Îşi mai aminteşte cineva de nemţii Green Jellÿ? Eventual cei din generaţia mea mai ţin minte albumul „Cereal Killer Soundtrack” din 1993 şi piesa „Three Little Pigs”, dar dincolo de asta cred că mare lucru nu prea se ştie de acest grup…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_CYwNWHZuT0]
Am luat-o pe ocolite, eatmewhileimhot! n-au nici o legătură directă cu germanii, sunt americani Read more eatmewhileimhot! – xALBUMx (2010)
N-am fost niciodată un fan înflăcărat al aşa numitului val de Metal Progresiv plecat de la Dream Theater. Uneori în spatele acestui „Progresiv” s-a ascuns predominant strict tehnică şi mai puţin – sau deloc – creaţie (şi expresia unor stări, sentimente). Cred că-n muzică, în artă nu este important să arăţi „cine-s io şi ce tare sunt”, ci să exprimi ceva ce îşi găseşte rezonanţa în public. E drept, publicul este predominant ignorant şi haleşte exclusiv ce i se serveşte pe tavă de media (mare), produsele din mainstream.
Astfel surprizele plăcute vin predominant din zona obscură a undergroundului.
Cabe (bas), Josh (chitară), Chris (tobe) şi Spencer (chitară), altfel spus, trupa Gladiator vin din Clearwater, Florida şi albumul lor de debut, acest „Circular Reasoning” este o dovadă că muzică bună se poate face şi-n garaj, în subsoluri, nu este nevoie nici de producători de fiţe şi nici de studiouri în vogă, ci doar de poftă de a cânta şi ceva inspiraţie.
The Number of the Blog (TNOTB) notează materialul cu 5 din 6 Read more Gladiator – Circular Reasoning (2010)
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=1eXUjfVPkGk&feature=related]
Rafturi ticsite cu marfă.
Consumism şi produse. Capcana cercului vicios.
Sortate, ambalate, aranjate. „…totul e minunat!”
Diferă culoarea, mărimea, eventual preţul. Ofertă specială: două la preţ de unul. Conţinutul? Dubios. Dar cui îi mai pasă? Vin ca pe bandă rulantă. Cumpărăm şi consumăm.
– Vai ce drăguţ! Îmi place movul şi… e aşa pufos!
O da. „Detergentul pentru rufe curate”. Păcat că ale mele – al dracului! – sunt mai tot timpul murdare.
Etichete. „Conţine gluten”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Iqn2QMD3ZSE&feature=related]
Sau Sindromul Read more Shining – Blackjazz (2010)
În România surprinsă iarna aceasta a trei-a oară de faptul că iarna ninge şi dacă mai bate şi vântul, uneori zăpada viscoleşte, poate numele Mnemic nu spune mare lucru. Ne-am cam lăsat pe spate şi aşteptăm încălzirea globală, apocalipsa sau eventual să ne facă altcineva treaba… Cinic sau patetic?
Danezii în schimb sunt cunoscuţi şi apreciaţi în toată Europa, în 2007 şi 2008 au deschis turneele europene pentru Metallica şi au fost în turnee alături de Deftones, Machine Head, Meshuggah, Arch Enemy, All That Remains, The Haunted, Soilwork, God Forbid şi Fear Factory. I-am lăsat pe Fear Factory la urmă fiindcă danezii au destul de multe-n comune cu ei, combină la fel de energic elemente de Death Metal şi Industrial, pasajele brutale cu cele mai melodice, chitarele zgomotoase cu clapele. De altfel, anteriorul album – „Passenger” – a fost produs de Christian Olde Wolbers basist-chitaristul din Fear Factory, actualmente Arkaea.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fRGtY_gvvYE]
Gaşca s-a înfiinţat încă-n 1992 la Gothenburg în Suedia şi actualul material este al 7-lea lor album.
Din trio iniţial au făcut parte Mattias “Ia” Eklundh – voce şi chitară, Christian Grönlund – Bas şi voce şi Joakim Sjöberg – tobe şi voce. În anul 2000 ultimii doi au fost schimbaţi de Christer Örtefors – bas şi voce şi bateristul Björn Fryklund.
