Ascult Jazz, sunetul se revarsă prin toată camera, tobaru’ parcă stă pitit în colţ după uşă iar băiatu’ cu trompeta îmi suflă-n ceafă. Basistul a adormit cu capul pe genunchi într-un fotoliu mâncat de molii şi cu una din laterale rezemată de o veioză.
– Mai ţii minte ce nebunie era? – întreabă o tipă şi cu mâna, fără să se uite pipăie masa să-mi ia bricheta. Gagica căreia ia adresat întrebarea ia o gură de bere şi începe să povestească cu lux de amănunte ce vremuri erau şi cum nu ţine minte nimic din perioada aceea. Vocile curg valuri, sorb şi eu din berea din faţa mea şi încerc să separ poveştile care încet-încet se suprapun şi rămân agăţate de fâşiile de fum care se rotesc ca nişte nori încăpăţânaţi fix deasupra mesei noastre.
– Îmi mai aduceţi o bere, vă rog.
Cineva vorbeşte de revelionul din Amsterdam, altcineva despre un garaj dintr-un orăşel căzut de pe hartă din India, eu mi-am amintit rusoaicele mele din Antalia şi sărbătoritul mă sfătuieşte să încerc Grecia în timp ce între râsete şi chicoteli cineva încearcă să ne convingă ce tare e „White Widow”-ul şi cum şi-a pus mâna în plita plină cu ulei încins şi n-a simţit nimic şi nu s-a ars şi – culmea! – nici n-a avut vreo urmă a doua zi, adică şi-a băgat sau nu mâna-n tigaie?
Mikey Mouse e mă-ta! – hohotele de râs înăbuşesc restul, tot ce mai aud este – Nu, nu, nu, el mă vedea Pantera Roz şi eu vedeam totul în zigzag. Apoi iar râsete şi iar bere. Un „Trainspotting” transfigurat pe o terasă cuminţică cu mămici la masă povestind despre venirea soacrei, despre casa nouă, grădina şi piscina din curte, despre ultima canapea achiziţionată pentru camera de musafiri în care nu este televizor şi despre o telenovelă românească cu ţigani din care copilul susţine că a învăţat cuvântul „pulă”. Apoi una din fete mi-o prezintă pe cea care stă lângă mine: „Ea e Cristinuţa” de parcă pe ea aş ştii cum o cheamă. E momentul în care din Unirii a plecat şi ultimul tramvai spre casă şi halba este goală iar, ospătăriţa pare tot mai simpatică şi arătând spre recipientul gol, o cer pe soră-sa.
Între timp am ajuns în capătul celălalt al mesei în mijlocul unei discuţii despre Punk. Diferenţa este – spun pe un ton serios, habar n-având despre ce se discută exact – că acum 20 de ani eu am cântat şi restul povestesc că ar fi fost acolo. O blondă cu sânii mari brusc ridică privirea: „Să-mi bag pula, tu erai ăla?!” Apoi începe o discuţie aprinsă dacă Punk-ul a fost de dreapta sau de stânga la care eu încerc să povestesc ceva despre Bakunin, dar fără succes. Bine, am să scriu eu o carte şi despre Punk şi un blog despre Anarhism. Numai noi mai suntem pe terasă şi suntem foarte gălăgioşi. Barmanul a închis, stă cu noi la masă şi încearcă să ne explice că vecinii fac reclamaţii. La colţul străzii o patrulă a poliţiei opreşte maşinile şi face teste de alcoolemie. Vreau şi eu! Să văd ce şi cât mai intră, ce de rahat, la 2 noaptea să nu-ţi mai dea de băut şi să fi nevoit să te muţi într-o altă locaţie! Oraşul e mare, mereu mai există un loc deschis şi undeva ceva de băut. Ne împuţinăm, rămânem 7, după încă două-trei rânduri 5, apoi 4, 3 şi inevitabil dimineaţa te prinde cu capul pe masă sau curul pe bordură. Mai am 13 ţigări în pachet şi cu vre-o 20 de roni mai mulţi în buzunar ca ieri seară când am plecat de acasă. Mă duc să-i cumpăr lu’ ăsta micu’ o cutie de lapte praf.
Este cea mai stupidă întrebare: „de ce?” Şi are perechea perfectă, adorabilă de pe buzele unei domniţe: „de aia”. Punct. Închizi telefonul, trânteşti uşa, este acelaşi lucru. De aia.
Ca într-o cămară prăfuită sau o debara cu uşa sărită din balamale, am depozitat în ultima vreme tot mai multe de ce-uri cu răspunsuri neglijabile sau tardive. De la domniţe mi-am luat de mult gândul şi pofta am atârnat-o în cuiul virtual al neputinţei contrastant de viril. Cu alte cuvinte, am podu’ plin. O fi semn de bunăstare, o da de bănuit, să se pronunţe organele abilitate, care sunt acelea, nu mă întrebaţi!
Încropesc cuvinte şi le bag în sertar, sub tastatură, le ţin să fie. A fi intelectual nu înseamnă nimic. Eu nu sunt intelectual cu toate că tind mai de grabă spre zero decât spre absolut. Zeroul este ceva pur, ceva rotund şi implicit comod, n-ai de dat, n-ai de luat, cât timp absolutul pare de necuprins, te ia cu ameţeală, te pierzi în el şi te face să te simţi nimic. Şi ajung înapoi de unde am plecat, adică la nimic. De ce? Păi de aia!
Şi uite aşa mi-am umplut debaraua imaginară cu tot felul de fleacuri care nici nu-mi folosesc, nici nu duc nicăieri.
Mă întreabă lumea „de ce” fac una sau „de ce” nu fac nu ştiu ce altceva. Păi nu ştiu ce altceva aş putea face. Alţii spun, păi da’ nu faci nimic. Acum de exemplu mă scobesc în nas. Nu mă vede nimeni şi – cel mai important – nu costă nimic. E criză bre! Unii, undeva, nu se spune cine şi unde, şi-au dat cu mucii în fasole şi acum – ca la aviară, porcină sau ce o mai venii – toţi ne suflăm – sau ne scobim – nasul, buzunarele. Acesta-i dansul, un pas înainte, doi paşi înapoi.
Mă tot relaxez şi mă relaxez de tot. E tot un fel de a nu face nimic într-un mod aparent elegant, dar comod. Devine însă stânjenitor. Adică mi-e dor de o ţigară, de o cafea, de dimineţile în care şi eu ca o furnicuţă făceam ture între baie şi bucătărie, apoi mă înghesuiam în tramvaiul împuţit şi mergeam la serviciu să urle şefu’ la mine. Acum văd şefii doar la televizor în reclamele la bere. Ce treabă este şi asta: când apare o reclamă anume, apar încă 10 similare. Să nu-mi spuneţi că cineva sondează piaţa şi şefii sâcâitori – au tras sociologii concluzia – dau bine-n reclamele la bere! Nu ştiu de ce, dar mie şi de bere mi-a pierit pofta. Prefer şefu’ enervant! Ha ha ha!
