Home › Posts tagged DISCURI LA ROTISOR › Page 25

DISCURI LA ROTISOR

The Darkness, Stone Gods, Hot Leg – A Thing Called…

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sRYNYb30nxU]

Primul album al celor din The Darkness l-am primit cadou de la UnSoricel în iarna lui 2003 – dacă ţin bine minte, dar piese ca „Get Your Hands Off My Woman” (Motherfucker! Ha ha ha! 😛 ) sau „I Believe in a Thing Called Love” erau deja hit-uri şi la noi.
Dacă te uiţi la clip-ul „I Believe in a Thing Called Love” realizezi că e un mare-mare mişto, are şi o doză de auto-satiri, auto-ironie, dar piesa în sine este genială. De multe ori am spus că este dificil să scrii piese simple, să compui riff-uri elementare, să faci orchestraţii zemoase din tobă, bas, chitară şi treaba să sune compact şi plin. Rock-ul nu este nici fizică cvantică, nici chirurgie pe creier, a spus-o Henry Rollins şi moşu’ are dreptate, mereu mi-au plăcut trio-urile (Motorhead, Rush) sau cvartet-urile (Pantera), numai cei care n-au cântat niciodată, n-au trecut pragul unui studio în viaţa lor, nu realizează cât de dificil este să captezi şi să degajezi energia pură, energie pură ce în definitiv înseamnă şi reprezintă Rock-ul.

Puţin „school of Rock”. 🙂 sau cum se spune: who made who?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SjOqN338qUc&feature=related]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=abNqNYCHUHw]

Ce vreau să sugerez este că – vorba celor din Pantera: reinventing the steel (genial!) – nu tre’ să reinventezi roata. Sau nu asta este neapărat ideea de bază ci uneori dacă reuşeşti să faci roată să se învârte, poţi fi cel puţin la fel de genial. Bine, nu pun la socoteală copiile imitaţiilor… ha ha ha! 😛

The Darkness

Englezii n-au inventat nimic nou. Muzica lor se înrudeşte cel mai mult cu AC/DC şi îşi are rădăcinile în Hard Rock-ul tradiţional britanic (Led Zeppelin), la asta au adăugat un strop de Glam pe ramura americană, puţin din The New York Dolls, o doză de Iggy Pop, ceva din David Lee Roth (Van Halen), au condimentat amestecul cu inspiraţie şi au scos din joben albumul „Permission to Land” în iulie 2003. Am simplificat radical schema, meritau pomeniţi şi The Who, Thin Lizzy şi încă o mână de trupe, dar nu despicatul firului în patru, căutarea calului în dinţi sau număratul spiţelor la roată este ideea… 🙂
Trupa s-a înfiinţat prin 2000, la baza ei fiind doi fraţi, Justin Hawkins – voce, pian, chitară şi Dan Hawkins – chitară, voce. Lor li s-a alăturat basistul Frankie Poullain şi bateristul Richie Edwards.
Albumul şi single-urile lansate au spart topurile, albumul a stat 4 săptămâni la rând pe primul loc în top-ul britanic, în 2004 a obţinut distincţii la 3 categorii al BRIT Awards-ului: cea mai bună formaţie, cea mai bună formaţie Rock şi cel mai bun album; revista Kerrang! le-a acordat în 2003 premiul pentru cel mai bun album Rock şi în 2004 2 distincţii: cea mai bună trupă live şi cea mai bună trupă britanică şi în clasamentul revistei al celor mai bune 50 de albume din secolul XXI s-au clasat pe locul 49. Dar albumul a ajuns şi-n Billboard până pe poziţia 36 şi a avut succes şi-n Europa. Un disc notat de 5 ori platină, înseamnă totuşi ceva.
Ca fapt divers, în 2003 au cântat în deschiderea turneului european Metallica.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H4iU97yakpo]

Discul este aproape un clasic cap-coadă. 10 piese, 38 de minute, 100% Rock.
Vocea şi atitudinea lui Justin Hawkins este tot un amestec de Robert Plant şi David Lee Roth, admit, nu-s fan al vocilor „castrate”, al bărbaţilor „soprane”, m-am acomodat mai greu cu ţipetele lui Justin, dar ele sunt un trademark al formaţiei şi trebuie să recunosc, Justin are voce puternică, cântă excelent şi în tonalităţile joase şi-n final treaba are farmec.
N-am să desfac albumul pe piese, discul curge energic, are puls, este viu, e un Rock’N’Roll ca la carte, se disting 2 balada „Love Is Only A Feeling” şi „Holding My Own” (cu gust Queen) şi o piesă mai apăsată, cu un tempo mai redus, îmbibat cu miresme de Led Zeppelin, „Love On the Rocks With No Ice”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OHqf03doIxo]

În 2005 basistul Frankie Poullain părăseşte trupa – sau este dat afară, depinde care din cele 2 părţi le ei în considerare şi este avansat în poziţia de basist, tehnicianul de chitară a lui Dan: Richie Edwards.