Muzica lor pendulează între Heavy Metal şi Hard Rock condimentat cu multe elemente Progresive şi o abordare extrem de tehnică. Chitaristul Mattias Eklundh are viteza şi abordarea în forţă a lui Yngwie Malmsteen şi tehnica, abordarea mai subtilă a lui Satriani şi este celebru pentru folosirea unor obiecte inadecvate – cum ar fi vibratorul – la interpretare, vezi Paul Gilbert (Mr. Big) şi bormaşina. Fiind un trio, nu vă aşteptaţi la monumentalismul unor Dream Theater, pe de altă parte experimentează cu o gamă mult mai colorată de stiluri muzicale, se aventurează în zona Blues, Jazz, Country, Pop şi World Music cu multă dezinvoltură. Poate şi această abordare colorată, amestecul de abordări clasice a la Led Zeppelin sau Deep Purple cu momente mult mai incisive, mai Heavy Metal şi aventurarea mult şi în afara zonei Rock, îi face mai puţin comestibili pentru un public mai larg. Dacă ar fi să-i compar cu alte formaţii, cel mai mult mi-au amintit de americanii din King’s X.
Probabil cel mai colorat material al lor de până acum este „Freak Kithchen” din 1998.
Pe noul disc au invitat şi doi muzicieni indieni, V. Selvaganesh şi Neyveli S Radhakrishna, astfel muzica lor a prins o aromă orientală, interesantă şi – zic eu – bine venită.
Materialul lansat pe 21 octombrie 2009 conţine un nou set de 12 piese colorate. Avem Hard Rock, avem Heavy Metal, un strop de Jazz, avem teme orientale şi multă chitară de la riff-uri simple şi tăioase la solo-uri complexe a la Satriani şi Vai. Au momente geniale şi au piese sau pasaje mai puţin reuşite, nu ştiu dacă cineva îi poate iubii în totalitate şi probabil fiecare îi va aprecia – sau dimpotrivă – pentru o altă latură a lor.
Mie mereu mi-au plăcut trio-urile, pentru un Rock sănătos teoretic nici n-ai nevoie de mai mult decât de tobe, bas şi o chitară coioasă. Însă când vrei să extinzi aria explorărilor muzicale, uneori pentru un trio devine mai dificil să acopere toată plaja de sunete. Poate la asta s-au gândit de această dată şi suedezii şi astfel au mai adus doi muzicieni indieni să le coloreze albumul. O mişcare fericită şi eficientă, inedită oarecum pentru o trupă progresivă, dar suficient de Metalică şi definitiv mai proaspătă şi mai vie decât recurgerea la (tot mai „tradiţionalele”) samplere şi sintetizatoare.
Textele abordează teme diferite, majoritatea de actualitate, cu multă critică socială.
Discul începe în forţă cu „God Save the Spleen” ( 😛 ) şi tema este evident transplantul, experimentele genetice şi traficul de organe. Abordarea uşor cinică, cu note umoristice a unor subiecte grave mi-a plăcut. Piesa în sine este un Heavy clasic fără deviaţii, interpretat cursiv, din punctul meu de vedere chitara putea să aibă un ton mai vânjos, parcă nu muşcă suficient.
„Hip Hip Hoorah” este un coctail mai ameţitor, elemente Jazz şi Pop sunt abordate într-o manieră Rock, dar destul de lejer şi apar şi condimentele orientale, se schimbă mai multe teme şi ritmuri, este interesant, dar nu şi foarte convingător.
„Teargas Jazz” este una din piesele foarte reuşite, o construcţie care la bază are armonii orientale la care au adăugat ingenios elemente Rock şi Jazz, fuziunea a reuşit, rezultatul este foarte organic şi viu.
„Sick ? (Death by Hypochondria)” revine în zona mai tradiţională, este un Hard Rock abordat incisiv, împrospătat cu intervenţii mai Heavy şi cu pasaje mai moi, mai melodioase.
