Home › Posts tagged divertisment › Page 10

divertisment

twilight

Posted on by — No Comments ↓

„Twilight” este o poveste pentru fetiţe. Din toate punctele de vedere.
Este debutul autoarei Stephenie Meyer, o carte refuzată de 14 edituri până când în cele din urmă a fost publicată în 2005 şi a devenit un ultra-mega best seller, s-a vândut în peste 17 milioane de exemplare şi a fost cea mai de succes carte a anului 2008.
N-am citit cartea – şi nici nu cred că am să o citesc – dar merg pe mâna lui Stephen King care afirma că Meyer nu poate fi numită scriitoare şi succesul se datorează apetitului pentru poveşti fantastice al publicului.
„Twilight” are două filoane: pe de o parte este o incursiune în lumea labilă al emoţiilor adolescenţilor, pe de altă parte este o poveste modernă cu vampiri. Cam trasă de păr şi superficială, adaug eu.
Este un „Romeo şi Julieta” al zilelor noastre în care Julieta este o „ciudată” (emo kid) şi Romeo un vampir „bun”. Astfel intriga este clasică şi subţire, chimia tensionată a sexualităţii adolescentine nu este explorată suficient, povestea cu vampirii pleacă de la o idee bună, dar tot aşa, aruncată şi lăsată-n aer. Că tot am pomenit de King, el pe lângă faptul că este un scriitor fascinant, cu multă spumă şi stil, îşi abordează şi explorează temele cu seriozitate şi-n profunzime, de la caz la caz se documentează „la sânge”. În cazul Meyer am senzaţia unui puzzle, bucăţi luate din locuri diferite şi îmbinate atât cât povestea să stea în picioare.

Povestea este structurată în patru volume: Twilight (Amurgul), New Moon (Lună Nouă), Eclipse (Eclipsa) şi Breaking Dawn (Zorii). Fiecare din acestea având surse de inspiraţie diferite.
N-am să intru în detaliile poveştii, poate mai sunt persoane ca mine care până ieri n-au văzut nici măcar filmul şi nu vreau să stric intriga şi aşa subţire. Practic avem o singură dilemă: Bella, personajul central se va transforma-n vampir sau nu? Răspunsul – Google it! – este la îndemână.
În prima parte facem cunoştinţă cu povestea şi personajele: Bella, Edward (vampirul) şi Jacob. În a doua parte, New Moon, se mai adaugă o intrigă: Jacob, indianul este vârcolac iar Bella trebuie să aleagă între cei doi „ciudaţi”. În „Eclipse” se dă bătălia „finală” între vampirii care vor să o ucidă pe Bella şi forţele unite ale rivalilor Edward şi Jacob. În „Breaking Dawn” asistăm la încă o bătălie dintre vampiri şi – dacă n-am căutat deja pe Google – aflăm răspunsul la întrebarea de bază şi asistăm la desăvârşirea poveştii de dragoste.
Autoarea s-a apucat şi de scrierea unei noi cărţi, Midnight Sun  care prezintă povestea din perspectiva lui Edward, dar după ce primele 12 capitole ale manuscrisului au ajuns ilegal pe internet, autoarea le-a publicat pe propriul ei site şi pe moment proiectul pare abandonat. Mai e timp, şi dacă mă întrebaţi pe mine, vom asista şi la varianta poveştii din perspectiva primarului, poştaşului şi ospătăriţei din micul orăşel Forks. Cash in!

Nevoia pentru poveşti a devenit evidentă şi cu Harry Potter – o incursiune mult mai colorată, profundă şi reuşită – sau cu poveştile mai realistice, pentru un public mai adult ale lui Dan Brown. Undeva la mijloc existau adolescenţii, un public foarte larg şi adesea (auto)marginalizat, aşa că Meyer a satisfăcut cu succes şi acest segment impresionant de consumatori.
Însă nu pot să nu fiu răutăcios (realist): dincolo de bani nu este decât cultură McChicken (Shit). Marketing, ambalaj, efecte speciale şi conţinut zero. Mă înspăimântă superficialitatea încurajată la extremă şi generalizată. Mi-am amintit de băsescu care spunea cu nonşalanţă de ce să mai înveţe copii dacă având un computer şi internet la dispoziţie, în câteva secunde afli orice răspuns? Şi abordarea pare să fie globală, nu doar o prostie, un porumbel scăpat pe gură de un şef de stat care nu cu mult timp în urmă admitea că a fost un elev mediocru.

Evident, cartea de succes a fost rapid ecranizată. După scenariul adaptat pentru film al aceleaşi doamne Meyer, regizoarea Catherine Hardwicke a realizat prima parte a filmului, Twilight. Un succes de casă răsunător (382 milioane de Dolari încasări la cinematografele din lume şi 157 milioane de Dolari din vânzările de DVD doar în America). Filmul este o super producţie de Hollywood, totul este super, de la filmări, montaj, machiaj, efecte speciale, actori bine aleşi, sunet şi muzică. Este atât de super încât nu surprinde cu nimic, chiar dacă are câteva cadre de excepţie.
Datorită relaţiei tensionate dintre Hardwicke şi casa de producţie, a doua parte, New Moon a fost încredinţat regizorului Chris Weitz şi rezultatul este mult mai subţire, nu şi financiar…
Ambele filme sunt – din punctul meu de vedere – mult prea lungi, depăşesc durata de 2 ore. Nu aş sta într-un multiplex înşurubat în scaun atât, pentru nimic în lume! Dar – şi sunt convins de asta – altfel pune problema un puşti de 16 ani care după suferinţe-n tăcere şi o transpiraţie intensă, invită fata iubită la film.
În prima parte sunt câteva cadre (şi peisaje) spectaculoase, mi-a plăcut secvenţa când Edward cântă la pian, un joc spectaculos cu lumini şi umbre, de impact şi de atmosferă. Şi m-au amuzat secvenţele cu fugăritul prin copaci – simbolism elementar, în fine! – care inevitabil m-au dus cu gândul la filmele Kung Fu produse-n China. Cu siguranţă încercam altceva…
A doua parte este lipsită de spectaculozitate, este mult mai linear filmul şi evident, mai plicticos. Efectele speciale sunt ok, dar asta nu mai surprinde pe nimeni.

Muzica. Soundtrack-ul primei părţi a debutat pe prima poziţie a Billboard 200 şi doar în prima săptămână s-a vândut în 165.000 de exemplare. Punctul forte fiind Muse cu „Supermassive Black Hole”, dar de atracţie pentru publicul tânăr – avizat – sunt Paramore sau Linkin Park şi probabil mai puţin… Perry Farrell (Jane’s Addiction). Din film, evident mie mi-a plăcut… Debussy. Da, eu sunt mai ciudat decât puştii emo… ha ha ha! 😛
Din sountrack-ul celei de a doua părţi mi-a plăcut mult Thom Yorke (Radiohead) cu „Hearing Damage” – dacă nu aţi „prins”, vă recomand albumul său solo „The Eraser”, un electro minimalist şi experimental, lansat şi într-o variantă remixată mai zgomotoasă – şi avem tot aşa un şir de artişti mai mult sau mai puţin la modă ca: The Killers, Death Cab For Cutie, Muse, Editors, etc.
Până la urmă muzica este poate cea mai bună din toată povestea… ha ha ha! 😛 M-aţi întrebat despre “Twilight”, v-am povestit “Twilight”. 🙂 Pentru cei din Bucureşti, dacă tot aveţi vre-un gând de film în seara aceasta, mai bine vă recomand MARTYRS la The Light de la ora 20. Îl citez pe Alin: “Martyrs este viitorul horrorului pe lîngă care Saw, Hostel-urile şi toate torture porn-urile sunt desene animate Disney!” 😀 Sună promiţător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NXwyE0IrA2M]