Albumul „One Way Ticket to Hell… and Back” este lansat în noiembrie 2005 şi chiar dacă succesul comercial a rămas mult în urma albumului de debut şi criticile au fost mai amestecate, este tot un disc 100% Rock, are un tempo ceva mai moderat faţă de primul şi atmosfera este mai apropiată de Led Zeppelin şi Hard Rock-ul anilor ’70, însă – părerea mea – este un disc la fel de ascultabil şi de ascultat.
M-a bucurat intro-ul de nai de pe album şi tot discul are mai multe momente mai colorate, a rămas acel puls viu de Rock, dar trupa şi-a permis o abordare mai degajată, s-a „jucat”, a experimentat şi alte tonalităţi, abordări, se simt oarecare influenţe şi de factură mai modernă: The Stone Roses. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=z8nQj14cS9k]

Stone Gods – Silver Spoons & Broken Bones (2008)

În 2006 solistul Justin Hawkins este internat într-o clinică de reabilitare din cauza problemelor cu alcoolul, restul trupei însă începe lucrul la al 3-lea album. Despărţirea devine însă fapt evident anul următor.
Trupa până-n ultimul moment a sperat să evite evenimentul, însă-n cele din urmă Richie Edwards a preluat poziţia de frontman, trece la microfon şi chitară şi este adus basistul Toby MacFarlaine.
Într-un final trupa anunţă şi schimbarea de titulatură şi astfel apare Stone Gods.
Albumul „Silver Spoons & Broken Bones” apare în 2008.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=I-I420-cqzw]

Trupa sună mult mai Heavy, vocea lui Richie Edwards este una puternică, o voce mult mai „şmirghel”, mai vânjoasă, aminteşte pe alocuri de Sebastian Bach, iar muzica sună ca o ciocnire dintre Deep Purple şi Metallica.
Discul a fost foarte bine primit atât de presă cât şi de public, este un material energic, un Rock tradiţional, dar cu sunet modern, tăios, gros şi gras, respectă tradiţia şi în acelaşi timp sună proaspăt.
Formaţia cântă la festivalurile importante (Download Festival, Isle of Wight Festival), în deschiderea turneului Velvet Underground apoi pe cont propriu.
Anul trecut, mai exact în mai, în timpul unui concert al noului proiect al lui Justin Hawkins, Dan Hawkins i s-a alăturat fratelui său pe scenă pentru a cânta piesa „I Believe In A Thing Called Love” şi i-a şoptit la ureche – prieteneşte, apoi a repetat şi cu voce tare pentru public: „you’re an absolute cunt!” 🙂

Se zvoneşte tot mai intens eventuala reformare a grupului original anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EtXY0g1CCs8]

Hot Leg – Red Light Fever (2009)

Nici Justin Hawkins n-a stat degeaba.
Începând din 2005 a avut un proiect solo numit British Whale, în 2007 a făcut parte din grupul care a reprezentat Anglia la Eurovision-ul de la Helsinki (ha ha ha! 😛 ) şi a colaborat cu mai mulţi artişti în diferite proiecte (Def Leppard, Beverlei Brown) ca în 2008 să anunţe crearea unei formaţii noi sub titulatura Hot Leg din care mai fac parte: Pete Rinaldi, Samuel SJ Stokes şi Darby Todd.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FOLthJnrdEY&feature=related]

Albumul „Red Light Fever” este lansat pe 9 februarie 2009, este o continuare directă a stilului şi abordării The Darkness, are o amprentă pregnantă Thin Lizzy, dar şi influenţe Queen, este un material aproape la fel de clasic ca „Permission to Land”, are nerv, puls, curge natural, oferă acelaşi coctail Glam şi Rock care a funcţionat impecabil şi la debut.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DnETYe5-GTE&feature=related]

The Dark Side of the Moon

Posted on by — 16 Comments ↓

Se spune că pisicile şi femeile sunt curioase, eu zic că şi bărbaţii, oamenii în general sunt curioşi. Tot aşa, despre secrete se presupune că sunt menite să fie descoperite. Secrete – schelete-n dulap – avem toţi, ale noastre sunt tabu, ale altora sunt de… descoperit. Slobod la cuget, am vorbit despre masturbare, nimeni nu admite şi cu atât mai puţin se făleşte cu faptul că se masturbează, cum nimeni nu admite că descarcă sau îşi achiziţionează materiale pornografice. M-am luat cu prostiile şi zău că nu despre asta vreau să vă povestesc! Cel puţin nu acum. 🙂
Ideea era „the dark side” – partea întunecată -, necunoscutul, secretul, misteriosul care ne atrage.

Am avut „A Walk on the Wild Side” – mai mult sau mai puţin cu… Gicu – era previzibilă, la îndemână şi incursiunea în „The Dark Side of the Moon”.
Întâmplarea a făcut că plimbându-mă azi pe net, am dat de o pagină cu şi despre muzică, Muzika Magika – unde m-am regăsit în Blogroll şi mă simt onorat – şi unde am găsit o postare despre muzica din 2009 şi am citit un articol interesant despre… „The Dark Side of the Moon”: 5 faze întunecate ale Lunii. Le recomand pe ambele. Şi nu numai.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZSi02uccrc]

Asta însă nu mă întoarce din drum. Îmi fac şi eu plimbarea şi damblaua cu „The Dark Side of the Moon”, albumul din 1973 al celor din Pink Floyd este şi cel mai de succes disc al lor. Albumul a rezistat un timp record în Billboard – 741 de săptămâni, se estimează că s-a vândut în peste 45 de milioane de exemplare şi astfel este unul din cele mai vândute discuri din toate timpurile.
A fost re-editat de nenumărate ori, cea mai interesantă din aceste ediţii fiind cea pentru a 30-a aniversare a lansării, re-mixat şi lansat în format Super Audio CD. Chiar şi membrii trupei spuneau că această realizare a scos la suprafaţă sunete,  instrumente pe care abia ţineau minte că le-au imprimat, dar până atunci nu se auzeau.
Despre cele 10 piese ce însumează 43 de minute de muzică s-ar putea povestii zile şi pagini întregi. N-am să povestesc nimic fiindcă nu cred că am ceva de adăugat la tot ce s-a mai spus, nici nu vreau să vă plictisesc şi în definitiv: muzica e de ascultat.

