Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine – The Audacity of Hype

Nu poţi pretinde că eşti punker dacă nu ştii cine este Jello Biafra. Cu alte cuvinte: fuck off! 😛
Prin 1996 m-am gândit să facem cu Nation’s Slum (trupă despre care v-am rămas dator cu o „poveste” completă) un cover Dead Kennedys. Am vrut să fie treaba ok, i-am trimis o scrisoare lui Biafra. Am fost surprins peste vre-o 2 luni când m-am trezit cu un colet din America, era o scrisoare scrisă de mână de la Biafra, CD-ul „Give Me Convenience OR Give Me Death” şi toate textele Dead Kennedys. Biafra ne-a urat succes şi m-a rugat, dacă imprimăm ceva, să-i trimit şi lui CD-ul. Aşa m-am ales eu cu un Best Of Dead Kennedys şi Biafra cu albumul „Frust-Rated XXX”… 😛 😛 😛
Am corespondat încă o vreme şi chiar am vorbit la telefon de câteva ori la sfârşitul anilor ’90 când eu intrasem într-o pasă foarte proastă şi Biafra nu o dată m-a încurajat şi-mi spunea că o să fie bine. Bine n-a fost, dar asta nu-i vina lu’ Biafra! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-KTsXHXMkJA]

Dead Kennedys au fost cea mai semnificativă şi influentă trupă Punk din America. Au fost un răspuns acid şi incisiv la Sex Pistols, au făcut trecerea de la Punk la Hardcore, cele 4 albume imprimate în perioada 1980-1986 sunt discuri fără cusur.
Muzica lor este energică, melodioasă, incisivă, textele lui Biafra au fost mereu acide, critice, politice şi pline de umor, cinism şi sarcasm. Chitarele au incisivitatea şi acurateţea riff-urilor din Metal, basul cu toba conferă un fundament solid şi săltăreţ ca-n Hardcore, vocea şi interpretarea lui Biafra au fost mereu o marcă distinsă pentru trupă.
După destrămarea formaţiei, Biafra a lansat 9 albume de „spoken word”, toate în acelaşi ton critic, cu teme politice şi anti-corporatiste. În perioada 1989-2000 a activat şi-n cadrul formaţiei Lard, un proiect alături de Al Jourgensen şi Paul Barker (Ministry) şi Jeff Ward bateristul din Nine Inch Nails, Revolting Cocks, Ministry şi Low Pop Suicide. Proiectul evident destul de Industrial, zgomotos şi păstrând atitudinea incisivă şi abordarea Punk/Hardcore al lui Biafra a lansat 4 albume intense şi interesante.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ry0TyIJXgoU&feature=PlayList&p=97E40FFA742E6E8E&playnext=1&playnext_from=PL&index=73]

În paralel Biafra a colaborat cu zeci de artişti: Ministry, D.O.A., Nomeansno, Body Count, Sepultura, The Offspring, Coldcut, Napalm Death, Motorpsycho, Revolting Cocks, etc.
Un disc deosebit este şi colaborarea cu rebelul Country, Mojo Nixon pe albumul „Prairie Home Invasion” din 1994.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KOXOkqVORxw]

În ultimii ani au existat tensiuni legate de împărţirea banilor din dreptul de autor al pieselor Dead Kennedys între Biafra şi foştii săi colegi şi în 2001 aceştia au încercat să reînvie trupa înlocuind-ul pe Biafra cu Brandon Cruz, dar proiectul nu s-a bucurat de succesul scontat.
Conform celor declarate de Biafra, concertul aniversar de 60 de ani al lui Iggy Pop l-a inspirat legat de propria sa aniversare de 50 de ani şi în final a condus la formarea unui nou grup: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine. Din trupă face parte basistul Faith No More, Billy Gould, chitariştii Ralph Spight şi Kimo Ball şi bateristul Jon Weiss.
Trupa abordează un Hardcore/Punk incisiv, zgomotos şi cu sonorităţi Industrial, se încadrează perfect pe linia Dead Kennedys/Lard.

Pe 20 octombrie 2009 a fost lansat şi albumul de debut, „The Audacity of Hype”, 9 piese plus o nebunie zgomotoasă ascunsă după o pauză la finalul ultimei.
Biafra n-a dezamăgit niciodată şi nu o face nici cu noul său proiect. Temele abordate sunt la fel de incisive, de actualitate, protestatare şi îmbibate politic cum ne-a obişnuit Biafra, muzica este energică, zgomotoasă, un amalgam reuşit de Proto-Punk, Hardcore, Metal şi Industrial, foarte viu, foarte proaspăt şi extrem de credibil şi autentic. Mulţi încearcă să facă Hardcore, puţini o fac convingător. Biafra a fost un pionier al genului şi rămâne un caracter marcant, un supravieţuitor. Respect!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=w21YjOipIxA&feature=related]

Ian Brown – My Way

The Stone Roses sunt practic principalii responsabili pentru generaţia NME. Unii îi „învinovăţesc” şi pentru resurecţia Pop-ului britanic şi cu siguranţă multe nume ca The Verve, Oasis, Kasabian, The Charlatans sau Coldplay n-ar exista fără ei sau ar fi cântat cu totul altceva.
Trupa s-a înfiinţat în 1984 şi ca influenţe principale i-au desemnat pe Sex Pistols, The Clash şi Sonic Youth.
Albumul de debut, auto-intitulat apare în 1989 şi a fost un mare succes. Geffen le oferă un avans de 2 milioane de Lire pentru următorul material, urmează o tevatură legală cu casa de discuri independentă cu care aveau deja contract, dar cel mai mare se dovedeşte şi cel mai puternic şi de această dată şi discul numărul doi, „Second Coming” apare în 1993.
Însă apar şi tensiunile şi în 1996 formaţia se desfiinţează.
Chitaristul John Squire are o activitate intensă şi ulterior, activează cu trupa Seahorses şi scoate 2 albume solo. Basistul Gary “Mani” Mounfield mai apare din când în când însă despre bateristul Alan “Reni” Wren nu se ştie mai nimic. Cea mai de succes carieră însă o are carismaticul solist al formaţiei: Ian Brown.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jaAdbozh1xs&feature=related]

Dacă The Stone Roses intră cu certitudine în categoria formaţiilor cult, Brown este cu siguranţă o legendă şi un model pentru majoritatea soliştilor britanici de la Liam Gallagher până la Tim Burgess.
Albumele sale post-Roses au influenţat în mare măsură scena britanică. A debutat cu „Unfinished  Monkey Business” în 1998, urmate de „Golden Greatest” (1999), „Music of Spheres” (2001), „Solarized” (2004), „The World Is Yours” (2007) şi anul acesta a fost lansat „My Way”. Între acestea se mai intercalează un disc remix excepţional: „Remixes of the Spheres” în 2002.

Să nu judeci cartea după copertă, spune vorba. Când am văzut coperta noului album Ian Brown, am zâmbit. Rar vezi o grafică mai nefericită. Apoi am citit că Brown, mare fan Punk şi Sex Pistols a declarat că acest material a fost inspirat de Thriller-ul lui Michael Jackson şi Brown a spus că au masterizat materialul pe 25 iunie, ziua în care Jackson a murit. Am trecut şi peste asta, dar inevitabil gândul m-a dus la Chris Cornell şi discul său „Scream”.
Apoi am citit că piesa considerată de rezistenţă şi lansată şi ca single de promovare a albumului, „Stellify” iniţial a fost scrisă pentru Rihanna, dar i-a plăcut atât de mult lui Brown încât şi-a dorit-o pentru propriul său disc.
Toate acestea puse cap la cap m-au făcut să mă apropriu de noul Brown cu oarecare temeri.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wsct546pCBE]