„OK” este un alt moment plăcut, o piesă lirică, într-o abordare a la Faith No More, vocea puternică a lui Mattias Eklundh aminteşte uşor chiar de maestrul Patton, este un trip construit pe o temă simplistă, un Pop de anii ’70-’80 re-ambalat cu mult gust şi revigorat de un strop de Jazz, o nuanţă fină orientală şi abordarea Rock.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VzjtwfX5Fdg&feature=PlayList&p=9C1FD077B98E5E76&playnext=1&playnext_from=PL&index=3]
„Honey, You’re a Nazi” este un Heavy Metal convenţional, abordat tehnic în modul caracteristic formaţiei, are dinamică, incisivitate, am totuşi aceeaşi rezervă: chitara are un ton prea rotund, mai aproape de sonorităţile hard Rock decât de grosimea riff-urilor Heavy Metal şi asta estompează mult din impactul lor.
„The Only Way” este unul din momentele mai neinspirate, este o baladă Hard’N’Heavy aproape neglijabilă, anii ’80 au abundat în astfel de piese şi sunt suficiente mult mai reuşite.
„Murder Grupie” are un ton mult mai modern, mai grav, ritmurile sunt mai complexe, mai incisive, schimbările explozive, fazele Heavy se împletesc dinamic cu momentele degajate, cu iz oriental şi coloratură de Jazz. Pasajul de solo aminteşte izbitor cu momentele strălucitoare a lui Steve Vai, chiar şi elementele orientale şi aranjamentul uşor Jazz şi alăturarea elementelor în forţă faţe din această piesă una din cele mai reuşite de pe disc.
„The Smell of Time” combină pasajele lirice şi cele în forţă, se menţine în zona Heavy, este o compoziţie complexă şi bazată pe tehnicitate, dar cam atât sau doar atât. Faptul că chitaristul Mattias Eklundh dispune şi de o voce puternică şi expresivă oricum este un mare plus pentru trupă.
„One Last Dance” suprapune ingenios armoniile de sorginte orientală cu temele Heavy, pasajele calme sunt alăturate intervenţiilor energice, piesa curge-n valuri oscilante, are dinamică, are atmosferă, abordările foarte tehnice au şi rezonanţă, feeling, este încă una din piesele bine nimerite.
„Do Not Disturb” aminteşte de un alt trio faimos, canadienii Rush, sound-ul şi abordarea lor de la mijlocul anilor ’70. Este o piesă aerisită, degajată, proaspătă prin simplitate.
„Clean it Up” închide materialul în tonuri Heavy, atât piesa cât şi vocea mi-a amintit de Dio de la mijlocul anilor ’80. O piesă energică, aşezată, într-un tempo mediu, aş spune că este aproape un clasic, unul uşor întârziat, dar plăcut ca amintire ruptă din anii ’80.
E un disc care merită o şansă, mai multe ascultări, mie mi-a plăcut pofta lor de experimentare şi faptul că au ieşit din tiparele conservatoare, caută şi aduc elemente proaspete, nu repetă neinspirat doar clişeele la modă. Poate că şi mai mult curaj şi o rupere mai reliefată de ce înseamnă tradiţionalism le-ar cristaliza şi sunetul şi le-ar putea aduce un public mai bine definit. Sau nu.
Nu Jean de la Craiova ci Jan de la Mysen.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Mjgr9UJuODM&feature=PlayList&p=EB4C4594BF854829&index=100]
Cu muzica lui Garbarek – ca de altfel cu Jazz-ul în general – m-am împrietenit relativ târziu. De prin ’87 am fost la festivalurile de Jazz de la Sibiu, mergeam la toate concertele care onorau Braşovul, dar în adevăratul sens, realmente, am început să percep, să simt, să rezonez cu Jazz-ul prin 1992 când am început să-i „gust” pe Steve Coleman, Jhon Coltrain, Rova, Stan Getz, Miles Davis, Jan Garbarek, Keith Jarrette, Victor Wooten, Hasidic New Wave şi mulţi-mulţi alţi artişti. Muzica – încă o dată – m-a luat ca un val… 🙂
Într-o perioadă am pictat exclusiv ascultând Miles Davis, Keith Jarrette şi… Jan Garbarek.
M-am îndrăgostit de muzica lui prin albumul „Twelve Moons” apoi unul câte unul am devorat toate discurile.
Jan Garbarek s-a născut pe data de 4 martie 1947 în Norvegia, tatăl său fiind polonez, mama norvegiancă.
