Stau, sorb din cafea, pufăi o ţigară şi încerc să sortez gânduri. Dimineţile sunt răcoroase, zburlite, toamna zgârie geamul insistent şi privesc cum flacăra aragazului pâlpâie.
Se aşează gândurile prin sita perspectivei, încerc să coc hotărâri, să-mi găsesc rostul, să-mi regăsesc direcţia. A fost un prim pas, lucrurile au sens doar dacă urmează şi următoarele.
Şi o să urmeze. Nu este oficial – încă – dar probabil pe data de 18 octombrie, duminică, am o cântare nouă tot la Bucureşti. Vorba beduinilor: stay tune!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Am rămas cu gândul agăţat de unde am pornit acum câteva zile: omul este un animal ciudat, spuneam, mult prea ciudat chiar şi pentru gusturile mele ciudate, să nu zic de-a dreptul dubioase.

Oare cât depinde de noi realmente cum este ţara în care trăim? Sunt lucruri pe care nu le înţeleg nici cum şi sunt tot mai multe. O explicaţie ar fi gradul scăzut de inteligenţă cu care sunt dotat, dar parcă nu este suficientă nici această explicaţie.

De exemplu, nu mă interesează deloc subiectul, dar este la îndemână: i-au dat drumul din puşcărie criminalului Mihaelei Runceanu şi omul peste noapte este vedetă de televiziune. Dragii mei, dacă nu v-aţi uita la căcaturile astea, asemenea bizanterii nu ar fi posibile. Ştiu, toată lumea spune că nu, nu se uită, dar graficele de audienţă arată cu totul altceva. Fără aportul nostru, media n-ar putea face vedetă din Magdele Ciumac şi toate corigentele porno.
Nu este prima oară când spun că la noi nici comunismul n-a fost comunism ci o mimare palidă sub un jug dictatorial şi azi la fel, creştinismul nostru este doar de faţadă şi fără substrat. Şi – asta e, mă repet! – criza, dincolo de accentele sale grave din punct de vedere economic, este o criză profund morală.

2010 o să fie un an urât. Mulţi aşteaptă sfârşitul crizei şi în fapt la noi abia din iarnă o să înceapă criza. Dacă mai aveţi RON la saltea, e timpul să-i schimbaţi în valută, Banca Naţională nu o să mai poată susţină cursul, urmează – inevitabil – şi valul de inflaţie.  4,5 RON pentru un Euro – zic eu – este o previziune optimistă şi ireală… Băncile au scos toate lichidităţile posibile – şi imposibile – din ţară, banii de la FMI s-au dus aiurea pe apa Sâmbetei. Guvernul nu a făcut investiţii şi investitori n-au venit şi nici nu o să vină în următorii ani. Ba, cine a putut – şi din şmecherii noştrii – şi-a scos banii din ţară sau şi-a suspendat proiectele.
Clasa politică trăieşte într-o altă lume. Au conturi, au „şpârle”, par rupţi complet de realitate dincolo de discursurile etern electorale. Schimbarea sau neschimbarea pionului de la Cotroceni n-are nicio relevanţă. Preşedintele are puteri relativ limitate, Parlamentul este – sau ar trebuii să fie – forţa principală-n Stat şi alegerile prezidenţiale nu schimbă componenţa, balanţa forţelor din Legislativ. Avem trei partide influente şi două posibilităţi de coaliţie. Dincolo de acest aspect, realitatea este că practic avem o singură caracatiţă mafiotă şi zero voinţă sau intenţie de reformă. Sincer, m-am plictisit (scârbit) să aud cuvântul „reformă”. Sună radical, dar singura reformă posibilă este cea cu mitraliera. Şi – mă tem – nici asta nu duce nicăieri, cel puţin asta dovedeşte desfăşurarea evenimentelor din ultimii 20 de ani de după ciuruirea cu gloanţe a soţilor Ceauşescu. La impasibilul „Las’ că merge şi aşa”, clasa politică a mai lipit o pleaşcă: „La vremuri noi tot noi” şi asta, stimaţi cititori, nu se schimbă, parol! Indiferent unde, când şi pe cine pui – sau nu – ştampila: tot aia este. Nu mama – sau tata – a privatizat Sidex-ul, a vândut flota sau a semnat contractul cu Bechtel.

Citeam în Jurnalul Naţional despre „Mişcarea de rezistenţă”. Da, frumos, dar pare totul aşa un pamflet mediatic, o spovedanie, îşi spune omul oful şi asta-l face să se simtă mai bine şi… cam atât. Nu de aspirină avem nevoie… Poate de mişcare. 😆

Nu prea văd rostul demersului dacă nu aduce nicio finalitate, constat doar şi aici lipsa de idei şi soluţii, similară – dacă nu soră – cu cea a presupuşilor guvernanţi. Vorbe, vorbe, vorbe… Ne place să ne auzim vorbind, ba, mai mult, îi ascutăm pe alţii cu gura căscată, dar nimeni nu vrea să-şi mânjească mâinile… muncind.

Toţi aşteptăm să treacă criza…. (şomaj tehnic… 😆 😆 😆 )