rock cu inflexiuni Post-Grunge şi Alternativ. Muzica nu este violentă, dar are energie, chitarele sună suficient de apăsat, fata are nerv şi ştie şi să cânte. Tot am amintit de Skin şi Skunk Anansie, există o oarecare asemănare.
„Kizlar Anlar” este cam în aceeaşi notă, rolul principal îl are evident vocea, îmi plac coborârile de ton, dar şi basul mârâie sănătos, chitarele sunt la locul lor, ritmul este apăsat.
„Hosuna Gitmedimi – Kizkaciran” aminteşte puţin de Alanis Morissette în momentele ei mai Rock, este o piesă într-un ton mai vesel şi săltăreţ, puţin orientat spre zona dansată.
„Güzel Gözlü Güzel Cocuk” alternează chitarele distorsionate cu pasajele clean şi muted (riffuri stopate), la fel şi vocea uneori cântă, alteori strigă sau povesteşte, este o piesă drăguţă – să zic aşa – un Rock Alternativ fără plusuri, dar şi fără minusuri.
„Ictim Ictim” are puţin mai multă vână ca anterioara piesă, are şi câteva pasaje mai colorate, totuşi nimic special, este „doar” o piesă ok, un fel de Vaya Con Dios mult mai Rock.
Următoarea „Ask Geri Gelir” este o baladă acustică în cea mai pură tradiţie Rock cu un final electric la fel de tradiţional/convenţional, creşte exponenţial şi se stinge frumos.
„K.A.L.P.” începe în aceeaşi tonalitate uşor melancolică, vocea Aylinei este caldă şi plăcută, acompaniată discret de chitara ciupită şi de sintetizatoarele care generează un covor de corzi.
Ultima piesă, „Güzel Günler” începe tot în surdină, creşte lent, mi-a amintit de Cher, puţin de „Kiss Me deadly” al lui Lita Ford, dar n-are nervul, energia acelei piese.

Nu-i un disc rău, mai degrabă ceva lejer de ascultat într-o dimineaţă cu soare lângă cafea. Poate mai mult tipa, mai aştept. 🙂 Altă treabă n-am… ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gh8IwuS_lUo&feature=related]

Muzică pentru popor: The Enemy

Căutam cu totul altceva, nu mai ştiu ce, când în primăvara trecută am dat peste albumul „We’ll Live and Die in These Towns” lansat în iulie 2007 al celor de la The Enemy. Piesa care dă titlul albumului îţi rămâne-n cap, este radiografia vieţii într-un cartier mizer şi rece unde perspectiva este…”and there’s absolutely nothing that you can do…” şi „toilets smell of desperation” şi „just a matter of time before you break”.  „Aggro” este o combinaţie reuşită între spiritul The Clash şi abordarea a la Kaiser Chiefs, „Away From Here” este un la la la plăcut în spirit britanic şi cu amprentă de abordare Sex Pistols, „Pressure” readuce în prim plan iar veteranii The Clash şi sonoritatea Kaiser Chiefs, „Had Enough” este un Indie britanic uşor comercial, radio friendly cum se spune, dar este ok, „You’re Not Alone” are spiritul Pistols, dar e de azi, e Pop Punk şi Indie simultan, „It’s Not OK” te menţine-n ritm, curge ca tot albumul, te regăseşti în versuri şi cânţi de bucurie sau tristeţe, „Technodanceaphobia” şi „40 Days And 40 Nights” au mirosul The Clash şi puţină aromă The Sranglers, totul amestecat cu ce se poartă astăzi, „This Song” este o soră a piesei de titlu, dar mai cuminţică şi mai pentru radio ca-n final să mai fie şi o baladă adevărată, „Happy Birthday Jane”, o piesă drăguţă. Pot fi uşor acuzaţi de a fi comercial, se simte dorinţa lor de a devenii populari, dar în definitiv care artist nu-şi doreşte succesul şi aprecierea publicului? Amintitele rezonanţe nu sunt deranjante, mie chiar mi-a plăcut paralela The Clash şi cred că atuul cel mai important al materialului au fost melodiile bine scrise, orchestrate şi interpretate.