Abordează un Jazz modern şi colorat cu inflexiuni de World Music şi muzică clasică. Are un ton aparte al saxofonului, un sunet magic, multe din temele sale alungite amintesc de muzica orientală, de chemările credincioşilor la moschee. Construieşte de multe ori din linişte, din nimic, din sunete discrete „vrăjeşte” armonii senzuale, are un puls natural, un crescendo inteligent, mult bun simţ şi mult-mult feeling, sensibilitate, dar şi un apetit de joacă (play). Garbarek are un aer mistic, o strălucire ezoterică, ceva ce te farmecă şi te ţine legat, o vibraţie, o trăire specială, o călătorie dincolo de convenţional şi graniţele muzicii Jazz şi o experienţă sonoră unică şi multiculturală.
Şi-a început cariera la sfârşitul anilor ’60, a colaborat pe rând cu George Russell, Terje Rypdal, Keith Jarrett, Ralph Towner, Bill Connors, Bill Frisell, David Torn, Gary Peacock, Fateh Ali Khan şi mulţi alţii.
Oarecum paradoxal, cel mai de succes album al său este „Officum” din 1994, o lucrare alături de corul Hilliard Ensemble din Anglia, ce amestecă abordarea aerisită şi subtilă care caracterizează muzica lui Garbarek cu muzică Renascentistă şi Gregoriană a corului. Un experiment extrem de rafinat şi inedit, o fuziune aparent imposibilă, dar miraculos realizată şi reuşită de Garbarek între sobru şi experimental, între tradiţional şi modern. Discul a devenit cel mai vândut titlu al casei de discuri ECM şi a pătruns în majoritatea clasamentelor muzicale europene, fapt inedit pentru un astfel de material.
Ultimul album de studio semnat de Jan Garbarek este „In Praise of Dreams” din 2003, un disc cu ton proaspăt, viu, putem spune deja clasic pentru Garbarek pe linia „Visible World” şi „Rites” – un material genial – şi după un alt album mai sobru din 1999 cu acelaşi cor, Hilliard Ensemble.
Anul acesta Garbarek ne-a dăruit primul său disc live, intitulat „Dresden”, un material ce conţine 16 piese care ne plimbă prin toate momentele evoluţiei artistului, reinterpretările însă sunt mult mai incisive, saxofonul lui Garbarek în unele locuri mi-a amintit de stilul şi abordarea lui Miles Davis de la sfârşitul carierei, momentele liniştite, caracteristice artistului au fost condimentate cu o interpretare foarte dinamică, elementele moderne, infuzia de Fusion şi Acid s-au integrat organic şi rezultatul este – din nou – fascinant.
Pe 25 noiembrie, sub egida Masters of Jazz ne aşteaptă un concert de clasă, un eveniment unic şi obligatoriu.
Biletele pentru spectacolul lui Garbarek s-au pus în vânzare la Sala Palatului, magazinul Muzica, în reţeaua magazinelor Diverta, Vodafone, Germanos, la Librăriile Cărtureşti şi on-line:
http://www.bilete.ro
http://www.blt.ro
http://www.ticketpoint.ro
http://www.eventim.ro
http://www.myticket.ro
cu preţuri cuprinse între 100 şi 350 RON.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FzSRemRHwZI&feature=player_embedded]
Mereu mi-au plăcut oamenii care au curaj să experimenteze, nu ţin cont de bariere, reguli, au creativitate şi nu se limitează la a urma căile bătute, la a se încadra în cutiuţele bine definitivate, aranjate şi puse-n sertăraşe cu eticheta lipită-n frunte.
Probabil unul din cele mai relevante – şi greu de digerat – exemple este Mr. Bungle-ul lui Mike Patton şi – zilele acestea – am descoperit o altă gaşcă americană, aceşti Between the Buried and Me care abordează de la Metal la Jazz cam orice gen şi reuşesc să le combine organic, fluent, au nerv şi culoare, dincolo de tehnica indiscutabilă au idei şi strălucire.