„Stellify” este un Pop song, sau cum spune Brown, un love song. Are un groove modern, un strop de Funky, o temă simplist minimalistă, aminteşte de anterioare teme Brown, dar nu are aceea magie care te curentează din prima la acele piese. E o construcţie caracteristică pentru Brown, la a doua, a treia ascultare devine chiar plăcută, secţia de suflători trezeşte amintiri de anii ’60 şi introdusă în abordarea modernă creează o atmosferă interesantă, dar per ansamblu, toată piesa este cam subţire, lipsită de geniu.
„Crowing Of the Poor” revine la tonurile mai grave ale albumului anterior, la linia mai politică abordată de Brown. Muzica este un amestec bizar de sunete şi ritmuri, armonii minimaliste şi percuţii stranii, este definitiv Brown într-un ambalaj futurist, rece, uşor mecanic.
„Just Like You” este anunţat ca a doua piesă desemnată pentru a fi lansată şi sub formatul de single. Ritmul este din nou mai de discotecă, oscilează între abordarea Indie/Alternativ şi un Funk amestecat cu cerinţele cluburilor actuale, totul este la locul lui şi combinaţia funcţionează, dar nu impresionează.
Celebra piesă „In the Year 2525” al cuplului Zager and Evans, scrisă despre cum tehnologia creată de om o să-l distrugă pe acesta, este un cover corect în interpretarea lui Brown, dar n-a adus nimic nou faţă de originalul scris în 1969.
De aici în-colo însă discul devine ceva mai Brown, un Brown ceva mai electronic, mai minimalist şi mai rece, dar interesant, oscilant şi minimalist.
„Always Remember Me” este o piesă simpluţă, orchestrată cu rafinament şi gust, are feelingul care parcă lipseşte din „Stellify”, elementele tradiţionale se împletesc în mod firesc cu inserturile moderne, experimentalismul Indie se împacă cu stropul de Trance/Chill Out şi rezultatul este o piesă plăcută.
„Vanity Kills” continuă experimentul de încrucişare de timpuri şi abordări diferite, minimalismul, orchestraţia spaţioasă, răceala îşi găsesc drumul prin urechi la suflet. Nu este nimic revoluţionar, nu este nimic extravagant, dar are atmosferă, funcţionează perfect.
„For The Glory” rămâne în aceeaşi zonă uşor amorţită, rece, puţin tristă, vocea lui Brown este înconjurată de electronica rece, minimalistă, clapele sună ca vântul şi muzica aminteşte de coloane sonore pentru filme.
„Marathon Man” are mai mult ritm şi este un New Wave de anii ’80, un Synth Pop ambalat în tonalităţi mai moderne, aminteşte inevitabil de Depeche Mode, sună ciudat de la Brown, admit, dar pare o chestie trandy, astfel de construcţii am auzit tot mai des în ultima vreme.
„Own Brain” merge pe aceeaşi linie, o temă minimalistă, tot de anii ’80, colorată de sunete mai moderne, de o abordare Disco, un Disco de la începutul deceniului…
„Laugh Now” ambalează vocea caracteristică a lui Brown într-o construcţie sonoră electrică, bizară, cu fraze de sintetizatoare date invers, pe un ritm mecanic şi cu acelaşi minimalism rece. Micile ruperi salvează din sentimentul apăsat şi monoton, însă parcă Brown a pierdut uşor direcţie, se caută într-o lume care nu sunt convins că este chiar a lui.
„By All Means Necessary” aminteşte de „vechiul” Brown, are tensiune, are o vibraţie credibilă, transpunerea sonorităţilor tradiţionale într-un făgaş mai electric aici funcţionează din nou, lucrurile au sens, crescendoul este eficient, groove-ul caracteristic multor piese semnate de Brown are farmec, temele bizare, minimaliste se suprapun şi se completează, însă piesa parcă nu are finalitate, se termină înainte să ajungă undeva.
„So High” închide discul într-un ton ce aminteşte de The Beatles… în traducerea celor din Oasis. Este un moment plăcut, o piesă relaxantă, ne face cu mâna…

Nu ştiu ce speră Brown de la acest disc. Dacă vrea să cucerească cluburile, nu cred că a nimerit-o. Este prea Retro, prea lent, prea… linear. Tot discul mi-a lăsat impresia că este un fel de „Remixes of the Spheres” aplicat direct albumului, însă dacă acel material a fost genial şi fiindcă piesele de bază au fost geniale, aici materia primă şchiopătează în mare parte, este parcă prea puţin. Brown se caută pe sine într-o lume sintetică, artificială, rece şi cum spuneam, nu ştiu dacă este locul lui aici. Fanii lui cu siguranţă vor asculta şi acest material, dar nu cred că va cucerii un public mai larg. Dar cine ştie? M-am mai înşelat şi cu alte produse.
Îmi place mult Brown, mi-a plăcut mult The Stone Roses şi am să ascult materiale din urmă. Acest disc e bun dacă ai treabă prin casă şi vrei ceva să meargă-n fundal… Da, e cam o coloană sonoră pentru un film cu o zi obişnuită din viaţa noastră. O zi de iarnă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wUBTy_8jO1s&feature=related]

The Big Pink – A Brief History Of Love

Pe The Big Pink îi laudă toată lumea. Şi NME, dar şi cei de la Pitchfork de al căror părere merită de cele mai multe ori să ţii seama. Conform proverbului, mereu m-am ferit de fructele pomului lăudat, totuşi am făcut o încercare cu acest grup britanic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LiHVNfrstnc]

Duo-ul este format din Robbie Furze şi Milo Cordell, colaborarea începe în 2007 şi în octombrie 2008 este lansat şi primul vinil 7” „Too Young to Love”, disc auto-produs.
În februarie 2009 semnează pentru 4AD, o casă de discuri independentă cu greutate din Anglia înfiinţată-n 1979 şi având sub oblăduire nume ca: Camera Obscura, TV on the Radio, Blonde Redhead, Bon Iver, The Breeders şi Scott Walker.
The Big Pink sunt etichetaţi de la Indie Rock trecând prin Electro Rock până la Noise Pop şi Rock Alternativ. 14 septembrie 2009 aduce albumul de debut: „A Brief History of Love” şi 11 piese ce tratează cel mai profund şi cel mai comun sentiment uman, iubirea. Premisă bună – zic eu – pentru un disc modern, uşor electronic, zgomotos, experimental, Alternativ şi Rock, foarte britanic – atât cât percep eu ce înseamnă britanic. The Big Pink sună ca un Best Of British Indie/Alternativ – whatever! – dar nu sunt convins că este un Very Best. Doar ca exemplu, „The Eraser”-ul lui Thom Yorke (Radiohead) de care am mai pomenit zilele acestea nu doar că este mult mai digerabil, dar sună şi mult mai futurist, avangardist. La The Big Pink îmi este greu să decid dacă disonanţele, zgomotul, acoperă muzica sau dacă fără acel strat de zgomot şi sunet confuz, ce este dedesubt, este subţire şi comun.

„Crystal Visions” deschide cu note misterioase materialul, sunetele se aşează încet, basul conferă un puls solid, chitara şi fărâmele de voci plutesc difuz până ce piese îşi găseşte cadenţa. Chitara are un sunet murdar, vocea urmează tradiţia Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi Richard Ashcroft (The Verve), este singura care se aude curat, de care ne putem agăţa. Mi-am amintit de Tascam, mini-studio-urile portabile cu înregistrare pe patru piste pe casetă, „sculă” cu care la începutul anilor ’90 ne chinuiam să realizăm imprimări curate, profesionale. Acum lucrurile funcţionează fix invers, este trandy să suni murdar, chinuit, a garaj şi pentru asta – paradoxal – se folosesc scule high-tec, producători de fiţe, se cheltuiesc bani grei. The Big Pink sună contorsionat, zgomotos şi difuz, muzica uneori se pierde sub sunete. Şi dacă tot am pomenit de producţie, băieţii s-au auto-produs şi imprimările au fost efectuate în faimosul Electric Lady construit de Hendrix şi John Storyk la New York în 1970 şi folosit de-a lungul timpului de nume sonore ca: David Bowie, The Clash, Led Zeppelin, AC/DC, Muse, Frank Zappa, The Rolling Stones, Interpol, Rancind şi mulţi alţii.
„Too Young to Love” rămâne în aceeaşi zonă şi tonalitate, sincer, puţin obositoare, este un experiment difuz, ritmurile minimaliste sunt îngropate sub mormanul de sunete, armoniile sunt sfâşiate de sunetul zgomotos, zgârietor, uneori totul lasă o impresie de haos premeditat şi de amestec de teme diferite aruncate la grămadă.
„Dominos” este prima piesă mai aşezată, refrenul simplu este şi eficient (These girls falls like dominos), se lipeşte instantaneu, toba se aude mai clar, conferă o stabilitate confortabilă, momentele distorsionate, zgomotoase sunt intercalate de pasaje mai minimaliste şi curate, ba de chitară, ba de clape, dar astfel este întreruptă monotonia apăsătoare de eteric-haotic, senzaţia oarecum dominantă şi – se pare – marcantă a trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OGnNlQ-KNv4]