Arctic Monkeys – Humbug (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Sunt trupe care nici în ruptul capului n-am să înţeleg cum au ajuns celebre. De exemplu The Ting Tings. Şi mai sunt sute, poate mii de formaţii care nu că „n-au pornit nimic” („We Started Nothing”), dar ce au produs, nici măcar ton de sonerie pentru mobile nu este. Sunt chestii care devin obsedante, cel puţin pe mine mă obsedează tot mai insistent. Mult marketing, muzică zero. Este sfârşit de an, mă uitam ce am ascultat anul acesta, despre ce am apucat – avut chef – să scriu şi despre ce nu. Dar la asta am să revin separat.
Săpând în mormanul considerabil de „lăsate pe dinafară” m-am împiedicat şi de acest „Humbug” al celor din Arctic Monkeys.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GF978AgLyaY&feature=fvw]

Trebuie să recunosc că scena britanică îmi este străină. Au fost vremuri când toată lumea vroia să fie Led Zeppelin, au fost vremuri când toată lumea vroia să fie mai rebelă ca Sex Pistols, a urmat era obscură a celor din Joy Division care şi-au lăsat amprenta pe generaţii întregi de la The Cure la Depeche Mode, a fost explozia Oasis şi valul inevitabil de „I hate Oasis”, toată lumea ştie cine sunt Pink Floyd, toţi rockerii îi cunosc pe Iron Maiden, Judas Priest sau Motorhead, Ozzy nu e din Seattle, mulţi îi copiază pe The Beatles şi acum şi mulţi vor o carieră lungă şi strălucită ca The Rolling Stones… Şi n-am vorbit de cluburi, n-am aruncat o privire în underground, n-am pomenit o vorbă despre muzica electronică şi o grămadă de alte lucruri. Chiar dacă Londra este la o aruncare de băţ, cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că este un alt univers.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5H1sqXNZkbE&feature=related]

După „decăderea” fenomenului Oasis cred că toţi angajaţii de la managementuri, de la casele de discuri, dar şi din presă au încercat să umple golul, să pună ceva în loc şi – nu în ultimul rând – să scoată banul. Succesul fulgerător al celor din Arctic Monkeys le-a adus şi nenumărate critici şi acuze: generaţia, gaşca NME (New Musical Express), încă o trupă contrafăcută, împinsă nemeritat. Vâlva cu care au apărut şi laudele care li s-au adus, m-au ţinut departe de ei. Ca şi în cazul Oasis aveam acel sentiment neplăcut că toată lumea încearcă să mi-i îndese pe gât şi instinctiv îmi astupam urechile.
„Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not” – albumul de debut din 2006, este un Post Punk energic, un material cu multă vână, nu, nu este nici genial şi nici revoluţionar, dar este mult mai autentic şi incisiv ca multe produse care se vând sub etichete mult mai pretenţioase, se pretind mult mai Punk, mai Indie, mai alternative. Din influenţele lor cea mai evidentă – şi la îndemână – este The Clash, dar puteam amintii şi de The Jam şi treptat au ieşit la suprafaţă şi alte rădăcini clasic britanice din anii ’60, ’70 şi ’80. Albumul a produs vânzări impresionante, a spart clasamentele, dacă a fost un plan, a funcţionat.
2007 şi următorul material, „Favourite Worst Nightmare” a confirmat aşteptările criticii şi al fanilor, n-a adus nici modificări radicale faţă de precedentul material şi atât succesul cât şi premiile au continuat să curgă. Totuşi materialul este mai puţin „colţos” decât precedentul, este mai şlefuit, şi-au pierdut din elanul Punk şi influenţele Pop (The Smiths) s-au făcut mai simţite, pe alocuri chiar şi construcţii ce amintesc de eternul The Beatles, se pare o obsesie de ne-evitat pe insulă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=30w8DyEJ__0&feature=related]

Cu toate că din ianuarie 2008 s-au apucat de lucrul la noul material şi aveau deja piese gata rodate-n turneu, „Humbug” s-a născut mai greu, au fost scrise şi imprimate peste 20 de piese din care-n final 12 au prins „discul” şi materialul a fost lansat abia pe 24 august 2009.
Discul este la fel de aclamat de critică, şi-a făcut loc în clasamente cu aceeaşi uşurinţă ca precedentele, eu totuşi am probleme mai mari cu acest material decât cu precedentele.
Pe de o parte acel sunet simplu, murdar în mod natural şi atât de convingător, caracteristic primul disc, a dispărut aproape în totalitate. Atitudinea Punk, energia, explozia a fost şi ea înlăturată şi înlocuită cu „fiţe” psihedelice, să mă exprim plastic – sau ca un ţăran – proletarul s-a transformat „peste noapte” în intelectual şi parcă a şi uitat de unde a plecat. Poate că greşesc, poate că judec prea aspru, poate lipesc etichete prea uşor, poate sunt prea conservator şi nu accept că lumea, lucrurile, oamenii se schimbă. Evoluează. „Humbug” nu este un disc rău, să nu mă înţelegeţi greşit. Am ascultat mai bine de 100 de discuri numai anul acesta mult-mult mai jalnice şi – trebui să admit – Arctic Monkeys fac bine ceea ce fac şi acum. N-au inventat apa caldă, dar nici nu-şi bagă periuţa de dinţi să-şi cureţe urechea.
Da, „Secret Door” este atât de post-Beatles încât nici McCartey nu cred că ar mai reuşii să scrie astfel de armonii, sunt momente în care în mod straniu mi-am amintit de The Doors şi de un milion de alte chestii psihedelico-intelectuale de factură mai veche sau mai nouă, undeva mai persistă şi o umbră ştearsă de The Clash, dar parcă este mai evidentă o abordare a la The Damned, un strop de The Stranglers, transpare experimentalismul unor Cocteau Twins, dar într-o formă mai şlefuită, mai comestibilă… şi aş putea să mă mai aberez două, trei sau patru rânduri, dar m-am edificat, Arctic Monkeys sună a o grămadă de „chestii”, dar nu (prea) sună a Arctic Monkeys. Şi am ajuns de unde am plecat: prea multe lucruri nu sună a nimic. Arctic Monkeys măcar sună a ceva şi sună bine. Apoi mi-am amintit cât de nesuferiţi îmi erau Oasis şi anul trecut cât de mult m-au surprins şi cât de mult mi-a plăcut „Dig Out Your Soul”.
Dacă mă gândesc la experimentele din anii ’70-’80, la Morphine, XTC, Tuxidomoon, Julian Cope, Element Of Crime, Spiro Gyra, Fall, Japan şi şirul ar putea continua, Arctic Monkeys în cel mai fericit caz îmi stârnesc un zâmbet îngăduitor, pe de altă parte dacă toate numele acestea nu-ţi spun nimic, dacă fac abstracţie de „intoxicaţia” sonoră premergătoare, Arctic Monkeys fac un experiment suficient de diferit faţă de mainstreem, de trend-urile actuale – şi-l fac corect – ca să se evidenţieze. Dar oare chiar s-a făcut cam tot în anii ’70-’80 şi acum ne învârtim doar în aceleaşi cerculeţe, re-(a)mestecăm aceleaşi idei şi inevitabil totul sună tot mai a clişeu? Oare chiar a murit creativitatea sau… pur şi simplu nu mai ajunge la suprafaţă, este sufocată sub stratul tot mai gros de „artă artificială”, de producţiile în serie, de „marfa” care ne este servită la tot pasul?
Când astă vară într-o după-masă am auzit la VH1 (televizorul meu funcţionează pe post de radio, predominant stau cu spatele la el şi doar îl ascult)  „Crying Lightning” am crezut că este o trupă din anii ’70, mi-a plăcut piesa şi am fost surprins să văd la final că este noul Arctic Monkeys. Nu-i deloc rău nici acest „Humbug”, cu cât îl ascult de mai multe ori, cu atât pare mai convingător, dar… 🙂

Măcar mi-a “ieşit” o altă abordare de cronică de disc…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fLsBJPlGIDU]

Doişpe a doişpe-a

Posted on by — 17 Comments ↓

Mă trezesc cu un ciot dintr-un vis pe colţul buzei. În obscuritatea somnoroasă plutesc secvenţe răsfirate dintr-un viitor intuit, dar incert, dimineaţa mă priveşte zgribulită de dincolo de perdea şi o nouă zi goneşte afară în vântul neprietenos alături de primii fulgi de zăpadă. Am îmbătrânit: urăsc iarna. ’neaţa.

