Am citit acum câteva zile la Flavius un blog în care făcea referire la o declaraţie a istoricului Florin Constantiniu: „Trăim o perioadă în care istoria naţională este lichidată cu bună ştiinţă”. Mi-a rămas ideea cumva-n cap şi peste asta s-a suprapus ce a spus astăzi Traian Băsescu la Radio: „să nu ne amanetăm viitorul”. Creierul face conexiuni ciudate uneori.
Şi mie mi-a plăcut istoria, dar nici eu n-am mai pus mâna de ceva vreme pe un manual de istorie. Şi eu îl cred pe cuvânt pe domnul Academician când afirmă că în manualul de Istorie modernă şi contemporană de clasa a VII-a, „Al Doilea Război Mondial este o lecţie facultativă, în timp ce manualul include un studiu de caz consacrat muzicii tinere”. Îmi place şi muzica, nu tânără ci contemporană, dar cu toate acestea nu aş introduce-o în manualul de istorie. Acum mi-a venit ideea, cred că-n manualul de muzică s-ar putea să găsim chestii interesante! Ha ha ha!
Ziceam că trăim vremuri ciudate, Flavius mi-a răspuns că „Trăim întâmplări stupide”. Istoria o facem noi, şi iar mi-am amintit de nepăsarea şi superficialitatea cu care tratăm tot şi toate, lejeritatea cu care ne tolănim zi de zi în aceeaşi mocirlă a „las că merge şi aşa”-ului, comoditatea dezolantă cu care dăm din umeri şi niciodată nimic nu pare să fie treaba sau responsabilitatea noastră.
Apoi mi-am amintit de Gheorghe Lala – oare câţi mai ştiu despre cine vorbesc? – şi de mii anonimi care se trezesc în fiecare dimineaţă şi îşi fac treaba pur şi simplu, firesc, în normalitate, fără zarvă, fără obişnuitul senzaţional şi fără gălăgioasele lumini de rampă ale lumii tabloidizate în care trăim.
Dar tot din normalitate aruncăm peturile de plastic după golire la colţul blocului sau tăiem pădurile fără nicio jenă.
Istoria o facem noi. Şi când facem ceva şi când nu facem nimic. Dar ce o să le povestim nepoţilor?
eu
Pe cine faci tu curvă, mă?!
Ne răcim gura, dar stăm cu mâinile în buzunarul călduţ. Dăm din umeri cu lejeritate, de multe ori spunem „Nu-i treaba mea”. Se întâmplă asta când vedem pe cineva cu mâna-n buzunarul sau geanta altei persoane-n tramvai, când un bărbat loveşte o femeie pe stradă, aiurea în tot felul de situaţii preferăm să nu vedem, să nu auzim, să nu spunem, să întoarcem capul şi să lăsăm privirea în podea.
Neimplicarea are efecte multiple. Azi el, mâine tu… viaţa este imprevizibilă. Cred că societatea, adică fiecare din noi, avem nu doar drepturi ci şi responsabilităţi. Dacă nu faţă de noi, măcar faţă de copii noştri.
Bat câmpii iar?
Voi face referire la câteva comentarii lăsate de un prieten, un şoricel.
„Poate era bine să te gândeşti (…)şi la faptul că vestul a acceptat aşa uşor prostituatele din est… o condiţie pe care se pare că au rezervato femeilor noastre mai degrabă fără nici un fel de scrupule ..nu în necunoştinţă de cauză…”
Întâmplător ( 🙂 ) am cunoscut câteva fete care au plecat ca dansatoare ba în Canada, ba în Italia. Unele ştiau exact la ce se înhamă, altele au picat în plasă din naivitate. Au fost fete care au reuşit să scape de contract, au reuşit să danseze doar, altele au ajuns la prostituţie. Fiecare fată o poveste. Nu toate poveştile au „happy end fericit”…
Există reţele bine puse la punct. Victime sigure sunt fetele de la ţară sau din zonele foarte sărace. Primesc un contract de dansatoare, pare şansa vieţii lor. Îşi fac rodajul într-un club mai jerpelit în provincie, apoi sunt mutate într-un municipiu mai luminat sau într-un club din capitală. Rămân acolo sau sunt trimise la lucru în occident. Odată intrate în circuit este aproape imposibil să scapi.
Cum spuneam şi în postarea anterioară soluţia este prevenirea. Pedepsirea faptei în acest caz este o prostie, legalizarea nu ştiu în ce măsură o să rezolve toate problemele pe care le implică prostituţia.
Proxenetismul, forţarea unei persoane să se prostitueze, abuzurile, trebuie pedepsite şi încă în cel mai aspru mod posibil!
Este nevoie de educaţie, de informare, de măsuri sociale preventive. Aici, din păcate, statul dă rateuri. Sau şi aici. Dar nu vreau să mă repet.
Asistenţa socială face consiliere timidă, peştii nu privesc cu ochi buni abordarea „protejatelor” lor şi teama asistenţilor este firească. Poliţia este mituită, nu se implică sau dacă o face, o face doar formal.
De aici şi teama mea că legiferarea prostituţiei nu va aduce mari schimbări pentru fetele exploatate şi abuzate.
Fetele care aleg benevol prostituţia sunt o altă categorie, dar şi ele au dreptul la statut social, la asistenţă socială şi medicală.
Despre riscuri am vorbit deja în mare parte.
Un şoricel a mai spus un lucru care mi-a rămas în cap: „Poetic spus fiecare individ este o minoritate!”