Mie îmi plac prelucrările, cover-urile. Am o colecţie fabuloasă de astfel de piese şi discuri, sunt maniac.
Cum este şi firesc, n-au scăpat nici Pink Floyd, n-a scăpat nici „The dark Side of the Moon” de tentaţia de a fi reorchestrate, reinterpretate, rearanjate de diferiţi artişti.
Am în colecţie piese şi albume tribut Pink Floyd, majoritatea din zona Electro, Trance, Chillout şi Tehno, dar şi Rock, Country, Bluegrass şi Industrial sau Gothic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zny_iiS8NJk&feature=related]

În 2003 este lansat „The Dub Side of the Moon”, albumul de debut al proiectului Reggae Easy Star All-Stars, un material care reinterpretează albumul Floyd în manieră Chillout/Trance şi Trip Hop  înbinat cu Reggae. În 2006 scot un disc asemănător dedicat formaţiei Radiohead şi anul acesta au lansat „Easy Star’s Lonely Hearts Dub Band” – material evident ce reiterează muzical faimosul album The Beatles.

„Return to the Dark Side of the Moon” este un disc realizat sub bagheta lui Billy Sherwood în 2005 şi lansat în 2006 ca urmare a unui alt material, „Back Against the Wall”, reinterpretarea albumului „The Wall” al aceloraşi Pink Floyd.
Sherwood a adunat la o laltă o listă impresionantă de muzicieni din formaţii cu greutate ca: Zappa, Yes, King Crimson, UFO, Journey, Sefferson Starship, Asia, Whitesnake, The Firm, The Doors, Toto, Supertramp, Styx, etc pentru realizarea ambelor materiale, un deliciu pentru orice ascultător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HiaGECY8LWw]

În 2006 apar două materiale.
Pe de o parte Dream Theater imprimă live în Japonia tot albumul, discul este o interpretare în oglindă, fidelă originalului, dar interesantă ca abordare şi sunet. Este un „bootleg oficial”, trupa mai are la activ astfel de tributuri pentru Metallica („Master of Puppets” – 2004), Iron Maiden („The Number of the Beast” – 2005) şi Deep Purple („Made In Japan” – 2007).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPOrXSu_eKk]

Celălalt material îi aparţine cântăreţei, compozitoarei şi actriţei Mary Fahl, cunoscută din formaţia October Project. Albumul „From the Dark Side of the Moon” este finalizat în toamna lui 2006, însă din cauza restructurărilor de la casa de discuri V2 Records unde are contract artista, discul a fost pus în vânzare doar în formă electronică şi câteva copii promoţionale au ajuns pe eBuy.
Este un disc extrem de intens, colorat, Mary Fahl are o voce expresivă şi puternică, dar ea a imprimat şi o mare parte din părţile instrumentale şi muzica ei se aventurează de la faze de Rock Progresiv şi sonorităţi experimentale până în zona Electro-Ambiental, World Music şi până la Jazz, Blues şi Folk într-un coctail sonor extrem de proaspăt şi incitant. Pe mine m-a câştigat definitiv Mary Fahl. 🙂

În 2008, patru muzicieni de Jazz: Sam Yahel, Ari Hoenig, Mike Moreno şi Seamus Blake realizează şi o acoperire Jazz a materialului: „Jazz Side of the Moon”, un disc incitant, o provocare interesantă, o coloratură deosebită dată materialului original.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GnP8-xofiz8&feature=player_embedded]

Anul trecut am tot vrut să pomenesc de The Flaming Lips şi albumul „Embryonic”, dar cumva – ca şi cu Buckethead – îmi vine mai greu să vorbesc, decât să ascult şi lucrurile mi-au luat-o înainte, în decembrie trupa a mai lansat un material: „The dark Side of the Moon”. Pentru acest disc au apelat şi la veteranul Henry Rollins, la trupa Stardeath and White Dwarfs şi la solista canadiană Merrill Beth Nisker cunoscută sub numele Peaches.
Este un disc experimental, cu sonorităţi Rock, Electro şi Blues în egală măsură, un material avangardist, zgomotos, Indie în adevăratul sens, surprinzător doar pentru cei care nu cunosc trupa, dar interesant şi provocator pentru orice fan Pink Floyd.
Ştiu, cunosc mulţi fani Pink Floyd, ştiu că sunt conservatori, astfel de discuri mulţi le consideră blasfemie, însă aceste experimente scot în evidenţă alte dimensiuni al unui material genial şi de referinţă, cred că sunt binevenite.

🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zlY-JlE5ZCo]

Aaaaaaaaaaa! Şi era să uit! Mai este un disc interesant, să zic aşa colateral: “The Dark Side of the Spoon”, discul genial al celor din Ministry din 1999. Ei au “răstălmăcit” doar titlul, au explorat într-o altă direcţie, însă au creat un material extrem de întunecat, grav, tulburător şi avangardist. Merită ascultat!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oZgAohO31eI]

Buckethead

Posted on by — 6 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Gpr498vngFQ&feature=related]

Buckethead – pe numele său Brian Patrick Carroll, născut pe 13 mai 1969 – este un tip cu chitară şi o găleată-n cap care astfel protestează împotriva holocaustului găinilor pusă la cale pe plan global de reţelele de fast-food… Că tot bagă ai noştri taxă pe fast-food, sucuri şi dulciuri.
Prezentarea aceasta e cam de rahat, admit, dar dă bine, atrage atenţia şi probabil cam asta şi este ideea.
Am mai spus asta, nu-s prea priceput la chitară, cred că un Do major mai ştiu să ţin, basul mi-a plăcut mai mult, dar nu sunt Les Claypool şi – cum spuneam – niciodată nu m-am cutremurat ascultând eroii celor şase, şapte corzi. E drept, sâmbăta trecută am re-ascultat cu mare plăcere primele trei albume ale lui Yngwie Malmsteen, nu l-am mai ascultat pe suedezul virtuoz de peste 10 ani cred, anul trecut l-am descoperit în adevăratul sens pe John 5 pe care-l ştiam doar din Marilyn Manson, 2wo şi Rob Zombie, mi-a plăcut mereu Frank Zappa, Steve Vai are momentele lui bune şi ascult cu plăcere uneori şi „Flying in a Blue Dream”-ul lui Satriani, dar niciodată nu m-am omorât după solo-uri şi – părerea mea de punker ciufut – solo-urile de prea multe ori sunt ne-inspirate, fac parte din piese că „aşa se face”, doar mai umple un minut, două şi rar mă…excită. Ei, e o altă generalizare grosolană, mea culpa, recunosc, mie îmi plac riff-urile sănătoase, acelea care-ţi smulg capul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FHM8Sfi36ts&feature=related]

Vorbind despre discurile de anu’ trecut, UnSoricel a pomenit de Buckethead, i-am răspuns atunci că pe mine nu m-a impresionat prea tare, apoi am săpat în arhivă şi am început să-i ascult discurile.
Şi… e ceva de ascultat. La doar 41 de ani, şi-n 17 ani, a „scos” 28 de albume solo şi a cântat încă pe peste 50 de albume! Fără să-l fi ascultat, pe mine oarecum asta m-a şi intrigat. Cred. Apoi m-am gândit la amintitul Zappa care la fel, are o discografie impresionantă şi cantitativ, dar şi calitativ.
Mi-am pus căştile, am dat volumu’ tare – să nu mă bruieze Minimax-ul lui fi-meu 😛 – şi m-am scufundat în lumea lui Buckethead. Cu capul în gălată – ca să zic aşa. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HkCEXrlfJ4E&feature=related]

Buckethead nu e un ciudat extravagant, nu e un mercenar – cum aveam impresia – ci e un tip extrem de creativ, colorat, plin de surprize (plăcute). Pe undeva aş putea păstra paralela cu Zappa, are o plajă extrem de largă de abordare de la Thrash Metal, trecând prin zona progresivă şi ajungând la Jazz, Funk şi Blues, Bluegrass. Muzica lui este de avangardă, este extrem de multidimensională, nu este foarte uşor de urmărit, dar dacă laşi deoparte prejudecăţile, îi acorzi puţină atenţie, călătoria devine extrem de plăcută.
Buckethead este compozitor, multi-instrumentist, dar în primul rând un chitarist extrem de virtuos, dar şi inspirat. A colaborat cu o grămadă de artişti: Mike Patton, Les Claypool, Iggy Pop, Serj Tankian, Bill Laswell, Bootsy Collins, Bernie Worrell, Bill Moseley, Viggo Mortensen, etc şi o vreme a petrecut alături de Axl pentru a pune-n mişcare noul Guns’N’Roses.
În 2009 a lansat nu mai puţin de 4 albume solo:

Slaughterhouse on the Prairie – 30 ianuarie
A Real Diamond in the Rough – 1 mai
Forensic Follies – 1 iunie
Needle in a Slunk Stack – 24 septembrie

„Slaughterhouse on the Prairie” este un disc incisiv, plin (şi) de riff-uri groase, ritmuri bubuite cu două tobe mari, baza este un Metal dinamic, energic şi la asta, Buckethead adaugă tot felul de condimente aromate, formule Jazz, puţin progresiv, ceva Rock şi Blues, totul însă într-o cursivitate firească, momentele mai moi, mai domoale nu ştirbesc ci accentuează vâna Metal al materialului.
„A Real Diamond in the Rough” are la bază o atmosferă Blues cu miresme de Southern, te duce cu gândul la New Orleans, nu lipsesc însă nici exploziile mai zgomotoase, însă predominante sunt pasajele aerisite, îmbinările de acustic şi electronic, momentele introvertite, de meditaţie, căutare. Un material mai senin, curge ca un vis.
„Forensic Follies” este un experiment avangardist, dacă pe „Slaughterhouse on the Prairie” Metal-ul era abordat tradiţional, pe filiera Thrash/Heavy, aici totul este împins într-o zonă futuristică, sunt folosite elemente Electro, zgomote Industrial, totul are o oarecare amprentă schizofrenică colorată cu disonanţe, dar este o lume fascinantă, o nebunie atât de vie încât aproape simţi că poţi să o atingi. Este un disc greu de digerat, dar merită efortul!
„Needle in a Slunk Stack” continuă experimentul, parcă lucrurile devin şi mai grave, tonurile de chitară distorsionată se suprapun cu zgomotele, însă dincolo de demenţă este muzică. Introduce ingenios pasaje Jazz, World Music, avangardism progresiv, Electro ambiental şi haos Industrial, rezultatul fiind cel puţin… tulburător.