Traseu prestabilit: baie, traversarea sufrageriei, slalom scurt prin hol şi finish-ul în bucătărie. Gesturi mecanice: ibric, apă. Puţin zahăr, aragazul, caut bricheta, găsesc chibrituri. Fulgii parcă mă urmăresc, se izbesc de geamul impasibil, e frig, aprind şi cuptorul de la aragaz şi strict din spirit de economie, cu acelaşi chibrit îmi aprind şi prima ţigară. Pregătesc cutia cu cafea şi aştept cu nerăbdare să clocotească apa. Cum e să aştepţi cu răbdare?

Cât costă fericirea? În secunda asta m-ar face fericit un borcan cu piure de castane. Mecanica simplă şi magia discretă a existenţei. 🙂 Gata cafeaua, mai fumez o ţigară apoi direcţia sufragerie, computer, conectare, internet. Aproape patetic.

Este mai bine să umpli golul cu vise, decât să  îl laşi gol. Nu mai e nici o frontieră iar colţul proaspăt tencuit îşi pierde palida culoare, se unge-n mir, pipernicit de şoaptele fără culoare. O fotografie frumoasa.
Stau ascuns. Sunt invisible pe mess. Ne-am luat cu voturile, cu frauda, ne-am rupt în două, fiecare după cum vede… binele comun şi propriul bine. Şi când zgomotul lumii zgârie timpanele de sticlă, ne rămân doar urmele. Până şi sărbătorile de iarnă au fost uitate. Iluzii prăfuite de vreme… Nu e sfârşitul lumii, nici măcar al României. Dap, e sâmbătă.

Discul de week-end: Skunk Anansie „Smashes And Trashes” (2009)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pRH807Zg8MQ&feature=fvw]

Skunk Anasie au explodat în conştiinţa iubitorilor de muzică (Rock) la mijlocul anilor ’90 şi au cucerit publicul în primul rând prin forţa, atitudinea, incisivitatea solistei Skin (Deborah Anne Dyer). Din cele trei albume lansate până la destrămarea formaţiei din 2001 („Paranoid and Sunburnt” 1995, „Stoosh” 1996 şi „Post Orgasmic Chill” 1999) au vândut milioane de copii şi au dominat clasamentele, astfel în 2004 au fost nominalizaţi ca una din cele mai de succes formaţii britanice din perioada 1953-2003 în Guinness Book of British Hit Singles & Albums.
De la piese în forţă la balade, Skunk Anansie reprezintă un Rock militarist, protestatar, o combinaţie fericită şi reuşită de muzică acceptabilă pentru un public larg, dar fără a face compromisuri deranjante.

Vestea că anul acesta trupa se reuneşte şi lucrează la piese noi m-a bucurat. Rezultatul – sper intermediar – este acest „Smashes And Trashes”, un disc ce conţine 15 piese, 12 succese anterioare şi 3 piese noi.
Avem clasicele „Hedonism”, „Charity”, „All I Want”. „Twisted”, „Weak”, „Brazen”, „Charlie Big Poatato”, „I Can Dream” „Lately”, „You’ll Follow Me Down” şi „Selling Jesus” (nu în această ordine).
Cele trei piese noi, „Because of You”, „Squander” şi „Tear the Place Up” nu aduc nimic nou la stilul deja consacrat al formaţiei, dar reconfirmă energia şi calitatea pieselor ieşite din atelierul de creaţie al britanicilor.
„Tear the Place Up” este foarte energică şi zgomotoasă, „Because of You” este o baladă în forţă cu caracteristicele accente paranoice iar „Squander” este o piesă lirică, aşezată.
Sper să vină albumul nou, acest material vine doar să ne deschidă apetitul.

Filmul de week-end: The Terminal (2004)

Nu sunt expert în filme, nu pretind şi n-am să pretind asta niciodată. Am avut o perioadă-n viaţă când „haleam” filmele pe bandă rulantă, îmi amintesc  cu plăcere de nopţile cu video organizate de Alin înainte de ’89, din când în când mă mai ia un val de lene, nostalgie sau ştiu eu ce alt impuls şi mă uit la câteva filme noi sau vechi, dar – revin – nu-s critic cineast, abia de memorez 5-6 nume de actori sau regizori, nu sunt la curent cu tendinţele din lumea filmului. E drept, vizualul m-a atras de mic copil, prima oară prin desen, apoi întâmplător am urmat un curs de film la Palatul Pionierilor, apoi un curs foto şi am ajuns să lucrez o vreme într-o televiziune, de câţiva ani fac editare foto/video, nu-s total paralel cu fenomenul, doar că nu-s atât de implicat cum sunt cu muzica. Mai fac o paranteză-n paranteză, anul acesta mi-au răsărit din senin nişte idei de scenarii de film, mă tentează ideile, habar n-am cum se scrie un scenariu, dar nu exclud posibilitatea să mă aventurez şi-n aceste proiecte în 2010.

„The Terminal” este un film „uşurel”, un amestec romantic de dramă şi tragedie cu o reţetă de succes impecabilă: regizor Steven Spielberg, protagonişti Tom Hanks şi Catherine Zeta-Jones.
Nu o fi o capodoperă cinematografică (încă o paranteză, săptămâna aceasta m-am mai relaxat cu câteva filme de geniu al lui Michelangelo Antonioni), nici n-a obţinut nicio distincţie semnificativă (din ce ştiu eu) şi habar n-am ce încasări a produs (sau nu), dar este un film excelent pentru relaxare, pentru deconectarea de la tumultoasa nebunie care ne înconjoară.
Naraţiunea filmului este simplă: Viktor Navorski, un cetăţean din statul fictiv Krakozhia, ajunge în aeroportul internaţional J.F.K. din New York însă în timpul zborului are loc o lovitură de stat acasă şi Viktor rămâne blocat în terminalul aeroportului pentru următoarele nouă luni, rămas fără stat şi cetăţenie, nu poate nici să se întoarcă, dar nici să intre în Ţara Făgăduinţei. Situaţia, precara cunoştinţă a limbii engleze naşte tot felul de situaţii comice sau tragice.
Un film asemănător a mai fost făcut în 1994 de regizorul francez Philippe Lioret: Tombés du ciel (Lost in Tranzit), însă pe acesta nu l-am văzut.