Oare cum o fi în debara? Sau în frigider? Ce face cutia de margarină şi roşia după ce închizi uşa şi se stinge lumina? Ce fac toate de ce-urile şi de aia-urile din viaţa mea dosite-n debara?
Şi atunci, într-un final, întorc faţa cu demnitate spre soartă (dumnezeu, străinul din oglindă, etc) şi întreb ca prostu’:
De ce? De ce dai măi, de ce?
Eram la mijlocul anilor ’90 în Germania la prima mea ieşire-n Vest după ’89. În una din primele zile m-am dus la supermarket pentru nişte cumpărături şi am primit rest ceva mărunţiş pe care l-am lăsat cu nonşalanţă pe tejghea. Casieriţa a fugit după mine şi mi-a pus în palmă restul.
Cred că a fost prima lecţie de respect pentru bani şi muncă.
Mă uitam ce poţi cumpăra de 1 RON. Mare lucru nu dacă trec peste chibrituri, praf de copt, zahăr vanilat sau „3 pachete de batiste la 1 Leu” – cum aud zilnic strigând în tramvai.
Ne enervează când vânzătoarea n-are să ne dea rest şi ne alegem cu o gumă sau ştiu eu ce bomboană, dar când primim restul în fise de 5 bani, de obicei nu-l mai luăm, nu ne „încărcăm” cu mărunţişul. De multe ori am auzit vorbindu-se despre „banu’ muncit”, dar cumva din cultura noastră lipseşte exact respectul pentru fiecare…ban.
Uneori pare ciudat când cunoştinţe – mai ales cei veniţi din Vest – strâng restul, iau fiecare bănuţ, avem tendinţa să-i etichetăm zgârciţi, başca, vin de „dincolo”, deci sunt şi “cu banii pe ei”, dar în fapt cred că este vorba de conştiinţa banului muncit, de respectul pentru muncă şi implicit bani, până la urmă respectul de sine.
La fel este şi cu ciubucul lăsat într-un bar sau restaurant. Cât să laşi? În Istambul pe o terasă în centru am băut o cafea şi un suc de portocale iar când mi-au adus nota, după cele două produse consumate era trecut şi ciubucul. M-a surprins puţin, dar în final este chiar corect aşa. Nu-ţi mai baţi capul cât să laşi sau dacă ai lăsat prea puţin sau prea mult.
Contează fiecare bănuţ. Chiar şi fisa de 5 bani aparent fără nicio valoare. Ai muncit şi pentru ei, dacă nu-ţi respecţi munca şi banii, cine să-i respecte?
Uitându-mă pe Ocazii ce aş putea cumpăra cu 1 RON am găsit…”doar” cărţi.
De ce acest titlu? Habar n-am. Mi-a venit aşa ca o adiere de vânt în minte şi mi-a plăcut cum sună. Mare lucru nu ştiu despre temuţii Ninja. Ştiu că erau folosiţi ca spioni şi asasini în Japonia medievală şi mai citisem că în 1581 Oda Nobunaga a trimis 46.000 de samurai să căsăpească 4.000 de ninja. Cei care au supravieţuit măcelului s-au refugiat prin munţi şi s-au amestecat între săteni. Stilul lor de luptă, Ninjitsu, este considerată o formă neconvenţională de Arte Marţiale. Despre pădurea Sleepy Hollow şi fantoma Călăreţului fără Cap care o bântuie nu ştiu chiar nimic şi nici filmul nu l-am văzut.
Da’ cu siguranţă nu despre Ninja sau Călăreţul fără Cap vreau să vă povestesc! Şi încă o dată pe ziua de azi sunt nevoit să folosesc un „abracadabra” contorsionat: habar n-am ce o să scriu.
Am intrat pe Zelist să văd cine ce mai face, scrie. L-am zărit pe Visurât (fără mă-sa ha ha ha! 😛 ) şi nu m-am abţinut, am dat o raită. Cel mai interesant lucru de citit a fost asta: „De exemplu, mie nu-mi place să spăl vasele. Nu mi-a plăcut niciodată şi, dacă ar fi să locuiesc singur (din nou) mi-aş cumpăra (aşa cum am mai făcut-o) farfurii şi tacâmuri de unică folosinţă. De ce? Pentru că urăsc să spăl vasele.” (Ce ţie nu-ţi place… ). Mie îmi place să spăl vase, cei drept, de când m-am întors din vacanţa din Antalia, parcă nu mai am aceeaşi plăcere… ha ha ha! 😛 Dar asta este valabil la cam tot ce fac, nu doar la spălatul vaselor. Ideea este alta: sunt ecologice vasele şi tacâmurile de unică folosinţă? Pe mine asta mă interesează… Am intrat şi la Zoso dar nici acolo n-am găsit nimic interesant. M-am prins, sunt eu defect! Să nu mă înţelegeţi (din nou) greşit! N-am nimic cu oamenii (blogării) aceştia, să fie sănătoşi şi să vândă pe cât mai mulţi bani cât mai mulţi centimetrii pătraţi de publicitate, dar zău dacă înţeleg ce draq găsesc unii de citit la ei. Adică nu pot să-mi imaginez nici gospodina, nici puştiul emo care se scoală dimineaţa şi nerăbdător deschide computerul să intre pe internet şi să citească ce au mai scris unii şi alţii din aceşti Guru cyber… sau Cyber Guru? … În fine! Aş vrea să fiu invidios, dar n-am pe ce. Şi aşa revin – inevitabil – la Neil Young:
„Keep on bloggin’
‘Til the power goes out
Your battery’s dead
Twist and shout…”
(Bloguiţi până se ia curentul, aveţi bateriile moarte… Twist and shout! Ha ha ha!)
Bun. Tre’ să zic două vorbe şi despre mega ceremonia lu’ mega Jaco. Trist dar adevărat. După inegalabilul succes cu „Thriller”, cred că moartea este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat. Din tot ce am citit, auzit şi văzut, omu’ nu rezista nici la 5, nu la 50 de spectacole din cele programate şi era terminat şi fizic şi psihic şi… financiar. Organizatorii sunt fericiţi: lumea păstrează biletele drept amintire, nu trebuie să returneze nici un bănuţ şi economisesc şi costurile spectacolelor. Ha ha ha! Acum încearcă toţi cei implicaţi să ia şi pielea de pe mort, dar reţeta Elvis nu cred că o să funcţioneze. Peste şase luni – tot părerea mea – o să auzim: „Michael who?” Din curiozitate poate mai descarcă ilegal un milion-două de tineri „Thriller”-ul, se mai şi vând ceva CD-uri şi mai ales DVD-uri şi cu asta basta. Ceremonia anunţată ca fiind cea mai grandioasă, a fost un fâs. Şi de pe scenă şi din sală au cam lipsit vedetele momentului. Nici măcar Quincy Jones n-a apărut, „tăticul” succesului carierei solo a lui Jaco. Poliţia se aştepta la o histerie generală şi la circa un milion de fani în afara amfiteatrului şi nu s-au adunat nici 50.000… Era mega-starurilor şi implicit a lui Jaco s-a terminat cu sfârşitul secolului XX şi ultimul său album, „Invincible” din 2001 a fost deja un mare fiasco. Jaco has left the building. For good.