Este un aspect cel puţin interesant. Într-o lume a globalizării, o lume în care tot mai mult tindem să devenim doar o faţă-n mulţime, un anonim pe internet sau aiurea, într-o lume în care devenim tot mai uniformizaţi şi standardizaţi sub presiunea modei, a trendurilor, a non-valorii impuse şi a consumismului exacerbat, cred că avem şi mai multă nevoie de „ciudaţi”, de nonconformişti, de rebelii fără cauză, de… profesiile liberale.
Avem nevoie de artişti şi avem nevoie de… prostituate. Nu, nu curve.
Da’ pe cine fac eu curvă?!
Curve sunt cei care ne mint în faţă, sunt cei care ar putea şi chiar ar avea obligaţia să facă ceva şi nu fac nimic, cei care ne vorbesc despre criză şi buget de austeritate, dar o fac cu un zâmbet larg îmbrăcaţi în costume scumpe şi elegante şi au nonşalanţa celor care în fapt nu au nicio apăsare, curve sunt cei care ne vorbesc despre moralitate, ne vorbesc despre căinţă din uşa jeepului…
Şi tot de la un şoricel: „O altă idee mai a dracului … e că toţi în capitalism suntem prostituate!… ce facem, toţi facem pe bani nu din convingere .. şi lasă urme!!”
Poate să pară o abordare abruptă, dar cred că este oarecum corectă. Capitalismul, moartea pasiunii. Ha ha ha!
Gata! Încă una şi mă duc! Ha ha ha! Mâine vă stresez cu altceva…ştiu sunt un nesuferit. „România se închide tot mai mult în sine fascinată bolnăvicios de o realitate care pare sincer o angoasă amplificată a unor fapte banale. Lipsa de interes în lumea din exterior, lipsa de interes faţă de lucruri care au un sens nu imediat local, şi mai ales principialitatea ortodoxa par a fi la rădăcina a ceea ce numim masochism. Personal o văd ca lipsă de curaj pe lângă o lipsă de interes în a da credit altor lucruri ce au o valoarea mai largă.”
Nu pot să cred!
Mereu rămân lucruri nespuse. Unele importante, altele haioase, iarăşi altele uitate pur şi simplu.
La mesajul de ieri spunea o Doamnă/Domnişoară: „Mulţumesc mult pentru floare. Poate nu crezi, dar e prima floare pe care o primesc pe ziua de azi. Şi cred că singura…” Nu pot să cred! Şi nu a fost singura persoană care a spus asta. Încă nu m-am dumirit dacă este vorba de nepăsare sau nesimţire…
Aşa mi-am amintit de Braşov, de Schei unde am stat o vreme şi unde mai tot timpul vedeam femeile cum cară sacoşele de la piaţă, cum urcau dealul anevoios, singure sau pe lângă ele cu bărbatul cu mâinile-n buzunar sau fumând nepăsător. Apoi mi-am amintit de o altă fază din tramvaiul 32, a urcat un tip cu o tipă, tineri, tipul cu mâinile tot în buzunare, fata căra o geantă mare de voiaj şi o sacoşă. Băiatul (de băiat) a văzut un loc liber, s-a înfipt cu viteza luminii, s-a trântit pe scaun şi şi-a scos telefonul mobil şi a început să butoneze. Fata a stat lângă el în picioare şi cu bagajele-n mână. Au coborât la Gara de Nord… Un voiaj de vis…
Poveşti mărunte, poveşti de lângă noi. Cotidianul aşa cum este, nefardat, cu cearcăne la ochi şi cu uşor damf de brânză cu ceapă.
Naturaleţea cu care aruncăm biletul perforat după coborâre pe jos se reflectă în naturaleţea cu care se defrişează bezmetic pădurile din toată ţara. Adică nu prea ne putem înjura conducătorii atâta timp cât sunt la fel ca noi, atâta tot, joacă cu mize mult mai mari. Nu poţi pretinde de la alţii lucruri pe care nici tu nu le ai sau nu le faci. Ei bine da, unii pot, dar intrăm în alte poveşti!
Doamnelor şi Domnişoarelor, vă ofer şi astăzi o floare, să fiţi iubite şi să aveţi o primăvară senină şi frumoasă. Eu vă respect şi vă ador în continuare cu încăpăţânare.
Apropo de „nu rupeţi florile”, Geoană visează să culeagă ghiocei în grădina de la Cotroceni. Vise plăcute prostănacule! Ha ha ha! Nu pot să cred! Adică ţara-i praf şi Geoană vrea să culeagă floricele! Vă zic eu, nici pe el nu o să-l vedem cărând sacoşele de la piaţă!
Întâmplător am auzit la radio-n autobuz ieri o dezbatere despre cursa pentru Cotroceni. Ce m-a surprins (sau nu chiar) a fost faptul că toate partidele căutau un contra-candidat pentru Băsescu, analizau şi schiţau presupusul portret robot al celui care ar putea să-l bată pe marinar. Idiot cum sunt, mie mi se pare nefiresc. Adică ideea e să-l bată cineva pe Băsescu sau să avem un preşedinte capabil, responsabil, o persoană adecvată funcţiei? Este cam aceeaşi situaţie ca şi cu alegerile pentru Parlament: toţi vorbeau despre preluarea puterii, nimeni despre guvernare şi asta se şi vede acum în fapt: bugetul s-a făcut anapoda, banii s-au împărţit după interese şi criterii politice şi aşa zisele măsuri anti-criză sunt simple cârpeli de moment, nici acum nu există o viziune generală şi o strategie pe termen lung pentru remedierea problemelor care macină toată societatea şi tot sistemul românesc.