Nu sunt nici Between the Buried and Me o „gustare” lejeră, cum nici noul album, „The Great Misdirect” nu este uşor de mestecat, digerat. Pentru necunoscători recomand împrietenirea cu trupa prin albumul „The Anatomy of” scos în 2006, un material ce aliniază 14 prelucrări. Lista este colorată, de la „Blackened” (Metallica) sau „Territory” (Sepultura) la „Little 15” (Depeche Mode), piese clasice ca „Bicycle Race” (Queen), „Us And Them” (Pink Floyd) sau „Three of a Perfect Pair” (King Crimson) la piese şi trupe mai puţin cunoscute marelui public ca „Forced March” (Earth Crises), de la „Change” (Blind Melon) şi „Colorblind” (Counting Crows) la „The Day I Tried to Live” (Soundgarden) şi geniala piesă a lui Mike Patton „Malpractice” (Faith No More) sau la „Kickstart My Heart” (Motley Crue), „Cemetery Gates” (Pantera) şi „Geek U.S.A.” (Smashing Pumpkins). Cum se vede, influenţele trupei sunt la fel de multicolore ca muzica pe care o produc, dar prin intermediul pieselor cunoscute parcă şi întâlnirea cu Between the Buried and Me este mai comodă, mai puţin „colţoasă”.
Pare aproape imposibil ca o formaţie să alinieze credibil o listă atât de diversificată de tonalităţi, abordări şi stiluri, dar americanilor le-a ieşit de minune. Aici aş face şi o mică paranteză: America – patria universală a emigranţilor – este cel mai multicultural loc de pe pământ şi asta – măcar artist – le-a adus mari avantaje, infuzia de proaspăt, amestecul de elemente culturale uneori diametral opuse, mereu a adus progres, a favorizat experimentele şi a adus abordările, naşterea genurilor noi.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w_zSpv4g9SU&feature=related]
Trupa s-a format în 2001 în Raleigh, Carolina de Nord, nucleul dur fiind alcătuit din vocalul Tommy Rogers şi chitaristul Paul Waggoner, cei doi cântând împreună anterior şi în formaţiile Prayer for Cleansing, Undying şi From Here On. Au debutat cu un an mai târziu cu albumul auto-intitulat, un material zgomotos de Deathcore/Metalcore presărat cu elemente de Progresiv, un disc ce mi-a trezit amintiri plăcute legate de o altă formaţie americană şi albumul lor de debut din 1993, Cynic şi genialul „Focus” (urmat abia anul trecut de un nou material „Traced In Air” – un material genial!!!). Paralela nu este întâmplătoare, ambele formaţii au rădăcinile în Death, dar şi-au lărgit orizonturile spre Jazz şi Progresiv.
„Between the Buried and Me” conţine 8 piese de-a lungul a 48 de minute, elementele de Metal sunt cele pregnante, dar pasajele de Progresiv aduc şi o coloratură în plus, deschid orizonturi şi creează spaţii aerisite. Trupa dă dovadă de multă tehnicitate, fapt reproşat de unii critici, dar în cazul lor parcă tehnicitatea şi complexitatea nu par simple înşiruiri de virtuozitate, au substanţă, au conţinut.
„The Silent Circus” apare în 2003, fără modificări semnificative, fără mutaţii spectaculoase, este un album la fel de incisiv şi cu sonorităţi pregnante de Death şi Metalcore, poate cu ceva mai multe pasaje experimentale, progresive. Cele 10 piese (plus un track ascuns) se întind pe circa 48 de minute şi oferă încă un set de piese complexe cu o inflaţie de teme şi multe ruperi, schimbări, multă tehnicitate, dar şi suficientă ingeniozitate şi creativitate. Un disc brutal, poate uşor încâlcit, dar interesant, dinamic.
„Alaska” este lansat în 2005 şi aduce şi primele schimbări în componenţa grupului. În locul bateristului Will Goodyear, chitaristului Nick Fletcher şi basistului Jason King vin Dustie Waring – chitară, Dan Briggs – bas şi bateristul Blake Richardson. Materialul aduce şi o oarecare cristalizare muzicală, este un disc mai bine structurat, conţine şi piese scurte şi brutale („Croakies and Boatshoes” 2.22), dar şi construcţii complexe cum este „Selkies: The Endless Obsession”, „Roboturner”, una din cele mai interesante compoziţii „Backwards Marathon” cu inflexiuni King Crimson alăturate unor pasaje brutale şi „Medicine Wheel”– o piesă experimentală şi aerisită. Pe acest disc apar şi momente Doom, dar şi primii muguri timizi de Jazz.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fH72VUa-Fso&feature=related]
În 2006 scot amintitul „The Anatomy of” – un disc surprinzător mai ales din perspectiva unei formaţii atât de incisive, având coloana de bază clar aşezată în zona Death şi Metalcore.