Viaţa bate filmul? La ora actuală este un cetăţean chinez, Feng Zhenghu, într-o situaţie oarecum asemănătoare în terminalul aeroportului din Narita, Japonia deoarece autorităţile din China îl consideră un agitator şi nu vor să-l mai primească pe teritoriul Chinei.
Puteţi urmării evoluţia situaţiei lui pe Twitter.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W2vvOPsiVdU]

Freak Kitchen – Land of the Freaks

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fRGtY_gvvYE]

Gaşca s-a înfiinţat încă-n 1992 la Gothenburg în Suedia şi actualul material este al 7-lea lor album.
Din trio iniţial au făcut parte Mattias “Ia” Eklundh – voce şi chitară, Christian Grönlund – Bas şi voce şi Joakim Sjöberg – tobe şi voce. În anul 2000 ultimii doi au fost schimbaţi de Christer Örtefors – bas şi voce şi bateristul Björn Fryklund.
Muzica lor pendulează între Heavy Metal şi Hard Rock condimentat cu multe elemente Progresive şi o abordare extrem de tehnică. Chitaristul Mattias Eklundh are viteza şi abordarea în forţă a lui Yngwie Malmsteen şi tehnica, abordarea mai subtilă a lui Satriani şi este celebru pentru folosirea unor obiecte inadecvate – cum ar fi vibratorul – la interpretare, vezi Paul Gilbert (Mr. Big) şi bormaşina.  Fiind un trio, nu vă aşteptaţi la monumentalismul unor Dream Theater, pe de altă parte experimentează cu o gamă mult mai colorată de stiluri muzicale, se aventurează în zona Blues, Jazz, Country, Pop şi World Music cu multă dezinvoltură. Poate şi această abordare colorată, amestecul de abordări clasice a la Led Zeppelin sau Deep Purple cu momente mult mai incisive, mai Heavy Metal şi aventurarea mult şi în afara zonei Rock, îi face mai puţin comestibili pentru un public mai larg. Dacă ar fi să-i compar cu alte formaţii, cel mai mult mi-au amintit de americanii din King’s X.
Probabil cel mai colorat material al lor de până acum este „Freak Kithchen” din 1998.
Pe noul disc au invitat şi doi muzicieni indieni, V. Selvaganesh şi Neyveli S Radhakrishna, astfel muzica lor a prins o aromă orientală, interesantă şi – zic eu – bine venită.

Materialul lansat pe 21 octombrie 2009 conţine un nou set de 12 piese colorate. Avem Hard Rock, avem Heavy Metal, un strop de Jazz, avem teme orientale şi multă chitară de la riff-uri simple şi tăioase la solo-uri complexe a la Satriani şi Vai. Au momente geniale şi au piese sau pasaje mai puţin reuşite, nu ştiu dacă cineva îi poate iubii în totalitate şi probabil fiecare îi va aprecia – sau dimpotrivă – pentru o altă latură a lor.
Mie mereu mi-au plăcut trio-urile, pentru un Rock sănătos teoretic nici n-ai nevoie de mai mult decât de tobe, bas şi o chitară coioasă. Însă când vrei să extinzi aria explorărilor muzicale, uneori pentru un trio devine mai dificil să acopere toată plaja de sunete. Poate la asta s-au gândit de această dată şi suedezii şi astfel au mai adus doi muzicieni indieni să le coloreze albumul. O mişcare fericită şi eficientă, inedită oarecum pentru o trupă progresivă, dar suficient de Metalică şi definitiv mai proaspătă şi mai vie decât recurgerea la (tot mai „tradiţionalele”) samplere şi sintetizatoare.
Textele abordează teme diferite, majoritatea de actualitate, cu multă critică socială.

Discul începe în forţă cu „God Save the Spleen” ( 😛 ) şi tema este evident transplantul, experimentele genetice şi traficul de organe. Abordarea uşor cinică, cu note umoristice a unor subiecte grave mi-a plăcut. Piesa în sine este un Heavy clasic fără deviaţii, interpretat cursiv, din punctul meu de vedere chitara putea să aibă un ton mai vânjos, parcă nu muşcă suficient.
„Hip Hip Hoorah” este un coctail mai ameţitor, elemente Jazz şi Pop sunt abordate într-o manieră Rock, dar destul de lejer şi apar şi condimentele orientale, se schimbă mai multe teme şi ritmuri, este interesant, dar nu şi foarte convingător.
„Teargas Jazz” este una din piesele foarte reuşite, o construcţie care la bază are armonii orientale la care au adăugat ingenios elemente Rock şi Jazz, fuziunea a reuşit, rezultatul este foarte organic şi viu.
„Sick ? (Death by Hypochondria)” revine în zona mai tradiţională, este un Hard Rock abordat incisiv, împrospătat cu intervenţii mai Heavy şi cu pasaje mai moi, mai melodioase.
„OK” este un alt moment plăcut, o piesă lirică, într-o abordare a la Faith No More, vocea puternică a lui Mattias Eklundh aminteşte uşor chiar de maestrul Patton, este un trip construit pe o temă simplistă, un Pop de anii ’70-’80 re-ambalat cu mult gust şi revigorat de un strop de Jazz, o nuanţă fină orientală şi abordarea Rock.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VzjtwfX5Fdg&feature=PlayList&p=9C1FD077B98E5E76&playnext=1&playnext_from=PL&index=3]

„Honey, You’re a Nazi” este un Heavy Metal convenţional, abordat tehnic în modul caracteristic formaţiei, are dinamică, incisivitate, am totuşi aceeaşi rezervă: chitara are un ton prea rotund, mai aproape de sonorităţile hard Rock decât de grosimea riff-urilor Heavy Metal şi asta estompează mult din impactul lor.
„The Only Way” este unul din momentele mai neinspirate, este o baladă Hard’N’Heavy aproape neglijabilă, anii ’80 au abundat în astfel de piese şi sunt suficiente mult mai reuşite.
„Murder Grupie” are un ton mult mai modern, mai grav, ritmurile sunt mai complexe, mai incisive, schimbările explozive, fazele Heavy se împletesc dinamic cu momentele degajate, cu iz oriental şi coloratură de Jazz. Pasajul de solo aminteşte izbitor cu momentele strălucitoare a lui Steve Vai, chiar şi elementele orientale şi aranjamentul uşor Jazz şi alăturarea elementelor în forţă faţe din această piesă una din cele mai reuşite de pe disc.
„The Smell of Time” combină pasajele lirice şi cele în forţă, se menţine în zona Heavy, este o compoziţie complexă şi bazată pe tehnicitate, dar cam atât sau doar atât. Faptul că chitaristul Mattias Eklundh dispune şi de o voce puternică şi expresivă oricum este un mare plus pentru trupă.
„One Last Dance” suprapune ingenios armoniile de sorginte orientală cu temele Heavy, pasajele calme sunt alăturate intervenţiilor energice, piesa curge-n valuri oscilante, are dinamică, are atmosferă, abordările foarte tehnice au şi rezonanţă, feeling, este încă una din piesele bine nimerite.
„Do Not Disturb” aminteşte de un alt trio faimos, canadienii Rush, sound-ul şi abordarea lor de la mijlocul anilor ’70. Este o piesă aerisită, degajată, proaspătă prin simplitate.
„Clean it Up” închide materialul în tonuri Heavy, atât piesa cât şi vocea mi-a amintit de Dio de la mijlocul anilor ’80. O piesă energică, aşezată, într-un tempo mediu, aş spune că este aproape un clasic, unul uşor întârziat, dar plăcut ca amintire ruptă din anii ’80.