Am văzut şi un documentar interesant într-o seară pe un post de televiziune: Iarna demografică (Demographic Winter).
E un trailer pe YouTube:
Din ce am înţeles, nu încălzirea globală ne trimite pe bară ci în mod paradoxal scăderea vertiginoasă a populaţiei. În mod bizar, paralel cu scăderea populaţiei creşte numărul de locuinţe şi gradul de poluare. Un alt aspect este cel financiar: scăderea populaţiei conduce în impas asigurările sociale, scade populaţia activă şi creşte masa celor inactivi, astfel n-are cine să asigure fondul de pensii. Ştiam că banii pe care îi dăm pe tot felul de asigurări se duc pe apa sâmbetei şi nu stau frumuşel nici într-un cont bancar, nici nu sunt investiţi să se înmulţească, dar se pare că situaţia este şi mai nasoală. Apelez tot la bătrânul Neil Young: „Where did all the money go?”
Ridzi. Nu o iau de la capăt cu povestea, Comisia Parlamentară a găsit-o vinovată, aşteptăm şi mutarea DNA-ului, este an electoral, tre’ să cadă capete şi să curgă (cât mai mult) sânge. Înţeleg tot. Sau aproape. E clar, Ridzi n-a băgat banii în buzunar, oare de asta a picat? Altfel nu-mi explic cum toţi ceilalţi politicieni şi şmecheri lipiţi de indiferent care putere aflată la conducerea ţării de 20 de ani şi care au jecmănit nu cu 700.000 Euro bugetul ci cu milioane şi miliarde, stau bine merci şi aruncă cu pietre…
Asta este brambureala pe ziua de azi, am încălecat pe o şa… bla bla bla, bla bla bla!
P.S. Am adus la zi pagina cu fotografii şi am adăugat şi o pagină nouă cu favorite. 🙂
Şi că tot e “viucănd”… citiţi oferta pusă cap la cap pe Metalhead. Keep On Rockin in a free world.
Când nu găseşti explicaţii, dai definiţii. Sau invers. Omul nu funcţionează dacă nu ştie despre alb că este alb, chiar dacă uneori este evident că este negru. De exemplu: când nu ai o direcţie precisă, majoritatea o să spună că mergi în direcţia greşită. Odată lipită eticheta, nu o mai dai jos nici cu peria de sârmă. Joi. Este un cuvânt rotund, rătăcit în mijlocul săptămânii care nu duce nicăieri: e departe de luni şi prea aproape de vineri. Un click în stânga, un click în dreapta, sunt amorţit şi nedefinit, dau drumul la un nou blogroll că tot nu mi-am mai vizitat vecinii de ceva vreme şi eu sunt tot mai gol şi …dezgolit.
„Poate că totul este o pereche. Chiar de totul înseamnă un ciorap stâng, cocoloşit, ce întregeşte dreptul cârpit.” Mă împiedic de goluri la Andreea.
Golurile ei, golurile mele, o pereche minunată sau monedă de schimb pentru oricare alt gol…goluţ. „Golurile sunt lacune fără corp. Ce măresc distanţa dintre inima şi uitare.” Nu pot să uit nimic, mai ales nu golul. Golul ei, golul meu, golul care ne uneşte în tăceri paralele, în căutări golite de sens, în neacceptarea goliciunii primare. „Ce rost are să-ţi reclami că iubeşti un coate goale ori că mesteci o iluzie pe stomacul gol?” Îmi aprind ultima ţigară pentru nu ştiu cât timp, privesc în gol, în golul monitorului, în spatele monitorului la peretele gol, dincolo de ziduri la golul dintre două blocuri sau şi mai departe la oraşul atât de aglomerat şi totuşi absolut gol. „N-am să mă chinui să umplu golul nimănui. Nici cu minciuni, nici cu puncte, nici cu mine.”
Când mai e un meci de fotbal să deschidem toţi ferestrele şi să strigăm: „Goooooollll!”
Sufăr că nu mai am cafea – cutia este goală – şi îmi pun un ceai.
„Unii oameni sunt autobuze magice. Te pot purta în trecut, în situaţii foarte neplăcute. Te fac să le retrăieşti din nou.”
Oamenii sunt autobuze, pornesc la drum goale, se umple pe parcurs, se rătăcesc, se golesc, se umple la loc. Trecutul este doar o cârpă de care te agăţi când n-ai bilet pentru viitor, dar ai scuza că era chioşcul închis. Priveşti stânjenit în jur şi…înjuri. Între dinţi, să nu te audă nimeni. Îţi arunci golul mototolit în sacoşa – goală – a altcuiva sau pur şi simplu pe jos. „Unii oameni nu-s acolo când trebuie ca să-ţi zică o vorbă bună atunci când ai nevoie, să-ţi lipească un leucoplast colorat atunci când trebuie.” Nu vine nimeni nici să umple golurile, nici să petecească sufletul sfâşiat. „Unii oameni sunt departe şi trebuie mereu să te urci pe o scară ca să ajungi la ei…”
M-am rătăcit. „Am visat că eram într-o pădure. Era o pădure deasă. Mă învârteam prin pădure fără să ştiu de ce şi deodată, în vis, mi-am dat seama : vroiam să mă fac copac, mai exact fag. Aşa că mi-am găsit un loc lângă un fag şi lângă un alt fag şi am rămas acolo, aşteptând să-mi crească rădăcini.” Mi-am ascuns goliciunea între frunze, am umplut un loc aparent gol cu un alt gol, cu golul meu rotund şi disproporţionat. „Din locul acela întrezăream cărarea ce ducea la şosea…” Şoseaua goală. „What the fag am I doing here???”
M-am rătăcit. Nu e pentru prima oară.
Curvette este plecată la Istambul, Gina a postat o poză cu o geantă. Sper că e la Istambul şi nu se lăfăie prin Kusadasi. Sau are atâta minte să meargă-n Antalia. Îi recomand Kemerul. Nu ştiu dacă face faţă (spate) la rusoaice. 😀 Eu n-am făcut. M-au dat pe spate. 🙂
Geanta e naşpa, am citit comentariile. Nimic nou. Cineva spune despre geantă: „Asemenea genţi găseşti şi în Europa(nu continentul,ci târgul) sau Dragonul Roşu. Aşa că alte dovezi,sau lasă pozele astea. părerea mea.” Dora spune: „ce sunteţi măh aşa de fraieri. pun pariu că nu e nici curvă, nici prostituată de lux, ci doar o tipă cu multă imaginaţie. mă gândesc chiar şi la:
-o gospodină grasă cu un soţ frustrat
-o tipă urată cu imaginaţie bogată;
-tipă groaznic de timidă cu simţul artistic dezvoltat;
-poate chiar şi un băiat…cu uşoare tendinţe gay;;
-inadaptată cu prietene betoooonnn….
……………mă rog îs multe de zis, da mă limitez doar la a citi blogul pt că no matter what scrii bine…..” Şi răspunsul vine prompt: „ai dreptate dora, scrie super bine istambul pe sacoşele alea”. După care discuţia – inevitabil – se coboară la gramatica primară şi la despicatul firului în patru zări: Istambul se scrie cu „m” sau cu „n”? Confuzie majoră, hai să vorbim turca! Senden Daha Güzel! 😛 Mă doare capu’!
