Pe The Big Pink îi laudă toată lumea. Şi NME, dar şi cei de la Pitchfork de al căror părere merită de cele mai multe ori să ţii seama. Conform proverbului, mereu m-am ferit de fructele pomului lăudat, totuşi am făcut o încercare cu acest grup britanic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LiHVNfrstnc]

Duo-ul este format din Robbie Furze şi Milo Cordell, colaborarea începe în 2007 şi în octombrie 2008 este lansat şi primul vinil 7” „Too Young to Love”, disc auto-produs.
În februarie 2009 semnează pentru 4AD, o casă de discuri independentă cu greutate din Anglia înfiinţată-n 1979 şi având sub oblăduire nume ca: Camera Obscura, TV on the Radio, Blonde Redhead, Bon Iver, The Breeders şi Scott Walker.
The Big Pink sunt etichetaţi de la Indie Rock trecând prin Electro Rock până la Noise Pop şi Rock Alternativ. 14 septembrie 2009 aduce albumul de debut: „A Brief History of Love” şi 11 piese ce tratează cel mai profund şi cel mai comun sentiment uman, iubirea. Premisă bună – zic eu – pentru un disc modern, uşor electronic, zgomotos, experimental, Alternativ şi Rock, foarte britanic – atât cât percep eu ce înseamnă britanic. The Big Pink sună ca un Best Of British Indie/Alternativ – whatever! – dar nu sunt convins că este un Very Best. Doar ca exemplu, „The Eraser”-ul lui Thom Yorke (Radiohead) de care am mai pomenit zilele acestea nu doar că este mult mai digerabil, dar sună şi mult mai futurist, avangardist. La The Big Pink îmi este greu să decid dacă disonanţele, zgomotul, acoperă muzica sau dacă fără acel strat de zgomot şi sunet confuz, ce este dedesubt, este subţire şi comun.

„Crystal Visions” deschide cu note misterioase materialul, sunetele se aşează încet, basul conferă un puls solid, chitara şi fărâmele de voci plutesc difuz până ce piese îşi găseşte cadenţa. Chitara are un sunet murdar, vocea urmează tradiţia Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi Richard Ashcroft (The Verve), este singura care se aude curat, de care ne putem agăţa. Mi-am amintit de Tascam, mini-studio-urile portabile cu înregistrare pe patru piste pe casetă, „sculă” cu care la începutul anilor ’90 ne chinuiam să realizăm imprimări curate, profesionale. Acum lucrurile funcţionează fix invers, este trandy să suni murdar, chinuit, a garaj şi pentru asta – paradoxal – se folosesc scule high-tec, producători de fiţe, se cheltuiesc bani grei. The Big Pink sună contorsionat, zgomotos şi difuz, muzica uneori se pierde sub sunete. Şi dacă tot am pomenit de producţie, băieţii s-au auto-produs şi imprimările au fost efectuate în faimosul Electric Lady construit de Hendrix şi John Storyk la New York în 1970 şi folosit de-a lungul timpului de nume sonore ca: David Bowie, The Clash, Led Zeppelin, AC/DC, Muse, Frank Zappa, The Rolling Stones, Interpol, Rancind şi mulţi alţii.
„Too Young to Love” rămâne în aceeaşi zonă şi tonalitate, sincer, puţin obositoare, este un experiment difuz, ritmurile minimaliste sunt îngropate sub mormanul de sunete, armoniile sunt sfâşiate de sunetul zgomotos, zgârietor, uneori totul lasă o impresie de haos premeditat şi de amestec de teme diferite aruncate la grămadă.
„Dominos” este prima piesă mai aşezată, refrenul simplu este şi eficient (These girls falls like dominos), se lipeşte instantaneu, toba se aude mai clar, conferă o stabilitate confortabilă, momentele distorsionate, zgomotoase sunt intercalate de pasaje mai minimaliste şi curate, ba de chitară, ba de clape, dar astfel este întreruptă monotonia apăsătoare de eteric-haotic, senzaţia oarecum dominantă şi – se pare – marcantă a trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OGnNlQ-KNv4]