The_Enemy_We'll_Live_And_Die

Uşor nefericită alegerea numelui, există o formaţie tot britanică şi tot de Punk Rock din anii 80 cu acelaşi nume şi cu două albume la activ („Gateway to Hell (1983) şi Last But Not Least (1984) ), o formaţie din Noua Zelandă de la sfârşitul anilor 70 şi „băieţii noştri”, trioul din Coventry adunaţi sub această titulatură în 2006.
Albumul de debut a fost bine primit de public şi critică: până la finele anului s-au vândut 222,000 de exemplare şi în primăvara anului următor au trecut de 300,000 de exemplare vândute şi astfel discul a primit certificatul de Platină. Sinle-ul „We’ll Live and Die in These Towns” a fost numărul unu în topurile britanice şi a devenit de două ori disc de Platină, dar şi următoarele single-uri, „Away from Here” şi „Had Enough” au ajuns printre primele 10 poziţii în top.
Au prins deschiderea unor turnee pentru The Fratellis, Kasabian, The Paddingtons, Ash, Manic Street Preachers şi Stereophonics, au participat la turneul „Rock ‘N’ Roll Riot” alături de Lethal Bizzle şi The Wombats şi au cântat în deschiderea concertului The Rolling Stones la O2 Arena.
Momentan sunt în propriul lor turneu în Anglia şi Irlanda şi alături de cei de la Kasabian vor cânta în deschiderea turneului Oasis.

The_Enemy_Music_for_the_people

Am aşteptat noul lor material, nu ştiu exact ce aşteptam de la el, dar am o uşoară nostalgie Punk şi în fine, pe 27 aprilie 2009 a fost lansat „Music for the People”.
„Elephant Song” începe târziu, abia după un intro de peste un minut şi când în sfârşit explodează melodia aminteşte obsesiv de Rock-ul sănătos al anilor 80, de nume ca Stone Roses, Terrorvision, Saigon Kick, sună foarte Rock, foarte familiar, dar surprinzător când mă aşteptam la… The Clash. Ha ha ha! 😛
„No Time For Tears” păstrează sunetul Big Time Rock, este plăcut, totuşi acomodarea cu această abordare merge greu.
În „50st State” intră abrupt mult aşteptatul The Clash, suntem chemaţi la revoluţie… Mai crede cineva în aşa ceva chiar şi la 16-17 ani?
„Sing When You’re in Love” este exact ce spune şi titlul, un cântecel de dragoste, uşor amar, dar săltăreţ şi ascultabil.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPoH5AKlAUA]

Urmează o altă piesă lirică, o baladă ce ne aruncă uşor înapoi în timp, la sfârşitul anilor 70, începutul anilor 80, tot în zona Rock-ului clasic şi tradiţional: „Last Goodbye” – numai pentru dezamăgiţi în dragoste! Ha ha ha!
„Nation of Checkout Girls” reanimează discul, mi-a amintit puţin de New Model Army, dar numai puţin.
Am ajuns la „Be Somebody” pentru care aproape ar putea să-i dea în judecată Sex Pistols 😛 Ha ha ha! Refrenul aduce o relaxare Indie şi o abordare mult mai Pop, dar este un moment bun al discului. Păcat că şi Kings Of Leon au o piesă genială cu acelaşi titlu, la fel şi W.A.S.P.  şi parcă şi 3 Doors Down au un „Be Somebody”, ca să nu revin la „I Wanna Be Me” şi la Sex Pistols.
„Don’t Break the Red Tape” este poate singura piesă care încăpea lejer şi pe primul disc, are chestiile acelea care-i trebuie, boaşe şi melodie ca la carte.
„Keep Losing” readuce chitările acustice, melancolia de ploaie britanică, ceva viori şi suma unei beri amare: keep loosing, keep boozing… Nu e o piesă rea, era la fix dacă piesele precedente aveau ceva mai mult nerv, mai multă energie, mai mult sictir.
Surpriza cea mai mare este eposul de peste 11 minute din capătul discului, „Silver Spoon”, o construcţie ce imediat mi-a amintit de „Tomy” şi The Who. O fi anul revival-ului The Who, şi ultimul Green Day este condimentat cu elemente ce mi-au redeschis apetitul pentru The Who, dar refrenul acestei piese şi fraze gen: „which is which and who is who” te aruncă înapoi în acea lume magică şi uitată a Rock-ului sănătos şi adevărat. Şi plăcut. 🙂
Un disc care m-a surprins şi plăcut, m-a şi dezamăgit puţin, nu este continuarea albumului de debut, cred că trioul vrea parcă prea mult succesul de această dată şi nu ştiu dacă abordarea este cea mai potrivită. Rămâne de văzut. Până atunci de pe discul acesta sunt 3-4 piese de ascultat şi scot din sertar primul album.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t6Vda4g1pYg&feature=relatedî]