Din februarie îmi tot caut ceva de lucru, ba pe net, ba direct în computer. Încerc să umplu golul din mine, golul din portofel, golul de pe cartea de credit, golul dintre mine şi restul lumii. Am fost şi-n Istambul (şi-n Antalia, ţâc!) şi pentru o vreme am uitat de gol, dar „zilele de marţi sunt pe cale să se termine..” La mine se repetă aceeaşi zi de miercuri. De 20 de ani am observat asta, dar cred că se repetă aceeaşi zi de miercuri din 2 septembrie 1970 în care la 9 seara am ţipat în faţa goală a lumii noi în care vrând – nevrând am răsărit. „Am învăţat, în acest timp, câteva şiretlicuri. Am învăţat că nu trebuie să te aştepţi ca prea multă lume să te citească. Am învăţat că…nu poţi schimba prea multe lucruri doar aşternând câteva cuvinte virtuale.” Am învăţat că niciodată nu învăţ nimic şi…
O iau de la capăt. „Am lipsit mult, foarte mult timp şi poate am revenit, poate nu mai revin niciodată.” Pun puncte unde nu sunt capete şi delimitez goluri care nu se ating niciodată. Rup cercul sau mă amăgesc că l-aş rupe. Sau tăcerea. „…dar mai departe?” Cât de mare poate fi distanţa între două vise, câte benzi are şoseaua între două goluri? „Lumea se îndrăgosteşte virtual, iubeşte virtual, se şi fute virtual?!?!”
Tehnic vorbind, da. Adică sunt optimist. Lumea vorbeşte. „Multă filozofeală şi mai puţină tehnică.” „Mi se întâmplă uneori să-mi vină aşa un chef să-mi atârn două-trei cuvinte cu greutate de gât şi să-mi dau drumul în gol …” Futui golul mă-si!
Sunt lucruri care îmi vin în minte şi nu-mi dau pace… Mă gândeam – din nou – la faza cu ce ospitalieri suntem şi la reversul medaliei.
S-a împământenit o „tradiţie”: când vine cineva de „dincolo”, ne aşteptăm să ne aducă ceva. Nu contează ce. Orice. Este o apucătură oarecum firească din perioada de dinainte de 1990 când o ciocolată, un deodorant sau un săpun „mai fin”, un pachet de cafea sau ţigări, un disc bun, mai rar o carte, erau mai mult decât o gură de libertate.
Acum toate acestea le găseşti la tot pasul, avem şi noi (acelaşi) gard de cârnaţi şi câinii umblă cu covrigii-n coadă, ideea că cel care vine din occident trebuie să ne aducă ceva, este depăşită, inopinată. Părerea mea.
Cu toate acestea, dacă apare cineva de dincolo şi nu aduce un cadou, gazda, prietenii, cunoştinţele o să spună:
– Uită-te şi la ăsta, a venit cu palma-n cur…
Fraza am auzit-o ieri la televizor, evident, unde altundeva?
N-am master în limba Română şi la şcoală – atât cât am făcut – am fugit de gramatică, cum fuge fratele draq de tămâie, dar parcă unii depăşesc orice aşteptare!
Apropo, ieri am fost şi eu urecheat de prea-perfectu’ anonim blackie : „esti un pic analfabet, prietene… deh, pa vremuri tu erai mare vedeta, unii la munca si mai nimeni pe la scoala….
muzică “trandy”
„din potrivă”
Etc”
Îmi place faza cu: “un pic”. 🙂
Omu’ s-a atacat la îndemnul meu de a muncii la McDonalds, da’ s-a agăţat de articolul despre Chickenfoot. Nu ştiu de când e ruşinos să munceşti. „Io” am carte de muncă de la vârsta de 16 ani şi mai toţi banii mei i-am “băgat” în muzică. Îmi cer scuze că n-am pupat pe nimeni în cur niciodată şi dacă am avut succes cu ţăcănelile de care m-am apucat, a fost fiindcă am muncit pe rupte. E drept, n-am stat cu burta pe carte, dar nici n-am dormit cu capul pe masă-n cârciumă.
Bun. Mă uitam de ce ajunge – eşuează – lumea pe blogul meu. „Escorte, dame de companie, salon de masaj” conduce detaşat cu 1071 de accesări, cât timp un post despre teatru a stârnit interesul doar în 21 de persoane…
Şi la termenii căutaţi care au condus la pagina mea, tot fetele conduc detaşat: dame de companie – 323, dame – 24, dame companie – 23, dame de companie escorte – 21, escorte – 18, escorte budapesta – 13, salon masaj – 10, damedecompanie – 10, sex – 9, escort dame de – 7 şi dame de companie.ro – 6. Dar 4 persoane căutau şi institutul seismologic cum tot 4 săpau după informaţii legate de „impozitul forfecat”. Aşa scrie… ha ha ha! 😛
Nu mă interesează traficul. Mă citesc 40 de oameni sau 2000, e cam tot una. Nu câştig nimic de pe urma blogului, n-am reclame plătite, nu sunt un formator de opinii, lumea se schimbă şi fără să vrem… şi am cântat asta-n 1988:
„I can’t help myself, so don’t expect salvation
Don’t blame someone else for your own frustration!” (nu pot să mă ajut, nu aştepta salvarea
Nu da vina pe alţii pentru frustrările tale!)
Nu oblig pe nimeni să mă citească, nu trebuie să fie toată lumea de acord cu opiniile mele. Cred în dialog, dar nu vorbesc cu pereţii. Sunt prost, da’ sincer: fac totul din egoism.
M-am plictisit de smiorcăiţi! De la Kurt Cobain la Michael Jackson o grămadă de băieţi – sau ce o fi – se vaită de celebritate şi succes… What the fuck?!
Nu mă dau mare, sincer, chiar mă doare la 100 de metri în spatele blocului, (şi blogului…hi hi hi 🙂 ) am avut şi eu momentele mele (mai) bune. La începutul anilor ’90 trupa mea, Pansament a avut o ascensiune spectaculoasă, clipurile noastre rulau la TVR full-speed, aveam concerte cu casa plină, îmi ştia faţa juma’ de ţară că cealaltă jumătate era la serviciu. Mă oprea câte un rocker beat în Costineşti pe plajă şi zicea: „băh, tu eşti vocalu’ din Altar, dă-mi un autograf!” ha ha ha! 😛 😛 😛 Unii mă plăceau, alţii mă detestau şi aşa este firesc. Am primit şi beri „moca”, am fost şi înjurat sau nu o dată s-a ajuns şi la bătaie. Cu rockeri sau cocalari, nu contează, mereu se găseşte cineva să te urască pur şi simplu. Toate acestea fac parte din „joc”, treaba asta e „la pachet”, este asemănătoare carierei de soldat: ştii că poţi primii un glonţ în cap în orice clipă.