Buckethead nu e de povestit, e de ascultat. Nu ştiu dacă am reuşit să vă fac poftă, eu nu mai reuşesc să-i scot discurile din player. Merci UnSoricel!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H7xsmFraAqY&feature=related]

Jos găleata domnule Buckethead! Respect!

Static-X – Cult of Static (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

„Wisconsin Death Trip” a explodat în 2000 cu toate că a fost lansat în martie 1999 şi până în 2001 s-a vândut în peste 1 milion de exemplare, fiind certificat Platină.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uN76Llvh8g8&feature=PlayList&p=A23A134B6FE8229B&index=0]

Trupa înfiinţată în 1994 a ieşit la suprafaţă la sfârşitul anilor ’90 cu valul Nu Metal despre care povesteam ieri. Sunt trupe cărora etichetele mai mult le dăunează, cum fug astăzi formaţiile de eticheta Emo, cam aşa s-a întâmplat la începutul deceniului şi cu această etichetă Nu Metal. Static-X sunt 100% Metal, una din formaţiile cele mai intense, brutale al noului val.
Static-X amestecă brutalitatea Thrash Metal-ului tradiţional a la Slayer cu sonorităţi Industrial, dar au preluat, aplicat şi tonurile sumbre, schemele ritmice şi structurale ale celor din KoRn sau Coal Chamber. Combinaţie interesantă, extrem de dinamică şi să vinzi cu un asemenea sunet brutal 1 milion de discuri din materialul de debut, este mare lucru.

Motorul formaţiei este Wayne Richard Wells aka Wayne Static, voce, chitară, clape, programare, lui i s-au alăturat pe rând chitaristul Koichi Fukuda, basistul Tony Campos şi bateristul Ken Jay. Fukuda părăseşte trupa după primul album, este înlocuit cu Tripp Eisen şi acesta este înlăturat din trupă în urma unor scandaluri în 2005 şi este readus Fukuda şi bateristul Ken Jey este înlocuit cu Nick Oshiro în 2003.
Trupa treptat estompează paralele cu celelalte găşti din valul Nu Metal chiar dacă Wayne şi Jonathan Davis (KoRn) sunt prieteni şi chiar colaborează, însă rămân la fel de brutali şi incisivi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sz-lqbmPPZk&feature=related]

Discografie:

1999: Wisconsin Death Trip
2001: Machine
2003: Shadow Zone
2004: Beneath…Between…Beyond… (demo-uri şi piese rare)
2005: Start a War
2007: Cannibal
2009: Cult of Static

„Cult of Static” este al 6-lea album al trupei şi a fost lansat în data de 17 martie 2009. Dacă e să descriu la modul general actuala abordare, sunetul de acum al formaţiei, aş spune că este ca şi cum Ministry şi Slayer s-ar fi pus pe un jam-session neiertător. Electronica, clapele, samplerele au fost împinse şi mai în spate, au rămas riff-urile grose, solo-urile care şi-au făcut loc pe abia pe ultimele albume, vocea agresivă, ritmurile apăsate, basul mârâit şi pulsant. Static-X au nerv, sunt la fel de plini de energie ca la început.
„Lunatic” – piesa ce deschide albumul beneficiează de solo-ul lui Dave Mustaine din Megadeth; „Z28” combină un riff primitiv, brutal cu sunetele mai moderne, are o oarecare coloratură Soulfly; „Terminal” vine cu riff-uri mai melodioase, mai tradiţionale şi cu vocea a la Jonathan Davis; „Hypure” aminteşte de ultimul Rob Zombie; „Tera-Fied” este mai lentă, experimentală, combină ingenios electronica cu riff-urile, sună ca o piesă A Perfect Circle interpretată de un Korn Industrializat; „Stringwray” – primul extras single – este o piesă colorată, cu multe schimbări, „Isolaytore” aminteşte de Fear Factory, „Nocturnally” are incisivitatea pieselor Sepultura de pe albumul „Roots”; „Skinned” ne aruncă înapoi la tempo-urile mai incisive ale primului album, sună teribil de Heavy şi-n final „Grind 2 Halt” vine cu încă o temă ce exploatează zona de interferenţă între Metal-ul modern şi electronică, are un strop de psihedelism, dar rămâne tot în zona grea, Machine Head au mai experimentat astfel de combinaţii.
Am amintit de toate aceste paralele strict în scop ilustrativ, Static-X au adunat elemente, au diferite influenţe, dar ceea ce fac, fac bine, reuşesc să dea temelor, ideilor o faţă personală, au o amprentă proprie.
Nu lipsesc nici surprizele.
Discul beneficiază în diferitele forme de editare de 4 bonus-uri din care 3 sunt prelucrări. Nici din 1000 de încercări nu aş fi ghicit de exemplu că Static-X vor face un cover după „Still of the Night” al celor din Whitesnake, dar nici „Talk Dirty to Me” (Poison) sau „Looks That Kill” (Motley Crue) n-ar fi fost mai uşor de ghicit. „Still of the Night” este criminală, dar şi celelalte sunt… răvăşitoare. Al 4-lea bonus este „W.F.O.” o piesă proprie, incisivă, dar parcă nu atât de convingătoare ca restul materialului.
Încă un album de intensitate maximă a uneia din cele mai interesante trupe din generaţia nouă. Dacă îţi place Metal-ul, nu ai cum să nu dai din cap la aşa ceva! Static-X fuckin’ Rocks!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=2dCR_uF6sA8&feature=related]