E un disc care merită o şansă, mai multe ascultări, mie mi-a plăcut pofta lor de experimentare şi faptul că au ieşit din tiparele conservatoare, caută şi aduc elemente proaspete, nu repetă neinspirat doar clişeele la modă. Poate că şi mai mult curaj şi o rupere mai reliefată de ce înseamnă tradiţionalism le-ar cristaliza şi sunetul şi le-ar putea aduce un public mai bine definit. Sau nu.

Peisaj post-electoral: bananiera de morcovi

Posted on by — 19 Comments ↓

Mă gândeam să scriu despre cum mă scobesc în nas, apoi cum fac biluţe şi pe unde le lipesc. Pe bune! Ar fi un fel de tras linia şi de luat de la capăt. M-am săturat de starea de fapt. O stare cam… stătută. Nu s-a schimbat mai nimic după schimbarea de regim din ’89, tranziţia interminabilă nici măcar în reluare nu rulează şi ne-am împotmolit în propriile noastre minciuni. Suntem creştini dinaintea lui Isus, suntem harnici, primitori şi buni. Eu nu sunt bun. Şi m-am plictisit să mint şi să mă mint, să-mi induc ideea că aş fi bun şi să joc rolul că sunt bun şi poate de la un punct în colo să şi cred că sunt bun. E o nebunie, ştiu. Dar e viaţa mea, e viaţa ta, viaţa noastră, ne-am obişnuit cu demenţa asta şi am acceptat-o, am confirmat-o ca normalitate.

„Un fleac! M-au ciuruit!” – spunea prin vocea lu’ Sergiu Nicolaescu, comisarul Moldovan în film. băsescu – n-am să-i mai scriu numele cu literă mare nici lui, nici multor altor politicieni – a întors-o şi cu zâmbetu’ alungit pe faţa strâmbă s-a uitat la juma’ de popor şi aşa s-a născut: „Un fleac! I-am ciuruit!”. Până ieri dimineaţă n-am crezut că şi visele pot fi ciuruite. M-am înşelat încă o dată. Dar la noi mereu se găseşte un precedent care să se transforme în regulă şi devine obişnuinţă.
Agonie şi extaz. Cum o fi să fi preşedinte pentru 11 ore? Să te culci cu visul unui mandat de 5 ani şi să te trezeşti iar un „nimeni”? M-am culcat şi eu cu un nou preşedinte-n minte şi m-am trezit tot cu cel vechi. Şi a fost nasol. Mai bine-mi fura cineva perna, plapuma. De exemplu blaga, ministrul de interne demis-interimar-suspendat care în atare condiţii nu prea ştiu ce mai caută prin sediul ministerului şi cu atât mai puţin cum de a condus în ziua alegerilor o şedinţă ad-hoc? Dar mai contează?! “Am învins ca-n 2004” înseamnă că şi atunci s-au furat alegerile?
Mă întreb dacă toţi cei care au picat în capcana demagogică pusă la cale de servicii cu „mişcarea anti-psd” şi ameninţarea fantomei roşii, vreodată o să-şi recunoască vina, vreodată o să-şi ceară iertare? Nu că ar conta, dar nu vreau ca proştii să repete greşelile şi să dea din umeri spunând că istoria se repetă.
băsescu preşedinte înseamnă continuarea stării conflictuale şi fragmentarea societăţii. Faza zilei probabil este telefonul dat de realesul preşedinte fostului premier tăriceanu: „Băi căline, te bagi la o guvernare iar cu mine?” Şi surpriză, călin onorat, cu glas tremurând, a răspuns prompt: „da şefu’, cum să nu!”. Într-un moment în care liberalii păreau fortificaţi, din câteva mişcări vine băse şi-i face praf. Intră la guvernare sau mai smulge băsescu o bucată din PNL, îşi desăvârşeşte opera în ceea ce priveşte nu doar distrugerea dreptei, dar în general a ce înseamnă pluripartitism, îşi bătătoreşte calea spre realizarea mult visatului partid unic, prezidenţial.  Trăim într-un stat banaieri cu morcovul în cur zi de zi. Culmea, juma’ din popor spune cu mândrie: bagă şefu’ că ne place! 😛

Lucrurile nu arată bine nici în curtea psd. Sunt mulţi care doresc revenirea la putere. Nu cred că Geoană – încă nu pot să mă hotărăsc cum să-i scriu numele – rămâne la conducerea partidului, şansele reformării partidului sunt practic nule şi ca şi în cazul PNL, există posibilitatea unei rupturi.

Am tot vorbit despre moartea capitalismului şi despre lipsa unui sistem viabil, adus la zi care să-l înlocuiască şi spuneam că aici cred că se află şi cheia actualei crize globale. Multă vreme am considerat şi eu nefirească aproprierea Geoană-Antonescu, însă acum încep să văd lucrurile uşor diferit. Cred că am ratat cea mai mare şansă de reformare în profunzime a întregului sistem. Am mai spus şi faptul că nu cred că abordările politice mai au vreo semnificaţie reală şi asta, dacă admitem că sistemul capitalist este mort, are sens, putem înţelege că nici valorile tradiţionale de stânga sau de dreapta nu mai au nici relevanţă, nici eficienţă şi este nevoie de o abordare nouă, reaşezată pe realitatea nouă, ajustată la necesităţile actuale. Cred că acest cuplu Geoană-Antonescu ar fi putut pune bazele acestei noi ideologii pe care eu nu o văd neapărat politică.

Însă revin şi spun ce am afirmat şi ieri: cred că am ucis din faşă şansa şi dacă planurile băsesciene vor da rezultate, s-ar putea să fi eliminat şi cei doi lideri care puteau aduce schimbarea.

Adevărul este că ne temem de schimbare, de nou, de necunoscut şi oricât ar părea de absurd, preferăm răul pe care pretindem că-l cunoaştem. Însă nu reuşim să vedem dincolo de minutul următor, nu desluşim ce este în spatele pereţilor de fum.

2010 va fi probabil cel mai dificil an şi poate şi unul decisiv pentru viitorul nostru şi al ţării. Ne-am îndatorat mult peste posibilităţile reale de a rambursa aceste împrumuturi, datorită anului electoral aceşti bani au fost irosiţi totalmente prosteşte, venim după o cădere economică în termeni reali de 16%, căderea RON-ului pare inevitabilă şi asta aduce inflaţie, ridicarea fiscalităţii o să conducă la noi falimente, adică şi mai puţini bani la buget şi creşterea cu numărul şomerilor şi la cheltuielile statului, pe scurt, suntem pe o pantă descendentă şi indiferent cine ar venii la guvernare, are o misiune aproape imposibilă de a frâna măcar acest trend foarte previzibil.
Menţinerea lui băsescu în fruntea ţării agravează situaţia. A fost evident vizibil, campania lui băsescu şi al pd-l-ului a fost pe departe cea mai costisitoare. Să nu ne facem iluzii că au făcut-o pe banii lor, doar nu-s proşti ca noi!  Nu, noi vom plătii cu vârf şi îndesat tot, noi, contribuabilii. O să asistăm iar la zeci şi sute de contracte păguboase oferite clientelei politice, tot familia şi apropiaţii familiei băsescu, udrea, ridzi, videanu, blaga, boc, berceanu şi sulfina… şi cum banii sunt puţini, o să tragem la jug şi mai tare.

Mai mulţi prieteni m-au întrebat zilele acestea de ce m-am implicat atât de mult în politică. Nu, n-am reale preferinţe politice, cu toate că admit că simpatizez liberalismul şi abordarea de dreapta şi nu, nu-mi place politica. Însă vrem-nu vrem, politicul îşi pune amprenta inevitabil pe viaţa noastră, ignorând-o, ignorăm viaţa, ne eschivăm prosteşte de a fi responsabili. Şi eu am o singură responsabilitate: cea faţă de copilul meu.