Mulţi băieţi pun mâna pe chitară să impresioneze o fată la un foc de tabără, dar dacă depăşeşti etapa şi ajungi să-ţi faci trupă „pe bune”, muzica – părerea mea – n-are nicio legătură nici cu berile primite, nici cu fetele care-ţi pică (sau nu) în braţe. Cum nici cu un eventual paparazzi ascuns în boscheţi gata să te surprindă cu degetu’ în nas sau pantalonii în vine.
Muzica o faci că ceva acolo-n tine nu te lasă-n pace, te scoală şi noaptea din somn „auzul interior” al unui riff, unui beat sau al unei melodii, nu-ţi dă pace, te mănâncă „ceva” acolo înăuntru ca o urticarie, n-ai linişte dacă nu faci treaba “aia”.
Este un paradox: creaţia este o treabă tare egoistă, dar o iei razna dacă nu împărtăşeşti rezultatul. În cele mai multe cazuri. Fără feedback, fără răspuns de la public, creaţia este inutilă şi sterilă. Tot părerea mea.
Sunt indivizi care creează pentru sine şi nu simt nevoia să împărtăşească cu nimeni rezultatul, dar sunt excepţii. Majoritatea caută cu sete aprecierea şi succesul. Şi nu e nimic anormal sau abominabil în asta.
M-am plictisit de poveştile cu copilăria grea şi povara succesului!
Dacă nu-ţi convine, fă-te vânzător la McDonalds little fucker!
Unul (din cei presupuşi 2 – ha ha ha! 😛 ) cititori fideli ai mei, Un Şoricel, mi-a atras atenţia asupra acestui aspect: cum pică miturile. „Un alt mit al romanului …ca ar fi ospitalier …cred ca trebe pus in perspectiva…” spunea el legat de faptul că povesteam despre Göynük şi cum se intersectează acolo mutele şi marea, cum ai la o distanţă de doar câteva sute de metrii plajă şi în vârf de munte loc de schiat.
Povesteam în raportul despre concediu că m-a surprins Turcia nu doar prin peisaj ci mai ales prin abordarea oamenilor, prin modul lor natural prietenos de a fi.
“Fetiţe dulci ca-n Bucureşti”… în Antalia m-am lecuit şi de asta! Ha ha ha! 😛
Doamne fereşte să aterizeze la Otopeni (Henri Coandă) un cetăţean străin şi naiv! De la taximetristul care-l duce la hotel, până la chelnerul care-i umflă nota, toată lumea o să-l fraierească şi o să-i fure şi ultimul cent posibil. Foamea este parcă nejustificat de mare, nesimţirea nu are nicio limită şi ciordim orice de parcă ar fi ultimul lucru pe care mai apucăm să punem mâna pe lumea asta! Asta este realitatea, ne tot ascundem după vorbe meşteşugite, după sintagme inventate mai cu seamă în era mincinos-comunistă, dar pe care le-am salvat din fals patriotism de promenadă şi le susţinem în continuare cu înverşunare nejustificată.
Noi suntem isteţi, frumoşi, ospitalieri, talentaţi şi trăim într-o ţare neasemuit de frumoasă şi bogată iar, vorba fostului premier, economia duduie. Mă lăsaţi?
V-am povestit şi cum se muncea zi şi noapte în Turcia şi v-am amintit şi de ce pustiu şi dezolant a fost peisajul din Bulgaria. Noi mimăm munca, dar în ritmul acesta nu avem mult şi vom ajunge la fel de dărâmaţi şi goliţi ca vecinii noştri din sud. Este inevitabil.
Înjurăm conducerea ţării, vârfurile pentru faptul că fură, dar uităm că sunt exact ca noi şi noi suntem exact ca ei: aceeaşi apă şi pământ. Dacă nu avem demnitatea de a ne aşeza în faţa oglinzii virtuale şi de a privii obiectiv realitatea-n faţă, ne încăpăţânăm în continuare să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece şi ne ameţim cu ideograme goale gen „suntem creştini”, „suntem buni”, „suntem harnici” şi „ne-am născut poeţi”, se duce de râpă şi puţinul rămas dintr-o ţară care în 1990 a pornit cu prima şansă spre un orizont mai bun, dar a ajuns în câţiva ani codaşă de pluton.
Aminteam cum în anii ’80 Guvernul Turc cu un împrumut de la Banca Mondială a investit masiv în Kemer şi în doar câţiva ani a transformat o zonă rurală dezavantajată şi fără mari perspective într-o adevărată rivieră. La noi, cu banii de la F.N.I. susţinem o stare de fapt dezastruoasă, doar fiindcă este încă un an electoral şi nimeni nu pare să se gândească la ziua de mâine. Banii se termină, vor trebuii restituiţi şi în spatele vorbelor şi hârtiilor cu care guvernanţii iar se acoperă cu eleganţă nu se întrevede nimic.
Optimiştii preconizează o uşoară creştere economică începând de anul viitor, dar semnalele nu sunt chiar atât de clare. Bursa fluctuează şi cotaţiile sunt mai mult în coborâre, chiar şi America dă semnale difuze, cu bani mulţi şi o economie funcţională nu reuşesc să o scoată la liman. Obama riscă ceea ce am prevăzut înainte de a fi ales: din salvator să se transforme-n oaia neagră, ţapul ispăşitor.
Am „copilărit” şi ne-am eschivat de la a face ceva aproape 20 de ani, dar dacă nu ne trezim acum, mă tem că nu ne mai trezim niciodată. Prea târziu nu există.
Oamenii sunt ca peştii în ocean: azi ies aici, mâine acolo. Valurile vin, te aruncă, nu te poţi opune tot timpul şi uneori dacă opui rezistenţă nu faci altceva decât să te juleşti mai rău. După furtuni uneori peştişorii
sunt aruncaţi pe mal
şi uneori reuşesc să se întoarcă-n mare.
Am plecat din Bucureşti-ul încins vineri, 6 iunie la ora 15.30 şi am lăsat în urmă
aroma cireşelor coapte
pentru a descoperii lumea necunoscută a
semilunii otomane.
La 17.23 am trecut vama de la Ruse şi ne-am început incursiunea în Bulgaria. Fete la produs la tot pasul în peisajul arid, uşor sălbatic şi parcă abandonat. O tranziţie de cel mult patru ore s-a transformat într-o învârteală în cercuri şi GPS-ul nu i-a folosit la mai nimic conducătorului. Ideea era să traversăm ţara castraveţilor muraţi pe lumina zilei, dar n-a fost să fie, am ajuns la graniţa cu Turcia abia la miezul nopţii.
4 adulţi şi 3 copii într-un Renault pentru un drum de 1500 km nu este cea mai bună soluţie. Nici să pleci în concediu cu oameni cu care nu ai mare lucru sau nimic în comun nu este cea mai fericită idee, dar cum nu eu planificasem şi organizasem această vacanţă, am hotărât să mă relaxez şi să las lucrurile să se desfăşoare după voie. 🙂
Diferenţa dintre drumurile măcinate din Bulgaria şi şoseaua în lucru din Turcia care traversează ţara de la Nord la Sud, este fabuloasă. Cu toate că autostrada este încă în lucru în multe porţiuni, parcă zburam. O porţinune de drum am mers din greşeală pe sens invers, dar ne fiind la aceea oră trafic, am scăpat…ha ha ha! Peisajul este fascinant, chiar dacă sunt tentat ca la anul să optez pentru zborul cu avionul, aş vrea să mai traversez Turcia măcar o dată cu maşina, pe îndelete, să mă opresc, să fac poze, să adulmec lanurile în flăcări de
maci.