Static-X site oficial
Static-X pagina MySpace
Static-X LastFM

Papa Roach – Metamorphosis (2009)

Posted on by — 3 Comments ↓

Papa Roach – site oficial
Papa Roach – pagina MySpace

Uneori este incorect şi irelevant să vorbeşti despre o trupă, un album scos din contextul general. Un alt aspect de multe ori neglijat este „misteriosul” producător, de foarte multe ori un personaj cheie nu doar al înregistrărilor, dar şi în determinarea, crearea sunetului, identităţii unei formaţii. De multe ori producătorul este confundat cu producătorul executiv, omul care pune banii la bătaie, chiar dacă în multe cazuri este aceeaşi persoană, vorbim de lucruri total diferite. 🙂
Metal-ul american din anii ’90 a fost dominat de câţiva producători importanţi pentru evoluţia trupelor şi crearea sunetului, aş amintii măcar trei: Terry Date, Colin Richardson şi Ross Robinson.
Robinson este „naşul” aşa numitului Nu Metal, este omul din umbră, din spatele sunetului brutal produs de Korn pe albumul de debut (1994), apoi pe „Life Is Peachy” (1996), tot el a produs albumul de referinţă al celor din Sepultura „Roots” (1996) şi primul album Limp Bizkit „Three Dollar Bill, Yall$” (1997), dar a lucrat şi cu Machine Head („The Burning Red” – 1999) sau Slipknot („Slipknot” – 1999), dar şi cu trupe din afara sferei Metal-ului ca The Cure.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fn3LLYpFWuw]

Producătorul este omul cu idei, cu viziune, este de multe ori puţin din toate: muzician şi sunetist, dar nu neapărat sau obligatoriu inginer de sunet. La noi lucrurile acestea sunt neglijate, practic nu avem producători cum şi marea majoritate a inginerilor de sunet nu sunt ingineri ci oameni cu mai multă sau mai puţină vocaţie pentru meserie.
Nu avem un underground cu circuit funcţional, fanzinuri şi reţea de cluburi, nu avem case de discuri independente, nu avem impresari, nu avem producători, nu prea avem nimic, avem aere şi pretenţii… toţi ne pricepem la toate – şi la nimic – iar cu sârmă şi ciocan se rezolvă şi gardul, şi motorul de la Dacia, dar şi… muzica. Dacă ai şi scotch eşti clar meseriaş! 😛

Robinson a fost chitarist în formaţiile de Thrash Metal Detente (albumul „Recognize No Authority” 1986) şi Murdercar iar primul său job ca producător a fost albumul-demo „Concrete” din 1991 al celor din Fear Factory, materialul premergător al genialului „Soul of a New Machine” produs de Colin Richardson, un alt „meseriaş” şi un material de referinţă.

Pentru apariţia Nu Metal-ului celălalt element determinant a fost chitara cu 7 corzi introdusă-n uz de Steve Vai şi preluată de Munky, chitaristul din Korn şi utilizată într-un mod original, sub-acordată pentru obţinerea unui sunet mult mai grav. Influenţă majoră asupra lui Munky a constituit şi stilul chitaristului Trey Spruance (Mr. Bungle).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LVa9HD4mwhM]

Sub eticheta Nu Metal a ajuns din underground în mainstreem un val nou de formaţii: Korn, Limp Bizkit, Deftones, Fear Factory, Static-X, Coal Chamber, Slipknot, Sevendust, Disturbed, Soulfly (cu ei e altă poveste evident!) , Snot, Linkin Park şi… Papa Roach.

Papa Roach s-au înfiinţat în 1993 şi primul lor album auto-produs, „Old Friends from Young Year” este lansat în 1997, dar succesul major vine cu al doilea material, lansat de DreamWorks, albumul „Infest” din 2000.
Vorbeam de contextul general, în 1999 sunt lansate albume importante ca Static-X „Wisconsin Death Trip” sau KoRn „Issues” şi 2000 este anul „Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water” al celor din Limp Bizkit, Deftones lansează un album de referinţă „White Pony” şi debutează şi Linkin Park cu – probabil cel mai bun material al lor – „Hybrid Theory”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=20jvV-BPNSk&feature=fvst]

„Infest” a avut un succes major, albumul a fost certificat Triplu Platină – în prima săptămână s-a vândut în peste 30.000 de exemplare în America şi a fost al 20-lea cel mai vândut album al anului – şi le-a adus o nominalizare Grammy pentru Cel mai Bun Artist Nou, dar şi participarea la faimosul turneu Ozzfest atât în State cât şi în Anglia pe scena principală.
Papa Roach au vândut în total peste 10 milioane de discuri şi succesul nu i-a părăsit nici pe parcurs, stilul lor este mai puţin incisiv, zgomotos, pe parcurs au căpătat tot mai multe tonalităţi de Rock Alternativ, Hard Rock şi Post Grunge, dar Papa Roach au fost şi au rămas o formaţie de Rock.