Lucrurile nu stau pe roze nici în dreapta, nici în stânga. PSD se agaţă de Geoană sau Năstase, nici unul din cei doi nu prea se bucură de popularitate sau aprecierea electoratului. În dreapta, la liberali, îl avem pe Crin Antonescu şi pe Tăriceanu. Tăriceanu niciodată n-a sărit în sondaje de 25%, şanse să ajungă la Cotroceni sunt minime iar Antonescu nu este nici măcar prezent în conştiinţa şi ochiul public. Habar n-am ce strategi şi ce şefi de campanie au partidele, dar suntem deja în martie şi încă nimeni n-a desemnat un candidat, de promovarea acestuia nici nu poate fi vorba! Sunt doar două posibilităţi: 1. nimeni nu s-a gândit serios că ar putea să-l învingă pe Băsescu, 2. cei din fruntea partidelor nu sunt doar incompetenţi, dar sunt şi proşti şi rupţi de realitate.
Ar mai fi şi o a treia variantă, dar nici nu vreau să mă gândesc! În secret toţi speră ca Oprescu (candidatul surpriză independent) să-i fure fotoliul pe ultima 100 de metri lui Băse. Un bătrânel amorţit şi adormit ne lipseşte de la Cotroceni! Autostrăzi tot nu o să avem, da’ poate de Crăciun anul acesta, Oprescu ne trage un cârnat de la Baia Mare la Constanţa…
Trăim în România şi asta ne excită!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OH3EaO5AMDU]
8 martie: nu rupeţi florile!
Ziua Internaţională a Femeii a fost recunoscută oficial în 1975, de către Naţiunile Unite şi a fost adoptată de majoritatea ţărilor.
Prima oară Ziua Femeii a fost sărbătorită la 19 mai 1911 în Germania, Austria, Danemarca şi în alte câteva ţări europene. Aceea dată a fost aleasă de femeile germane pentru că în 1848, în urma unei revolte, regele Prusiei a fost forţat să promită adoptarea unei serii de reforme, printre care şi introducerea votului pentru femei.
Nu-mi plac florile rupte, nu-mi plac florile tăiate, nu-mi place distrugerea, violenţa şi moartea inutilă, lipsită de sens. Aşa că vă ofer aceste flori:
Iubesc femeile. În fiecare zi, nu doar de 8 martie, 1 aprilie sau 31 decembrie sub vâsc. Le iubesc şi le respect. Pe toate şi în fiecare zi. Pe toate, nu doar pe cele pe care le aburesc sau cu care ajung în pat. Indiferent ce ochi frumoşi are avea, nu contează ce discuţii interesante sau amuzante avem cu ele, în final tot în pat vrem să ajungem. Toţi. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc! Mereu bat câmpii, ha ha ha!
Vorbeam despre lucrurile simple, banale, normale. Să cedezi locul în tramvai unei femei, să-ţi speli singur ciorapii şi farfuria din care tocmai ai mâncat, să cari sacoşa de la piaţă. Să o asculţi, chiar de asta uneori este cel mai greu şi poate dura şi ore… ha ha ha! Asta înseamnă să iubeşti femeia. În fiecare zi. Oferiţi un zâmbet femeilor din viaţa voastră. Zilnic.
La Mulţi Ani Doamnelor şi Domnişoarelor, vă iubesc!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=D4dlqVlj6UA]
P.S.
“There’s a part of me in chaos that’s quiet
And there’s a part of you that wants me to riot
Everybody needs to cry or needs to spit
Every sweet-tooth needs just a little hit
Every beauty needs to go out with an idiot ( ha ha ha! 🙂 )
How can you stand next to the truth and not see it?
Change of heart comes slow..
It’s not a hill it’s a mountain
As you start out the climb
Do you believe me or are you doubtin?
We’re gonna make it all the way to the light
But I know I’ll go crazy if I don’t go crazy tonight…”
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WmVFyYmUmBE&annotation_id=annotation_274515&feature=iv]
slalom printre vise
Lumea s-a schimbat. Computerul şi internetul a schimbat radical omul. Menite să susţină o comunicare şi o informare mai eficientă, parcă lucrurile au luat o întorsătură diametral opusă. Nu este singular cazul în care constat că omul reuşeşte să-şi dea cu ranga-n cap, cu băţul în baltă sau cu mucii în fasole.
Nici cum poţi abandona viaţa în favoarea Second Life-ului nu prea pot să înţeleg. Sexul în favoarea sexului virtual. Atingerea pielii s-o dai pe…tastatură. Ne-am rătăcit?
Slalom printre vise? „Zi de zi, într-o lume mică şi murdară aşa cum o ştii…” Colectăm ID-uri de Mess, adrese de mail, fotografii sau ne zâmbim jovial pe web-cam. Stupid? Trăim tot mai mult o imitaţie de viaţă şi comunicăm prin semne, emoticoane.
bucurie: : ) – 🙂 şi tristeţe: : ( – 🙁
Am auzit o ştire la radio acum două-trei săptămâni despre drogurile digitale. Nişte fişiere audio care induc stări halucinogene. Nu mai „bagi în vene”, bagi la căşti. Ce mai urmează?
Luna agăţată într-un colţ de umbră, mă sărută, se coboară, mutilată pare acuma cum pe străzi agale umblă.