Acesta este şi punctul de cotitură în evoluţia formaţiei, urmează albumul „Colors” în 2007, un disc care aduce în prim plan elementele progresive, infuzia de Jazz, notele de Death şi Metalcore rămân la fel de incisive şi brutale, lipsite de compromis, dar combinaţiile între genuri şi abordări devine mult mai coerentă, mai cursivă, balanţa între elemente se echilibrează, materialul devine mai omogen.
Mike Portnoy (Dream Theater) numeşte „Colors” ca albumul său favorit al anului şi primesc această distincţie şi din partea Ultimate-Guitar.com.
Mulţi i-au comparat cu Dream Theater, totuşi există diferenţe majore. Pasajele de Metal al celor din Between the Buried and Me sunt mult-mult mai brutale şi de asemenea pasajele de progresiv sunt mult mai tradiţionale, mai aşezate, sunt o întoarcere la elementele şi notele anilor ’70. Există asemănări mai ales în ceea ce priveşte tehnicitatea, complexitatea – uneori puţin exagerată în cazul ambelor formaţii – dar tinerii din Between the Buried and Me împing experimentele în ambele direcţii la extreme.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=eZwIjnlfA3g&feature=related]
Noul album, „The Great Misdirect”, lansat anul acesta pe 27 octombrie în primul rând beneficiază de un sunet mult mai curat, un mixaj mai chirurgical şi mai echilibrat ce face ca materialul complex să fie mult mai ascultabil. Muzical formaţia continuă linia materialului precedent – amintita paralelă de la început cu Cynic pare şi mai evidentă – , pasajele progresive, experimentale primesc spaţiu mai larg, apar multe pasaje colorate cu infuzie de Jazz şi coloratură de Psihedelic/Progresiv din anii ’70-’80 ambalate însă într-un sunet şi o abordare modernă. Intervenţiile brutale s-au limitat, în anumite pasaje ele au fost combinate cu temele progresive, melodice, omogenizarea este evidentă şi de bun augur. Cu toate acestea formaţia nu şi-a pierdut din incisivitate, din nerv, dovada cea mai elocventă fiind momentele ucigaşe din deschiderea piesei „Disease, Injury, Madness” urmat de o construcţie progresivă ce ne trimite (iar) înapoi la eternul King Crimson ca momentul calm să fie perturbat din nou de o răsturnare violentă urmată de o incursiune în zona Space Rock a la Hawkwind colorată cu parfumul King Krimson şi un strop de progresie Jazz. Probabil această înşiruire de teme, multiplele răsturnări, schimbările de atmosferă şi abordare, fac formaţia dificil de urmărită pentru mulţi ascultători. Pentru metaliştii conservatori temele progresive şi experimentale sunt prea lungi şi prea numeroase, pentru iubitorii progresivului intervenţiile din zona Death şi Metalcore sunt prea brutale…
„The Great Misdirect” nu este un material simplu, dar dacă-i acorzi atenţia şi timpul cuvenit, se aşează şi îşi dezvăluie coloratura şi profunzimea.
Between the Buried and Me au dat dovadă de consecvenţă, şi-au construit cariera cu sudoare, pas cu pas şi evoluţia, progresia este evidentă, incontestabilă. Cu siguranţă o să mai auzim de ei, „The Great Misdirect” o să le aducă un public mult mai numeros şi asta fără să fi făcut compromisuri, chiar dacă s-au îndepărtat de zona Death/Metalcore.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lXYM82J9pMQ&feature=PlayList&p=3BD7624F86CEE440&index=0]
Vai a debutat în lumea bună a muzicii alături de Frank Zappa în toamna anului 1980, chitarist în trupa acestuia. În prealabil a făcut transcrieri de chitară pentru acelaşi genial Zappa.