Discografie:

Old Friends from Young Years (1997)
Infest (2000)
Lovehatetragedy (2002)
Getting Away with Murder (2004)
The Paramour Sessions (2006)
Metamorphosis (2009)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mzkrVfwZsmk&feature=channel]

„Metamorphosis” lansat pe 24 martie 2009 conţine 12 piese şi este o revenire la tonurile mai grave, la muzica mai intensă, mai incisivă de la debuturile formaţiei, are o abordare Post Punk/Hardcore. Nuanţele Post Grunge/Rock Alternativ au rămas, însă sunt împinse în spate, umbrite de abordarea energică, fermă, incisivă.
După intro-ul „Days of War” avem imediat un potenţial imn cu „Change Or Die” aminteşte de Therapy?, o piesă dinamică, te prinde imediat. Mai lentă, mai melodică, dar tot construită pe chitare incisive este şi „Hollywood Whore”, următoarea „I Almost Told You That I Loved You” şi „Lifeline”. Momentul liric vine cu „Had Enough”, o baladă construită însă tot în jurul chitarei. „Live This Down” revine cu riff-uri, este un Rock American modern, celor din Papa Roach chestiile astea le ies mult mai bine şi mai credibil decât celor din Nickelback de exemplu. „March Out of the Darkness” începe acustic, are ceva spirit Southern, apoi se transformă într-o baladă Power, nu e neapărat rea, dar – eu cel puţin – m-am cam plictisit de genul acesta de piese, sună toate cam la fel, miroase a clişeu.  Din fericire basul mârâit şi chitara revin în forţă în „Into the Light” ca următoarea „Carry Me” să fie încă o piesă lentă, dar parcă cu ceva mai mult spirit, dar şi… sirop. „Nights of Love” amestecă pasajele lente cu abordarea Hard/Glam al anilor ’80, mă puteam lipsii şi de acest moment şi finalul, „State of Emergency” aliniază cam toate fazele, elementele albumului, de la momentele mai explozive, la pasajele aerisite, liniştite.
Chiar dacă discul se stinge încet-încet pe parcurs, „Metamorphosis” are câteva momente foarte reuşite, Papa Roach au aliniat un set de piese care-i reprezintă şi încearcă să satisfacă toată plaja (lor) de public şi una peste alta, nu este un disc deloc rău, în final gusturile nu se discută, dacă pe mine nu prea mă mai mişcă baladele şi piesele lirice, radiourile şi un public mai larg fix la genul acesta de piese marşează… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aoZEtBQJN4c&feature=related]

Keep On Rockin’ in a New Year!

Posted on by — 8 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tRnZ6rjLKqA&feature=related]

S-a dus un 2009 destul de agitat, am intrat într-un 2010 cu multe incertitudini, bla bla bla, fuck that!
Cum spuneam, fuck the politics, nu promit nimic, nu vreau să mă dezamăgesc sau să amăgesc pe cineva, dar în ceea ce priveşte aşa zisa politică, păstrez părerile pentru mine. De interesat n-am cum să spun că nu mă (mai) interesează, îmi f*te şi mie viaţa, vreau – nu vreau ceea ce se întâmplă, dar… sunt suficiente alte lucruri despre care să scriu. Nu o să mai am 800 de cititori pe zi cum îmi aducea politica ci doar 200, dar.. fuck that too, am un blog personal, nu vând spaţiu publicitar, nu câştig bani de pe urma lui, nici măcar faimă, o fuck din plăcere, o fac de nebun şi… uneori fac pe nebunul. 😀 Competiţia este un concept fals – şi de rahat – dar despre asta, cu altă ocazie. 🙂
Am schimbat şi titulatura blogului: DISCURI LA ROTISOR ŞI CAFEA CU SUFLET, îmi place şi cum sună şi cam despre asta e vorba: muzică şi aiureli personale. Fac cafea bună, pun muzică interesantă.
Încerc să-l separ şi pe brush de Mr. Pan[k]sament, nu mă pot hotărî dacă sunt idiot sau schizofrenic, sunt ca o păpuşă Matrioşka, tot mai scot şi mai scot câte ceva din mine, încerc oarecum să ţin măcar socoteala şi să fac ceva ordine. Mr. Pan[k]sament s-a mutat pe pagină separată şi am scos textele de aici şi am transformat pagina în Top Albume unde vreau să-mi fac lista mea de albume esenţiale pe ani, eventual pe genuri. S-a terminat şi un deceniu odată cu anul (2000-2009) şi mă gândeam şi la o listă a celor mai importante discuri din această decadă, probabil tot o listă de 10 albume pe an ar fi cât de cât corectă, eventual o împărţeală pe genuri, n-au prea funcţionat interacţiunile pe blog, dar poate facem ceva împreună… 🙂 Se spune că femeile vor mereu să repare şi ce nu e de reparat, dracu ştie, am o latură feminină mai ascuţită! Ha ha ha 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YmS-JuVvVf4]