Am ajuns la prima destinaţie de o zi, hotelul de trei stele, Club Hotel Sunbel din Kemer, Beldibi, sâmbăta, 6 iunie la prânz.
Fac o paranteză şi dau un pont: am făcut 10 ani de rusă la şcoală, da’ nu s-a lipit mai nimic de mine. Dacă în locul profei scârboase care ne ţinea numai în note de 3 şi 4 din cele 10 posibile pe vremea mea, aduceau rusoaicele care populează Kemerul, acum citeam Tolstoy şi Dostoiesky în original. Jur. După gaz, arma numărul doi al Kremlinului sunt fetele: te predai necondiţionat şi dacă nu înţelegi nimic din ce-ţi spun. Şi sunt determinate, nonşalante, n-au nici reţineri, nici prejudecăţi. Ideea e, după două-trei zile mi-am amintit şi ce nu învăţasem la şcoală să spun în rusă…ha ha ha! 😛 Mă pun de la poziţia “cu burta la soare” la “cu burta pe carte” şi până la anu’, promit să mă pun la punct! Ia ne panemaiu parusci… Mi nea zavut Attila, cac tibea zavut? Ocen crasnaia… Spasiva… Dobrei uter, Dasvidania, Dobrei vecer… Haraso! Ia liubiu! Davai jos textila! 😛 Ha ha ha! 😛 Să nu credeţi că toate fetele au nume de Olga sau Nataşa! Nu, am descoperit nu doar că sunt frumoase, dar am descoperit şi nume frumoase: Palima. 🙂
Acum pontul: dacă vrei să te distrezi, uită de patru şi de cinci stele, mergi la trei. Sunbel este un hotel elegant, curat, aer-condiţionat, piscină, terasă, ponton propriu, mâncarea a fost bună şi băutura a curs. Treaba asta cu all-inclusive este genială. Şi turcii s-au dovedit gazde ideale. Nu ştiu de unde-i vorba „cum e turcul, şi pistolul”, da’ vă zic eu, merge ca uns pistolul şi trage la fix.
Sunt două „chestii” cu uşor minus: plaja este pietroasă, soarele nu răsare sau apune în mare ci de după munţi. Atât. Am rămas cu gura căscată:
Turcia este frumoasă!
Mai e o chestie: la Göynük de exemplu, hotelurile deţin şi plajele, sau cum a fost şi la Greenwood, al doilea hotel la care am stat 10 zile, avea o bucată de plajă chiar dacă hotelul nu era amplasat pe plajă ci peste drum. Problema e că nu poţi face plimbări pe plajă fiindcă la majoritatea hotelurilor sunt agenţi de pază care te întorc din drum… Mai scapi dimineaţa, dar trebui să ieşi tot pe unde ai intrat – respectiv la hotelul de care aparţii – fiecare hotel te “dotează”/însemnează cu o brăţară de o culoare specifică. La Göynük există doar 3 locuri pe unde poţi ajunge pe plajă, restul intrărilor fiind prin hotelurile aflate pe plajă şi astfel inaccesibile celor din exterior.
Atenţie la acest detaliu, în Göynük dacă hotelul nu are plajă proprie rişti să nu vezi marea şi să nu apuci să faci baie în ea!
(Prima zi)
N-am avut stare, am intrat repede-n marea de un albastru fascinant, am înotat, m-am plimbat, am băut o grămadă de bere, am făcut fotografii,
pe (şi sub) ponton.
A doua zi dimineaţă m-am trezit la cinci şi
am "prins" răsăritul
fază cu fază, moment cu moment, plus am dat şi peste o gaşcă de ruşi cu o „butelcă” de 10 litri de whiskey pe ponton. Chefuiau…de zori. 😛
După micul dejun ne-am luat tălpiţele şi ne-am mutat cu 5 km mai încolo, la destinaţia finală a vacanţei, Greenwood Resort Hotel din Kemer, Göynük.
La patru stele daţi de familişti, copii şi de mai mulţi pensionari, mai puţini petrecăreţi. Ruşii domină spaţiul şi aici, apoi urmează polonezii, turcii şi englezii. Faţă de „tradiţionalul” nostru Kuşadasi, nici urmă de co-naţionali, fapt ce face toţi banii. Am dat totuşi peste două fete de peste Prut care lucrau
la Hotel,
una din ele, Ina se ocupa de copii dar erau şi câţiva angajaţi turci care mai rupeau o vorbă-două în româneşte, alţii ne rugau să-i învăţăm câteva fraze în ideea că o să le mai vină clienţi români. Turcii sunt oameni frumoşi şi la propriu şi la figurat, sunt extrem de amabili şi nu de dragul banilor, sunt prietenoşi din fire. Kadir şi Celal sunt doar doi dintre băieţii care ne-au servit impecabil şi cu care m-am împrietenit aproape instantaneu.
La patru stele mâncarea este mult mai diversificată, la fel şi băutura – seară de seară am turnat în mine cât whiskey a încăput – hotelul este înconjurat de o grădină minunată şi îngrijită, piscina mare are 2 tobogane şi în spate este o piscină pentru copii, teren de tenis şi volei, seră şi mini-zoo, alei cu multe flori, palmieri, „boscheţi” de dafini, portocali… un colţ de Paradis.
Ştiam că la Göynük (Kemer) se întâlneşte
marea cu muntele
şi pe lângă amintirile vagi de geografie din şcoală, m-am uitat şi pe Google Earth unde urma să mă duc, dar nimic nu se compară cu ce te izbeşte la faţa locului. Dacă-mi mai spune cineva că turismul nostru este potent, că avem şi mare şi munte, am să-i râd în faţă. Ei le au la un loc. Nu se poate vedea în poze, nu am cuvinte să povestesc, e ca şi cum în gara din Predeal pe peron ar fi palmieri şi ar începe marea. Sus, în vârful munţilor era încă zăpadă şi se schia, sunt râuri şi pe canionul din Kemer se face drafting, în larg sunt delfini, se fac „excursii” cu barca cu motor la 20-25 euro (se poate negocia ca aproape orice în Turcia) de persoană, inclus cu o incursiune şi în peşterile în care se poate înota. Pe plajă era o firmă ce oferea tot felul de distracţii acvatice de la deja tradiţională banană la plimbări cu paraşuta. 🙂
Faţă de Beldibi, pietrele de pe plajă sunt mult mai mărunte, dar tot departe de nisipul cu care asimilam eu plaja. Cu toate acestea, după ora 10 nu poţi călca pe plajă fără încălţăminte: ard pietrele ca plita. Pietrele sunt superb colorate, şlefuite în forme frumoase, am cules câteva kilograme… ha ha ha! 😛 Kemer se numea Eski Köy (Satul Vechi) şi în anii ’80 cu un împrumut de la Banca Mondială Guvernul Turc a investit masiv în zonă, s-a construit drumul şi au răsărit hotelurile, transformând micul district compus din 4 oraşe: Beldibi, Çamyuva, Göynük şi Tekirova şi 4 sate: Beycik, Kuzdere, Ovacık şi Ulupınar, în Riviera Turcească.