Ieri toată lumea calcula cum a câştigat băse alegerile cu voturile românilor plecaţi şi iar s-a declanşat un fel de val de ură, am auzit din multe direcţii „să vină ei şi să trăiască cu el”. E o idee – he he – dar de ce ar cântării votul lor mai mult ca voturile celor 5 milioane care l-au votat în ţară? Şi dacă tot se vorbeşte de fraudare, cred că măsluirea acestor voturi ar fi mult mai simplu de realizat şi avem acel procent fascinant de 94% obţinut de băse în Republica Moldova care spune tot. Să nu aruncăm pisica moartă dincolo de gard! Ani de zile cei din diasporă nu reuşeau să voteze fiindcă lipseau secţiile de votare. Poate că muţi români plecaţi l-au perceput pe băsescu de dreapta, poate a persistat imaginea lui din 2004 şi revin, poate mulţi nici nu ştiu că au votat. Dacă cei din diasporă s-au uitat pe internet şi au văzut isteria anti-psd probabil chiar au crezut că mâine ne înghite iar balaurul roşu şi evident, l-au votat pe băsescu. Să nu dăm vina pe ei pentru prostia noastră! Nu îmi e simpatic Ponta, dar a spus un lucru corect: dacă câştiga geoană cu un avans de 10 procente, lucrurile erau clare şi nu se puteau fura alegerile, nu existau suspiciuni. Nu cred că este corect să stigmatizăm acum „căpşunarii” care ani de zile au crescut PIB-ul ţării cu procente sănătoase şi indirect, ne-au făcut viaţa ceva mai uşoară.
Toată campania m-a deranjat faptul că s-a depus efort propagandistic şi manipulativ pentru a fi dezbinaţi: nu băsescu, nu geoană. Am ţinut minte acum ceva ani o teză: dacă vrei să exprimi o idee, să transmiţi un mesaj, să nu-ţi începi fraza, propoziţia, sloganul, cu o negaţie. Uite că teoria iar nu s-a pupat cu practica şi aceste „nu”-uri scrise cu litere mari, culori stridente au creat o prăpastie adâncă în societate, au împărţit oamenii în tabere radicale, au stârnit emoţii şi reacţii aproape inexplicabile. După spălarea pe creier să vedem cât de fericiţi o să fie şi unii şi alţii cu ce urmează să adunăm. Împreună, că nu avem încotro.

Primul blog de după ultimul. Am vrut să povestesc despre mine, biluţele mele şi… am bătut iar câmpii. Nu sunt bun aşa că pot să mă laud. Puţin. Lumea spune că s-a săturat de politică, însă ieri datorită confuziei cine este preşedinte mi-a sărit traficul inimaginabil. Dacă în mod curent am 100-200 de vizitatori, cu rare vârfuri de 300-380, ieri am avut 842. De azi, cred că măcar din acest punct de vedere lucrurile revin la normal şi încerc să redevin şi eu normal. Zarurile au fost aruncate, mă întorc la ale mele, dacă totul este haos, măcar până unde ajung cu gândul, încerc să (îmi) fac ordine. Sub mormanul de deşeuri creşte iarba, cresc flori, dincolo de cenuşiul orbitor sunt mii şi mii de culori şi nuanţe. Nu vreau să apuc ziua în care să mă uit în oglindă şi de acolo să mă studieze cu ochi neîncrezători un străin. Şi până una-alta, mai am o grămadă de lucruri de făcut. Fleacuri. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1Gn0e7kvTA]

De week-end

Posted on by — 23 Comments ↓

Doi iepuri. Dintr-un foc.

M-am scărpinat şi am întors-o pe toate părţile. Chestia asta prostească cu „răul mai mic” mă scoate din minţi! Avem doi candidaţi – votaţi tot de „bobor” că nu marţienii le-au acordat încrederea! – numai buni de puşi în vitrină. Vitrina frigorifică. Ala-bala, portocala… Nu! Nu! Nu-i bine! Favorizează unul dintre candidaţi!
Juratu’ pe biblie m-a dat gata! Mi-am amintit de Green Day şi DVD-ul lor „Bullet in a Bible”… Şi asta m-a dus cu gândul la bâlciurile de odinioară şi la trasul la ţintă…

Eu pun problema raţional şi practic. Pe de o parte programul „NU geoană” care înseamnă încă luni bune de criză guvernamentală, alegeri anticipate, deci încă jumătate de an de campanie şi scandal, asta implică inevitabil un dezastru economic iminent şi implicit tensiuni sociale. În contextul deja grav al crizei economice, acest program nu sună deloc promiţător. Tezele false cu comuniştii şi mogulii mă  fac să casc.  Legalizarea drogurilor uşoare nu mă interesează şi dacă vreau să apelez la serviciile unei prostituate, mă descurc şi-n condiţiile actuale. Pe comunişti (şi corupţi) nimeni nu i-a combătut în ultimii 20 de ani, fix acum a sosit momentu’ revoluţiei. Să fim serioşi! Mai e şi treaba cealaltă care mă cam îngrijorează: Statul prezidenţial pe care-l visează nea băse, visu’ lui de jucător, toate mi-l amintesc pe Ceauşescu, alt brav cârmaci care a controlat tot şi se pricepea la toate. Nici programul „NU băsescu” nu pare – deocamdată – prea elaborat, însă are oarece avantaje: o majoritate parlamentară, un guvern de coaliţie cu susţinere consistentă, un premier german prezentabil, adică există o cât de mică şansă să se facă ceva. Cât rezistă alianţa, cât de independent şi competent este Johannis, după 20 de ani de hoţie şi debandadă ce şanse mai sunt să ieşim din rahat, greu de spus, dar…
Şi mai e ceva. Că de la bâlci şi trasu’ cu puşca (şi cureaua lată) am plecat: dacă votez negativ, ca un foc de armă şi-l votez pe geoană, există o mică-mică şansă să elimin de pe scena politică măcar câţiva măscărici pentru totdeauna. Este evident că dacă pică băse, odată cu el se cam scufundă şi bărcuţa PD-L, chiar dacă traseiştii se vor reorienta spre PSD şi PNL, tot rămân câţiva de… căruţă, adică pe dinafară. Mare lucru nu e, dar tot e ceva decât nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yhYAxhipPFU]

O ştire care a trecut neobservată-n ameţeala electorală… Miron Cozma şi invenţia sa nouă, Partidul Muncitorilor se dă rocker… Pe ăsta nu-l huiduie, nu-l fugăreşte nimeni… N-am văzut lume cu pancarde, cu “JOS”…  Nicio reacţie. Ruşine ăstora care se dau acum mari anti-comunişti… Sunt revoluţionari când cei din umbră apasă butoanele. Într-o ţară praf, lume praf.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=grE-_DaoXF8]