„Love in Vain” este aproape o baladă acustică, mi-a amintit de Muse, de ultimul lor material, are ceva din clasicismul salvat şi transferat în modernismul minimalist, întunecat.
„At War with the Sun” continuă călătoria în zona calmă, mai aşezată, este ca şi cum o piesă Blondie ar fi ajuns pe mâna celor din Blur. Melodiile confortabile sunt în continuare acoperite cu zgomote dubioase, distorsiuni şi disonanţe însă rămân suficiente elemente de care ne (mai) putem agăţa.
„Velvet” începe foarte electronic, minimalist, este neaşteptat de curat, aşezat şi minimalist tot, lucrurile au sens, chiar şi când reapar zgomotele, aici ele se încadrează în armonii, sunt aşezate la locul lor şi se integrează în construcţie. „Velvet” sună comercial, dar într-un sens pozitiv, comercial cum Radiohead pot fi percepuţi în anumite momente comerciali.
„Golden Pendulum” amestecă abordarea Electro cu touch-ul Indie, rămâne o oarecare paralelă Radiohead, ritmul mecanic este schizofrenic şi formula răsturnată, total anti-dansantă, zgomotele încet-încet umple spaţiul şi parcă din nou se pierde sensul. Sau nu consum eu substanţele adecvate. Mi s-a mai spus asta.
„Frisk” este Rock, puteau face Placebo pe „Battle for the Sun” aşa ceva, putea fi un „anthem” veritabil, însă „coiul” piesei se pierde (din nou) sub mixajul confuz/difuz, sunetul este estompat în loc să lovească direct în faţă. Mie îmi plac experimentele, îmi plac disonanţele, lucrurile zgomotoase, dar parcă The Big Pink forţează nota şi uneori şi lucrurile bune le îngroapă, le sufocă sub aceste aglomeraţii de zgomote şi distorsiuni. Revoluţiile nu vin la comandă, ele tre’ să se nască firesc, impulsiv. În cazul The Big Pink am senzaţia că lucrurile sunt meşteşugite, de multe ori doar pozează-n revoluţionari, sub mormanul de „murdării” ascund un gol, o aliniere de teme şi clişee Indie, faze şi fraze mestecate şi re-amestecate.
„A Brief History of Love” are avantajul vocii lui Joanne Robertson care completează armonios tema cu intervenţiile ei plutitoare şi beneficiază şi de contribuţia lui Daniel O’Sullivan, o altă faţă a scenei Art Rock, membru în trupa Guapo. Din această colaborare a rezultat o piesă mai aerisită, lirică, uşor electro, uşor Space şi Art Rock, un moment mai puţin tensionat şi zgomotos, mai aşezat şi relaxant.
„Tonight” se întoarce spre momentul anterior, la tonalitatea din piesa „Frisk”, însă abordarea Rock este înlocuită cu un sound electro-New Wave de anii ’80, cu o melodie Pop-Disco oarecum inedită în contextul materialului, poate chiar forţată şi ne la locul ei. Dacă n-ar persista stratul de zgomote, piesa prin anii ’80 cu siguranţă cucerea discotecile, aşa… nu prea ştiu ce poţi face cu ea, dar poate există un val Retro şi de revelion ne vom bâţâii cu dezinvoltură pe ea. E o lume bizară omule!
„Countbackwards from Ten” închide discul în abordare mai tradiţională, mai relaxată, umbros britanică, are gust de ceaţă, stropi de ploaie, melancolie şi privirea pierdută-n orizont. Băieţii parcă-şi lasă o portiţă deschisă, piesa mi-a amintit de o altă gaşcă britanică remarcabilă, The Stone Roses şi de solistul lor, Ian Brown care ne-a bucurat cu 6 albume solo de excepţie, ultimul, „My Way”, lansat tot anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OA3twi3iSNQ]

„A Brief History of Love” este albumul de debut al celor din The Big Pink, se spune că esenţial în cariera unei formaţii, al unui artist, este discul numărul doi, atunci se vede dacă eventualul succes anterior a fost o întâmplare, a fost de conjunctură sau dacă artistul chiar are acel „ceva”, are valoare. Dacă The Big Pink ajung şi la al 3-lea, al 4-lea album, rămâne de văzut. Ceva-ceva este-n acest material, dar deocamdată – mie cel puţin – îmi sună a remiză.
Ştiu, am vorbit iar în termeni cam tehnici despre un material care pleca de la o premisă emoţională. Nu suntem la fel, nu iubim la fel şi – din fericire – nu ne exprimăm la fel, nu rezonăm la fel la diferitele impulsuri. Poate i-am analizat prea critic şi pe The Big Pink şi poate că peste 3-4 luni sau un an am să-mi revizuiesc opinia. Nici eu nu iau de bune ce spun alţii, nici voi nu vă ghidaţi neapărat după părerile mele. Britanicii sunt o pată de culoare (zgomot… ha ha ha 😛 ) în peisajul actual şi poate că „revoluţia”  pleacă de la astfel de experimente, se spune că 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie este cheia optimă pentru succes şi nu pot nega, în spatele acestui disc simt multă transpiraţie… Na, am vrut să înmoi puţin cele îndrugate şi în final tot răutăcios am fost! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GcTSoWEvsnE]