Între 1981 şi 1999 a imprimat 21 de albume alături de Zappa, cum stă scris şi pe coperta discului din 1982, „Ship Arriving Too Late to Save a Drowning Witch”, Zappa îl alinta ca fiind cel responsabil cu „părţi de chitare imposibile”.
Pe lângă munca alături de Zappa, Vai a lucrat cu un şir lung de artişti: Public Image Ltd., Whitesnake, David Lee Roth, Al Di Meola, Alice Cooper, Ozzy Osbourne, Shankar, Billy Sheehan, Steve Lukather, John 5, Meat Loaf, Jason Becker, Devin Townsend, Marty Friedman, etc şi a fost membru de bază în proiectul G3, atât alături de John Petrucci şi Joe Satriani, cât şi în formula cu Satriani şi Yngwie Malmsteen şi prima formulă cu Satriani şi Eric Johnson.
Am mai spus asta, nu-s mare halitor de „guitar heroes”. De multe ori la majoritatea acestor indiscutabil virtuoşi al instrumentului, muzica rămâne pe planul doi, „arta” se rezumă la tehnică şi auto-expunere, impunere. Legat de Vai, mi se pare trist (şi elocvent) exemplul albumului „Slip of the Tongue” din 1989, când din cauza fracturi la mână a lui Adrian Vandenberg, Vai a primit mână liberă la părţile de chitară şi multe din ele le-a făcut praf şi asta – ulterior – a recunoscut-o şi Mr. Coverdale… Dar Vai a avut şi aporturi pozitive, albumul „Album” al proiectului lui John Lydon (aka. Rotten, ex-Sex Pistols), Public Image Ltd. din 1985 este un material genial.
Primul album solo, „Flex-Able” şi urmat imediat de „Flex-Able Leftovers” în acelaşi an, 1984, purtau încă pregnant amprente Frank Zappa şi sunt – şi probabil rămân – discurile mele favorite ale maestrului Vai. În 1993 a scos proiectul Vai şi un album excepţional: „Sex & Religion”. Colegi i-au fost basistul Thomas “T.M.” Stevens (ex- The Pretenders), bateristul Terry John Bozzio (ex-Missing Persons, ex-Frank Zappa) şi pe post de vocal, omul orchestră şi un alt geniu: Devin Townsend. O gaşcă de excepţie şi un disc trecut cu vederea cu prea mare uşurinţă…
În rest – strict din punctul meu de vedere – Vai a avut momente bune şi mai puţin bune. Dar cine nu are?
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Twi28xWoLxc]
Noul album nu este chiar nou: a fost imprimat live în 2007 în cadrul turneului „Sound Theories” la State Theatre în Minneapolis. DVD-ul conţine 27 de piese şi are o durată de 2 ore şi 40 de minute, CD-ul are doar 15 trackuri şi 77 de minute.
Colaboratorii lui Vai au fost Alex DePue – violoncel, Ann Marie Calhoun – violoncel, Bryan Beller – bas, Jeremy Colson – tobe, Dave Weiner – chitară şi sitar şi Zack Wiesinger – chitară (lap steel).
„Paint Me Your Face” este un scurt intro grandios în maniera deja consacrată al lui Vai, „Now We Run” explodează nervos, zgomotos, cu forţă, energie Rock şi chitară vânjoasă, ritmuri balansate, bas pulsant şi-n prim-plan, evident cu maestrul Vai, care reuşeşte să stoarcă tot şi orice din chitară. Sound-ul nu este impecabil, dar „mizeria” sunetului live conferă un iz de viu în plus, compoziţia este complexă şi tehnică, un Rock Progresiv cu infuzie Fusion, solo-ul cursiv, energic, sunetul tăios şi curat, colorat şi condimentat cu nuanţele caracteristice artistului. Finalul are un respiro de violoncele plăcut şi ingenios. Piesa provine de pe „The Elusive Light and Sound, Vol. 1”, un disc scos în 2002 şi care alinia piese făcute pentru coloane sonore, seriale, show-uri TV.
„Oooo” este de pe „Ultra Zone”, albumul din 1999, varianta actuală nu diferă de cea din studio, e plăcută abordarea „vorbăreaţă” a chitarei,amestecul de joacă relaxată şi momentele tehnice, sunetul uşor Scifi, futuristic.