„Love in Vain” este aproape o baladă acustică, mi-a amintit de Muse, de ultimul lor material, are ceva din clasicismul salvat şi transferat în modernismul minimalist, întunecat.
„At War with the Sun” continuă călătoria în zona calmă, mai aşezată, este ca şi cum o piesă Blondie ar fi ajuns pe mâna celor din Blur. Melodiile confortabile sunt în continuare acoperite cu zgomote dubioase, distorsiuni şi disonanţe însă rămân suficiente elemente de care ne (mai) putem agăţa.
„Velvet” începe foarte electronic, minimalist, este neaşteptat de curat, aşezat şi minimalist tot, lucrurile au sens, chiar şi când reapar zgomotele, aici ele se încadrează în armonii, sunt aşezate la locul lor şi se integrează în construcţie. „Velvet” sună comercial, dar într-un sens pozitiv, comercial cum Radiohead pot fi percepuţi în anumite momente comerciali.
„Golden Pendulum” amestecă abordarea Electro cu touch-ul Indie, rămâne o oarecare paralelă Radiohead, ritmul mecanic este schizofrenic şi formula răsturnată, total anti-dansantă, zgomotele încet-încet umple spaţiul şi parcă din nou se pierde sensul. Sau nu consum eu substanţele adecvate. Mi s-a mai spus asta.
„Frisk” este Rock, puteau face Placebo pe „Battle for the Sun” aşa ceva, putea fi un „anthem” veritabil, însă „coiul” piesei se pierde (din nou) sub mixajul confuz/difuz, sunetul este estompat în loc să lovească direct în faţă. Mie îmi plac experimentele, îmi plac disonanţele, lucrurile zgomotoase, dar parcă The Big Pink forţează nota şi uneori şi lucrurile bune le îngroapă, le sufocă sub aceste aglomeraţii de zgomote şi distorsiuni. Revoluţiile nu vin la comandă, ele tre’ să se nască firesc, impulsiv. În cazul The Big Pink am senzaţia că lucrurile sunt meşteşugite, de multe ori doar pozează-n revoluţionari, sub mormanul de „murdării” ascund un gol, o aliniere de teme şi clişee Indie, faze şi fraze mestecate şi re-amestecate.
„A Brief History of Love” are avantajul vocii lui Joanne Robertson care completează armonios tema cu intervenţiile ei plutitoare şi beneficiază şi de contribuţia lui Daniel O’Sullivan, o altă faţă a scenei Art Rock, membru în trupa Guapo. Din această colaborare a rezultat o piesă mai aerisită, lirică, uşor electro, uşor Space şi Art Rock, un moment mai puţin tensionat şi zgomotos, mai aşezat şi relaxant.
„Tonight” se întoarce spre momentul anterior, la tonalitatea din piesa „Frisk”, însă abordarea Rock este înlocuită cu un sound electro-New Wave de anii ’80, cu o melodie Pop-Disco oarecum inedită în contextul materialului, poate chiar forţată şi ne la locul ei. Dacă n-ar persista stratul de zgomote, piesa prin anii ’80 cu siguranţă cucerea discotecile, aşa… nu prea ştiu ce poţi face cu ea, dar poate există un val Retro şi de revelion ne vom bâţâii cu dezinvoltură pe ea. E o lume bizară omule!
„Countbackwards from Ten” închide discul în abordare mai tradiţională, mai relaxată, umbros britanică, are gust de ceaţă, stropi de ploaie, melancolie şi privirea pierdută-n orizont. Băieţii parcă-şi lasă o portiţă deschisă, piesa mi-a amintit de o altă gaşcă britanică remarcabilă, The Stone Roses şi de solistul lor, Ian Brown care ne-a bucurat cu 6 albume solo de excepţie, ultimul, „My Way”, lansat tot anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OA3twi3iSNQ]

„A Brief History of Love” este albumul de debut al celor din The Big Pink, se spune că esenţial în cariera unei formaţii, al unui artist, este discul numărul doi, atunci se vede dacă eventualul succes anterior a fost o întâmplare, a fost de conjunctură sau dacă artistul chiar are acel „ceva”, are valoare. Dacă The Big Pink ajung şi la al 3-lea, al 4-lea album, rămâne de văzut. Ceva-ceva este-n acest material, dar deocamdată – mie cel puţin – îmi sună a remiză.
Ştiu, am vorbit iar în termeni cam tehnici despre un material care pleca de la o premisă emoţională. Nu suntem la fel, nu iubim la fel şi – din fericire – nu ne exprimăm la fel, nu rezonăm la fel la diferitele impulsuri. Poate i-am analizat prea critic şi pe The Big Pink şi poate că peste 3-4 luni sau un an am să-mi revizuiesc opinia. Nici eu nu iau de bune ce spun alţii, nici voi nu vă ghidaţi neapărat după părerile mele. Britanicii sunt o pată de culoare (zgomot… ha ha ha 😛 ) în peisajul actual şi poate că „revoluţia”  pleacă de la astfel de experimente, se spune că 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie este cheia optimă pentru succes şi nu pot nega, în spatele acestui disc simt multă transpiraţie… Na, am vrut să înmoi puţin cele îndrugate şi în final tot răutăcios am fost! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GcTSoWEvsnE]

Therapy? – Crooked Timber

– Eşti emotiv?
– Te vom trata noi… Ia de aici!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZQUR6-KdYag&feature=related]

În 1994 nu prea se vorbea în Europa despre Emo sau Screamo. Răspunsul la aceste curente a venit din Irlanda de Nord, albumul „Troublegum” a spulberat top-urile, a impus un standard absolut şi – am convingerea – inegalabil în ceea ce înseamnă „Punk cu emoţie”, dacă acceptăm ca fiind corectă descrierea aplicată (sub) genului Emo. „Troublegum” cu cele 45 de minute ale sale şi cele 13 piese şi un cover absolut corect al celor din Joy Division („Isolation”), este un disc fără cusur, fără nicio piesă de umplutură, cum spuneam, un disc imposibil de egalat. Poate de aici au provenit şi problemele ulterioare ale formaţiei.
Dar Therapy? N-au debutat cu „Troublegum” ci şi-au început cariera în 1989 şi primul album a fost lansat în 1991, „Babyteeth”. Promovat destul de intens şi de MTV Europa – Headbager’s Ball – piesa „Teethgrinder” de pe al 3-lea album, „Nurs” scos în 1992 a atras atenţia multora. Therapy? Abordau un Metal zgomotos, cu inflexiuni industriale şi sonorităţi paranoice.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oH_yivWallk&feature=related]

A urmat amintitul „Trublegum” vândut în peste un milion de exemplare, succesul, drogurile şi alcoolul. Amestec criminal care aproape a şi omorât formaţia. La un moment dat i-am şi tăiat de pe acea listă imaginară a trupelor „interesante” şi am crezut că vor dispărea.
Din fericire n-a fost aşa şi gaşca lui Andy Cairns şi-a (re)găsit cadenţa, echilibrul şi în mod destul de regulat au venit cu câte un nou album. „Infernal Love” purta povara „Troublegum”, „Semi-Detached” a dat semnalul că există viaţă (muzică) şi după „Troublegum” şi „Suicide Pact – You First” a reaşezat trupa pe o traiectorie „normală”. Therapy? oscilează cu mult gust şi bun simţ între Post Punk şi Metal, uneori au o abordare directă, simplă, energică de Rock’N’Roll, alteori se simt influenţele Hardcore şi Metal-ul modern, groove-uri colorate, multă energie, melodii simple, dar perfect nimerite. O reţetă simplă, eficientă, dar cu toate acestea nu la îndemâna oricui.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=flDRlrsK1cI]