Îmi face semn discret cu mâna, îmi şopteşte ultima oară…
Rătăcesc împiedicat prin gândurile mele, cuvintele se leagă şi se destramă în voie…N-am să le aşez pe foaie: am un blog, le las în ploaie. Când totul pare fără sens şi-n ceaţă, scormonesc un fir de aţă, mă agăţ, ies pe fereastră, strig tăcut: viaţa-i albastră…
Dar altceva vroiam să spun! Vroiam să spun că vreau să ţip, vreau să respir, vreau să adulmec parfumul teilor, vreau să mă preling pe pielea ta, chiar daca habar n-am cine eşti Tu, vreau să vrei şi să mă vrei, vreau să nu ne mai strecurăm printre cuvintele cu grijă alese, vreau să ne jucăm, să ne excităm şi apoi să râdem, vreau să-mi iau viaţa înapoi, vreau să îţi dau viaţa înapoi, vreau să te vreau din nou şi din nou, să te las, apoi să te strâng în braţe, să plec fluierând şi să mă opresc tresărind la colţ, vreau să plâng, sunt băiat mare! şi să râd când îmi amintesc de lacrimile dulci amare, vreau să bem cafeaua seara împreună şi să nu mai mergem la culcare, vreau tot, vreau acum, vreau şi ce nici n-am vrut vreodată!
Am un vis, ascuns într-o batistă, o am tot timpul într-un buzunar ferit, cred că visul e o larvă şi mai cred că o să zboară…
“Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.
Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.
Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! – Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îţi vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubeşte, după dreptate te iubeşte!”
(Cântarea Cântărilor, versetele 1,2 şi 3, Vechiul Testament)
Sunt viu. În micul meu univers. Respir şi visez cu ochii deschişi. Dau albul la o parte şi dedesubt eşti…tu. Vie. Visez?
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=niIcxMuORco&feature=related]
vreau şi “io” un laptop!
De ce fugi nu scapi. Nu scap de mine niciodată. Şi mă enervează la culme! Persoana mea, nepăsarea mea, egoismul meu, problemele mele, cariile mele. Uneori mă enervează şi simplul fapt că-mi văd umbra sau că respir. Aş bea să uit de mine, să mă înec în mine, să-mi înec amarul sau aiurea să mă înec pur şi simplu. M-am săturat eu de mine aşa că-mi dau seama ce v-aţi plictisit voi de mine.
N-am deschis televizorul, n-am citit ziarele, nu mă interesează în ce zi suntem şi cât este ceasul. Ce am mai făcut? Vezi şi tu…
Sunt trist că n-am prins finala la Blogfest. Că n-am slujbă, că soarele apare de după nori la 5-7 zile pentru 3 ore şi cerul gri parcă mi-a căzut în cap şi mi s-a lipit de retine şi s-a înşurubat în suflet , că n-am chef de nimic, că mi-au ieşit coşuri şi îmi cad dinţii, că nu câştig la loz în plic şi nici la 6 din 49, că nu mai beau, nu mai mănânc şi nu mai fut nimic şi toate astea n-au nicio legătură cu postul paştelui, nu are nicio relevanţă, dar că am ratat finala de bloage îmi sfâşie inima! Îmi vine să mor, noroc că-s mort copt de-a binelea de nici nu-mi mai simt mirosul de hoit.
M-a vizitat Thanata şi mi-a lăsat acest mesaj: „Am ajuns în finală! Pe ei voinicii mei, sa-i nimicim! Te aştept cu un vot, mi-am pus şi buton pe site să fie mai simplu! Sunt în primii 20, alături de mircea badea , dono şi visurât la categoria blog personal! Contez pe tine!” Pe mine nici măcar eu nu mai contez şi eu tocmai mi-am şters butonul…ha ha ha! Cine-i dono, cine-i visurât? Fatoooooooo! Mă oftic de mor şi de când am aflat că n-am prins finala, am numai vise urâte chit că n-am închis un ochi! Vreau şi eu un laptop!
Văd că această competiţie încinge spiritele mai rău decât aş fi crezut. Se înjură lumea ca la uşa… şatrei. Am aflat că pot să mă consolez cu un laptop dacă fac campanie unuia din finalişti. Alţii îl înjură pe respectivul că dă un laptop. Alţii înjură pur şi simplu de dragul de a mai umple un rând sau o pagină. Iarăşi alţii îşi văd de viaţă şi de blog sau de viaţă sau… de blog. Sau de ploaie şi de cerul gri şi de anunţurile de la mica publicitate şi de capra de vecină că-s varză şi e postul mare şi nu-i permis cu… carne. Of!
O iau uşor, cu cafeaua-n mână, mă pun pe citit, pe răsfoit pagini în browser. Mă duc la Thanata. Blogjob – vorba ei. „Am inventariat puţinele-mi resurse şi am dat de câteva cuvinte simple pe care le plimb tacticos printre dinţi: pulă, spermă, supt, cuvinte, iubire. Cu atât am mai rămas.” Tot e ceva, eu am sentimentul că nici măcar cu fermoarul în mână n-am mai rămas, dar asta e o altă poveste!
Uneori se exprimă mai neortodox, dar îmi place. Are coaie fata faţă de mulţi din blogăraşii care poluează netul cu nesimţire. E dreptul lor, nu, nu mă fute grija de nimeni. Mi-am dat seama că blogul este ca pe vremuri chitara: băieţii care vroiau să dea pe spate gagicuţele se apucau de zdrăngănit la chitară, acum se pun pe scris bloguri. Mi-e rău! Sau nu? Şi acum pe bune, prefer să votez o curvă decât să risc cu un tip frustrat care-şi face 500 de conturi de mail pe zi să se voteze cu mânuţa lui la o competiţie de o asemenea importanţă care are şi o trupă oficială: Hi-Q. Am zis importanţă sau impotenţă?