Noi ne-am procurat biletele printr-o agenţie locală, Madhotels şi fiindcă am făcut rezervările din luna martie, am beneficiat şi de o super reducere, oricum, biletele au costat cu cel puţin 50% mai puţin decât printr-o agenţie românească şi garantat cu banii aceştia nu rezistam nici cinci zile la Vama Veche şi în nici un caz la condiţiile găsite la Greenwood şi nu cu băutura şi mâncarea inclusă. La bufetul de la piscină şi la cel de pe plajă găseai ceva de ronţăit şi între cele trei mese copioase la care te serveai cu ce-ţi pofteau ochii de la salate şi fructe până la preparate tradiţionale, mâncare gătită de tot felul şi prăjituri. La fel, de băut, aveai la dispoziţie o gamă largă de sucuri, apă, cafea şi whisky, gin, votcă, bere Tuborg şi vin roşu şi alb de la 10 dimineaţa până la miezul nopţii, barmanii îţi preparau şi coctailuri fără nicio problemă şi puteai să bei cât te ţineau genunchii şi mult peste.
Cum spuneam, personalul extrem de amabil şi prietenos, sunt animatori atât pentru divertismentul adulţilor, cât şi special pentru copii. De la 10 dimineaţa se organizau partide de volei în apă şi pe nisip, la fel şi program de gimnastică acvatică şi de relaxare şi întreţinere iar pentru copii exista pe lângă piscină un loc de joacă amenajat, se ocupau două fete de ei, desenau, se jucau, pictau feţele copiilor, etc şi seara se organiza un mini-disco pentru cei mici urmat de un program pentru adulţi. Angajaţii au salarii foarte mici, în jur de 300-350 euro şi erau amplasate „tip boxuri” la tot pasul pentru toate categoriile de angajaţi. Muncesc foarte mult: 15 ore pe zi cu o zi liberă la 7…
În holul hotelului sunt câteva magazine, internet wireless, centru de închiriat maşini şi motoare, sală de jocuri şi internet, este baie turcească, saună, centru spa, salon masaj, cabinet medical, coafor şi chiar un salon de tatuaje (temporale) la care lucra un tip haios din Azerbaijan, Elchin.
Programele de seară au fost plăcute, am „prins” două seri turceşti, scatch-up comedy-uri, seară hippy, show play-back, Miss şi Mister Greenwood şi de la 11 seara se deschidea şi discoteca Greenwood unde clienţii hotelului aveau intrare liberă, dar îţi plăteai consumaţia. N-am stat în hotel ci în unul din bungalourile din spatele clădirii principale, televizor, frigider, aer-condiţionat, telefon, adică tot ce vrei şi de bun gust, drăguţ aranjat. Sunt 9 astfel de bungalouri identice, 7 pentru clienţi (e o idee mai ieftin ca-n clădirea propriu-zisă a hotelului) şi 2 cu magazine la parter şi sus sunt cazaţi o parte din personal. Clădirile au câte 3 apartamente pe nivel şi parter plus 2 etaje.
Sezonul se deschide în mai şi se închide în octombrie, sunt 6 luni cu temperatura aerului de peste 20 de grade Celsius şi se ajunge la peste 40 de grade iar temperatura apei ajunge la 28 de grade. iulie şi august sunt evident cele mai fierbinţi luni, nici nu vreau să-mi imaginezi cum arde aerul atunci. Am avut parte de vreme superbă, ba chiar şi norocul de o anomalie: sâmbăta, pe data de 13 iunie s-a înnorat şi după-masă chiar a fost o ploaie (caldă) timp de 30-40 de minute – spre marea bucurie a localnicilor. 🙂
Am făcut peste 1000 de fotografii. Şi cred că mai puteam face lejer încă cel puţin atâtea.
Joi – am aflat ulterior – pe 11 iunie, mi-am dat seama că habar n-am în ce zi suntem. Timpul a trecut ca nesimţitul şi pe nesimţite. Tot cam de joi mi-am dat seama că nu mai intra mâncarea în mine şi m-am pus tare pe băut whisky cu un strop de suc de lămâie şi puţin Swhepps seară de seară. 🙂 Ziua m-am tratat cu ceaiuri fierbinţi, dar am mai ras şi câte o bere sau un whisky înainte de masa de prânz.
Marţi, pe 16 iunie, am rămas fără ţigări. Mă aşteptam să dau 5 euro pe un pachet, dar nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pachetul era 1,50 şi dacă cumpăram un cartuş, vânzătorul le lăsa şi la 1 euro pachetul. Şi tutunul turcesc nu se compară cu ce porcării bagă ăştia la noi chiar şi în Marlboro care uneori are buşteni ce amintesc de Carpaţi sau Mărăşeşti… Treaba asta că „totul poate fi negociat” nu este chiar genul meu, dar face parte din cultura lor şi devine chiar distractiv. Oamenii sunt foarte comunicativi şi asta mi-a plăcut enorm. Cred că de fapt acesta şi este toată “şmecheria” în spatele târguielii: dorinţa de comunicare. 🙂
MalulMargine de drumIeşire la SoareMagia unui răsăritOnduleu marinSpargerea valuluiTransparenţă 01Transparenţă 02FascinaţieMalul albastruOdihnăApus filtratÎncăpăţânareLa cules de amintiriZi noroasăDrept în largPontonulRăsărit învelitCăscatulRătăcire timpurieAscensiune 01Şedinţă fotoUltimul sărutDevorareCovor de floriDespărţirea
Despărţirile sunt naşpa. Miercuri seara, 17 iunie, ne-am înghesuit în maşină şi am pornit spre Istambul.
Oraşul ne-a întâmpinat în ţipete de pescăruşi şi cu nori pufoşi. Hotelul Inter Istambul este situat la doi paşi de piaţa Beyazit, Bazarul (Grand Bazaar) şi Moscheea Albastră fiind foarte aproape. Intrat în camera de hotel am văzut asta:
Şi în Antalia erau multe pisici, însă Istambul pare oraşul pisicilor. Am un prieten, Marius, care cu siguranţă ar fi fost fascinat. Am găsit şi o mică
galerie de artă
dedicată exclusiv pisicilor.
În câteva ore Istambul a devenit oraşul meu favorit. Mâine m-aş muta definitiv acolo. Turcia în sine m-a cucerit şi sincer: îmi pare rău că am scăpat de ocupaţia otomană. Mare greşeală! Ha ha ha! Zău, ne strica ieşire la Mediterană? 😛
Nu mai repet despre cât de surprins am fost de felul lor prietenos de a fi, de ce frumos şi ce îngrijit este tot. Mai ales centrul vechi şi zona comerciala, peste zi şi până seara se umple de mormane de gunoi, dar noapte este ridicat tot şi în zorii zilei nu mai găseşti nici urmă de mizerie.