Al 10-lea album, 10 piese noi, 50 de minute de muzică colorată, un Therapy? matur, mai aşezat, mai sictirit, dar şi mai lucid şi cu un orizont lărgit. Conform propriilor declaraţii, este evident că situaţia este clară: s-au plictisit de propria lor abordare cu ceva timp în urmă, nu mai vor să satisfacă nicio aşteptare şi unica variantă viabilă a fost de a face ceva împreună fără să-şi impună nimic, fără a ţine cont de stiluri şi a face ceva pur şi simplu cu sufletul. De aici şi rezultatul destul de amestecat al acestui material, dar când spun amestecat, nu înseamnă că este ceva rău în asta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PtP4-dJak8Y]

Titlul „Crooked Timber” este extras dintr-un citat Kant, materialul are momente meditative, însă nu este chiar atât de filozofic. Discul are de toate: Metal, Post-Punk, Post-Grunge şi mult-mult Rock. Sunt piese-n forţă, energice şi cinice („Enjoy The Struggle”) şi sunt experimente surprinzătoare ca cele zece minute ale piesei „Magic Mountain”. N-au repetat „Troublegum”-ul nici de data aceasta, nici măcar n-au încercat acest lucru şi este perfect aşa. Poate nu este nici cel mai reuşit disc al lor, dar este încă un material cel puţin interesant care merită ascultat, mestecat şi aprofundat. Sunt totuşi curios încotro de aici în-colo? Mereu mi-au plăcut Therapy? şi eu le acord şi de această dată votul de încredere.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WG9YNBu4eM0&feature=related]

Simple Minds – Graffiti Soul şi concert la Bucureşti

Sunt formaţii pentru care recunoaşterea, succesul vine într-un mod ciudat, nefiresc. Pe Simple Minds din acest motiv mulţi – în mod greşit – îi etichetează ca fiind „one hit wonder”, tocmai datorită piesei „Don’t You (Forget About Me)”, piesă care nici măcar nu figurează pe vre-un album al formaţiei – nu o căutaţi – ci a fost scrisă pentru şi lansată pe coloana sonoră a filmului lui John Hughes „The Breakfast Club” în 1985, la aproape 8 ani după debutul formaţiei. Piesa a fost prelucrată, preluată de zeci sau sute de artişti, celebră este versiunea lui Billy Idol, mie îmi place versiunea produsă de Life Of Agony pe albumul „Ugly”.

Astăzi, 15 decembrie, la Sala Polivalentă din Capitală de la ora 20.00 scoţienii ne prezintă noul lor album: „Graffiti Soul”, al 16 album de studio din cariera formaţiei. Mai ratez un concert, nu de alta, dar să închei anul în nota dominantă… ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nAdaQhitdKg]

Simple Minds îşi au rădăcinile în trupa de Punk Johnny & The Self-Abusers din 1977, din care au făcut parte solistul Jim Kerr şi chitaristul Charlie Burchill. Trupa s-a destrămat în acelaşi an în noiembrie, chiar în ziua în care a fost lansat primul lor single „Saints And Sinners”. Cei doi au rămas împreună şi au ales un nume după un text Iggy Pop:

„Today I saw a very thing
But that’s another song
You’re too simple minded
Let’s play it safe”

Şi aşa s-a născut: Simple Minds.

Dacă albumul de debut, „Life in a Day” a avut o abordare Pop, următorul, lansat în acelaşi an 1979, „Real to Real Cacophony” are tonuri mai întunecate şi a pus în mare măsură bazele orientării New Wave, devenit ulterior eticheta trupei. Cu „Empires and Dance” din 1980 introduc elementele Electro, un oarecare minimalism, dar îşi păstrează caracterul armonic şi structurile ritmice uneori atipice zonei şi stilului abordat.
De-a lungul carierei, Simple Minds au rămas deschişi experimentelor, New Wave-ul s-a amestecat ba cu momente mai Pop, ba cu momente mai întunecate, au cochetat cu Dub, World Music, Electro sau Rock, au creat o muzică colorată, uneori prea complexă să fie comercială, dar şi prea colorată să aibă un public ţintă larg şi constant. Poate eticheta Art Rock li se potriveşte cel mai bine. Este aproape imposibil de epuizat o carieră de 32 de ani în câteva rânduri. Au vândut peste 40 de milioane de discuri în toţi anii aceştia, ce nu-i chiar la îndemâna oricui.

„Grafitti Soul” conţine 8 piese şi 2 bonusuri, dar a fost editat şi-n format CD dublu, prin alăturarea materialului „Searching for the Lost Boys”, care conţine 9 cover-uri.
Simple Minds şi-au păstrat nervul, strălucirea, groove-ul sănătos, armoniile misterioase, toate acele mici ingrediente care i-au făcut mereu speciali, i-au diferenţiat de celelalte formaţii. Sunt evidente paralele, U2 au învăţat cu siguranţă multe lucruri de la ei şi au avut „bulan”, management mai eficient, dracu ştie ce, de au ajuns mai faimoşi. Dar nu asta e discuţia acum!
„Moscow Underground” deschide materialul cu un bas mârâit şi energic, vocea este caldă şi uşor reţinută, percuţiile accentuează ritmul şi creează un groove crescător. Este reconfortant să auzi acest Rock simplu, fără fiţe, cântat cu dezinvoltură şi din suflet.
„Rockets” este conceput asemănător, vocea puternică, caldă a lui Jim Kerr are prim-planul, trupa parcă construieşte în jurul lui cu aceeaşi simplitate, acelaşi tip de Rock pur, antrenant, fără complicaţii inutile, dar atât de bine nimerit, clasic şi totuşi mereu proaspăt.
„Stars Will Lead the Way” aduce şi un strop de mister, armoniile sunt mai subtile, ritmul puţin mai lent, Jim Kerr uneori doar şopteşte, alteori vocea este filtrată prin efecte, percuţiile uneori răstoarnă calmul ca apoi armoniile, chitara să readucă nota mai calmă, mai relaxată a piesei.
Clapele din „Light Travels” trezesc amintiri din anii ’80, apoi chitara şi toba intervine cu un sound foarte modern, adus la zi, atmosfera creată astfel este inedită, în ciuda tensiunii ascunse în spatele ritmurilor, muzica aduce calm, o linişte sugerată şi de Kerr: „You don’t need to worry…”
„Kiss And Fly” începe ca o baladă, dar lucrurile sunt mai complicate de atât, construcţia ritmică este una răsturnată, caracteristică de multe ori trupei, accentele sunt date ba de bas, ba de chitară, vocea ne călăuzeşte prin acest labirint uneori straniu de sunete, este o călătorie, un zbor, un picaj, paraşuta nu se deschide tot timpul…. dar speranţa nu moare niciodată.
Piesa de titlu combină abordări salvate şi conservate din anii ’80 cu prospeţimea, autenticitatea interpretării, energia care pulsează în Simple Minds de atâţia ani şi nu pare să se estompeze. Dacă asemănările cu U2 par uneori izbitoare, diferenţa este tocmai această prospeţime care la scoţieni s-a păstrat, în timp ce la irlandezi parcă uneori se pierde sub mega-producţie, în studio nu reuşesc să mai sune la fel de energic. Simple Minds şi pe disc au un feeling foarte viu, piesele sunt minimaliste în cel mai pozitiv sens şi totul este aşezat cu precizie la locul lui, instrumentele se susţin şi se completează, dar nu aglomerează spaţiul.
„Blood Type 0” pleacă de la o abordare mai Rock, mai zgomotoasă, sunetul este mult mai modern, mai experimental, are nerv, apoi intervin şi armonii mai exotice sau – după caz – chitara cu diminuate şi disonanţe. Încă un experiment reuşit, colorat, fără sudoare, minimalist, dar eficient.
„This Is It” este un Rock simplu, dinamic, ceva ce live probabil sună şi mai exploziv, dar Simple Minds reuşesc să aducă acel puls viu şi pe înregistrare. Vulpi bătrâne. 🙂
Primul bonus este „Shadows And Light” o piesă liniştită perturbată de sunetul distorsionat al chitarei filtrată zgomotos. Basul bârâie sigur în fundal, toba conferă un ritm solid, din elemente extrem de simple, trupa construieşte cu uşurinţă încă o perlă.
„Rockin’ in the Free World” al lui Neil Young este piesa care închide materialul şi este şi piesa care deschide discul bonus „Searching for the Lost Boys”. N-au modificat piesa, o abordează cu aceeaşi energie, de altfel pe tot parcursul discului în multe momente am simţit, auzit paralele cu perioada „Freedom” al lui Neil Young, au aceeaşi abordare directă şi energică, minimalistă, dar eficientă, într-un cuvânt, sunt Rock.
Celelalte bonusuri sunt la fel de clasice: „A Song From Under the Floorboards” (Magazine), „Christine” (Siouxsie & the Banshees), „(Get A) Grip (On Yourself)” (The Stranglers), „Let The Day Begin” (The Call), „Peace, Love and Understanding” (Nick Lowe), „Teardrop” (Massive Attack), „Whiskey in the Jar” (Thin Lizzy) şi „Sloop John B” (The Beach Boys), toate piese clasice ale anilor ’80, unica excepţie fiind splendidul „Teardrops” al celor din Massive Attick, o piesă de factură mai modernă.