Am trecut şi pe la Mircea dar mare lucru nu era de citit, o referire la genialu’ de Victor care o face troacă de porci pe Elena şi încă o însemnare despre o amendă încasată de la CNA pentru expresii precum „garoi” sau „ţigani borâţi”. Uneori şi mie îmi vine să înjur, Udrea nici mie nu îmi este dragă, da’ nu m-am gândit niciodată să o „fac” „ţărancă parvenită”, „chivuţă cu mâinile-n şold” şi nici să zic chestii genul „să-ţi plimbi tu curu’ mare”. Adică, domnilor, argumentele-s una, să fi grosolan este altceva. Înţeleg eu că netu’ e curte fără gard şi fiecare spune ce-l taie capul pe propiul său blog şi nici nu e cazul să-ţi asumi responsabilitatea, dar dacă unii se tot dau rotunzi şi pătraţi cu şcoli şi studii, am pretenţii. Presă, hă? Despre care deontologie profesională vorbim? Sau… e blog personal şi asta scuză orice?
Îmi văd de pictat, de fotografiat, de zdrăngănit la taste, de toate avioanele din capul meu şi de bărcuţele înecate din suflet, dar de toate astea o să vă povestesc mai târziu sau… mâine. M-am întors. 🙂
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=7qTUBBQfL5M&feature=related]
paşaport spre iad?
Paşapoartele biometrice, nedesluşitul 666, frica exacerbată de venire a apocalipsei şi în final prostia omenească mereu proaspătă şi fascinantă, rămân subiecte „hot and kinky”. Jale mare!
Mi-am amintit de „Tatăl Nostru” şi al cincilea vers: „Facă-se voia Ta”. Care ar putea fi dovada mai vie şi mai pregnantă a adevărului Biblic şi Creştin decât împlinirea profeţiilor şi nu înţeleg nici teama Creştinilor îndârjiţi de apocalipsă atâta timp cât Dumnezeu le-a promis credincioşilor salvarea. Dacă eu, un păcătos netrebnic cum sunt, nu mă tem, ei de ce-şi fac griji? Cred că au o problemă de credinţă.
Dar nu despre asta vreau să discutăm!
Subiectul a stârnit şi în Parlament discuţii aprinse. Olguţa Vasilescu a sărit ca arsă: „Prea repede aplicăm prevederile UE. A ajuns ţăranul să nu-şi mai poată paşte o capră în curte fără avizul consiliului ştiinţific al nu ştiu cui”. György Frunda s-a exprimat şi el în aceeaşi direcţie: „Nu cred că este cazul să fim mai iuţi decât celelalte ţări europene”. Referitor la fatidica cifră Varujan Vosganian a punctat: „Nu putem să nu credem în numere. Chiar CNP-ul este un număr care ne identifică. Eu cred că orice superstiţie vine din lipsă de informare, iar noi nu am fost informaţi suficient”. Dezbaterea s-a înfundat şi Puiu Haşotti le-a propus colegilor săi retrimiterea ordonanţei la Comisia Juridică şi reluarea discuţiilor săptămâna viitoare.
De partea cealaltă, Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a încercat să liniştească spiritele: „Acest număr este menţionat în Apocalipsă, dar e un număr ca oricare altul. Nu înseamnă că dacă vedem numărul 666 scris undeva pe un gard trebuie să avem o problemă cu acest număr. Avem la telefonul mobil aceste numere şi nu există vreun argument teologic susţinut de cei care sunt împotriva paşapoartelor biometrice în legătură cu acest număr. Din păcate am văzut pe posturile de televiziune fel de fel de monahi care din mândrie şi din precară pregătire teologică au produs mai mult panică decât să prezinte exact care e poziţia bisericii.”
Totuşi biserica Ortodoxă a solicitat Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului schimbarea legislaţiei în vigoare după modelul Serbiei, pentru a face posibilă eliberarea pentru românii care invocă motive de conştiinţă sau religioase de paşapoarte temporare care nu conţin date biometrice. Astfel infractorii sau teroriştii vor putea invoca aceste motive şi vor beneficia de paşapoarte „normale”. Chiar şi fără o astfel de prevedere, în cadrul U.E. poţi circula liniştit şi fără paşaport, deci cei care nu doresc să fie supravegheaţi, pot trăii liniştiţi fără paşaport sau să-l lase pe acesta acasă.
De supravegheat, oricum suntem supravegheaţi: internetul şi activitatea oricui poate fi supravegheată, telefoanele mobile pot fi interceptate şi monitorizate, prin cardurile bancare se poate urmării activitatea fiecăruia, chiar şi prin televiziunea digitală se poate şti cu exactitate cine ce program urmăreşte. De toate aceste lucruri cel mai mult se tem cei ce au ceva de ascuns şi mai puţin oamenii care ridică problema strict din punct de vedere etic şi al dreptului fiecărui om la intimitate.
Un alt aspect a fost al măicuţelor şi călugărilor care populează posturile de televiziune şi internetul în campania anti-paşapoarte: „Biserica se dezice clar de declaraţiile lor.” Majoritatea acestor personaje n-au nicio legătură cu biserica şi sunt doar în căutare de popularitate sau unii – să mă ierte Domnul – sunt simplii nebuni.
În România anului 2009 mai sunt sate fără reţea electrică, de gaze şi canalizare, sunt oraşe cu străzi neasfaltate şi fără canalizare şi apă, sistemul sanitar este la pământ, nu este asigurată siguranţa cetăţeanului iar sistemul de învăţământ nu mai răspunde nevoilor directe şi reale de pregătire vis a vis de piaţa muncii. În aceste condiţii cred că nu se justifică cele circa 70 de milioane de euro „investite” în paşapoartele electronice. Cum nici cu investiţiile de 55 de milioane Ron în biserici nu pot fi de acord. Ca să nu amintesc din nou de proiectul megaloman ceauşist al Catedralei Mântuirii Neamului.