Pe 8 decembrie eram prins în bătălia electorală – fuck politics, again! – am şi uitat să punctez comemorarea – tristă – al lui Darrell Lance Abbott – „Diamond Darrell”, „Dimebag Darrell”, „Dime”. Pe de altă parte, mintea omului este o maşinărie ciudată, funcţionează de multe ori independent, dintr-un instinct de auto-protecţie, de multe ori şterge amintirile triste, lucrurile cu conotaţii negative, apăsătoare.
Un dement – Nathan Gale – (n-ai cum să nu judeci oamenii!) din motive ne-elucidate nici până-n prezent, pe 8 decembrie 2004 la un concert Damageplan la Alrosa Villa din Columbus, Ohio, a tras cinci focuri de armă-n Dimebag – una fatală în cap – dintr-un total de 15 focuri, omorând încă 3 persoane şi rănind alte 7.
Dacă acel incident n-ar fi avut loc, poate astăzi vorbeam de alte albume Damageplan şi – de ce nu? – poate aveam gaşca Pantera reunită… Toate aceste „dacă”-uri n-au sens, cum nici discuţiile cum naiba intră cineva la un concert cu un Remington 870?!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GQFDR0fMTsM&feature=related]

Sunt trupe/artişti care schimbă faţa muzicii, fără Pantera multe din trupele de astăzi nu erau sau sunau cu totul diferit. „Cowboys from Hell” a dat semnalul, „Vulgar Display of Power” a schimbat definitiv semnificaţia cuvântului Heavy. Chiar şi Rob Halford a luat-o „razna”, a părăsit emblematicul Judas Priest şi a făcut cu proiectul său Fight albumul îmbibat profund de marca Pantera „War of Words”. Au fost etichetaţi „Groove” Metal, dar asta ştiţi deja: am o părere proastă despre etichete. Pe 24 iulie se împlinesc 20 de ani de la lansarea amintitului „Cowboys…” şi în data de 14 martie 10 ani de la lansarea ultimului album, „Reinventing the Steel”, ar merita cu siguranţă o poveste completă despre cariera lor.
Dacă eu am uitat, Metal Hammer-ul britanic n-a făcut-o şi numărul lansat pe 16 decembrie 2009 conţine un CD tribut Dimebag/Pantera. Lista trupelor este impresionantă şi toţi s-au achitat de sarcină mai mult decât rezonabil, a fost o plăcere să re-ascult piesele şi să ascult variantele produse:

ZAKK WYLDE – Suicide Note Part 1
MACHINE HEAD – Fucking Hostile
MALEFICE – I’m Broken
AVENGED SEVENFOLD – Walk
EVILE – Cemetery Gates
FIVE FINGER DEATH PUNCH – A New Level
BIOHAZARD – Mouth For War
SYLOSIS – Strenght Beyound Strenght
CHIMAIRA – Slaughtered
UNEARTH – Sandblasted Skin
THROWDOWN – Becoming
KIUAS – This Love
THIS IS HELL – Rise

Cum nu am văzut la chioşc Metal Hammer-ul, ne rămân imoralele torrente… Fuck that too, ador chestiile imorale! (Dar să nu înţelegeţi din asta că încurajez pirateria!) Piesele pot fi ascultate on-line pe pagina Roudrunner Records. Getcha Pull!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FBLbrJxGtro&feature=related]

Pomeneam de rătăcirea lu’ Chris Cornell, se pare că s-a prins şi Chris că nu-i prea vin pantofii de lac, (Oh, that bitch ain’t a part of me! Ha ha ha! 😛 ) şi a lăsat-o mai moale cu amiciţia Timbaland/Timberlake, este oficia , anul acesta, după o „pauză” de 12 ani, Soundgarden se reunesc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IHy5tFI05js&feature=PlayList&p=1291261BCEEFA406&playnext=1&playnext_from=PL&index=4]

Noutăţi şi legate de Festivalul Sonisphere: pe 16 iunie 2010 s-a confirmat capul de afiş de la Aeroportul Bemowo, Varşovia, Polonia, vor cânta „cei 4 grei” pe aceeaşi scenă pentru prima oară: Metallica, Slayer, Megadeth şi Anthrax!
Pe scena de la Knebworth, Anglia, pe 30 iulie – 1 august, vor evolua: Iron Maiden, Rammstein, Placebo, Alice Cooper, Motley Crue, Iggy And the Stooges, Slayer, The Cult, Papa Roach, Bring Me the Horizon, Anthrax, Fear Factory şi Rollins (spoken). Lista nu este încă completă şi acestea sunt numele doar de pe scena principală…
Nicio noutate legat de duplexul Bucureşti – Istambul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Us_IxW5LcvY]

Anthrax. Nu există încă nicio certitudine legată de mult amânatul album „Workship Music”. Vocalul Dan Nelson a fost concediat, s-a întors John Bush şi se zvoneşte că s-ar putea să re-imprime părţile vocale…

2 februarie este data lansară noului disc Rob Zombie: „Hellbilly Deluxe 2: Noble Jackals, Penny Dreadfuls and the Systematic Dehumanization of Cool”. Partener de nădejde al fostului solist din White Zombie este acelaşi John 5.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EqQuihD0hoI]

Pentru luna aprilie este anunţat albumul Slash & Friends care-i va unii pe toţi membrii de bază din Guns’N’Roses – Izzy Stradlin, Steven Adler şi Duff McKagan – mai puţin pe Axl Rose…
Axl exclude orice posibilitate a unei eventuale reuniuni cu foştii tovarăşi. Chitaristul Robin Finck l-a părăsit şi s-a întors în Nine Inch Nails, în locul lui a fost adus Daren Jay Ashba (ex- BulletBoys, Beautiful Creatures, Sixx:A.M.). Guns sunt în turneu prelungit, nicio vorbă despre albumul nou.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SCplsXu1HRk]

Înapoi la muncă, înapoi la şcoală, un pas înainte, doi paşi înapoi… Rock!