Un disc extrem de reuşit, o trupă care mereu a păstrat ştacheta ridicată, n-a făcut rabaturi de dragul succesului.
Poate era interesant de pus în oglindă cu ultimul U2, „No Line On the Horizon”, un disc abordat cu un sound mult mai modern, cu mai multe samplere şi sintetizatoare, ambalat mai modern, dar în esenţă marşând în aceeaşi zonă a Art Rock-ului… Poate altădată. Acum sincer mă bucur de Simple Minds şi mă oftic cumplit că ratez şi concertul lor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EK08XU4VaLQ&feature=related]

twilight

„Twilight” este o poveste pentru fetiţe. Din toate punctele de vedere.
Este debutul autoarei Stephenie Meyer, o carte refuzată de 14 edituri până când în cele din urmă a fost publicată în 2005 şi a devenit un ultra-mega best seller, s-a vândut în peste 17 milioane de exemplare şi a fost cea mai de succes carte a anului 2008.
N-am citit cartea – şi nici nu cred că am să o citesc – dar merg pe mâna lui Stephen King care afirma că Meyer nu poate fi numită scriitoare şi succesul se datorează apetitului pentru poveşti fantastice al publicului.
„Twilight” are două filoane: pe de o parte este o incursiune în lumea labilă al emoţiilor adolescenţilor, pe de altă parte este o poveste modernă cu vampiri. Cam trasă de păr şi superficială, adaug eu.
Este un „Romeo şi Julieta” al zilelor noastre în care Julieta este o „ciudată” (emo kid) şi Romeo un vampir „bun”. Astfel intriga este clasică şi subţire, chimia tensionată a sexualităţii adolescentine nu este explorată suficient, povestea cu vampirii pleacă de la o idee bună, dar tot aşa, aruncată şi lăsată-n aer. Că tot am pomenit de King, el pe lângă faptul că este un scriitor fascinant, cu multă spumă şi stil, îşi abordează şi explorează temele cu seriozitate şi-n profunzime, de la caz la caz se documentează „la sânge”. În cazul Meyer am senzaţia unui puzzle, bucăţi luate din locuri diferite şi îmbinate atât cât povestea să stea în picioare.

Povestea este structurată în patru volume: Twilight (Amurgul), New Moon (Lună Nouă), Eclipse (Eclipsa) şi Breaking Dawn (Zorii). Fiecare din acestea având surse de inspiraţie diferite.
N-am să intru în detaliile poveştii, poate mai sunt persoane ca mine care până ieri n-au văzut nici măcar filmul şi nu vreau să stric intriga şi aşa subţire. Practic avem o singură dilemă: Bella, personajul central se va transforma-n vampir sau nu? Răspunsul – Google it! – este la îndemână.
În prima parte facem cunoştinţă cu povestea şi personajele: Bella, Edward (vampirul) şi Jacob. În a doua parte, New Moon, se mai adaugă o intrigă: Jacob, indianul este vârcolac iar Bella trebuie să aleagă între cei doi „ciudaţi”. În „Eclipse” se dă bătălia „finală” între vampirii care vor să o ucidă pe Bella şi forţele unite ale rivalilor Edward şi Jacob. În „Breaking Dawn” asistăm la încă o bătălie dintre vampiri şi – dacă n-am căutat deja pe Google – aflăm răspunsul la întrebarea de bază şi asistăm la desăvârşirea poveştii de dragoste.
Autoarea s-a apucat şi de scrierea unei noi cărţi, Midnight Sun  care prezintă povestea din perspectiva lui Edward, dar după ce primele 12 capitole ale manuscrisului au ajuns ilegal pe internet, autoarea le-a publicat pe propriul ei site şi pe moment proiectul pare abandonat. Mai e timp, şi dacă mă întrebaţi pe mine, vom asista şi la varianta poveştii din perspectiva primarului, poştaşului şi ospătăriţei din micul orăşel Forks. Cash in!

Nevoia pentru poveşti a devenit evidentă şi cu Harry Potter – o incursiune mult mai colorată, profundă şi reuşită – sau cu poveştile mai realistice, pentru un public mai adult ale lui Dan Brown. Undeva la mijloc existau adolescenţii, un public foarte larg şi adesea (auto)marginalizat, aşa că Meyer a satisfăcut cu succes şi acest segment impresionant de consumatori.
Însă nu pot să nu fiu răutăcios (realist): dincolo de bani nu este decât cultură McChicken (Shit). Marketing, ambalaj, efecte speciale şi conţinut zero. Mă înspăimântă superficialitatea încurajată la extremă şi generalizată. Mi-am amintit de băsescu care spunea cu nonşalanţă de ce să mai înveţe copii dacă având un computer şi internet la dispoziţie, în câteva secunde afli orice răspuns? Şi abordarea pare să fie globală, nu doar o prostie, un porumbel scăpat pe gură de un şef de stat care nu cu mult timp în urmă admitea că a fost un elev mediocru.

Evident, cartea de succes a fost rapid ecranizată. După scenariul adaptat pentru film al aceleaşi doamne Meyer, regizoarea Catherine Hardwicke a realizat prima parte a filmului, Twilight. Un succes de casă răsunător (382 milioane de Dolari încasări la cinematografele din lume şi 157 milioane de Dolari din vânzările de DVD doar în America). Filmul este o super producţie de Hollywood, totul este super, de la filmări, montaj, machiaj, efecte speciale, actori bine aleşi, sunet şi muzică. Este atât de super încât nu surprinde cu nimic, chiar dacă are câteva cadre de excepţie.
Datorită relaţiei tensionate dintre Hardwicke şi casa de producţie, a doua parte, New Moon a fost încredinţat regizorului Chris Weitz şi rezultatul este mult mai subţire, nu şi financiar…
Ambele filme sunt – din punctul meu de vedere – mult prea lungi, depăşesc durata de 2 ore. Nu aş sta într-un multiplex înşurubat în scaun atât, pentru nimic în lume! Dar – şi sunt convins de asta – altfel pune problema un puşti de 16 ani care după suferinţe-n tăcere şi o transpiraţie intensă, invită fata iubită la film.
În prima parte sunt câteva cadre (şi peisaje) spectaculoase, mi-a plăcut secvenţa când Edward cântă la pian, un joc spectaculos cu lumini şi umbre, de impact şi de atmosferă. Şi m-au amuzat secvenţele cu fugăritul prin copaci – simbolism elementar, în fine! – care inevitabil m-au dus cu gândul la filmele Kung Fu produse-n China. Cu siguranţă încercam altceva…
A doua parte este lipsită de spectaculozitate, este mult mai linear filmul şi evident, mai plicticos. Efectele speciale sunt ok, dar asta nu mai surprinde pe nimeni.

Muzica. Soundtrack-ul primei părţi a debutat pe prima poziţie a Billboard 200 şi doar în prima săptămână s-a vândut în 165.000 de exemplare. Punctul forte fiind Muse cu „Supermassive Black Hole”, dar de atracţie pentru publicul tânăr – avizat – sunt Paramore sau Linkin Park şi probabil mai puţin… Perry Farrell (Jane’s Addiction). Din film, evident mie mi-a plăcut… Debussy. Da, eu sunt mai ciudat decât puştii emo… ha ha ha! 😛
Din sountrack-ul celei de a doua părţi mi-a plăcut mult Thom Yorke (Radiohead) cu „Hearing Damage” – dacă nu aţi „prins”, vă recomand albumul său solo „The Eraser”, un electro minimalist şi experimental, lansat şi într-o variantă remixată mai zgomotoasă – şi avem tot aşa un şir de artişti mai mult sau mai puţin la modă ca: The Killers, Death Cab For Cutie, Muse, Editors, etc.
Până la urmă muzica este poate cea mai bună din toată povestea… ha ha ha! 😛 M-aţi întrebat despre “Twilight”, v-am povestit “Twilight”. 🙂 Pentru cei din Bucureşti, dacă tot aveţi vre-un gând de film în seara aceasta, mai bine vă recomand MARTYRS la The Light de la ora 20. Îl citez pe Alin: “Martyrs este viitorul horrorului pe lîngă care Saw, Hostel-urile şi toate torture porn-urile sunt desene animate Disney!” 😀 Sună promiţător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NXwyE0IrA2M]

Arctic Monkeys – Humbug (2009)

Sunt trupe care nici în ruptul capului n-am să înţeleg cum au ajuns celebre. De exemplu The Ting Tings. Şi mai sunt sute, poate mii de formaţii care nu că „n-au pornit nimic” („We Started Nothing”), dar ce au produs, nici măcar ton de sonerie pentru mobile nu este. Sunt chestii care devin obsedante, cel puţin pe mine mă obsedează tot mai insistent. Mult marketing, muzică zero. Este sfârşit de an, mă uitam ce am ascultat anul acesta, despre ce am apucat – avut chef – să scriu şi despre ce nu. Dar la asta am să revin separat.
Săpând în mormanul considerabil de „lăsate pe dinafară” m-am împiedicat şi de acest „Humbug” al celor din Arctic Monkeys.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GF978AgLyaY&feature=fvw]

Trebuie să recunosc că scena britanică îmi este străină. Au fost vremuri când toată lumea vroia să fie Led Zeppelin, au fost vremuri când toată lumea vroia să fie mai rebelă ca Sex Pistols, a urmat era obscură a celor din Joy Division care şi-au lăsat amprenta pe generaţii întregi de la The Cure la Depeche Mode, a fost explozia Oasis şi valul inevitabil de „I hate Oasis”, toată lumea ştie cine sunt Pink Floyd, toţi rockerii îi cunosc pe Iron Maiden, Judas Priest sau Motorhead, Ozzy nu e din Seattle, mulţi îi copiază pe The Beatles şi acum şi mulţi vor o carieră lungă şi strălucită ca The Rolling Stones… Şi n-am vorbit de cluburi, n-am aruncat o privire în underground, n-am pomenit o vorbă despre muzica electronică şi o grămadă de alte lucruri. Chiar dacă Londra este la o aruncare de băţ, cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că este un alt univers.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5H1sqXNZkbE&feature=related]

După „decăderea” fenomenului Oasis cred că toţi angajaţii de la managementuri, de la casele de discuri, dar şi din presă au încercat să umple golul, să pună ceva în loc şi – nu în ultimul rând – să scoată banul. Succesul fulgerător al celor din Arctic Monkeys le-a adus şi nenumărate critici şi acuze: generaţia, gaşca NME (New Musical Express), încă o trupă contrafăcută, împinsă nemeritat. Vâlva cu care au apărut şi laudele care li s-au adus, m-au ţinut departe de ei. Ca şi în cazul Oasis aveam acel sentiment neplăcut că toată lumea încearcă să mi-i îndese pe gât şi instinctiv îmi astupam urechile.
„Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not” – albumul de debut din 2006, este un Post Punk energic, un material cu multă vână, nu, nu este nici genial şi nici revoluţionar, dar este mult mai autentic şi incisiv ca multe produse care se vând sub etichete mult mai pretenţioase, se pretind mult mai Punk, mai Indie, mai alternative. Din influenţele lor cea mai evidentă – şi la îndemână – este The Clash, dar puteam amintii şi de The Jam şi treptat au ieşit la suprafaţă şi alte rădăcini clasic britanice din anii ’60, ’70 şi ’80. Albumul a produs vânzări impresionante, a spart clasamentele, dacă a fost un plan, a funcţionat.
2007 şi următorul material, „Favourite Worst Nightmare” a confirmat aşteptările criticii şi al fanilor, n-a adus nici modificări radicale faţă de precedentul material şi atât succesul cât şi premiile au continuat să curgă. Totuşi materialul este mai puţin „colţos” decât precedentul, este mai şlefuit, şi-au pierdut din elanul Punk şi influenţele Pop (The Smiths) s-au făcut mai simţite, pe alocuri chiar şi construcţii ce amintesc de eternul The Beatles, se pare o obsesie de ne-evitat pe insulă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=30w8DyEJ__0&feature=related]

Cu toate că din ianuarie 2008 s-au apucat de lucrul la noul material şi aveau deja piese gata rodate-n turneu, „Humbug” s-a născut mai greu, au fost scrise şi imprimate peste 20 de piese din care-n final 12 au prins „discul” şi materialul a fost lansat abia pe 24 august 2009.
Discul este la fel de aclamat de critică, şi-a făcut loc în clasamente cu aceeaşi uşurinţă ca precedentele, eu totuşi am probleme mai mari cu acest material decât cu precedentele.
Pe de o parte acel sunet simplu, murdar în mod natural şi atât de convingător, caracteristic primul disc, a dispărut aproape în totalitate. Atitudinea Punk, energia, explozia a fost şi ea înlăturată şi înlocuită cu „fiţe” psihedelice, să mă exprim plastic – sau ca un ţăran – proletarul s-a transformat „peste noapte” în intelectual şi parcă a şi uitat de unde a plecat. Poate că greşesc, poate că judec prea aspru, poate lipesc etichete prea uşor, poate sunt prea conservator şi nu accept că lumea, lucrurile, oamenii se schimbă. Evoluează. „Humbug” nu este un disc rău, să nu mă înţelegeţi greşit. Am ascultat mai bine de 100 de discuri numai anul acesta mult-mult mai jalnice şi – trebui să admit – Arctic Monkeys fac bine ceea ce fac şi acum. N-au inventat apa caldă, dar nici nu-şi bagă periuţa de dinţi să-şi cureţe urechea.
Da, „Secret Door” este atât de post-Beatles încât nici McCartey nu cred că ar mai reuşii să scrie astfel de armonii, sunt momente în care în mod straniu mi-am amintit de The Doors şi de un milion de alte chestii psihedelico-intelectuale de factură mai veche sau mai nouă, undeva mai persistă şi o umbră ştearsă de The Clash, dar parcă este mai evidentă o abordare a la The Damned, un strop de The Stranglers, transpare experimentalismul unor Cocteau Twins, dar într-o formă mai şlefuită, mai comestibilă… şi aş putea să mă mai aberez două, trei sau patru rânduri, dar m-am edificat, Arctic Monkeys sună a o grămadă de „chestii”, dar nu (prea) sună a Arctic Monkeys. Şi am ajuns de unde am plecat: prea multe lucruri nu sună a nimic. Arctic Monkeys măcar sună a ceva şi sună bine. Apoi mi-am amintit cât de nesuferiţi îmi erau Oasis şi anul trecut cât de mult m-au surprins şi cât de mult mi-a plăcut „Dig Out Your Soul”.
Dacă mă gândesc la experimentele din anii ’70-’80, la Morphine, XTC, Tuxidomoon, Julian Cope, Element Of Crime, Spiro Gyra, Fall, Japan şi şirul ar putea continua, Arctic Monkeys în cel mai fericit caz îmi stârnesc un zâmbet îngăduitor, pe de altă parte dacă toate numele acestea nu-ţi spun nimic, dacă fac abstracţie de „intoxicaţia” sonoră premergătoare, Arctic Monkeys fac un experiment suficient de diferit faţă de mainstreem, de trend-urile actuale – şi-l fac corect – ca să se evidenţieze. Dar oare chiar s-a făcut cam tot în anii ’70-’80 şi acum ne învârtim doar în aceleaşi cerculeţe, re-(a)mestecăm aceleaşi idei şi inevitabil totul sună tot mai a clişeu? Oare chiar a murit creativitatea sau… pur şi simplu nu mai ajunge la suprafaţă, este sufocată sub stratul tot mai gros de „artă artificială”, de producţiile în serie, de „marfa” care ne este servită la tot pasul?
Când astă vară într-o după-masă am auzit la VH1 (televizorul meu funcţionează pe post de radio, predominant stau cu spatele la el şi doar îl ascult)  „Crying Lightning” am crezut că este o trupă din anii ’70, mi-a plăcut piesa şi am fost surprins să văd la final că este noul Arctic Monkeys. Nu-i deloc rău nici acest „Humbug”, cu cât îl ascult de mai multe ori, cu atât pare mai convingător, dar… 🙂

Măcar mi-a “ieşit” o altă abordare de cronică de disc…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fLsBJPlGIDU]

Doişpe a doişpe-a

Mă trezesc cu un ciot dintr-un vis pe colţul buzei. În obscuritatea somnoroasă plutesc secvenţe răsfirate dintr-un viitor intuit, dar incert, dimineaţa mă priveşte zgribulită de dincolo de perdea şi o nouă zi goneşte afară în vântul neprietenos alături de primii fulgi de zăpadă. Am îmbătrânit: urăsc iarna. ’neaţa.

Traseu prestabilit: baie, traversarea sufrageriei, slalom scurt prin hol şi finish-ul în bucătărie. Gesturi mecanice: ibric, apă. Puţin zahăr, aragazul, caut bricheta, găsesc chibrituri. Fulgii parcă mă urmăresc, se izbesc de geamul impasibil, e frig, aprind şi cuptorul de la aragaz şi strict din spirit de economie, cu acelaşi chibrit îmi aprind şi prima ţigară. Pregătesc cutia cu cafea şi aştept cu nerăbdare să clocotească apa. Cum e să aştepţi cu răbdare?

Cât costă fericirea? În secunda asta m-ar face fericit un borcan cu piure de castane. Mecanica simplă şi magia discretă a existenţei. 🙂 Gata cafeaua, mai fumez o ţigară apoi direcţia sufragerie, computer, conectare, internet. Aproape patetic.

Este mai bine să umpli golul cu vise, decât să  îl laşi gol. Nu mai e nici o frontieră iar colţul proaspăt tencuit îşi pierde palida culoare, se unge-n mir, pipernicit de şoaptele fără culoare. O fotografie frumoasa.
Stau ascuns. Sunt invisible pe mess. Ne-am luat cu voturile, cu frauda, ne-am rupt în două, fiecare după cum vede… binele comun şi propriul bine. Şi când zgomotul lumii zgârie timpanele de sticlă, ne rămân doar urmele. Până şi sărbătorile de iarnă au fost uitate. Iluzii prăfuite de vreme… Nu e sfârşitul lumii, nici măcar al României. Dap, e sâmbătă.

Discul de week-end: Skunk Anansie „Smashes And Trashes” (2009)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pRH807Zg8MQ&feature=fvw]

Skunk Anasie au explodat în conştiinţa iubitorilor de muzică (Rock) la mijlocul anilor ’90 şi au cucerit publicul în primul rând prin forţa, atitudinea, incisivitatea solistei Skin (Deborah Anne Dyer). Din cele trei albume lansate până la destrămarea formaţiei din 2001 („Paranoid and Sunburnt” 1995, „Stoosh” 1996 şi „Post Orgasmic Chill” 1999) au vândut milioane de copii şi au dominat clasamentele, astfel în 2004 au fost nominalizaţi ca una din cele mai de succes formaţii britanice din perioada 1953-2003 în Guinness Book of British Hit Singles & Albums.
De la piese în forţă la balade, Skunk Anansie reprezintă un Rock militarist, protestatar, o combinaţie fericită şi reuşită de muzică acceptabilă pentru un public larg, dar fără a face compromisuri deranjante.

Vestea că anul acesta trupa se reuneşte şi lucrează la piese noi m-a bucurat. Rezultatul – sper intermediar – este acest „Smashes And Trashes”, un disc ce conţine 15 piese, 12 succese anterioare şi 3 piese noi.
Avem clasicele „Hedonism”, „Charity”, „All I Want”. „Twisted”, „Weak”, „Brazen”, „Charlie Big Poatato”, „I Can Dream” „Lately”, „You’ll Follow Me Down” şi „Selling Jesus” (nu în această ordine).
Cele trei piese noi, „Because of You”, „Squander” şi „Tear the Place Up” nu aduc nimic nou la stilul deja consacrat al formaţiei, dar reconfirmă energia şi calitatea pieselor ieşite din atelierul de creaţie al britanicilor.
„Tear the Place Up” este foarte energică şi zgomotoasă, „Because of You” este o baladă în forţă cu caracteristicele accente paranoice iar „Squander” este o piesă lirică, aşezată.
Sper să vină albumul nou, acest material vine doar să ne deschidă apetitul.

Filmul de week-end: The Terminal (2004)

Nu sunt expert în filme, nu pretind şi n-am să pretind asta niciodată. Am avut o perioadă-n viaţă când „haleam” filmele pe bandă rulantă, îmi amintesc  cu plăcere de nopţile cu video organizate de Alin înainte de ’89, din când în când mă mai ia un val de lene, nostalgie sau ştiu eu ce alt impuls şi mă uit la câteva filme noi sau vechi, dar – revin – nu-s critic cineast, abia de memorez 5-6 nume de actori sau regizori, nu sunt la curent cu tendinţele din lumea filmului. E drept, vizualul m-a atras de mic copil, prima oară prin desen, apoi întâmplător am urmat un curs de film la Palatul Pionierilor, apoi un curs foto şi am ajuns să lucrez o vreme într-o televiziune, de câţiva ani fac editare foto/video, nu-s total paralel cu fenomenul, doar că nu-s atât de implicat cum sunt cu muzica. Mai fac o paranteză-n paranteză, anul acesta mi-au răsărit din senin nişte idei de scenarii de film, mă tentează ideile, habar n-am cum se scrie un scenariu, dar nu exclud posibilitatea să mă aventurez şi-n aceste proiecte în 2010.

„The Terminal” este un film „uşurel”, un amestec romantic de dramă şi tragedie cu o reţetă de succes impecabilă: regizor Steven Spielberg, protagonişti Tom Hanks şi Catherine Zeta-Jones.
Nu o fi o capodoperă cinematografică (încă o paranteză, săptămâna aceasta m-am mai relaxat cu câteva filme de geniu al lui Michelangelo Antonioni), nici n-a obţinut nicio distincţie semnificativă (din ce ştiu eu) şi habar n-am ce încasări a produs (sau nu), dar este un film excelent pentru relaxare, pentru deconectarea de la tumultoasa nebunie care ne înconjoară.
Naraţiunea filmului este simplă: Viktor Navorski, un cetăţean din statul fictiv Krakozhia, ajunge în aeroportul internaţional J.F.K. din New York însă în timpul zborului are loc o lovitură de stat acasă şi Viktor rămâne blocat în terminalul aeroportului pentru următoarele nouă luni, rămas fără stat şi cetăţenie, nu poate nici să se întoarcă, dar nici să intre în Ţara Făgăduinţei. Situaţia, precara cunoştinţă a limbii engleze naşte tot felul de situaţii comice sau tragice.
Un film asemănător a mai fost făcut în 1994 de regizorul francez Philippe Lioret: Tombés du ciel (Lost in Tranzit), însă pe acesta nu l-am văzut.

Viaţa bate filmul? La ora actuală este un cetăţean chinez, Feng Zhenghu, într-o situaţie oarecum asemănătoare în terminalul aeroportului din Narita, Japonia deoarece autorităţile din China îl consideră un agitator şi nu vor să-l mai primească pe teritoriul Chinei.
Puteţi urmării evoluţia situaţiei lui pe Twitter.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W2vvOPsiVdU]

Nine Inch Nails Remixes – Free Download

Nu e nici un secret, sunt un mare fan Nine Inch Nails. Am scris despre NIN şi Trent Reznor un articol amplu la finalul lunii aprilie când s-a confirmat că trupa americană ne onorează în turneul lor final la Peninsulă.
Din nefericire din terţe motive conjuncturale n-am ajuns la festivalul de lângă Târgu Mureş şi am ratat posibila ultimă şansă să-i văd live. Shit happens…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1XODnFMbpc]

Din ianuarie 2008 mi-am făcut cont pe site-ul remix NIN unde Reznor a pus la dispoziţie mai multe track-uri de studio pentru a fi descărcate şi remixate de cei interesaţi şi a promis că la un moment dat va fi lansat şi un album cu cele mai reuşite mixaje.
Am făcut atunci o încercare cu „Capital G”, dar nu am fost extrem de mulţumit cu rezultatul final. Acum mi-am suflecat cutele de pe creier, mi-am lipit urechea de boxe din nou şi m-am pus pe desfăcut şi reasamblat piesele lui Reznor. Intenţionez să fac un album complet. 🙂
Am început cu o variantă în forţă la „Only”, un mix de aproape 8 minute cu accentul pe unul din riff-uri şi cu câteva pasaje noi inserate.

Apoi am trecut la „Begining of the End”, am modificat un riff, am păstrat, dar am accentuat uşor groove-ul Rock, incisiv al piesei, m-am „jucat” puţin cu aranjamentul şi orchestraţia.
Fiindcă varianta iniţială la „Only” a ieşit cam lungă, am revenit la ea, am re-mestecat tot, am rescris tobele, am modificat câteva riff-uri şi bas-ul, am împins piesa în zona Dub şi a ieşit asta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TDCpQFlIy5E]

N-am să mă opresc aici, pe site sunt peste 20 de piese Nine Inch Nails, 2 piese Jane’s Addiction, 2 piese Saul Williams şi o piesă Street Sweeper Social Club, unele aşezate în Ableton Live, altele în formă brută (track-uri RAW).
Piesele pot fi ascultate şi fără să vă înregistraţi pe site, dar dacă doriţi să remixaţi piesele şi/sau să descărcaţi gratuit (şi legal) mixurile existente, merită să traversaţi formalităţile de înregistrare. Sunt multe mixuri interesante, unele făcute chiar de maestrul Reznor.

Superbutt – You And Your Revolution live în Suburbia

În seara aceasta formaţia de Metalcore SUPERBUTT din Ungaria susţin un concert în Clubul Suburbia alături de formaţiile Snapjaw şi Dwarf Planet.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BDbR878v9Kw]

Despre solistul trupei, Voros Andras merită amintit faptul că a fost vocea formaţiei FreshFabrik, una din formaţiile deschizătoare de drum pentru noul val de Metal modern din ţara vecină, una din primele trupe care a obţinut contract de disc cu o companie multinaţională (Warner) cântând exclusiv în limba engleză. Trebuie precizat că în ţara vecină conservatorismul este mult mai accentuat, atât din partea publicului, dar mai cu seamă din partea mediei şi a caselor de discuri şi până la mijlocul anilor ’90 părea imposibil să răzbeşti cântând în engleză. FreshFabrik, Blind Myself, Ektomorf şi după aceea Superbutt au dovedit că se poate,  din ţară importatoare, Ungaria a reuşit să devină şi exportatoare de muzică.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cR9kHLWRZ_4&feature=related]

Pe Andras am avut plăcerea să-l cunosc încă de pe vremea când făcea parte din FreshFabrik şi mereu am apreciat la el deschiderea, naturaleţea, calmul, echilibrul, realismul şi nu în ultimul rând seriozitatea cu care muncea. Zilnic ore de repetiţii apoi treburile organizatorice, interviuri, etc.
Am fost surprins când m-a anunţat că părăseşte FreshFabrik-ul, o formaţie tot mai în vogă în acel moment (1999), dar Andras s-a mişcat foarte repede şi în câteva luni maşinăria Superbutt s-a pus în mişcare.

Poate numele nu este cea mai fericită alegere, dar şirul formaţiilor cu nume „dubioase” este suficient de lung: Goo Goo Dolls, Butthole Surfers, Stone Temple Pilots, Queens of the Stone Age, Pearl Jam, Foo Fighters, Voodo Glow Skulls, Pussy Galore, Pygmy Love Circus…

Muzica lor este un Metal modern, un Metalcore incisiv înrudit cu Rap Metal-ul, Rapcore-ul, Industrial Metal-ul marca Clawfinger, cu toate că sintagma „Rap” este uşor nepotrivită şi în ultima vreme toată lumea se fereşte de ea ca de Emo şi râie… 😆 Comparaţia cu suedezii Clawfinger este probabil cel mai la îndemână, cu toate acestea Superbutt sunt mai melodici şi mai tradiţionali. Cântă energic, cu nerv, au un groove sănătos, chitarele muşcă, basul are momente Funky, foarte tehnice şi are pasaje unde mârâie cu furie.
Pe lângă Andras Voros – voce, din trupă mai fac parte: Kovacs Attila – chitară, Praznek Tamas – chitară, Prepelicza Zoltán – bas şi Szucs Peter – tobe.
Puteţi asculta muzica lor şi pe pagina lor de MySpace iar pe site-ul oficial găsiţi şi toate textele, pot fi ascultate piese  de pe fiecare album, este o galerie de imagini şi o galerie video.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=F1oljQRXrm0&feature=related]

Au cântat alături de nume sonore ca: Rollins Band, Ignite, Pro-Pain, Hellacopters, Anthrax, Clawfinger, In Flames, Soulfly, Oomph! şi au avut turnee, au participat la numeroase festivaluri importante din întreaga Europă. Au câştigat numeroase premii în Ungaria, dar nu numai, dar cel mai important, au câştigat aprecierea publicului.

Noul album, „You And Your Revolution” a fost produs de Jocke Skog, clăpar/vocalul din Clawfinger şi în mare parte a fost imprimat în studioul acestora din Stockholm. Mai mult, în prima piesă de pe album, „Last Call” invitat este Zak Tell. Materialul păstrează tradiţia precedentelor 3 albume, este incisiv, dinamic, un Metal cursiv şi de calitate, direct, aşa cum trebuie să fie Metalul în secolul XXI.

Discografia:
2 Minutes For Roughing – 2001
The Unbeatable Eleven – 2003
Black Soup – 2006
Szájon át (Through Mouth) EP – 2007
You And Your Revolution – 2009

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DkPTVb90lwo&feature=related]

Programul actualului mini-turneu:

11/05 Kranj (SLO), Bazen
11/06 Celje (SLO), MCC
11/13 Debrecen (H), Lovarda
11/14 Cluj Napoca (RO), Irish Music Pub
11/19 Sofia (BG), Backstage
11/20 Bucuresti (RO), Suburbia
11/21 Odorheiu Secuiesc (RO), Thunder Rock Club
12/05 Kiskunfelegyhaza (H), Rocktar
12/12 Beograd (SRB), Livingroom
12/27 Budapest (H), A38
12/28 Veszprém (H), Expresszo
12/29 Gyor (H), Red Rocket

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IeKR07C7JFM]

 

Un interviu cu Andras găsiţi pe Metalhead.