„Building the Church” este încă o construcţie pe o temă Progresivă, bas-ul şi riff-ul de bază împreună cu tobele conferă un fundal solid pentru aventurile printre corzi al lui Vai, piesa curge, pulsează, chitara are nerv şi Vai ştie să menţină interesul audienţei, are feeling, deţine tehnica, este un meseriaş, ne place-nu ne place să admitem. Infuzia de Jazz are un parfum Zappa, dar asta, este aproape inevitabil. Faţă de varianta de 5 minute de pe „Real Illusions: Reflections”, aici sare de 8 minute şi nu e rău deloc!
„Tender Surrender” ne aruncă înapoi la EP-ul „Alien Love Secrets” şi anul 1995. Aici piesa primeşte un strop de Jazz în plus, e plăcut contrastul dintre orchestraţia fină şi subtilă şi chitara „ţipătoare”. Folosirea pedalei Wah este un deliciu!
În „Band Intros” maestrul prezintă trupa în manieră… Zappa şi cu câte o scurtă intervenţie a fiecărui instrumentist şi se trece direct în „Fire Wall” de pe acelaşi „Real Illusions: Reflections” din 1999, o piesă cu aceeaşi amprentă Zappa, bogat orchestrată, colorată, aşezată în zona Fusion dintre Jazz şi Rock, dinamică, armonioasă şi – evident – bogat condimentată cu solo-uri.
„Freak Show Excess” continuă şirul pieselor de pe acel album, a fost re-aranjată şi re-orchestrată, a crescut de la 6 la 11 minute, şi-a păstrat parfumul oriental, a câştigat puţină infuzie Jazz şi puls prin abordarea caracteristică interpretării live, muzica lui Vai este o călătorie, leagă temele cursiv, schimbă abordarea cu mare naturaleţe, dintr-o temă aşezată creează un uragan Rock ca apoi să coboare într-o armonie calmă, să treacă la o temă Etno/World Music. Sitarul şi basul intervin şi dau culoare, Vai îşi mai trage sufletul ca apoi să ne ia faţa din nou.
„Die to Live” este de pe acelaşi „Alien Love Secrets”, o piesă Rock în manieră tradiţional americană, o patinare plăcută între liric şi mediu, chitarele au prim-planul, se trece din riff în solo şi vice-versa, totul lejer, firesc, simplu şi cu mult bun simţ.
„All About Eve” provine de pe „Fire Garden” – Phase 2 – partea de disc unde Vai interpretează şi părţile vocale. Nu este un Devin Townsend, dar are o voce puternică şi expresivă, nu este un solist în adevăratul sens al cuvântului, dar este un interpret agreabil. Piesa este lentă, relaxantă, vocea lui Vai puţin prea colţoasă, dar poate tocmai din acest motiv, nu lasă impresia de sirop. Violoncelul adaugă o notă calmă, corul de pe refren forţă.
„Gray 7” este un scurt intermezzo acustic. Chitara este acompaniată de percuţii, aminteşte de Shankar, trece direct în „Treasure Island”, o piesă scurtă, colorată, în aceeaşi manieră uşor orientală. Interesant, dar cam atât.
„Angel Food” – extrasă din suita „Fire Garden” – se leagă organic în acest set, este o piesă aerisită, are ceva din maniera lui Al Di Meola, ceva din John McLaughlin, puţin Jazz, nuanţe orientale, lejeritate şi lumină într-un dans magic, dezinvolt.
„Taurus Bulba” este o piesă proaspătă, un Rock energic cu aceeaşi pregnanţă Progresivă, puternică, cu un sunet mai incisiv, este o desfăşurare frumoasă şi fluentă, amestecă răbufnirile cu pasajele de acalmie, Vai stăpâneşte perfect chitara şi orchestraţia îl susţine şi-l deserveşte impecabil.
Finalul este o scurtă relaxare cu chitara sub titlul „Par Brahm”, tot o compoziţie nouă, un „waving goodbye” elegant, armonios, după care se lasă liniştea. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tyCRSZjtYBI&feature=channel]
Un disc de maestru profesionist şi o audiţie plăcută şi pentru profani. Vorba unei reclame: Jos pălăria!
Materialul poate fi cumpărat şi on-line de AICI.