Vorbim despre criză, despre buget de austeritate şi se aruncă cu banii absolut aiurea. Nu Diavolul ne este duşman ci suntem noi proprii noştrii duşmani.
Roblogfest 2009 la final
Competiţia. Pentru noi bărbaţii competiţia înseamnă însăşi viaţa. Nu, nu pentru toţi, dar pentru cei mai mulţi. Este probabil şi ceva genetic, pre-programat, dar aşa suntem educaţi. „Să fi mai bun ca Georgică”, „Să fi mai cuminte ca Petrişor”, „Să mănânci mai frumos ca Ştefan”, „Să înveţi mai bine ca Matei”, „Să ai note mai mari ca Valentin”…să, să, să… Apoi să ai o prietenă mai frumoasă ca Liviu sau, – de ce nu? – să ai prietena lui Liviu. Să ai cea mai tare maşină din cartier, să ai cele mai multe maşini, să ai vila cu cele mai multe etaje sau turnuleţe, să câştigi cei mai mulţi bani. Să ai cel mai tare blog. Ceva în toate acestea nu este în regulă…
Ne raportăm la cine? Le Georgică, Petrişor şi Costel? De ce? Că aşa a zis mama, tata, că aşa ne-am obişnuit să ne raportăm, să ne comparăm, să ne!?
Cred că avem nevoie de 5 minute de sinceritate ci nu de 15 minute de celebritate. Avem nevoie de puţină linişte şi… luciditate.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vXrTykyHMtc]
Nu sunt supărat, doar am o poftă sănătoasă să înjur, să mi-o bag şi să mi-o scot şi să mi-o bag din nou. Nu ştiu de ce. Sau ştiu şi nu vreau să spun. Uneori lucrurile spuse nu mai sună la fel ca gândurile nerostite, uneori cuvintele nu au sensul pe care-l auzim, albul meu nu este alb şi nu este albul tău… „Mai alb ca albul” sau mai dobitoc ca toate reclamele la toţi detergenţii.
Şi în astfel de momente mai trec pe la Anna, pe la Flavius, pe la prieteni mai mult sau mai puţin virtuali, caut ceva fără să ştiu ce caut şi uneori găsesc ceva ce credeam că s-a pierdut de mult…
În seara aceasta am citit verzi şi uscate, am ales prin grămada de bobi şi am nimerit la Moretta. Am băut o cană de ceai şi am fumat 2-3 ţigări, dar n-am mai înjurat. 🙂
Am vizitat-o de noapte bună pe Odette – cum îi place să-şi spună – şi m-am bucurat de tablourile ei. Există şi altceva decât veşnica competiţie sau lumea zgomotoasă de pe stradă, din presă, de la televizor sau de pe monitor.
Să-mi spună cineva o poveste…
Nimic nou la orizont
Când aproape toată lumea vrea să fie U2, cel mai greu este să fi U2. Nici nu ştiu cum au trecut mai bine de patru ani de la lansarea albumului „How to Dismantle an Atomic Bomb” dar „Vertigo” încă sună proaspăt, ironia dulce-amară din „Sometimes You Can’t Make It On Your Own” răsună plăcut prin simplitate şi trăire, „City of Blinding Lights” vibrează de câte ori privesc luminile oraşului în pulsul nopţii.
U2 a rămas aceeaşi gaşcă de prieteni din 1976, fapt aproape bizar în lumea zbuciumată a entertainment-ului, mai ales când în discuţie este o formaţie cu succesul găştii din Dublin. Vorbim despre 140 de milioane de albume vândute, de 22 de premii Grammy, performanţe de ne-egalat. Faţa industriei muzicale s-a schimbat radical cu răspândirea descărcărilor ilegale, accentul nu mai cade pe vânzările de discuri ci pe concerte. Iar turneele se prelungesc până când mai există cerinţă şi se epuizează complet potenţialul acelui material. Aşa se explică şi înghesuiala concertelor şi de la noi, fapt care nu poate decât să ne bucure. Din păcate U2 şi AC/DC au declarat oficial că nu vor veni în România fiindcă nu au un stadion adecvat pentru spectacolul lor, acest aspect fiind şi cel mai fierbinte punct în negocierile cu Madonna de exemplu. Ei, dar nu ne putem plânge! Vin o grămadă de trupe şi artişti şi anul acesta.
Bono, The Edge, Adam Clayton şi Larry Mullen Jr. s-au întors cu un nou disc: „No Line On the Horizon”, album ce va fi lansat oficial pe 27 februarie în Irlanda, pe 2 martie în restul lumii. A fost o naştere dificilă finalizată cu o cezariană. Vestea că formaţia lucrează cu Rick Rubin într-un studio din sudul Franţei şi în faimosul Abbey Road din Londra la un nou material a apărut în 2006. Nimic din ce s-a făcut atunci însă n-a ajuns pe noul disc. Piesa „Window in the Skies” a fost introdusă pe compilaţia „U218 singles” ca şi coverul realizat în colaborare cu Green Day după piesa „Saints Are Coming” al trupei The Skids. În 2007 a fost cooptat Brian Eno şi Daniel Lanois şi până în toamna lui 2008 trupa avea deja 50-60 de piese compuse. O mare parte a materialului a fost imprimat în Maroc şi se zvonea că albumul are un sunet Trance cu influenţe de muzică tradiţională Africană. Premisă interesantă, dar sincer, mare lucru din asta nu se aude pe materialul final. A urmat un adevărat maraton din studio în studio de la Dublin la New York, de la Hanovra la Londra ca în final, în noiembrie 2008 să se facă mixajele finale.
Un album Rock nu este nici chirurgie pe creier, nici fizică nucleară, cred că este nevoie de câteva idei bune, de poftă de a cânta şi de energie explozivă pentru o interpretare vie în studio. Ai nevoie de câteva scule sănătoase, microfoane bune şi un sunetist să capteze şi aranjeze materialul în aşa fel încât să nu-i omoare spiritul. Dar evident, când te numeşti U2 pretenţiile şi perspectiva se poate schimba radical. Nostalgicii evident speră-n secret la fiecare produs lansat la un nou „The Joshua Tree”, trupa a vorbit însă mai mult despre o abordare modernă şi inovativă gen „Achtung Baby”.
Prima „impresie” ne-o facem când privim coperta, o fotografie alb/negru al artistului Japonez Hiroshi Sugimoto numită „Boden Sea”. O imagine minimalistă: un cer imaculat şi marea liniştită, totul în tonuri moi de gri.
Discul porneşte cu piesa de titlu „No Line On the Horizon”. Un sfat: merită ascultat în căşti sau în nişte boxe adevărate, dat tare. Piesa are un groove sănătos, marcă U2 indiscutabil, este construită pe straturi de sunete panoramate ingenios, se simte „touch”-ul lui Brian Eno mai ales în privinţa clapelor. Chitara este ascunsă, The Edge se joacă, tobele cresc treptat şi vine câte un nou val de percuţie. Vocea lui Bono este împinsă-n faţă şi este şi liantul care conduce şi ţine toată construcţia împreună. Refrenul aduce şi o rupere armonică, nu este, dar aminteşte uşor de “It’s A Beautiful Day”.
„Magnificent” porneşte cu un bas mârâit şi clape foarte Electro ca totul să se transforme într-o melodie ce încăpea fără probleme pe „Achtung Baby” sau „Zooropa”. Orchestraţia rămâne rafinată şi multi-dimensională, chitara şi clapa aduc armonii colorate, se diferenţiază elegant, dar deservesc acelaşi scop cu stricteţe.
„Moment Of Surrender” este o piesă lină, aşezată pe covorul pufos de samplere şi clape, The Edge renunţă aproape complet la chitară de dragul lor şi se concentrează la crearea atmosferei cu sintetizatoarele şi pianul. Cele peste 7 minute ale piesei au un uşor gust de Peter Gabriel.
„Unknown Caller” rămâne în aceaşi zonă Chill, tobele amintesc puţin de percuţiile tribale, clapele rămân principala sursă de atmosferă, chiar şi chitara are un accentuat gust sintetic. Bono pare neschimbat: „I was lost between the midnight and the dawning/ In a place of no consequence or company/ 3:33 when the numbers fell off the clock face/ Speed dialling with no signal at all/ Go, shout it out, rise up/ Oh, ohhh/ Escape yourself, and gravity/ Hear me, cease to speak that I may speak/ Shush now/ Oh, ohhh/ Force quit and move to trash.”
„I’ll Go Crazy If I Don’t Go Crazy” revine într-o zonă mai naturală şi acustică, în ciuda titlului este tot o piesă calmă, o nebunie matură, controlată. Mi-a plăcut ideea: „Every generation gets a chance to change the world” (fiecare generaţie primeşte o şansă să schimbe lumea). Piesa este caldă, are dinamism şi se lipeşte în ciuda simplităţii, cu toate că sunt şi câteva şuruburi în orchestraţie interesante.
Primul single, lansat oficial pe 15 februarie 2009, „Get On Your Boots” a fost promovată de trupă şi la a 51 decernare a premiilor Grammy şi la BRIT Awards. Piesa muşcă, are ceva din „Vertigo”, Bono cântă sacadat, ritmul are viaţă, basul pulsează, este distorsionat. Este momentul în care mi-am reamintit că U2 totuşi sunt o formaţie Rock.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QaPJ9zNEIE0]
„Stand Up Comedy” începe în aceaşi tonalitate mai „agresivă”, ne trimite înapoi la U2-ul de la începutul anilor 90.
„Fez – Being Born” este un experiment pe care iar se simte amprenta lui Brian Eno, are dinamism, soluţii Electro moderne, pasaje aerisite în contrast cu sunetele mecanice. Eno este un vrăjitor şi se pare că nu lipseşte de pe nici un album care se vrea modern şi experimental.
„White As Snow” reduce modernismul la minimalism, piesa se dezvoltă lent, se desface ca un mugur, samplerele domină fundalul, se simt instrumentele reproduse artificial, dar nu deranjează.
„Breathe” are o aromă exotică, o mireasmă de Maroc, combină toată experienţa acumulată, este U2-ul pe care-l recunoşti din prima, dar are acest ambalaj interesant, nou, bine croit şi purtat cu naturaleţe de trupă. Cred că alegeam această piesă ca single, parcă reflectă cel mai bine direcţia pe care a luat-o U2.
Finalul cu „Cedars of Lebanon” readuce calmul, Bono povesteşte şi orchestraţia este doar suport ce susţine vocea fără să distragă atenţia.
„Yesterday I spent asleep
Woke up in my clothes in a dirty heap
Spent the night trying to make a deadline
Squeezing complicated lives into a simple headline
I have your face here in an old Polaroid
Tidying the children’s clothes and toys
You’re smiling back at me, I took the photo from the fridge
Can’t remember what then we did
I haven’t been with a woman, it feels like for years
Thought of you the whole time, your salty tears
This shitty world sometimes produces a rose
The scent of it lingers and then it just goes
Return the call to home
The worst of us are a long drawn out confession
The best of us are geniuses of compression
You say you’re not going to leave the truth alone
I’m here ‘cos I don’t want to go home
Child drinking dirty water from the river bank
Soldier brings oranges he got out from a tank
I’m waiting on the waiter, he’s taking a while to come
Watching the sun go down on Lebanon
Return the call to home
Now I’ve got a head like a lit cigarette
Unholy clouds reflecting in a minaret
You’re so high above me, higher than everyone
Where are you in the Cedars of Lebanon?
Choose your enemies carefully ‘cos they will define you
Make them interesting ‘cos in some ways they will mind you
They’re not there in the beginning but when your story ends
Gonna last with you longer than your friends”
Cele aproape 54 de minute ale albumului se scurg uneori lent, alte ori prind ritm, sunetul te încearcă câte puţin, pătrunde încet. Nu poţi judeca discul după o singură ascultare şi cu siguranţă merită să-i acorzi măcar o a doua şansă. Cred că am înţeles şi eu de ce s-a amânat lansarea lui de la sfârşit de an, la început de an.
Cu toate măsurile de siguranţă impuse de Universal Music, scurgerea materialului spre publicul larg s-a produs tocmai datorită unei greşeli comise de filiera din Australia al casei de discuri care pe 8 februarie pe magazinul virtual a lansat materialul pentru descărcare timp de câteva ore. A fost însă suficient ca în scurt timp să se regăsească pe torrente… Dar cum ştiu că sunteţi cinstiţi – doar suntem buni creştini de peste două mii de ani! – albumul poate fi cumpărat prin pre-comandă şi-n România.
“No Line on the Horizon” este un album mai subtil, se desfăşoară pe straturi sonore ascunse, rafinate. Nu loveşte din prima, dar te învăluie încet şi are un farmec aparte care nu-ţi dă drumul. Chiar sunt curios ce o să zică prietenii, cum va fi primit de public. Eu l-am lăsat pe repeat în CD player. 🙂
codul galben cenuşiu
Ninsoarea ne surprinde şi-n februarie cum invariabil ne surprinde-n fiecare lună de iarnă an de an. Pe mine mă miră că ne miră, oraşul o ia razna, semafoarele se blochează, maşinile rămân agăţate pe linia de tramvai, simfonia claxoanelor nerăbdării se împleteşte cu înjurăturile impersonale în care boule sau vaco nu ţin cont de sex ci de situaţie. Bucureştiul nu este un oraş dinamic ci unul haotic, edilul şef este doar un bătrânel neajutorat şi impotent, un fel de Ciomu lăsat fără bisturiu, călăul ajuns victimă, care ieri abia pe la ora 14 aduna-se consiliul pentru situaţii de urgenţă, când oraşul se scufundase-n omăt şi noroi din zorii zilei. Când nu ninge abundent atunci plouă şi se revarsă canalizările şi când este senin ne înghite praful şi ne prăbuşim în gropi. Trăim într-un oraş parcă sub asediu constant, încolţiţi de escavatoare, buldozere, pickhammere şi macarale, un oraş veşnic sedus şi abandonat, îngropat sau îngheţat.
Pasajul Basarab între coşmar urban şi contorsionism contemporan. Oraşul se umple încet-încet cu relicve noi. Obiective atractive? Ruinele din jurul Casei Poporului, Casa Radio în paragină, clădirile abandonate din centru şi şantierele pustii, toate fac din capitală un tărâm de coşmar, o locaţie perfectă pentru filme de categoria B despre declinul civilizaţiei sau model pentru cum nu se face administraţie. Nici vorbele, nici cârnaţii kilometrici nu acoperă jegul şi lipsa de viziune sau priceperea, abordarea profesionistă a ce înseamnă administraţie şi urbanism.
Între două cazinouri, o farmacie şi o bancă, răsare încă un mall sau o biserică. Trăim într-un oraş casant şi cu tot betonul său, perfect perisabil.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=k9xCCjL1RZE]
Ninge, perdeaua albă găurită acoperă mizeria cotidianului, pentru un minut par rătăcit într-un basm cu aromă de măr copt şi vin fiert cu scorţişoare, apoi o rafală de vânt împrăştie mireasma de vis, oraşul se dezveleşte din nou, este şters şi cenuşiu, mă agăţ cu disperare de glugă, de fulgii ce-mi zgârie faţa, de un vis de vară risipit în nisipul fierbinte pe o plajă de demult…şi un alt cod galben 🙂 :
“Te uitai la mine si ma striveai cu privirea ta
O simteam grea…
Cadea ca o ploaie de vara, grea si insetata de pamant…
Apasandu-mi fiecare centimetru de piele acoperita
Arzand fiecare centimetru de piele dezgolita…”
Paradisul pierdut? „Viitorul sună bine…”
Soţ si soţie la poarta Raiului. Sf. Petru le repartizează un bungalow de vis pe o plajă însorită, lângă o mare albastră şi în umbra unor palmieri generoşi:
– Aveţi teren de golf şi tenis, piscină, şi dacă vă e foame şi n-aveţi chef să gătiţi, puteţi merge la oricare din barurile din apropiere. Totul este gratis.
Soţul către soţie: – Ai văzut?… Dacă nu erai tu cu tărâţele tale, cu antioxidanţii şi fulgii de ovăz şi fibrele vegetale… puteam ajunge aici încă de acum 10 ani!