Turcii muncesc foarte mult. Am văzut asta la autostrada ce traversează ţara, se lucra şi noaptea. Am văzut clădiri în lucru în care noaptea tot aşa se lucra, magazine în care la 4 dimineaţa angajaţii aranjau marfa şi vis a vis de hotelul în care am stat erau şi clădiri cu magazine de diverse confecţii la parter şi cu atelierele de producţie la etaje: de la 7 dimineaţa până seara pe la 8-9 angajaţii munceau.
A fost ciudat să auzim slujbele de la moschee din difuzoarele atârnate afară. Sunt moschee la tot pasul, în fiecare slujba este diferită şi aceste încantări bizantine se suprapun într-un mod bizar în Instambul venind din toate direcţiile. 🙂 La 11 seara am adormit în sunetul acestor cântece şi tot ele m-au trezit la 5 dimineaţa… ha ha ha! 😛
Tinerii îşi doresc foarte mult aderarea la U.E., eu am încercat să le explic că le este mult mai bine fără… ha ha ha! 😛
Pentru Istambul îţi trebuie o viaţă cred, nu trei zile câte am stat noi şi fiind şi cu Micul Vrăjitor – răsfăţat la tot pasul de turcii care-l luau în braţe, îl pupau şi îi făceau cadoaşe de tot felul – , n-am apucat să explorez decât o parte din centrul vechi şi am dat vineri în zori o raită ceva mai mare pe jos cu aparatul de gât până la Bosfor. Aşa am reuşit să fotografiez
Moscheea Albastră
chiar albastră în lumina de la 5 jumătate dimineaţa, profitând şi de fântâna situată între ea şi Haghia Sofia. Am văzut (şi fotografiat)
răsăritul la Marea Neagră
şi am făcut încă câteva poze faine (zic „io”).
Mi-a plăcut foarte mult parcul Gülhane.
Seara am găsit şi o terasă faină unde am dat 1 euro jumătate pe o bere, preţ super rezonabil, am petrecut două seri la rând acolo, oamenii la fel de primitori şi iubitori de copii, Micul Vrăjitor a fost răsfăţat şi s-a umplut de cadouri peste tot unde am fost prin Istambul. 🙂
Nu m-am sălbăticit complet. M-am mai uitat la CNN, BBC şi Euronews şi la canalele muzicale turceşti, mai ales la NR1 şi Power Turk.
Despre formaţia DUMAN ştiam din filmul genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul” în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten şi pe care vi-l recomand spre vizionare (a fost DVD-ul într-un număr din revista Re:Publik din 2007), dar am descoperit şi nume noi pentru mine ca: MANGA sau AYLIN ASLIM despre care am să vă povestesc ulterior.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]
Multe ar mai fi de spus, mi-a fost greu şi să aleg doar atâtea imagini, încă nici amintirile nu s-au aşezat şi îmi sar gândurile de la una la alta, a fost aproape prea minunat ca să realizez că mi s-a întâmplat. 🙂
Istambul este oraşul contrastelor: case luxoase alăturate unor dărâmături ce mi-au amintit flagrant de Lipscani, vechi lângă nou, aromă de orient în veşminte occidentale, într-un dans plin de ritm, graţios şi antrenant… Istambul a rămas un basm viu şi sper să rămână aşa…
Sâmbăta dimineaţa iar maşină, înghesuială şi căldură cu tot cu aer condiţionat. Drumul m-a obosit, despărţirea finală de Turcia m-a sfâşiat la propriu.
Bulgaria părea un sat fără câini: pustiu tot, prin satele care am trecut rar vedeai urmă de om… Acest viitor trist al satelor abandonate ne paşte şi pe noi cât de curând…
N-am chef de nimic. Aş mai putea prinde ceva din sesiune, dar exclus să mă duc la examene acum! Ha ha ha! De sâmbătă seara de când am ajuns înapoi la Bucureşti, mă învârt ca drogat prin casă şi tot ce am făcut este să mă uit peste poze şi am butonat puţin la albumul pe care vreau să-l termit cât de curând: la sfârşitul lunii septembrie este noua ediţie de Cybermental la Silver Church şi am fost invitat de AKM să cânt. Locaţia este super, chiar nu vreau să ratez (şi) ediţia de anul acesta (că de invitat, de 3 ani sunt tot invitat…ha ha ha!).
Bucureştiul m-a întâmpinat sâmbăta seara cu
pepeni vânduţi în faţa blocului
din căruţă şi cu
un fluture superb în tei.
N-am avut energie de Placebo duminica seara, poate fac cumva să ajung vineri seara, 26 iunie în Fabrika la Mixhell cu Igor Cavalera (ex-Sepultura) şi duminica, pe 28 iunie la Limp Bizkit (cu Saga şi Queensryche, ce combinaţie! Ha ha ha! Saga n-am mai ascultat de cel puţin 20 de ani…) re-alocat la Arenele Romane.
Vă convine sau nu:
m-am întors.
Mi-a simţit cineva lipsa?
Absenţă
“Io” vreau înapoi la ele… Ha ha ha! 🙂 😛 Acum, oricând, pentru totdeauna! 😛
Gata cu vacanţa!
Mai ţineţi minte povestea concursului foto „Bucureştiul în tranziţie” ? În mail m-a aşteptat asta: „MNLR
Proces verbal
Ca urmare a jurizării fotografiilor trimise la concursul cu tema “Bucureştiul în tranziţie”, juriul format din Florin Iaru, Tudor Jebeleanu şi Dan Vatamaniuc a hotărât acordarea următoarelor premii:
Premiul I Daiana Olteanu
Premiul II Laurenţiu Dincă
Premiul III Vlad Eftenie
De asemenea, au fost selectate pentru expoziţia MNLR-ICR de la Praga lucrări de la următorii participanţi:
Alexandru Buzdugan, Alexandru Dinu Şerban, Attila Brushvox, Bogdan Calotă, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Cristian Harbuz, Elena Leu, Elena Raicu, Ştefănuţ Ghinescu, Florica Jianu, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Mădălina Păunica, Adrian Roşu, Radu Stoenescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.
Bucureşti 16 iunie 2009”
Adică, n-am câştigat nimic, da’ fotografiile mele sunt bune şi folosite. E şi asta ceva şi măcar ajung şi lucrările mele la Praga. Conform “dealului”, dor pentru că am participat la concurs, organizatorii au câştigat co-proprietate pe 2 ani asupra muncii mele. Bullshit… ha ha ha! 🙂
Este asemănătoare cu povestea câştigului pe Metalhead: am avut două bilete virtuale la un concert la care n-am ajuns… ha ha ha! 🙂
Şi ceva pentru prietenii mei de pe Netlog: nu mai intru pe Netlog, nu vă supăraţi, nu citesc nici mesajele private, nici ce se mai scrie pe acolo. Mă găsiţi aici. 🙂
P.S. (11.38 P.M. – 22.06.2009) Nu mă pot abţine, am mai ales câteva instantanee… 🙂
