Home › Posts tagged blogger › Page 16

blogger

casete cu Geoană: vicii, servicii, deservicii

Posted on by — 35 Comments ↓

unii regretă că au votat cu băsescu. este doar începutul. indiferent ce guvern se coace zilele acestea, vine un 2010 negru. am vorbit despre datele problemei, nu revin. alegerile: au fost sau nu fraude, parcă nici nu mai merită să discutăm. sunt tot mai mulţi – evit să spun „specialişti” şi să pomenesc sondaje – care afirmă că dacă s-ar relua alegerile azi, ar câştiga relaxat Geoană. nu ştiu.
mulţi admit că au votat emoţional, impulsiv sau „la plezneală” sau pur şi simplu în ideea – continui să afirm, falsă – împotriva „comunismului”. toate acestea denotă imaturitate, lipsă de responsabilitate.

despre „caseta cu Geoană” se tot vorbeşte de ceva vreme. în fapt, sunt cel puţin două. unul din ele a apărut astăzi pe internet, e de acum un an şi ceva şi filmarea – cu telefon mobil – ne prezintă o ofertă de „donaţie de campanie” în valoare de 5 mii de Euro contra unui loc eligibil pe listele partidului – probabil pentru Euro Parlamentare. din film nu avem reacţia lui Geoană, nu ştim cum s-a terminat „povestea”. ne “scandalizăm” pentru 5 mii de euro după o campanie care a costat milioane… se pare că punem botul cuminte la tot ce ni se serveşte.
celălalt film apărut – deocamdată – doar în discuţie, se pare că-l arată pe Geoană în timp ce beneficiază de un sex oral, o poveste a la Monica Lewinski, pomenită cu mult aplomb de patapievici, dar ne-confirmată – încă – „oficial”.

pe mine mă înspăimântă coloratura securistă din tot ce se întâmplă în ultima vreme.
mi-am amintit de şantajul cu bileţelul aplicat de băsescu contra-candidatului său de la aceea vreme, Năstase, din 2004, „bileţel” ce era o pagină din dosarul de supraveghere al Securităţii şi se referea la relaţiile homosexuale ale lui Năstase, filă de altfel publicată la aceea vreme şi de Vadim în revista România Mare. acum, în ultima săptămână de campanie, băsescu la OTV şi b1 a amintit de caseta cu Geoană – obscur, nu ştim despre care – dar n-au recurs la aruncarea în joc al materialelor deoarece s-a ivit şansa dărâmării lui Geoană prin vizita neinspirată la Vîntu. totuşi, tema casetei a tot fost fluturată şi iată, scoasă pe tapet. playback post-electoral.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CAd0tIXj2nE&feature=player_embedded]

mulţi au spus că nu l-au votat pe Geoană fiindcă este o marionetă uşor manevrabilă. mă întreb cât de marionetă este de fapt (şi) băsescu şi în mâna cui? a serviciilor evident, a unor oameni din servicii şi din spatele serviciilor. dacă mă supără ceva, este că suntem în continuare manipulaţi, suntem la mâna unor „fantome”.
mă îngrijorează că politicieni, oameni de afaceri, jurnalişti şi bloggeri sunt şantajaţi, ameninţaţi. nimeni nu este inocent.
toţi oamenii au un preţ şi au conştiinţă până la un punct, lingăi şi aplaudaci se găsesc tot timpul, cioturi umane lipsite de caracter de asemenea, însă mă intrigă faptul că unii sunt constrânşi – anihilaţi – cu metode securiste, alţii sunt victimele unor manipulări profesioniste.

este dificil – dacă nu imposibil – să stai departe, să nu vorbeşti despre ce se întâmplă în jurul tău. sau ce credem că se întâmplă, ce se întrezăreşte, ce bănuim, ce ni se sugerează.
„cine a tras în noi? 21-22!” – nu vom avea un răspuns cert niciodată. cred că sunt aceeaşi care au tras şi-n J.F.K. şi a fost acelaşi glonţ buclucaş de la Dallas. dar ca să rămân tot la Americani, citeam acum că doi americani din trei apreciază că Obama nu merita premiul Nobel pentru pace, cu toate acestea Obama a primit joi la Oslo premiul, la doar nouă zile după ce Casa Albă a decis intensificarea operaţiunilor militare în Afganistan, prin trimiterea a 30.000 de soldaţi suplimentari. tot joi, la Bonn la lucrările Congresul Statutar al Partidelor Populare Europene, cancelarul german Angela Merkel, premierul italian Silvio Berlusconi şi şefii guvernelor Olandei, Poloniei şi Luxemburgului l-au felicitat pe traian băsescu pentru obţinerea unui nou mandat. măcar – ieri – Berlusconi s-a ales cu un pumn în figură. poate nici băsescu nu o să scape. mai contează ce decizie o să ia Curtea Constituţională vis a vis de plângerea FSN-ului legat de frauda electorală? sau mai există vre-un dubiu legat de decizia Curţii? sau pe cine interesează că MAE al Rusiei, printr-un comunicat şi-a arătat nemulţumirea faţă de multe declaraţii din campania electorală a candidatului traian băsescu. cea mai ameninţătoare frază din declaraţie mi s-a părut: „Este foarte evident faptul că astfel de declaraţii absurde pot doar să vină în detrimentul dezvoltării relaţiilor noastre bilaterale”. parcă uităm momentele neplăcute din anii anteriori când în momentele friguroase ale iernii, gazul abia mai pâlpâia la aragaz… asta ca să nu reamintesc faptul că plătim cel mai mult pentru acest gaz şi să nu reiau povestea pieţei fabuloase şi partenerului comercial pe care l-am pierdut din prostie. asta, în contextul în care Ucraina vecină deja trage semnale către Europa legate de ameninţarea unei noi crize a gazelor. da, da, da, ştiu: Rusia e rea, comunismul este rău, PSD-ul este rău. am o întrebare şi legat de acest subiect: cine poate să-mi spună câte state mai au regim comunist la ora actuală pe glob? să zicem Cuba, China, Corea de Nord, Venezuela dacă regimul Hugo Chávez poate fi considerat comunist şi o mai fi şi prin Africa una sau două state cu regim dictatorial care şi-au asumat eticheta comunistă. România a fost stat comunist? regimul ceauşescu a fost un regim comunist?
se fac 20 de ani de la schimbarea de regim din decembrie ’89 şi mari schimbări nu sesizez. nici în societate, nici la nivelul individului, dar cele două lucruri cu greu pot fi separate. dacă eu îmi găsesc mie şi generaţiei mele o scuză: eram idealişti şi neinformaţi, cam din 1996 s-a răspândit la nivel global internetul, dacă pe o carte ne este jenă să punem mâna, măcar ăştia tineri nu pot să spună că nu se pricep la butonatul pe internet şi nu au de unde să se informeze.
nu vreau să discut, re-discut aspecte politice. însă îmi este pe zi ce trece tot mai evident că toate subiectele care ni se flutură sub nas şi încing spiritele sunt parte a unui război subtil al serviciilor secrete şi din interiorul acestora. împărţeala „turmei” în stânga – dreapta, buni – răi, noi – ei, este consacrata reţetă „dezbină şi stăpâneşte”. nimic nou.
se apropie momentul comemorării evenimentelor din decembrie ’89, mi-am amintit de cel mai uzat slogan al acelor momente: „fără violenţă”. cu toate acestea avem mii de morţi, protestatari, civili şi militari, nu prea am auzit de nicio victimă din vechile structuri de partid sau securişti. acel „fără violenţă” i-a protejat pe membrii de partid, i-a protejat de furia maselor pe securişti. a fost o manipulare? acum afirm că da.
despre „revoluţie” nici acum nu ştim cu exactitate cum s-a desfăşurat, cum s-a deturnat, cine a fost în spatele evenimentelor, ce servicii interne şi externe au fost implicate. este evident că a fost şi o conjunctură favorabilă şi inevitabilă la nivel internaţional şi ar fi un păcat să spunem că oamenii ieşiţi în stradă în acele zile nu au crezut în nevoia unei schimbări. însă trebuie să admitem că majoritatea manifestanţilor îşi doreau în primul rând înlăturarea lui ceauşescu. şi atunci, ca şi acum asocierea lui ceauşescu cu comunismul sau al lui iliescu cu comunismul este firească, la îndemână, dar nu neapărat şi justificată. comunismul este o utopie, o teorie care niciodată n-a fost implementată în practică cu succes şi în mod curent – de la Stalin la Castro – regimurile comuniste au fost toate dictaturi totalitariste. cred că aici avem şi una din cheile problemei – cel puţin la nivel ideologic: nu cred că avem de dat o bătălie cu o fantomă roşie tot mai palidă şi – în opinia mea – falsă, ci războiul real se dă pentru democraţie şi împotriva sistemelor totalitariste, regimurilor dictatoriale. dacă admitem că această abordare este corectă, desfăşurarea în timp al evenimentelor are o cu totul altă conotaţie.
şi partidul (PCR) şi securitatea au fost desfiinţate sub presiunea maselor în decembrie ’89. a fost nevoie de turbulenţele şi manipularea de la Târgu-Mureş ca securitatea să fie re-înfiinţată. mereu m-a sâcâit un gând legat de schimbarea de putere din ’89: pe de o parte aveam o nomenclatură tot mai bogată, dar sufocată, îngrădită, pe de altă parte o securitate puternică, influentă şi deţinătoare de informaţii şi conexiuni ce reprezentau în sine o enormă putere. unicul mare obstacol în calea dezvoltării, extinderii acestor două clase privilegiate era doar cuplul dictatorial extrem de capricios şi neîncrezător chiar şi cu cei din cercurile apropiate. practic, schimbarea de regim din ’89 a înlăturat această piedică şi a deschis calea liberă pentru cele două clase privilegiate să se desfăşoare în voie şi să prospere.
tranziţia de la regimul totalitar la „democraţia originală” a asigurat-o tot clasa nomenclaturistă comunistă prin ion iliescu. şi au făcut-o suficient de „curat” ca nimeni, niciodată să nu plătească „preţul”. preţul real – dezastrul economic şi social – îl plătim noi toţi. că numele figuranţilor împinşi în faţă este iliescu, geoană sau băsescu, nu are nicio relevanţă. în spatele lor se întrezăresc aceleaşi “feţe misterioase”…

serviciile s-au infiltrat în toate partidele post decembriste şi interesele lor trec peste graniţele partidelor, a aparentei lupte politice. (de exemplu această casetă cu Geoană, evident a fost “servită” din interiorul psd-ului, din anturajul lui Geoană.)

asistăm la un război aproape de tip mafiot între oamenii din servicii pentru supremaţia teritorială, zona de influenţă.
într-un moment critic, când priorităţile reale ar trebuii să fie guvernul, bugetul şi un program viabil de ieşire din comă şi eventual evitarea unui deces naţional tot mai iminent, noi discutăm despre un filmuleţ de 18 secunde care probabil vine să-l elimine definitiv pe Geoană şi să pună punct aşa zisului „proiect Johannis”, forţarea unor mutări din sânul partidelor pentru o reaşezare şi impunerea unui nou guvern sub umbrela preşedintelui băsescu, dar nimic mai mult. totuşi, determinarea cu care se continuă războiul împotriva acelui proiect, mă pune pe gânduri. poate chiar a fost o şansă şi poate chiar a pus în pericol clica securistă. poate.

eu am memorat secvenţa cu Emil Constantinescu când a spus că l-au bătut serviciile. caseta s-a înţepenit în player şi merge pe repeat. ne-au bătut pe noi toţi.

P.S. şi un film cu băsescu.

twilight

Posted on by — No Comments ↓

„Twilight” este o poveste pentru fetiţe. Din toate punctele de vedere.
Este debutul autoarei Stephenie Meyer, o carte refuzată de 14 edituri până când în cele din urmă a fost publicată în 2005 şi a devenit un ultra-mega best seller, s-a vândut în peste 17 milioane de exemplare şi a fost cea mai de succes carte a anului 2008.
N-am citit cartea – şi nici nu cred că am să o citesc – dar merg pe mâna lui Stephen King care afirma că Meyer nu poate fi numită scriitoare şi succesul se datorează apetitului pentru poveşti fantastice al publicului.
„Twilight” are două filoane: pe de o parte este o incursiune în lumea labilă al emoţiilor adolescenţilor, pe de altă parte este o poveste modernă cu vampiri. Cam trasă de păr şi superficială, adaug eu.
Este un „Romeo şi Julieta” al zilelor noastre în care Julieta este o „ciudată” (emo kid) şi Romeo un vampir „bun”. Astfel intriga este clasică şi subţire, chimia tensionată a sexualităţii adolescentine nu este explorată suficient, povestea cu vampirii pleacă de la o idee bună, dar tot aşa, aruncată şi lăsată-n aer. Că tot am pomenit de King, el pe lângă faptul că este un scriitor fascinant, cu multă spumă şi stil, îşi abordează şi explorează temele cu seriozitate şi-n profunzime, de la caz la caz se documentează „la sânge”. În cazul Meyer am senzaţia unui puzzle, bucăţi luate din locuri diferite şi îmbinate atât cât povestea să stea în picioare.

Povestea este structurată în patru volume: Twilight (Amurgul), New Moon (Lună Nouă), Eclipse (Eclipsa) şi Breaking Dawn (Zorii). Fiecare din acestea având surse de inspiraţie diferite.
N-am să intru în detaliile poveştii, poate mai sunt persoane ca mine care până ieri n-au văzut nici măcar filmul şi nu vreau să stric intriga şi aşa subţire. Practic avem o singură dilemă: Bella, personajul central se va transforma-n vampir sau nu? Răspunsul – Google it! – este la îndemână.
În prima parte facem cunoştinţă cu povestea şi personajele: Bella, Edward (vampirul) şi Jacob. În a doua parte, New Moon, se mai adaugă o intrigă: Jacob, indianul este vârcolac iar Bella trebuie să aleagă între cei doi „ciudaţi”. În „Eclipse” se dă bătălia „finală” între vampirii care vor să o ucidă pe Bella şi forţele unite ale rivalilor Edward şi Jacob. În „Breaking Dawn” asistăm la încă o bătălie dintre vampiri şi – dacă n-am căutat deja pe Google – aflăm răspunsul la întrebarea de bază şi asistăm la desăvârşirea poveştii de dragoste.
Autoarea s-a apucat şi de scrierea unei noi cărţi, Midnight Sun  care prezintă povestea din perspectiva lui Edward, dar după ce primele 12 capitole ale manuscrisului au ajuns ilegal pe internet, autoarea le-a publicat pe propriul ei site şi pe moment proiectul pare abandonat. Mai e timp, şi dacă mă întrebaţi pe mine, vom asista şi la varianta poveştii din perspectiva primarului, poştaşului şi ospătăriţei din micul orăşel Forks. Cash in!

Nevoia pentru poveşti a devenit evidentă şi cu Harry Potter – o incursiune mult mai colorată, profundă şi reuşită – sau cu poveştile mai realistice, pentru un public mai adult ale lui Dan Brown. Undeva la mijloc existau adolescenţii, un public foarte larg şi adesea (auto)marginalizat, aşa că Meyer a satisfăcut cu succes şi acest segment impresionant de consumatori.
Însă nu pot să nu fiu răutăcios (realist): dincolo de bani nu este decât cultură McChicken (Shit). Marketing, ambalaj, efecte speciale şi conţinut zero. Mă înspăimântă superficialitatea încurajată la extremă şi generalizată. Mi-am amintit de băsescu care spunea cu nonşalanţă de ce să mai înveţe copii dacă având un computer şi internet la dispoziţie, în câteva secunde afli orice răspuns? Şi abordarea pare să fie globală, nu doar o prostie, un porumbel scăpat pe gură de un şef de stat care nu cu mult timp în urmă admitea că a fost un elev mediocru.

Evident, cartea de succes a fost rapid ecranizată. După scenariul adaptat pentru film al aceleaşi doamne Meyer, regizoarea Catherine Hardwicke a realizat prima parte a filmului, Twilight. Un succes de casă răsunător (382 milioane de Dolari încasări la cinematografele din lume şi 157 milioane de Dolari din vânzările de DVD doar în America). Filmul este o super producţie de Hollywood, totul este super, de la filmări, montaj, machiaj, efecte speciale, actori bine aleşi, sunet şi muzică. Este atât de super încât nu surprinde cu nimic, chiar dacă are câteva cadre de excepţie.
Datorită relaţiei tensionate dintre Hardwicke şi casa de producţie, a doua parte, New Moon a fost încredinţat regizorului Chris Weitz şi rezultatul este mult mai subţire, nu şi financiar…
Ambele filme sunt – din punctul meu de vedere – mult prea lungi, depăşesc durata de 2 ore. Nu aş sta într-un multiplex înşurubat în scaun atât, pentru nimic în lume! Dar – şi sunt convins de asta – altfel pune problema un puşti de 16 ani care după suferinţe-n tăcere şi o transpiraţie intensă, invită fata iubită la film.
În prima parte sunt câteva cadre (şi peisaje) spectaculoase, mi-a plăcut secvenţa când Edward cântă la pian, un joc spectaculos cu lumini şi umbre, de impact şi de atmosferă. Şi m-au amuzat secvenţele cu fugăritul prin copaci – simbolism elementar, în fine! – care inevitabil m-au dus cu gândul la filmele Kung Fu produse-n China. Cu siguranţă încercam altceva…
A doua parte este lipsită de spectaculozitate, este mult mai linear filmul şi evident, mai plicticos. Efectele speciale sunt ok, dar asta nu mai surprinde pe nimeni.

Muzica. Soundtrack-ul primei părţi a debutat pe prima poziţie a Billboard 200 şi doar în prima săptămână s-a vândut în 165.000 de exemplare. Punctul forte fiind Muse cu „Supermassive Black Hole”, dar de atracţie pentru publicul tânăr – avizat – sunt Paramore sau Linkin Park şi probabil mai puţin… Perry Farrell (Jane’s Addiction). Din film, evident mie mi-a plăcut… Debussy. Da, eu sunt mai ciudat decât puştii emo… ha ha ha! 😛
Din sountrack-ul celei de a doua părţi mi-a plăcut mult Thom Yorke (Radiohead) cu „Hearing Damage” – dacă nu aţi „prins”, vă recomand albumul său solo „The Eraser”, un electro minimalist şi experimental, lansat şi într-o variantă remixată mai zgomotoasă – şi avem tot aşa un şir de artişti mai mult sau mai puţin la modă ca: The Killers, Death Cab For Cutie, Muse, Editors, etc.
Până la urmă muzica este poate cea mai bună din toată povestea… ha ha ha! 😛 M-aţi întrebat despre “Twilight”, v-am povestit “Twilight”. 🙂 Pentru cei din Bucureşti, dacă tot aveţi vre-un gând de film în seara aceasta, mai bine vă recomand MARTYRS la The Light de la ora 20. Îl citez pe Alin: “Martyrs este viitorul horrorului pe lîngă care Saw, Hostel-urile şi toate torture porn-urile sunt desene animate Disney!” 😀 Sună promiţător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NXwyE0IrA2M]

Doişpe a doişpe-a

Posted on by — 17 Comments ↓

Mă trezesc cu un ciot dintr-un vis pe colţul buzei. În obscuritatea somnoroasă plutesc secvenţe răsfirate dintr-un viitor intuit, dar incert, dimineaţa mă priveşte zgribulită de dincolo de perdea şi o nouă zi goneşte afară în vântul neprietenos alături de primii fulgi de zăpadă. Am îmbătrânit: urăsc iarna. ’neaţa.

Traseu prestabilit: baie, traversarea sufrageriei, slalom scurt prin hol şi finish-ul în bucătărie. Gesturi mecanice: ibric, apă. Puţin zahăr, aragazul, caut bricheta, găsesc chibrituri. Fulgii parcă mă urmăresc, se izbesc de geamul impasibil, e frig, aprind şi cuptorul de la aragaz şi strict din spirit de economie, cu acelaşi chibrit îmi aprind şi prima ţigară. Pregătesc cutia cu cafea şi aştept cu nerăbdare să clocotească apa. Cum e să aştepţi cu răbdare?

Cât costă fericirea? În secunda asta m-ar face fericit un borcan cu piure de castane. Mecanica simplă şi magia discretă a existenţei. 🙂 Gata cafeaua, mai fumez o ţigară apoi direcţia sufragerie, computer, conectare, internet. Aproape patetic.

Este mai bine să umpli golul cu vise, decât să  îl laşi gol. Nu mai e nici o frontieră iar colţul proaspăt tencuit îşi pierde palida culoare, se unge-n mir, pipernicit de şoaptele fără culoare. O fotografie frumoasa.
Stau ascuns. Sunt invisible pe mess. Ne-am luat cu voturile, cu frauda, ne-am rupt în două, fiecare după cum vede… binele comun şi propriul bine. Şi când zgomotul lumii zgârie timpanele de sticlă, ne rămân doar urmele. Până şi sărbătorile de iarnă au fost uitate. Iluzii prăfuite de vreme… Nu e sfârşitul lumii, nici măcar al României. Dap, e sâmbătă.

Discul de week-end: Skunk Anansie „Smashes And Trashes” (2009)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pRH807Zg8MQ&feature=fvw]

Skunk Anasie au explodat în conştiinţa iubitorilor de muzică (Rock) la mijlocul anilor ’90 şi au cucerit publicul în primul rând prin forţa, atitudinea, incisivitatea solistei Skin (Deborah Anne Dyer). Din cele trei albume lansate până la destrămarea formaţiei din 2001 („Paranoid and Sunburnt” 1995, „Stoosh” 1996 şi „Post Orgasmic Chill” 1999) au vândut milioane de copii şi au dominat clasamentele, astfel în 2004 au fost nominalizaţi ca una din cele mai de succes formaţii britanice din perioada 1953-2003 în Guinness Book of British Hit Singles & Albums.
De la piese în forţă la balade, Skunk Anansie reprezintă un Rock militarist, protestatar, o combinaţie fericită şi reuşită de muzică acceptabilă pentru un public larg, dar fără a face compromisuri deranjante.

Vestea că anul acesta trupa se reuneşte şi lucrează la piese noi m-a bucurat. Rezultatul – sper intermediar – este acest „Smashes And Trashes”, un disc ce conţine 15 piese, 12 succese anterioare şi 3 piese noi.
Avem clasicele „Hedonism”, „Charity”, „All I Want”. „Twisted”, „Weak”, „Brazen”, „Charlie Big Poatato”, „I Can Dream” „Lately”, „You’ll Follow Me Down” şi „Selling Jesus” (nu în această ordine).
Cele trei piese noi, „Because of You”, „Squander” şi „Tear the Place Up” nu aduc nimic nou la stilul deja consacrat al formaţiei, dar reconfirmă energia şi calitatea pieselor ieşite din atelierul de creaţie al britanicilor.
„Tear the Place Up” este foarte energică şi zgomotoasă, „Because of You” este o baladă în forţă cu caracteristicele accente paranoice iar „Squander” este o piesă lirică, aşezată.
Sper să vină albumul nou, acest material vine doar să ne deschidă apetitul.

Filmul de week-end: The Terminal (2004)

Nu sunt expert în filme, nu pretind şi n-am să pretind asta niciodată. Am avut o perioadă-n viaţă când „haleam” filmele pe bandă rulantă, îmi amintesc  cu plăcere de nopţile cu video organizate de Alin înainte de ’89, din când în când mă mai ia un val de lene, nostalgie sau ştiu eu ce alt impuls şi mă uit la câteva filme noi sau vechi, dar – revin – nu-s critic cineast, abia de memorez 5-6 nume de actori sau regizori, nu sunt la curent cu tendinţele din lumea filmului. E drept, vizualul m-a atras de mic copil, prima oară prin desen, apoi întâmplător am urmat un curs de film la Palatul Pionierilor, apoi un curs foto şi am ajuns să lucrez o vreme într-o televiziune, de câţiva ani fac editare foto/video, nu-s total paralel cu fenomenul, doar că nu-s atât de implicat cum sunt cu muzica. Mai fac o paranteză-n paranteză, anul acesta mi-au răsărit din senin nişte idei de scenarii de film, mă tentează ideile, habar n-am cum se scrie un scenariu, dar nu exclud posibilitatea să mă aventurez şi-n aceste proiecte în 2010.

„The Terminal” este un film „uşurel”, un amestec romantic de dramă şi tragedie cu o reţetă de succes impecabilă: regizor Steven Spielberg, protagonişti Tom Hanks şi Catherine Zeta-Jones.
Nu o fi o capodoperă cinematografică (încă o paranteză, săptămâna aceasta m-am mai relaxat cu câteva filme de geniu al lui Michelangelo Antonioni), nici n-a obţinut nicio distincţie semnificativă (din ce ştiu eu) şi habar n-am ce încasări a produs (sau nu), dar este un film excelent pentru relaxare, pentru deconectarea de la tumultoasa nebunie care ne înconjoară.
Naraţiunea filmului este simplă: Viktor Navorski, un cetăţean din statul fictiv Krakozhia, ajunge în aeroportul internaţional J.F.K. din New York însă în timpul zborului are loc o lovitură de stat acasă şi Viktor rămâne blocat în terminalul aeroportului pentru următoarele nouă luni, rămas fără stat şi cetăţenie, nu poate nici să se întoarcă, dar nici să intre în Ţara Făgăduinţei. Situaţia, precara cunoştinţă a limbii engleze naşte tot felul de situaţii comice sau tragice.
Un film asemănător a mai fost făcut în 1994 de regizorul francez Philippe Lioret: Tombés du ciel (Lost in Tranzit), însă pe acesta nu l-am văzut.

Viaţa bate filmul? La ora actuală este un cetăţean chinez, Feng Zhenghu, într-o situaţie oarecum asemănătoare în terminalul aeroportului din Narita, Japonia deoarece autorităţile din China îl consideră un agitator şi nu vor să-l mai primească pe teritoriul Chinei.
Puteţi urmării evoluţia situaţiei lui pe Twitter.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W2vvOPsiVdU]

Ză vor iz ovăr

Posted on by — 20 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hb2YSAVHmIE]

P.S.

m-am săturat să dispună alţii de viaţa mea.
m-am săturat de viaţa mea aşa cum este ea acum.
m-am săturat de blog.
nu am nicio obligaţie faţă de nimeni.

Punct şi de unde o fi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=e71ia1AFGVk]

How to lose friends and alienate people

Am o vârstă – nu neapărat respectabilă – la care îmi permit să trag – din când în când – concluzii. Am o experienţă de viaţă pe care – şi nu o spun cu îngâmfare – mulţi nu o să o aibă nici la 80 de ani, care îmi permite să văd lucrurile în perspectivă şi uneori dintr-o altă perspectivă. Da, am greşit de multe ori, mai greşesc şi am să mai greşesc. Fără greşeli cred că de cele mai multe ori am rătăcii calea corectă. Sună ciudat, dar îmi asum şi această anomalie. Am un sistem alandala, o „varză” a la Brushvox pe care mi-am clădit-o în timp şi care predominant a funcţionat şi s-a confirmat în cazul meu. Nu cred nici că este un sistem bun, nici perfect, dar este al meu. Nu cred că e cazul să-l explic acum sau poate că e, da’ n-am eu chef.
Despre ce este totuşi vorba, ce dracu vorbesc eu aici?!
Uneori habar n-am… Viaţa este ca un puzzle, adunăm cioburi şi tăieturile sunt amintiri, semne de memorat pe o hartă uneori obscură, acoperită cu ceaţă. Am o filozofie superficială şi selectivă, adunată din fragmente care m-au fascinat în diferite momente, puţină aromă orientală, un strop de misticism, o harababură care cu greu ar putea fi numit un sistem, dar care – cum spuneam – funcţionează. Ai nevoie de repere să nu te învârţi în cerculeţe invizibile, să nu repeţi greşelile sau dacă le faci şi le repeţi, măcar să fi conştient de ele.
Tarotul de exemplu m-a învăţat să înţeleg în primul rând trecutul şi să anticipez viitorul. Nu folosesc cărţile prea des, însă mecanismul odată înţeles, funcţionează şi fără. Şi asta datorită reperelor. Reperele pot fi decizii, fapte, întâmplări. Uneori dacă o iei pe o stradă la dreapta sau la stânga este suficient să-ţi schimbe „destinul”. Dacă eşti puţin atent – nu ignorant – toate datele acestea acumulate, contorizate îţi pot da răspunsul la un şir lung de „de ce”-uri. Cred că în momentul în care începi să te înţelegi, începi să-i înţelegi şi pe ceilalţi mult mai uşor. Poţi să vezi dincolo de suprafaţă, de ce pare cel mai la îndemână evident, dar nu este şi tot timpul „realitatea”. Bine, realitatea, adevărul sunt relative, sunt deformate de percepţie, dar asta-i deja o altă poveste!
Nu le ştiu pe toate, nu sunt nici cine ştie ce deştept, poate doar ceva mai atent, mai sensibil la semne, repere. Asta nu mă face infailibil. De păcălit, toţi ne păcălim sau suntem păcăliţi.

Nu sunt nici în război cu nimeni, nu vreau nici să-mi impun părerile, departe de mine gândul să dau lecţii sau să arăt calea… („Fiecare să facă ce vrea, pe mine să mă lăsaţi în pace…”)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2z9re34GrV0]

Şi cam asta este concluzia pe care am tras-o: nu mă mai implic în nimic dincolo de mine. Nu are nici un sens nici să mă cert cu cineva, nici să discutăm în consens. Nici una, nici alta nu duc nicăieri. Ei bine, discuţiile cu prietenii sunt faine, nu aş putea renunţa la ele, mereu vine cineva cu o perspectivă nouă care deschide noi orizonturi sau uneori o vorbă bună la momentul potrivit te trece puntea mai ceva ca un pact conjunctural cu dracu. 🙂 Blogul acesta în definitiv m-a reconectat şi cu prieteni vechi, mi-a adus şi câţiva prieteni virtuali fără de care acum mi-ar fi greu să-mi mai imaginez zilele…

Dar ce se întâmplă cu guvernul, cine este preşedinte şi cine cu cine se ceartă şi se împacă,  nu o să mai facă parte din blog. Fiecare să-şi folosească capul şi să se dea cu capul după bunul plac. Părerea mea oricum nu valorează nici cât o ceapă degerată. Şi nu, nu m-a ciuruit nimeni, n-am pierdut nicio bătălie. Doar… dar nu zic. Spune mai bine Sir Bob Geldof. 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=it45ankt0Ds]

Fraudarea – anularea – reluarea alegerilor şi un scurt curs de economie

Posted on by — 21 Comments ↓

Dacă duminică noaptea în loc să savurăm un vin fiert, un măr copt, o acadea, o bomboană, o atenţie, căutam buimaci pe internet răspunsul la cine-i preşedinte,  şi dacă teoretic în final lucrurile au rămas cum am stabilit, acum ne-am procopsit cu o nouă dilemă: PSD astăzi depune o contestaţie prin care cere anularea şi reluarea alegerilor.

Vorbind ieri cu un prieten am avut o revelaţie cinică: 1. din 1946 toate alegerile din România au fost manipulate şi fraudate, 2. mereu în spatele manipulării şi fraudării au stat serviciile secrete.
Mai vreţi ceva? Ţaca-paca!

Dar să revenim la turul (tunul) doi al alegerilor prezidenţiale.
Sigur că au fost fraudate. Au fraudat şi unii şi alţii. Însă cei din PSD din postura de partid de opoziţie şi oarecum relaxaţi de certitudinea (inexplicabilă) că alegerile sunt ca şi câştigate au furat mai puţin şi s-au relaxat prea devreme. PDL-ul a fraudat având la îndemână toate butoanele aparatului de stat, dar şi bugetul şi toate resursele financiare şi pârghiile administrative  şi cu determinarea să-l menţină pe băse cu orice preţ în fruntea Statului.
Acum eu am o problemă. Am căutat ore în şir pe internet, dar n-am găsit nici un caz în care un partid de opoziţie să fraudeze alegerile. Nici logică n-are, nici practic nu prea este posibil.
Acum PSD-ul este prins în cuşca legislativă pe care şi-a construit-o singur în anii ’90 fix ca să-şi acopere fraudele şi să facă imposibilă contestarea alegerilor.
Ca o glumă cinică aş spune că există o cale să dovedească frauda: prin auto-denunţ. Dar e doar o glumă răutăcioasă, în practică nu ţine. Legea prevede şi o precizare: anularea alegerilor este posibilă doar dacă cei care fac sesizarea nu au fost implicaţi în fraudare. So!
Însă revin la ce spuneam înainte, conform legislaţiei nu este suficient să dovedeşti fraudarea – fie ea şi masivă – conform legislaţiei trebuie să dovedeşti că ele au fost fraudate într-un anume sens, au schimbat rezultatul final al votului.
Practic este imposibil. Chiar dacă PSD reuşeşte să aducă dovezile unor fraude cum ar fi votul multiplu, votul în ţară a unor cetăţeni dovediţi a fi plecaţi din ţară sau votul persoanelor decedate, este imposibil de dovedit în favoarea cui au votat aceştia fiindcă votul este secret.
Pe de altă parte, toate acestea sunt infracţiuni penale şi se pedepsesc individual, dar nu conduc implicit la anularea scrutinului.
Şi revin la cinismul de la început şi spun că PSD culege roadele „democraţiei originale” plantate şi cultivate cu sârg de iliescu şi compania.
Celălalt aspect iese din sfera legislativă: CC-ul niciodată n-a luat o hotărâre importantă în defavoarea puterii. Asta spune mult despre trâmbiţata, dar ne-efectuata reformă instituţională, despre cât de independente sunt puterile în Stat.

băsescu rămâne indubitabil preşedinte şi nu doar al celor 5 milioane de prostiţi şi pupincurişti care l-au votat, ci al tuturor românilor.
Aici apar şi primele probleme: scorul strâns, ideea implementată că băse a ieşit preşedintele diasporei, dar practic a pierdut alegerile în ţară, fac noul mandat cel puţin şubred. Dacă România era o ţară normală în condiţii social-economic normale, nu era nicio problemă. Dar când ai doar 5 milioane de voturi din circa 12-13 milioane de cetăţeni cu drept de vot şi la o populaţie de 22 de milioane şi câştigi cu un avans de circa 70.000 de voturi, greu poţi să ceri “poporului” să mai strângă cureaua… dacă mai există şi suspiciunea unei fraude masive, treaba devine nasoală. dacă la asta adăugăm şi ideea că preşedintele a câştigat cu votul celor aflaţi în afara ţării… cine să strângă cureaua?

Însă economic şi social avem mari-mari probleme.
Din trimestrul IV al anului 2008, economia a intrat în picaj şi de la creştere economică de +8% finele anului 2009 ne arată o scădere la -8%. Ar trebuii să vorbim şi despre acel +8% mincinos. Creşterea a provenit pe de o parte din banii veniţi de la „căpşunari” (unii susţin că circa 2%), pe de altă parte din credite. Creditele sunt bani virtuali, ne-produşi, inexistenţi, bani care – teoretic – urmează să fie produşi – acoperiţi – prin muncă şi produse din viitor. Aici noi avem o mare-mare problemă: n-am produs şi nu prea producem nimic. De aici au apărut şi problemele populaţiei la restituirea creditelor, prima oară la nivelul mic, al electro-casnicelor, apoi încet-încet urcând la creditele de nevoi personale, la leasing-urile la maşini, creditele pentru case.
Ce s-a întâmplat în 2009? Nu ştiu dacă aţi sesizat, dacă vă amintiţi, dar la primele discuţii cu FMI-ul aceştia au pus condiţia ca împrumutul să fie investit în economie şi infrastructură, în dezvoltare ci să nu fie folosit la acoperirea deficitului bugetar. Nu ştiu ce a promis la aceea vreme guvernul boc (ei! la suprafaţă ştim, dar nu ştim dedesubturile), însă până la urmă, într-o primă fază şi FMI-ul a spus ok şi s-a semnat acordul, au început să curgă banii. Problema este că guvernul nu şi-a respectat nici promisiunile cunoscute, nici cele din spatele uşilor închise şi toţi banii s-au risipit pe de o parte în salariile bugetarilor, în plata asigurărilor sociale şi al pensiilor, pe de altă parte în neant. La capitolul „neant” avem două aspecte distinse: pe de o parte foarte mulţi bani s-au scurs spre clientela politică prin contracte păguboase, pe de altă parte există suspiciunea că mare parte din împrumut s-a întors de unde a venit, adică-n Vest, prin intermediul băncilor şi corporaţiilor rămase decapitalizate. Acest fapt a fost oarecum confirmat la un moment dat de câteva declaraţii a lui Isărescu, dar şi premierul boc a pomenit despre fenomen.
Proasta gestiune a banilor – proastă pentru noi – s-a datorat în primul rând anului electoral. Cum spuneam şi ieri şi altă dată, a fost o campanie excesiv de costisitoare, cea mai scumpă de până acum în condiţiile unui an de criză. Este absurd şi economic inexplicabil.
Datorită nevoii imperative de a controla Internele şi Administraţia, PD-L a provocat cu bună ştiinţă acum două luni criza guvernamentală – ce de altfel a venit la ţanc şi PSD-ului, de ce să nu spunem şi acest lucru? – însă reversul inevitabil a fost îngheţarea (suspendarea) acordului cu FMI şi amânarea (sau pierderea) ultimei tranşe din împrumut. Astfel Statul s-a împrumutat de la băncile particulare cu dobândă mult mai mare pentru acoperirea cheltuielilor bugetare pentru luna decembrie. Nu deschid din nou subiectul că în condiţiile în care nu sunt bani nici de pensii şi salariile bugetarilor, udrea a continuat nestingherită semnarea contractelor extrem de păguboase pentru stat şi cam asta a făcut şi berceanu, fluture şi videanu, mai rău, blaga care nu este doar demis şi interimar, dar şi suspendat, a continuat să-şi vadă liniştit de „treabă” la minister.
Dar să revenim la aspectele strict economice! Dacă totuşi obţinem în 2010 şi ultima tranşă de 3 miliarde de la FMI, banii ajung cel mult pentru încă două luni. Să zicem trec lunile ianuarie-februarie. Staul se mai poate împrumuta câteva luni din zona băncilor private din România, apoi fiind atins limita maximă admisă, şi mai scump de la băncile din Vest, însă aceste împrumuturi au cel puţin două aspecte păguboase. Pe de o parte dobânda este foarte mare, pe de altă parte astfel Statul face concurenţă neloială firmelor din zona privată şi practic le lasă pe acestea fără finanţare. De aici rezultă două consecinţe directe: 1. o serie de firme vor falimenta şi astfel scad contribuţiile la bugetul de Stat, 2. creşte numărul de şomeri care împovărează acelaşi buget de Stat.
Şi să terminăm cu subiectul împrumutului de la FMI, din 2010 Statul trebuie să înceapă rambursarea acestui împrumut, ce conform calculelor economiştilor, reprezintă undeva între 2 şi 3 % din PIB, Produs Intern Brut sublim, dar inexistent. Din ce ţin eu minte, prin 1996-1997 CDR-ul a avut mari-probleme cu rambursarea unor credite ce reprezentau la aceea vreme doar 1% din PIB şi atunci situaţia economică era ceva mai bună. Cum spuneam, urmează căderea RON-ului, inflaţie şi şomaj estimat la 10%, dar care ştim cu toţii, în termeni reali înseamnă mult mai mult.

Ştiu, pentru unii provoacă dureri de cap astfel de discursuri economice, nu înţeleg o iotă din ce am spus, dar asta este o abordare necesară şi extrem de simplistă, pot spune elementară a situaţiei reale în care ne aflăm. Nici eu nu sunt economist, nici măcar semidoct nu pot pretinde că aş fi, faptul că în anii ’90 citeam cu stricteţe ziarul Capital şi de ani de zile citesc cu interes presa economică, nu mă face cunoscător al acestei zone şi al acestui fenomen.

Ce vreau să spun este că mă îndoiesc că politicul o să soluţioneze problemele economice şi implicit sociale. Indiferent de ce super-guvern cu ce mega susţinere politică ar veni la conducerea ţării, are o sarcină chiar şi teoretic imposibilă.

Mi-e cumva milă de Geoană şi Antonescu. Geoană ieri se agăţa cu disperare de alianţa deja constituită cu PNL, UDMP şi minorităţile ca fiind singura viabilă.
Situaţia ambilor lideri şi ambelor partide este destul de asemănătoare. Există presiuni din vârful partidului care doresc o alianţă cu PD-L-ul şi există presiuni din teritoriu unde mulţi primari suferă din lipsa alocărilor de fonduri de la centru şi cer intrarea la guvernare. Nu trebuie uitat nici faptul că-n partide sunt şi mulţi oameni de afaceri sau cu interese economice, campania a costat mulţi bani, toţi vor să-şi recupereze într-un fel sau altul investiţiile şi asta este posibil doar fiind la… ciolan. Astfel – politic – orice este posibil.

Poziţia fermă a lui Geoană şi Antonescu a fost rapid etichetată ca fiind “rigidă”. Eu cred că este verticală şi aproape unică în peisajul politic românesc. Dacă stăm şi gândim la rece, voturile pentru Geoană au reprezentat în mod clar o poziţie clară împotriva lui băsescu. Eventuala intrare la guvernare al oricărui partid alături de PD-L este cea mai mare greşeală posibilă.

Eu – dar evident nu depinde de mine, nici măcar nu mă ascultă nimeni – zic că acum ar trebuii sprijinit un guvern minoritar PD-L, ăsta Negoiţă care aşteaptă la rând sau care o fi. Să guverneze PD-L-ul şi băse singuri şi să-şi asume însfârşit responsabilitatea. Să arate poporului de ce sunt în stare.

Am tot auzit şi că suntem în Europa, cum s-au exprimat unii: suntem înăuntru. Nu, nu suntem, n-am fost şi – dacă mă întrebaţi pe mine – nici nu o să fim. Am uitat că majoritate vocilor din UE nu au fost de acord cu aderarea României şi au susţinut şi înainte de aderare, dar şi după, că nu suntem pregătiţi. Aderarea noastră s-a datorat în primul – şi ultimul – rând conjuncturii geo-politice, suntem un tampon la graniţa cu Rusia. Atât. Nu suntem nici măcar ruda săracă. Nu suntem în Europa nici ca grad de civilizaţie, nici cultural, nici social, nici economic şi nici politic. Nu suntem nicicum. Pe lângă rolul nostru de tampon suntem doar un fel de groapă de gunoi unde Vestul a aruncat tot ce nu folosea şi suntem o piaţă de desfacere pentru produsele lor. Şi cam atât. Probabil nu vom fi lăsaţi să murim de foame, dar nici nu vom fi ajutaţi să scoatem capul la suprafaţă. Iar noi – încă o dată – nu cred că suntem dispuşi nici să punem osul (şi capul) la treabă, nici să ne murdărim mâinile.

Am susţinut proiectul Antonescu-Geoană fiindcă a fost singurul proiect prezentat înainte şi în timpul campaniei. Nu sunt deloc convins că ar fi funcţionat şi că avea soluţiile de ieşire din actualul impas. Dar cum am spus, a fost singurul proiect prezentat. băsescu a vorbit despre moguli, comunişti, numai bazaconii fără nicio noimă şi fără nicio legătură cu realitatea. bine că măcar după agitaţia din noaptea de duminică, acum se dă “zen”! 😛 😛 😛

Văd că euforia victoriei împotriva comunismului n-a trecut nici acum. Dacă înainte mă mai gândeam că electoratul a fost manipulat, mituit, prostit, pe zi ce trece realizez că din păcate într-adevăr avem de a face cu o masă de proşti. Cel mai trist este că foarte mulţi tineri marşează în continuare pe ideea anti-comunismului. Puşti în tricouri Che Guevara (i-au văzut profilu’ pă Hi5 şi cică e revoluţionar)  care luptă împotriva comunismului. Cool. Dacă încerci să porţi o discuţie despre comunism cu ei, epuizezi subiectul în circa 60 de secunde, unicul lor „argument” este că „PSD-ul este rău”  şi tot ce afli de la ei îţi este folositor ca datele despre intensitatea vântului şi direcţia sa când eşti rătăcit fără busolă la Polul Nord. Dacă în 1989 eram suficent de tânăr (şi prost) să ies în stradă şi să-mi risc pielea, promit solemn că dacă o fi să mai prind în viaţă vre-o bubuială, fug repede la chioşcul de la colţi (că-i deschis de Paşti, Crăciun, Revelion şi… revoluţie) , îmi cumpăr 5-6 bacsuri de bere şi 2 cartuşe de ţigări şi mă instalez comod la televizor. Să mai fie ciuruiţi şi alţii! 😛 😛 😛 Mai promit că pe cei care o să moară n-am să-i mai numesc proşti, ci eroi. (Sunt curios câţi din ăştia cu gura mare au şi coaie să iasă-n stradă când şuieră gloanţele pe lângă ureche – şi viaţa nu-i ca Counter Strike-ul, da’ asta-i o altă poveste! 😛 )

O soluţie totuşi există. E tot de la băsescu. Pardon, singura de la băsescu. Nu de legalizarea drogurilor uşoare este nevoie ci direct de prescrierea lor obligatorie la toată populaţia de la noi născuţi până la pensionarii octogenari. Poate aşa ieşim şi din căcatul acesta sau măcar o să trăim cu iluzia că putem ieşii. Că tot suntem la vânătoare de fantome.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6EefPcht54c]

Peisaj post-electoral: bananiera de morcovi

Posted on by — 19 Comments ↓

Mă gândeam să scriu despre cum mă scobesc în nas, apoi cum fac biluţe şi pe unde le lipesc. Pe bune! Ar fi un fel de tras linia şi de luat de la capăt. M-am săturat de starea de fapt. O stare cam… stătută. Nu s-a schimbat mai nimic după schimbarea de regim din ’89, tranziţia interminabilă nici măcar în reluare nu rulează şi ne-am împotmolit în propriile noastre minciuni. Suntem creştini dinaintea lui Isus, suntem harnici, primitori şi buni. Eu nu sunt bun. