Toată lumea spune că este scârbită de politică. Schema însă e la fel ca şi cu manelele, telenovele, bâlciurile ieftine de la televizor şi toate mizeriile mondene care încă mai ţin ţara în mişcare. Că mergem înapoi, n-are nicio semnificaţie pentru absolut nimeni.
Azi am scris o cronicuţă la noul album Editors şi eram conştient că nu este o trupă foarte populară şi nu o să rup gura târgului cu treaba asta. Totuşi, din aproape 200 de vizitatori, o singură persoană a accesat articolul…
Nu ascult manele. Nu mă interesează şoferul lu’ Monica Columbeanu şi nici cine o să fie premier. Sau preşedinte. Din rahat, nu ne scoate nimeni dacă nu facem noi ceva… Dar noi o frecăm pe internet în timpul seviciului şi seara căscăm gura la televizor. Cică criza a venit de dincolo şi cum a venit, aşa o să şi treacă…
Cum ziceam şi mai devreme: eu aş scoate politica şi politicienii în afara legii.
N-am nimic cu Olteanu, dar să-şi bage politicul un măscărici la BNR când ţara este-n situaţia în care este, soluţii ioc, mi se pare cea mai mare nesimţire.
Suspectă este susţinerea PSD. Şi eu chiar dacă n-am informaţii din interior, o explicaţie am. Prevăd un guvern PSD-PNL în cazul în care Geoană iese preşedinte. Guvern PSD-PNL am mai avut, chiar dacă nu pe faţă şi cel puţin juma’ din PNL plâng şi acum după frăţia cu PSD-ul… şi – vai! – cum o să-şi dea mâna în interesul naţional şi pentru bunăstarea poporului… Să dea bine şi la FMI, bagă şi UDMR-ul în coaliţie şi obţinem o mare coaliţie de uniune naţională: hura! Eu zic că nea’ Antonescu i-a oferit sprijinul pentru turul doi lu’ Geoană şi viitorul ciolan e gata împărţit. Nu m-ar mira: Crin premier – de exemplu. 😀
Am mai spus: Antonescu e prea inodor-incolor, mai latră la Băse, dar cam subţire, campanie/vizibilitate zero, nu prea-l văd determinat să câştige, să se lupte pentru funcţia de preşedinte, mai mult stă şi-i cântă-n strună lui Geoană… PNL pare cam remorcă la PSD şi asta de pe vremea Guvernului minoritar Tăriceanu. Dezolant. Şi dezgustător.
Scuipaţi, vă rog:
Scuipă şi fugi. Cu paşaportul în buzunar, unde vezi cu ochii.
Dacă nu aş trăii în ea, aş spune că România este o ţară amuzantă: orbu’ conduce chiorul… sau vice-versa, nici nu mai contează!
Ieri, într-o zi mult prea minunată de toamnă blajină, sindicatele au scos oamenii în stradă. Prost să fi să nu ştii că liderii sindicali au şi ei interesele lor politice – a se citii economice -, acţionează la comanda unora sau altora, predominant în interes propriu şi personal după cum suflă vântul. Oamenii sunt disperaţi, este firesc, teoretic este mijlocul de protest la îndemâna maselor, un drept câştigat. Ciudat – dacă mai este ceva ciudat – este că nu i-a băgat nimeni în seamă. Cum au venit, aşa au şi plecat.
Ză lend of ciois: fiecare face ce-l taie capul. Democraţie pe pâine. 😀 Circ la desert… 😆
Politicienii erau preocupaţi de Udrea, Ridzi, Boc, Geoană şi Anastase. Exceptând-ul pe cel vizat şi susţinătorii acestuia, toată clasa politică are o singură şi exclusivă preocupare: cum să scape de Traian Băsescu. Şi asta în condiţiile în care ţara-i praf, suntem cu ambele picioare-n prăpastie şi dacă aplecăm urechea la Isărescu – şi de ce nu am face-o, atâta timp cât omul s-a dovedit capabil şi competent – suntem în prag de şoc inflaţionist. Şi acest şoc este doar vârful icebergului… răul abia de urmează.
Mai toată lumea este de acord că pseudo-guvernul Boc 2 (în unu) este incompetent şi tre’ să pice. Problema este că nimeni nu vrea să-şi asume răspunderea dezastrului şi să guverneze: PNL a refuzat de mult să intre la guvernare, PSD-ul tocmai a fugit, rămâne PD-L-ul… Să scapi de Băsescu nu este o soluţie pentru criză. Dar asta nu o spune nimeni. Nimeni nu vrea să se sinucidă, nimeni nu vrea să-şi asume răspunderea, iar, toată lumea vrea la “putere”… şi dincolo de asta – aici, a se citii ciolan, os de ros, mălai, caşcaval, etc – soluţii nu prea există, cele care ar fi, sunt radicale şi trebuiau luate cu mult timp în urmă.
Apropo radicale. Tot se discută legea unică de pensionare şi pare evident că nu poate acţiona legea nici retroactiv, nu poate desfiinţa nici drepturi câştigate. Pare corect din perspectivă democratică. Doar democraţia se dovedeşte unilaterală… Nu le poţi lua drepturile dobândite cu japca şi… tot în numele democraţiei, nu-i poţi nici împuşca.
Cumva treaba asta cu democraţia începe să mă irite. Politicienii se ascund după vorba asta, cred că asta e monedă de schimb pentru orice. Americanii invadează Irakul în numele democraţiei ci nu pentru petrol. Parlamentarii români fură, tot în numele democraţiei, nu pentru burdihania lor… Nu este aiurea sau sunt eu tâmpit?
Celălalt subiect dezbătut frenetic e tot legat de democraţie: Parlament uni sau bicameral? Parlamentarii au sărit ca arşi şi susţin că cel bicameral este bastionul democraţiei, cum sună argumentarea, mai degrabă tranşeea democraţiei. Cumva îmi scapă de cine apără parlamentarii în camera a doua democraţia… De furia poporului? Oare?
Extrapolând ideea unui Guvern de tehnocraţi, eu aş merge cu ideea până la capăt şi propun şi un Legislativ de tehnocraţi. Politica interesează exclusiv politicienii şi – din tot ce am văzut şi trăit în ăştia 20 de ani amărâţi de democraţie – politica nu are nici soluţii, nu duce nici nicăieri.
Ţin morţiş să facă politică, să o facă la cafenea sau şpriţ. Pe banii lor, că tot e hobby… 😆 Bine, sincer, i-aş băga la mititica pentru 20 de ani ca drept răsplată pentru prestaţia de până acum… dar asta – iar – e o măsură radical-sanitară.
Stau, sorb din cafea, pufăi o ţigară şi încerc să sortez gânduri. Dimineţile sunt răcoroase, zburlite, toamna zgârie geamul insistent şi privesc cum flacăra aragazului pâlpâie.
Se aşează gândurile prin sita perspectivei, încerc să coc hotărâri, să-mi găsesc rostul, să-mi regăsesc direcţia. A fost un prim pas, lucrurile au sens doar dacă urmează şi următoarele.
Şi o să urmeze. Nu este oficial – încă – dar probabil pe data de 18 octombrie, duminică, am o cântare nouă tot la Bucureşti. Vorba beduinilor: stay tune!
Am rămas cu gândul agăţat de unde am pornit acum câteva zile: omul este un animal ciudat, spuneam, mult prea ciudat chiar şi pentru gusturile mele ciudate, să nu zic de-a dreptul dubioase.
Oare cât depinde de noi realmente cum este ţara în care trăim? Sunt lucruri pe care nu le înţeleg nici cum şi sunt tot mai multe. O explicaţie ar fi gradul scăzut de inteligenţă cu care sunt dotat, dar parcă nu este suficientă nici această explicaţie.
De exemplu, nu mă interesează deloc subiectul, dar este la îndemână: i-au dat drumul din puşcărie criminalului Mihaelei Runceanu şi omul peste noapte este vedetă de televiziune. Dragii mei, dacă nu v-aţi uita la căcaturile astea, asemenea bizanterii nu ar fi posibile. Ştiu, toată lumea spune că nu, nu se uită, dar graficele de audienţă arată cu totul altceva. Fără aportul nostru, media n-ar putea face vedetă din Magdele Ciumac şi toate corigentele porno.
Nu este prima oară când spun că la noi nici comunismul n-a fost comunism ci o mimare palidă sub un jug dictatorial şi azi la fel, creştinismul nostru este doar de faţadă şi fără substrat. Şi – asta e, mă repet! – criza, dincolo de accentele sale grave din punct de vedere economic, este o criză profund morală.
2010 o să fie un an urât. Mulţi aşteaptă sfârşitul crizei şi în fapt la noi abia din iarnă o să înceapă criza. Dacă mai aveţi RON la saltea, e timpul să-i schimbaţi în valută, Banca Naţională nu o să mai poată susţină cursul, urmează – inevitabil – şi valul de inflaţie. 4,5 RON pentru un Euro – zic eu – este o previziune optimistă şi ireală… Băncile au scos toate lichidităţile posibile – şi imposibile – din ţară, banii de la FMI s-au dus aiurea pe apa Sâmbetei. Guvernul nu a făcut investiţii şi investitori n-au venit şi nici nu o să vină în următorii ani. Ba, cine a putut – şi din şmecherii noştrii – şi-a scos banii din ţară sau şi-a suspendat proiectele.
Clasa politică trăieşte într-o altă lume. Au conturi, au „şpârle”, par rupţi complet de realitate dincolo de discursurile etern electorale. Schimbarea sau neschimbarea pionului de la Cotroceni n-are nicio relevanţă. Preşedintele are puteri relativ limitate, Parlamentul este – sau ar trebuii să fie – forţa principală-n Stat şi alegerile prezidenţiale nu schimbă componenţa, balanţa forţelor din Legislativ. Avem trei partide influente şi două posibilităţi de coaliţie. Dincolo de acest aspect, realitatea este că practic avem o singură caracatiţă mafiotă şi zero voinţă sau intenţie de reformă. Sincer, m-am plictisit (scârbit) să aud cuvântul „reformă”. Sună radical, dar singura reformă posibilă este cea cu mitraliera. Şi – mă tem – nici asta nu duce nicăieri, cel puţin asta dovedeşte desfăşurarea evenimentelor din ultimii 20 de ani de după ciuruirea cu gloanţe a soţilor Ceauşescu. La impasibilul „Las’ că merge şi aşa”, clasa politică a mai lipit o pleaşcă: „La vremuri noi tot noi” şi asta, stimaţi cititori, nu se schimbă, parol! Indiferent unde, când şi pe cine pui – sau nu – ştampila: tot aia este. Nu mama – sau tata – a privatizat Sidex-ul, a vândut flota sau a semnat contractul cu Bechtel.
Citeam în Jurnalul Naţional despre „Mişcarea de rezistenţă”. Da, frumos, dar pare totul aşa un pamflet mediatic, o spovedanie, îşi spune omul oful şi asta-l face să se simtă mai bine şi… cam atât. Nu de aspirină avem nevoie… Poate de mişcare. 😆
Nu prea văd rostul demersului dacă nu aduce nicio finalitate, constat doar şi aici lipsa de idei şi soluţii, similară – dacă nu soră – cu cea a presupuşilor guvernanţi. Vorbe, vorbe, vorbe… Ne place să ne auzim vorbind, ba, mai mult, îi ascutăm pe alţii cu gura căscată, dar nimeni nu vrea să-şi mânjească mâinile… muncind.
De clip nici nu s-a pus problema, acesta e un mix făcut noaptea trecută cu boxele date la minim să nu-mi enervez vecinii şi să ajung şi cu o mână ruptă şi un ochi umflat diseară la spectacol, dar sper să vă placă şi această piesă-n premieră: Pop Floor Of Shame [Death Of the Dance].
Feels like I’m dancing, acting like a fool,
Let’s do some moonwalk, that should be cool.
Need a stupid hair cut, I should be gay,
Have a Jewish producer, it works that way.
Don’t need la, la, la, la, wear a crazy tie,
Singing only blah, blah, make them laugh or cry.
Need one charting single, steal some rhythm and rhymes,
Timing must be perfect, like the prime-time crimes.
Death on the dance floor!
(Death on the dance floor!)
I’m gonna make it, don’t matter how,
I’m gonna make it, don’t matter how!
Nu ştiu câte ore am dormit în ultimele 3-4 zile, în nici un caz mai mult de 5-6… Acum 10 ani când trupa Nation’s Slum a tras pe dreapta suspendând-uşi activitatea, Marius, un prieten m-a introdus în lumea computerelor şi a muzicii făcute cu software. Nu aveam computer, Cipango, un alt prieten m-a găzduit pe computerul lui şi nu numai… Băi frate, ce palincă de Cluj avea şi ce potoale făcea! Mi-am zis atunci: ok, măcar scap de stresul că se îmbată careva din trupă – sau tot restul trupei – în seara concertelor şi ne facem de toată frumuseţea… Păi să-mi bag şi să-mi scot toate alea (şi-n) computere!
Vara asta, computerul meu a început să dea rateuri şi-n final, acum când aveam mai mare nevoie de el, m-a lăsat baltă… Acum chiar nu mai ştiu ce e mai rău: un tobar beat sau un computer stricat?
În fine! Mai mult de rău decât de bine, am croptit playlistul pentru seara asta, nu ştiu dacă computerul şi placa de sunet o să şi funcţioneze şi o să se audă ceva din toată munca mea… 😀
Surprizele fac parte din viaţă, nu? Debut sau rebut, rămâne de văzut, dar, măcar ceva-ceva o să se întâmple.
Buuun…. Am fost ieri seară într-o scurtă incursiune la Suburbia, treaba mergea bine, lume cam puţină ce-i drept, dar ok, muzica super, proiecţiile de asemenea. Păcat că eram stresat şi n-am putut să văd/ascult tot programul… Am făcut câteva poze la repezeală şi am băut o bere cu Roger Rotor şi Răzvan (eKlipSe). Cool.
Amicul meu Alin mi-a trimis un link la un filmuleţ de pe YouTube postat pe blogul lui cu textul: „Iaca de ce nu conduc io par exemple.” Am râs de m-am spart, filmuleţul e criminal!
Nici eu nu conduc, nici n-am carnet, dar ideea e alta: iaca de ce nu bag „io” substanţe în mine. Adică sunt măscărici suficient şi fără… 😀 Cine vine la Cybermental poate să vadă cu ochii lui joi.
…roz. Vreau să-mi iau lumea în cap. N-am posibilităţi, aşa că mă mulţumesc cu o tură de blog…
Vreau ghiozdănel roz cu siglă de partid. Şi vreau un cornuleţ pufos şi un pahar cu lăptic cald şi o linguriţă de miere. A început şcoala. Şi dacă tot se predă religia (anapoda) în şcoli, de ce nu s-ar face şi ore de educaţie sexuală cu Rammstein?
Tu ai o păsărică,
Eu am un pişcoţel… (ha ha ha)
Etc.
Pornografie? Vai! Şi toată lumea dă click-uri (în disperare) să vadă „minunea”…
Ce facem în week-end? Vanatordepovesti ne propune un After Party duminică, 20 septembrie în Club Control (Bucureşti, Str. Academiei, Nr. 19 (Pasajul Victoria) ).
“Duminică, 20 septembrie, ora 20, în Club Control din Bucureşti, DJ Zakaos (San Francisco) şi DJ Levish (Bucureşti) readuc spiritul efervescent al Plaiului, cu un melanj eclectic de funk, jazz, electro şi world music.
Înainte de a ne îmbarca în excursia muzicală, putem viziona, de la ora 17:00, filme de origine franceză, peruană şi israeliană, pentru a prinde gustul multiculturalităţii promovate de festivalul Plai şi pentru a intra în atmosfera petrecerii. Intrare liberă.”
Cred că este un program mai mult decât interesant şi tentant. 🙂
Multicultural, globalizare, corporatizare… Suntem bombardaţi de ideograme şi uneori ne pierdem în semantica obscură a lucrurilor nespuse din spatele lozincilor luminoase ca reclamele de stradă. Cumva simt că ne-am rătăcit, ne-am pierdut, cultura este o marfă de consum mai mult sau mai puţin dubioasă şi identitatea paradisul pierdut. Mi-a rămas în cap ce mi-a spus odată Un Soricel: fiecare individ este o minoritate.
Sunt singur şi-mi vine să mă arunc de pe bloc direct în faţa metroului… În cap cu vesta antiglonţ pe mine. 😆 BANG! (şi aterizez într-o lume în mişcare… dau de un loc de dat cu capul, dar mai bine de aruncat o privire)
Dacă nu vreţi să ieşiţi din casă, din comoditate, lehamite, lipsa banilor sau condiţiile meteo, Alin vă poate recomanda vre-un film numai bun de savurat. Mie mi-a amintit de un film care se pupă cu ce simt acum.
Dau târcoale „vecinilor”. N-am mai făcut-o de multă vreme. Toţi suntem profund egoişti, vrem, nu vrem să admitem (şi) acest adevăr. Andrei şi-a ieşit din fire (şi tipologie) şi în loc de secvenţe de artă şi viaţă s-a scufundat în vălmăşeala virtuală de pe Netlog. Eu mi-am blocat pagina de acolo: socializarea implică (măcar) dialog iar pentru a lega două vorbe, e nevoie de mai mult decât scuipatul de seminţe…
Apropo, eram în tramvai alaltăieri, au urcat doi băieţi mai coloraţi şi vorbeau vrute şi nevrute, tare să-i audă toată lumea. Subiectul central erau evident gagicile. La două staţii mai încolo urcă două puştoaice cu freze uşchite, pearcinguri şi outfit de rigoare.
Unul din băieţi le studiază din cap până-n picioare, apoi cu o sclipire de inteligenţă le întreabă:
„Voi sunteţi emo sau imo?” 😆 😆 😆
Ce să fac? Sparg seminţe pe băncuţă. 🙂
Andruşca s-a băgat într-un alt subiect hot (and kinky): feminitate şi feminism.
„Nu am reuşit niciodată să înţeleg reprezentantele tipului de feminism pe care îl numesc “extremist”. Mă refer la creaturile care nu-şi rad părul de sub picioare sau de sub braţ, de teama că asemenea acţiuni le subjugă, cel puţin la nivel simbolic, privirii agresive şi chiar “violatoare” a bărbaţilor. Evident, tot ce ţine de masculinitate le produce scârbă, oroare, groază. Dacă sânt artiste (contemporane, cum altfel?!) fac o “instalaţie” cu un penis spânzurat de tavan: răzbunarea ultimă pentru veacuri şi milenii de sclavie! Dacă sânt teoreticiene, îţi vor demonstra cu incredibile salturi logico-mortale cum iubirea între două femei este evident mai pură decât dragostea heterosexuală – “pură” inclusiv la propriu, deci “curată” în alcov, întrucât nu sunt implicate scârboasele lichide asociate “violului” (da, propriile-mi urechi au auzit o asemenea enormitate!). Iar “viol” înseamnă desigur orice act sexual care implică un bărbat.”
Eu zic să faceţi efortul pe care în mod normal nu-l faceţi şi daţi clickul de rigoare şi citiţi tot articolul. Merită. Şi mie mi-a sărit în ochi reclama: Fii femeie, poartă fustă. 😆 Mă rog, au formulat puţin altfel.
Şi ca un toc înfipt în cap, mi-am amintit de câteva tipe supra-ponderate – şi implicit vegetariene – care urau bărbaţii. Acum am făcut legătura între cele două aspecte… 😆
Şi nu pot să nu revin la Rammstein:
„You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick!”
Şi dacă tot suntem la femei, eu recunosc nonşalant că-mi plac „stricatele” şi îmi bag nasul iar la Curvette unde plouă în Sahara. „Între EL şi viaţa veşnică, l-aş alege mereu. (…) Mi-a promis că o să fie bine şi e singura promisiune de care am nevoie. (…) Dacă m-ar suna acum să-mi spună adio, şi să-mi livreze “it’s not you, it’s me”…” (Iar) n-am înţeles nimic – sau în fine, mă fac că nu înţeleg – şi da, nu eşti tu, sunt eu. Vinovăţia îmi vine ca o mănuşă. Primită peste ochi. 😆
Flavius este sictirit de bulibăşeala politică (pre-)electorală, atât de „pre” încât ţine de o veşnicie ca tranziţia. „Nu am ascultat discursul lui Băsescu şi nu m-a interesat nici asumarea “răspunderii” lui Boc. Din ştirile şi comentariile din media de azi, “tendenţioase” desigur, am realizat că…” Eu am spus de mult stop subiectului. Mai scap o aluzie ( 😆 ) într-un clip şi da, mai am ceva furie, dar m-am udat destul cu propria mea urină… şi un singur glonţ, orice calcule aş face, nu-mi ajunge. Doar în varianta Oswald/Kennedy… 😆 Vorba unui prieten: Dead Kennedy’s Can Dance! 😆
Îmi clătesc gustul amar cu ceva Blues via Victor şi Event Plus. Cei din urmă să sară cu lovelele pentru reclama mascată! Ha ha ha! 😆
Fac o trecere fină cu acordurile senine de pe Grămada De Bobi. Toamna se scurge agale pe monitor, „Somn uşor. Observ adesea pământul ochilor tăi. A cărui culoare se închide precum poama manită de roua obraznică, pe timp de soare. (…) Somn uşor îţi spun. Somn uşor, livada dezintereselor mele. Mută, oarbă, surdă, amorţită, te culeg pân’ te trezeşti.” Un popas de tras sufletul – sufletul meu pe care nici dracu nu-l vrea. Eu l-aş vinde. 🙂
Dar nu e momentul somnului, mă scutur şi mă arunc în haos. Am nevoie de o cafea, trag totuşi la ceai… Jocul abstract al alegerilor care ne aruncă ba la stânga, ba la dreapta în hăţişul destinului. 🙂 Uneori lumea văzută cu capul în jos are mai mult sens şi coerenţă. „Aş vrea ca din 5 în 5 ani să se schimbe totul în jurul nostru, să fie altfel, nu neapărat în bine sau în rău. În loc de porumbei să avem urşi domestici cărora să le dăm zmeură prin parcuri ( cu ocazia asta comerţul cu zmeură ar prinde aripi şi s-ar găsi mai des zmeură şi mure prin magazine), toată lumea să meargă cu maşinile înclinate, pe două roţi, făcând echilibristică în siguranţă, toată lumea s-ar aduna la terase ca să nu vorbească…”
Eram la bere cu AKM, CYCLER şi un prieten în calitate de reprezentant al unui potenţial sponsor corporatist pentru CYBERMENTAL şi am auzit o poveste amuzantă despre un vis ce ducea în „Happy Place” unde era un urs polar mare şi fioros care nici cum nu vroia să-şi cedeze locul de pe plaja cu umbre de palmier… Shit, vreau înapoi la Kemer!
Mă sucesc şi eu, aterizez fix în capitolul II la Moretta şi încerc să prind ideea din zbor: „Interesant cum te suceşte viaţa asta în zbaterea continuă a respectării destinului. În ultimii 26 de ani nu păream să manifest toleranţă faţă de imperfecţiunile prezente pe traiectoria mea de zi cu zi; însă întâmplările din ultimul an păreau să mă fi deraiat spre o introspecţie mai reuşită, vizibil mai completă şi mai… înţeleaptă.”
Aprind o ţigară şi refuz să mă privesc în oglindă, nu accept nici ce văd, nici ce simt şi nu mai am curiozităţi gen „de ce?” Trag fumul în piept cum mă izbesc de viaţă zi de zi. Don’t matter what.
Şi mă scurg prin virtualitatea (altora) unde dau de o altă probă. „Mai fac o probă, poate de data asta nu dau delete. Încerc de vreo două săptămâni să mai scriu şi eu ceva dar rămân la stadiul de încercare. Scriu şi apoi şterg. Acea cămăruţă a minţii mele din care mai iese câte o exprimare a trăirilor mele…are un dulap în uşă.” Eu am rămas de mult cu clanţa-n mână şi cheia înghiţită. S-o fi aşezat astrele cu dosul la noi… Urania ştie sigur! 😆 Mercur este tot timpul retrogad (adică cu curul la noi), Luna e în nu ştiu ce casă şi în ce ştiu eu ce conjunctură inadecvată cu Saturn…
Îmi potolesc foamea la Thanata şi sper să nu fac toxi-infecţie alimentară, văd că n-a mai gătit nimic din iulie… Fetele astea! 😆
De aici până la Verzi şi Uscate (re-localizat) e doar un pas. Dau de gramatică ce mă sperie…
… aşa că mă dau la blonde, dar n-am noroc (nimic nou! 😀 ), dau (tot) de şcoală. „Într-adevăr, şcoala e un brand mult prea promovat. Ştiţi Svarovski? Svarovski e o marcă de bijuterii confecţionate din veritabilă sticlă tăvălită prin vopsea. A, şi tinichea de cea mai înaltă calitate, să nu uităm. Aşa e şi cu şcoala. Te fac să crezi că tre’ s-o ai, ca pe cristalele Svarovski. Dar tu, de fapt, găseşti aceeaşi sclipiceală de doi lei pe orice tarabă din Dumbrava (ăsta fiind magazinul central din Sibiu, un fel de piaţă acoperită). Şi la doi lei, ad literam.”
Vreau în clasa I-a, vreau ghiozdănel roz. Nu vreau tinichea. Şi ajung de unde am plecat. Înapoi la ghiozdan şi la şcoală, şcoală şi iar şcoală. 🙂 Vreau în clasa I-a, vreau ghiozdănel roz. „Gata vacanţa, scoateţi caietele la înaintare, scuturaţi cărţile de praf şi mucegai…şi puneţi-vă cu burta pe ele. La propriu, bineînţeles.”
Ieri la ora 17 s-a desfăşurat vernisajul expoziţiei „Bucureştii în tranziţie”, expoziţie ce a rezultat din concursul foto organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Interes scăzut, o mână de oameni s-a adunat în Rotonda M.N.L.R. din Bulevardul Dacia nr.12.
Din ce am înţeles din introducerea făcută de noul director interimar al instituţiei, domnul Lucian Chişu, concursul a fost organizat de fosta conducere şi prin schimbările intervenite la vârful instituţiei lucrurile (şi) legate de acest concurs s-au bulversat-tergiversat, dar, ne-a asigurat domnia sa, câştigătorii îşi vor primii premiile. Cum nu mă număr între câştigători, sunt scutit de emoţii.
Scopul concursului a fost adunarea unei mici colecţii de imagini şi în perioada 29 septembrie – 29 octombrie 2009, expoziţia va fi prezentă la sediul Institutului Cultural Român din Praga, în cadrul amplei manifestări, “Luna 9 a Bucureştiului în Praga” şi va reuni 21 de evenimente culturale.
Domnul Chişu ne-a explicat şi de ce gramatical „Bucureştiul în tranziţie” nu este o formulare corectă, deşii comună şi răspândită şi a intervenit şi modificat titlul în „Bucureştii în tranziţie”.
Despre concurs, concurenţi şi exponate, a vorbit domnul Francisc Mraz, un discurs “light” şi cam “polite”, dar simpatic şi relaxant. 🙂
Pentru mine vernisajul de ieri a fost un mic cadou: astăzi împlineşte fiul meu 2 ani şi astfel se împlinesc doi ani şi de când mi-am făcut transferul (semi-forţat) de la Braşov la Bucureşti. La Mulţi Ani David, să fii sănătos, să creşti mare şi fii tu indiferent ce înseamnă asta şi cât de dificil este.
În acest timp am surprins sute de instantanee ale Bucureştilor, am fotografii şi mai bune şi mai proaste decât cele înscrise la concurs. Şi am înscris la concurs câteva imagini care îmi plac mai mult ca 2 din cele 3 expuse. Recunosc, am mers pe o singură idee şi admit şi faptul că titlul pe care l-am lipit de imagini n-a fost cel mai inspirat: „Între prezent şi trecut”. E un titlu uşor abrupt şi de aici aş şi reformula ideea – în definitiv sunt lucrările mele şi fac ce vreau cu ele 😆 – şi aleg exact acest titlu: „Abrupt”.
Despre Bucureşti… Este un oraş contrastant şi în imagini asta am şi dorit să surprind şi zic „io” am reuşit. Bucureşti este un oraş unde oamenii nu prea comunică şi când o fac, o fac monosilabic, propoziţiile încep cu „bă” şi se trece rapid la pumni, spray, bâtă sau pistol, este oraşul în care nu ştiu dacă oprind un localnic pe stradă, acesta este capabil să-ţi spună două fraze despre trecutul oraşului în care trăieşte, este un oraş cu prezent dubios şi viitor incert, Bucureşti este reflexia perfectă a nepăsării, a nesimţirii, a indolenţei, a sintagmei care ne defineşte: las’ că merge şi aşa. Pe de altă parte, sub praf, mormane de deşeuri şi printre miile de gropi şi mirosul de transpiraţie înţepător din mijloacele de transport în comun, Bucureştii au un parfum aparte, este un oraş dinamic şi vibrant unde trecutul şi prezentul se ating şi scânteile au farmec şi şarm.
Depinde de noi. Din păcate – adaug eu. Şi îmi pasă fiindcă este oraşul în care o să crească (şi) copilul meu.
Despre concurs.
Felicitări câştigătorilor: Daiana Olteanu, Laurenţiu Dinică şi Vlad Eftenie.
Lucrarea câştigătoare, „Verona Street” al lui Daiana Olteanu este o lucrare interesantă, dar pare un colaj ci nu o fotografie. Mai mult mi-a plăcut din lucrările ei fotografia „Still”, dar adaug, ca multe din fotografiile înscrise, nu are legătură cu tema sau doar tangenţial şi prin extrapolare.
Mi-am amintit de un banc – şi apropo Praga. Concurs foto cu tema „Stalin la Praga”. Se trimit fotografiile, se triază, imagini cu Stalin în diverse ipostaze şi cu diverse personalităţi locale din şi în Praga. La un momendat apare şi o fotografie cu o femeie şi un bărbat la un picnic pe iarbă într-un parc. Este chemat autorul şi întrebat: ce legătură are imaginea cu tema concursului? Păi în imagine este soţia lui Stalin cu şoferul. Da, da, dar unde este Stalin? Păi Stalin era la Praga. 😆 😆 😆
În opinia mea cam aşa stă treaba şi cu multe din imaginile din această expoziţie.
N-am prea înţeles nici de ce unele lucrări s-au procopsit cu titluri în limba engleză la o temă neaoş românească, dar probabil sunt eu un bozgor cârcotaş… 😆
Mi-a mai plăcut lucrarea „Partida I şi II” al lui Vlad Eftenie, cadrează cu tema şi ideea este bine exploatată.
În rest, cum spuneam, lucrările selectate, pe mine ca intrus – străin – şi simplu privitor, nu prea m-au convins şi mă tem că nu vor convinge nici la Praga.
Nu pot decât să mă amuz încă o dată: a little dirty punk like me – că altfel n-am cum să spun – cu un aparat de buzunar, am făcut un instantaneu care a ajuns şi afişul evenimentului şi poza pentru pliant, adică, am câştigat. 😆 Vizibilitate.
A fost o plăcere să-mi văd fotografiile pe hârtie şi atârnate pe perete şi nu doar pe ecranul monitorului … 🙂
Până în data de 10 septembrie expoziţia rămâne deschisă, multă lume m-a întrebat acest detaliu şi am aflat răspunsul de la doamna Ştefania Cosovei, sper că bucureştenii sau cei aflaţi în trecere prin capitală, vor profita de acest lucru şi o să viziteze expoziţia. 🙂
Ar mai fi câteva lucruri de spus – şi am mai scris despre concurs (1, 2 ), dar pe moment mă mulez şi eu pe discursul domnului Mraz şi rămân în zona relaxa(n)tă. 🙂
Ok, eu am să lipsesc cam o săptămână, îmi văd de noul disc, plec la Braşov şi sper să am spor. Punk Ain’t Dead, here comes the… One Bullet Revolution. 🙂
Până atunci, joi, 27 august, începând cu ora 20:30, sunteţi invitaţi în The Silver Church Club din Bucuresti la un warm-up party cu muzică live, pe ritmuri electro-indie, accesul publicului fiind gratuit.
Cei care vor fi prezenţi în The Silver Church Club la “Tuborg Green Fest Warm Up Party” vor primi un voucher pentru a savura gratuit două beri…
Invitaţii serii vor fi câteva dintre cele mai “fresh” prezenţe pe scena muzicală autohtona: The MOOOD, Les Elephantes Bizzares şi Discoballs.
Şi nu uitaţi de Guano Apes săptămâna viitoare la Tuborg Green Fest. 🙂
Mulţumiri lui Adi (Smogg) pentru fotografiile de ieri. Şi nu numai. A da, şi lui Bruno pentru bere. 😆
În data de 24 august 1770, la vârsta de doar 17 ani, tânărul poet Thomas Chatterton îşi punea capăt zilelor şi suferinţei de foame otrăvindu-se cu arsenic.
În 2009 mai sunt oameni care susţin că adevărata artă se naşte din sărăcie şi foame… Arta ca un moft. Arta ca un produs (de larg consum). Sau arta ca un… glonţ. Au trecut 239 de ani de la moarte lui Thomas Chatterton…
Integrarea şi implicit corporatizarea artei în societatea de consum este un fenomen aproape natural dacă cuvântul „natural” n-ar suna atât de ne-natural – adică artificial – în acest context. În „lumea bună” „dă bine” şi câte un personaj excentric, un hair-styler homosexual, un rocker rebel, un scriitor sau poet beţivan sau un pictor jerpelit cu barba crescută şi neîngrijită. Într-un anume context „dau bine” şi astfel sunt toleraţi cum se trece cu vederea şi trasul cocainei pe nas al unor fotbalişti.
Artistul integrat conferă societăţii un grad de control asupra produsului artistic. Este un fel de sistem de carantină: nu laşi artistul să moară de foame, dar îl menţii sub control (financiar) atâta timp cât el este creativ. Artiştii de succes – în marea lor majoritate – sunt artiştii care au intrat în sistem, au înţeles sau au intuit „jocul”, s-au pliat pe cerinţa societăţii şi uneori chiar şi în spatele unei aparente atitudini rebele, nu sunt mai subversivi în creaţiile lor decât este un contabil onest în hârţoagele sale.
Am mai vorbit despre muzică şi spuneam că în opinia mea atâta timp cât cel mai excentric sau zgomotos experiment muzical este produs şi comercializat chiar şi pentru un public ţintă restrâns, aceea muzică este comercială. Şi aici inevitabil trebuie să spun că în definitiv este normal şi absolut uman: omul este o fiinţă egocentrică, îşi doreşte şi admiraţie şi succes, artistul nu este – sau doar foarte rar– excepţie. Asta în final îl face şi vulnerabil, îl şi expune integrării, comercializării, corporatizării.
Povesteam ieri despre 23 august şi nostalgii. Cineva a pomenit de cenaclul Flacăra. Da, este un exemplu bun. Regimul Ceauşescu a profitat în mod propagandistic şi de artiştii dispuşi, cum s-a profitat şi de rezultatele sportivilor. Nu iubeau nici comuniştii mai mult artiştii decât o fac actualii guvernanţi, doar că atunci era (mai) important ca fenomenul să fie (şi mai) controlat.
Dar nu este vorba doar de ce se întâmplă la noi, unde toate se întâmplă sau mai nasol, sau pur şi simplu aiuristic.
Într-o formă sau alta, în toată lumea arta este controlată şi a fost transformată într-un simplu produs mai mult sau mai puţin estetic.
Vorbeam într-o noapte pe Mess cu un prieten şi era foarte impresionat de povestea celor din formaţia Tinariwen. Mi-a dat link şi m-am uitat şi eu la documentarul – foarte interesant – despre ei. Trupa formată din rândul poporului nomad African Tuareg, are o istorie fascinantă, din războinici concentraţi în armata lui Gaddafi, apoi întemniţaţi şi deveniţi într-un final muzicieni de succes mondial…
Şi aici, văd partea uşor amară a poveştii: cred că şi aceşti rebeli de excepţie prin fire şi definiţie, au ajuns să fie integraţi, comercializaţi şi corporatizaţi de lumea Occidentală…
Nu poţi compara para cu portocala, pruna cu pepenele, peştele cu porcul sau viaţa de dinainte cu viaţa de după. Cu siguranţă există nostalgii şi nostalgici. „Futu-i ceapa mă-si, nu credeam că democraţia o să fie aşa!” – am auzit nu o dată de la oameni diferiţi.
Acum 20 de ani probabil eram pe stadionul 23 august şi aşteptam apariţia marelui conducător. Azi nici măcar stadionul nu mai este şi nici urmă de manifestările grandioase de odinioară.
Strălucirea zilei Naţionale a României între 1948-1989 nu mai are nicio strălucire şi trecerea României din tabăra Axei în cea a Aliaţilor în cel de-al doilea război mondial la 23 august 1944 aparent s-a risipit în praful istoriei şi al timpului. Americanii au întârziat mai bine de 50 de ani şi ne-am ales cu o cumetrie de care n-am ştiut să profităm cu Mama Rusia. Ne place sau nu să admitem, schimbarea taberei în funcţie de interesele de moment, ne-au adus şi „beneficiul” unui partener privit tot timpul cu suspiciune, etichetă de care n-am scăpat şi nici nu vom scăpa. În fapt, 23 august nu este altceva decât ziua în care în 1944 printr-o lovitură de Stat militară, Antonescu a fost îndepărtat de la conducerea ţării şi România s-a predat necondiţionat Aliaţilor. Dacă istoricii încă n-au căzut de acord asupra evenimentelor de atunci – lovitură de Palat şi de Stat, Insurecţie, Revoluţie, etc – şi încă se folosesc diferite termene pentru definirea evenimentelor, consecinţele le-am suportat şi le mai suportăm.
Au rămas trei localităţi cu numele de 23 August, o localitate în judeţul Caraş-Severin, una în Constanţa şi una în Mureş.
23 august trezeşte încă nostalgia unor vremuri apuse. Asta fiindcă la înlăturarea sistemului comunist, n-am pus nici un alt sistem în locul acestuia şi – paradoxal sau cinic – sistemul capitalist la care ne-am pseudo-aliniat, tocmai dădea semnele decesului neanunţat, dar cu atât mai previzibil. Între două scaune şubrezite, ne-am trezit cu curul în aer. 🙂
Mulţi vorbesc despre avantajele „epocii de aur”: siguranţa locului de muncă, siguranţa cetăţeanului, concediile la îndemâna tuturor sau performanţele sportive aparent de ne-egalat de atunci. Uită de frică, de frig, de lipsa alimentelor, lipsa perspectivei, în mod bizar creierul selectează detaliile care ne convin şi izolează sau şterge lucrurile care ne incomodează sau nu (mai) cadrează cu opinia şi poziţia noastră curentă. Absurditatea nostalgiei se reflectă perfect în mult înjuratul salamul de soia devenit astăzi un produs „cool”.
Evident, atât sistemul capitalist, cât şi cel comunist a avut avantaje şi dezavantaje, spre neşansa noastră însă se pare că păstrăm şi perpetuăm din prostie sau comoditate exact aspectele care n-au legătură cu sistemul ci ţin de om şi caracterul acestuia: hoţia, cumetria, corupţia, lenea, nepăsarea, şmecheria…
Nu suntem conduşi de extratereştrii, politicienii nu vin dintr-o altă lume, Statul nu este un organism extern ci reflecţia societăţii, socetate din care facem şi noi parte. Şi sunt nevoit să mă repet: nu istoria se repetă ci noi repetăm greşelile.
Mai importantă – cred – a fost ziua de 23 august 1939, când la Moscova, în prezenţa lui Stalin, s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, teoretic – şi oficial – un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, practic un tratat de împărţire a lumii între două imperii expansioniste. Tot un cinism al istoriei a făcut ca tot într-o zi de 23 august – în 1942 – să înceapă bătălia de la Stalingrad…
23 august 2009, încă o zi într-o lume aparent ciudată, dar tot mai… amuzantă.