Pocnesc din degete cu mintea şi scot din pălărie batiste viu colorate şi înnodate între ele. În capul meu e un fel de bla-bla-bla … simt că am cam obosit. Îmi plac dimineţile în care mă trezesc în pijamale. Şi serile care mă prind tot în pijamalele de dimineaţă. Oamenii îmbrăcaţi în pijamale sunt naturali şi vulnerabili. …Ies să îmi cumpăr ţigări… îmi fac cafea… Beton în jur şi gânduri zgâriate de zâmbete amăgitoare. Oamenii se mulţumesc să mă catalogheze drept ciudată şi mă fascinează cum din persoana perfect lucidă cu care mă trezesc în fiecare dimineaţă-în corpul meu – ei o fac în toate felurile,şi beţivă,şi anorexică, şi paralelă cu planeta Pământ.
De câte ori nu ai vrut să te ridici şi să pleci? Aşa, simplu, să cedezi primului impuls. Să te ridici şi să nu te mai uiţi înapoi. Fără regrete, fără teama de consecinţe. Mai bine neobişnuit decât banal. Specializaţi în somnul straşnic şi îndelungat, împovărăm oscioarele altora cu toate puseurile planurilor stătute. Naiv, iluzionat, înfierbântat, entuziasmat şi efervescent am lăsat lucrurile aşa, să văd ce poate să se întâmple şi până când. Mi-e dor de vremea când alergam desculţ(ă) printre fluturi şi flori… Dacă raiul ar fi o singură amintire fericită, pe care ai alege-o? …şi dacă într-o noapte m-aş întoarce cu spatele şi te-aş lăsa dezgolit de mine şi gol? O zi ca oricare alta, aceeaşi neclintire în aer…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OT8QT4BEOTo]

Peste tot doar politică, politică, politică şi iar politică. Ne-am damblagit toţi şi cu totul! Totuşi şi ceva amuzant: femeile şi fotbalul. Orgasm perturbat de fluierul arbitrului… he he he.
Am dat două click-uri mai în-colo şi schimbare de ton(uri): m-am uitat la pozele lui Andrei din cimitir.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Qyx4PHNpW6o&feature=related]

Filmul de week-end: Anatomia Iadului

„Acest film este ficţiune, Nu un roman de televiziune.
Nici măcar de actualitate
Toate părţile corpului feminin din film sunt înlocuite de imitaţii
Acestea ajutând autorul să-şi exprime punctul de vedere.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=R5waNhX5tDg]

„Ce te sperie mai mult, moartea sau prostia?”

Pe Rocco Siffredi – „Italian Stallion” – probabil cei mai mulţi îl cunosc din filmele sale pentru adulţi. Cu toate acestea Rocco a jucat şi-n câteva pelicule non-pornografice. Cu scriitoarea şi regizoarea franţuzoaică Catherine Breillat a colaborat în două producţii: „Romance X” din 1999 şi acest „Anatomie de l’enfer (Anatomy of Hell)” din 2004, adaptat după cartea ei „Pornocratie”.
Nu sunt un specialist în filme ca prietenul Alin aşa că mă feresc de o analiză. Nu este deloc relevant, dar mie mi-a plăcut. În general îmi plac filmele franţuzeşti, probabil ca un reflex la saturaţia provocată de producţiile americane pe bandă rulantă. E un film întunecat şi erotic, o explorare numai bună sâmbăta seara. Pentru cine gustă şi ce-i sub plapumă, nu doar la… suprafaţă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fDAiYlZDZKU]

Nine Inch Nails Remixes – Free Download

Posted on by — 8 Comments ↓

Nu e nici un secret, sunt un mare fan Nine Inch Nails. Am scris despre NIN şi Trent Reznor un articol amplu la finalul lunii aprilie când s-a confirmat că trupa americană ne onorează în turneul lor final la Peninsulă.
Din nefericire din terţe motive conjuncturale n-am ajuns la festivalul de lângă Târgu Mureş şi am ratat posibila ultimă şansă să-i văd live. Shit happens…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1XODnFMbpc]

Din ianuarie 2008 mi-am făcut cont pe site-ul remix NIN unde Reznor a pus la dispoziţie mai multe track-uri de studio pentru a fi descărcate şi remixate de cei interesaţi şi a promis că la un moment dat va fi lansat şi un album cu cele mai reuşite mixaje.
Am făcut atunci o încercare cu „Capital G”, dar nu am fost extrem de mulţumit cu rezultatul final. Acum mi-am suflecat cutele de pe creier, mi-am lipit urechea de boxe din nou şi m-am pus pe desfăcut şi reasamblat piesele lui Reznor. Intenţionez să fac un album complet. 🙂
Am început cu o variantă în forţă la „Only”, un mix de aproape 8 minute cu accentul pe unul din riff-uri şi cu câteva pasaje noi inserate.

Apoi am trecut la „Begining of the End”, am modificat un riff, am păstrat, dar am accentuat uşor groove-ul Rock, incisiv al piesei, m-am „jucat” puţin cu aranjamentul şi orchestraţia.
Fiindcă varianta iniţială la „Only” a ieşit cam lungă, am revenit la ea, am re-mestecat tot, am rescris tobele, am modificat câteva riff-uri şi bas-ul, am împins piesa în zona Dub şi a ieşit asta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TDCpQFlIy5E]

N-am să mă opresc aici, pe site sunt peste 20 de piese Nine Inch Nails, 2 piese Jane’s Addiction, 2 piese Saul Williams şi o piesă Street Sweeper Social Club, unele aşezate în Ableton Live, altele în formă brută (track-uri RAW).
Piesele pot fi ascultate şi fără să vă înregistraţi pe site, dar dacă doriţi să remixaţi piesele şi/sau să descărcaţi gratuit (şi legal) mixurile existente, merită să traversaţi formalităţile de înregistrare. Sunt multe mixuri interesante, unele făcute chiar de maestrul Reznor.

1 decembrie

Posted on by — 18 Comments ↓

Mă trezesc cu faţa la cearşaf, perna sub pat şi visele plictisite privindu-mă de pe dulap. Sunt zile în care n-aş vrea să mă trezesc, sunt alte zile în care abia reuşesc să adorm de nerăbdare să mă trezesc şi sunt zile când nici nu mă trezesc, doar umblu ca o umbră, mă împiedic de fiecare secundă, sunt buimac şi îmi doresc să fie mâine…sigur, o să fie o zi mai bună…
Este o fugă, eterna cursă contra-cronometru pe care o dăm cu noi şi o pierdem.
Viaţa este ciudată, întortocheată şi plină de surprize. Unele plăcute dar de cele mai multe ori neplăcute…Suntem atât de mici şi insignifianţi în raport cu universul, suntem atât de inconştienţi de puterea unei clipe, privim prea mult în viitor sau în trecut şi uităm să fim fericiţi de ceea ce avem în prezent.. de fapt uitam să trăim.
Sâmbătă şi duminică au trecut repede, prea repede dacă mă întrebaţi pe mine, este marţi din nou, un marţi fără urma celor trei ceasuri rele ci cu aroma unei duminici. Oraşul doarme întors pe o parte, o da, e 1 decembrie. M-am săturat de defilări şchioape, de patosul formal, de confiscarea sărbătorilor. Vreau lucruri simple, un strop de normalitate. Oare o să ningă de Crăciun?

Sap în buzunarul secret cu amintiri. Secretele care ne apasă, ne fac să tresărim, secretele pe care le ocrotim, micile bucurii care ne ţin pe linia de plutire, ne fac să zâmbim tâmp şi cei din jur să nu înţeleagă nimic. Ne uităm uneori la feţele oamenilor, la cupluri, la oamenii din jurul nostru şi ne gândim cât de fericiţi sunt unii, cât de frumoşi sunt împreună, cât de bine le merge… Ne-am cunoscut. Am ajuns să ieşim dintr-o joaca, ca atunci când te mănâncă şi laşi puţin timp înainte să te scarpini pentru plăcerea mai mare. Şi a fost… şi vreau să mai fie. Şi o să fie. Primeşti ce oferi. 🙂

La Mulţi Ani!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZhaHLoK3CF4&feature=PlayList&p=CA47D6E7F8F9879A&playnext=1&playnext_from=PL&index=11]

Plimbări cu Oblio

Posted on by — 8 Comments ↓

M-am trezit într-o baltă de apă. Am avut un vis ciudat care s-a tot repetat până ce m-a izgonit din pat. Nu, nu fac mişto, chiar asta am visat.
Premierul alungit-interimar Emil Boc ţinea tot felul de conferinţe de presă. Era nebărbierit, cu cămaşa descheiată, fără cravată şi mult-mult mai scund ca-n realitate. Sorin Miscoci îi tot adresa nişte întrebări destul de agresive, era mult mai înalt ca-n realitate şi semăna cu… Ovidiu Ohanesian. La ultima rundă de vis, Miscoci l-a abordat pe Boc după conferinţă în faţa pupitrului de unde a vorbit premierul în disfuncţie şi l-a întrebat iar ceva, Boc i-a răspuns vizibil stresat, dar politicos, apoi i-a întors spatele moment în care Miscoci l-a tras înapoi violent şi a început să-l scuture şi să-l învârtă ca pe un titirez şi-l întreba, tot întreba cu vocea tot mai ridicată, ţipată.
Din păcate fix ce era mai interesant n-am auzit sau nu-mi amintesc: întrebările.

Subiectul top rămâne şi azi „palma lu’ Băsescu” sau „caseta lu’ Patriciu”.
Eu zic aşa: Băsescu a dat palma, caseta e adevărată.
Ce este cel mai murdar în toată povestea este că şi presa şi politicienii – mai ales cei din PD-L şi PNL – din preajma lui Băsescu au tăcut 5 ani.
Atunci s-a muşamalizat incidentul fiindcă Băsescu era personajul menit să ne salveze de Năstase şi „hoarda roşie”, acum s-a scos povestea pe tarabă fiindcă PSD-PNL sunt determinaţi să câştige bătălia, în fapt tot anul acesta şi toată campania s-a aflat sub sloganul „Jos Băsescu”.
Nu mai vreau să pierd vremea pe analiza subiectului, dar sunt câteva argumente relevante: reacţia lui Băsescu la vizionarea în premieră a imaginilor: i-a căzut faţa la propriu şi tot ce a putut să spună a fost „m-a înjurat copilul?” Adică ştia exact despre incident şi context.
Analiza imaginilor de pe internet nu valorează nimic. O experitiză corectă poate fi realizată exclusiv pe imaginea brută şi având şi camera cu care s-a efectuat înregistrarea. Cu toate acestea, imaginile par corecte. Mai este şi mărturia copilului. Cu toate presiunile făcute pe săracul din toate părţile. Mărturia femeii care susţine că 1. Băsescu i-a rezolvat probleme, 2. Băsescu nu l-a lovit pe copil, explică tot: dacă nu-l lovea pe copil, nu se implica să rezolve problema… ha ha ha! 😛 Iar femeia nici nu are cum să spună acum, da domne, l-a pleznit pe mucosu’ ăla.
E simplu.
Însă revin la ideea de la care am pornit: atât politicienii cât şi cei din presă s-au mai descalificat încă o dată.

Încă o dată constat că lucrurile se cântăresc mult prea emoţional şi deloc raţional.
Şi uităm că politicienii după alegeri o să uite iar de noi cu aceeaşi candidă nonşalanţă…

E duminică, visam aşa frumos, la dracu! Ha ha ha! 😛

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=At2IIzug0WQ&feature=related]

Dacă ieri v-am amintit de sfârşitul iminent al omenirii pe 21 decembrie 2012, astăzi vă propun un articol pe care l-am citit pe HotNews:
„Restricţionarea accesului la internet a celor acuzaţi că descarcă în mod ilegal conţinut de pe internet se va putea face din iunie 2011 în toate ţările UE numai după „o procedură prealabilă echitabilă şi imparţială” care va include dreptul de a fi ascultat şi dreptul la o cale de atac eficace şi ţn timp util, după ce Parlamentul European a adoptat marţi pachetul de reforme telecom din UE. Ce va însemnă în practică această procedură corectă şi imparţială este încă neclar, notează BBC, care aminteşte că forma anterioara dar respinsă a acestui amendament cerea explicit obligativitatea unei decizii judecătoreşti înainte de restricţionarea accesului la internet.

Subiectul este delicat. Pe de o parte pentru a constata că un utilizator descarcă materiale ilegale, acesta trebuie urmărit şi asta, implică violarea intimităţii utilizatorului. Pe de altă parte, da, cred că într-un fel sau altul trebuie stopată sau măcar limitată piraterie. Dacă un artist doreşte să îşi ofere creaţia în mod gratuit este opţiunea lui, însă cei care vând produsul, trebuie protejaţi. Producţia unui film ajunge la milioane de dolari, producţia unui album muzical poate ajunge şi acesta la sume considerabile, cred că este corect ca cei care investesc în astfel de produse să fie protejaţi la fel ca oricare alt investitor într-o altă afacere.
Subiectul este totuşi fierbinte şi alunecos. Şi la noi sunt persoane care se tem de posibile abuzuri, există într-adevăr posibilitatea ca în spatele acestui articol să se comită şi eventuale abuzuri, să fie sancţionaţi „utilizatori incomozi”. Apologeticum spune: „Gata, din 2011 s-a zis cu internetul”. Cred că o astfel de abordare este la fel de abruptă şi lascivă ca toate celelalte teorii ale conspiraţiei şi sfârşitul lumii fix pe 21 decembrie 2012.
Băieţi: dacă nu descărcaţi filme (porno) şi mp3-uri de pe net, nu cred că vine nimeni să vă verifice la batistuţă şi unghiuţe curate!

La Junkb0x am găsit „Ghidul barbatilor – capitolul 1”: Fustangiul online. Citez de făcut poftă:
„- Fustangiul online este o petunie. O petunie suava, frumos mirositoare, desprins parca din cartile lui Beigbeder – literatura facila, pe care este posibil chiar sa o fi citit si sa fi tras invataminte din ea. (…)pre deosebire de fustangiul clasic (atentie, fetelor) peste care dati prin cluburi si baruri la ore mici (…),pe fustangiul online il puteti intalni cu preponderenta pe retelele sociale, preferabil cele cu poze.
Dupa ce a pus ochii pe tine, fustangiul online o sa se infiltreze in viata ta, ca mucegaiul intr-o camera proaspat zugravita…”

Mălina vine cu o propunere frumoasă menită să aducă puţină bucurie Pentru copiii din C. P. R. U. Centrul de Copii ai Străzii Cireşarii II, sector 5, Bucureşti.
„Peste o saptamana si un pic, pe 6 decembrie, vine sau ar trebui sa vina Mos Nicolae: la cei cuminti cu dulciuri si tot felul de cadouri, iar la cei obraznici cu o nuielusa. Si cum o vorba veche romaneasca zice “De Craciun, fii mai bun!”, ne-am gandit si noi sa organizam un “eveniment” caritabil pentru cei mai amarati dintre copii: copiii strazii.”
Mă bucur că mai sunt oameni care se gândesc la alţii, la copii şi pentru care 6 decembrie nu este… ziua alegerilor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=h2O3cUN8yWk&feature=related]

Este o duminică blândă, soarele ne zâmbeşte ademenitor, parcă-i păcat să rămânem blocaţi în faţa monitorului, captivi în abstract, într-o lume strălucitoare, dar – paradoxal – sterilă. Mai bine ne plimbăm, să rătăcim aiurea şi poate ne regăsim. Atunci când nu îmi permit să visez sau realizez că sunt pe drumuri… mereu pe drumuri. După cum spuneam mai demult: mai bine obosit(ă) decât plictisit(ă).

Vorba lui David: am fugit!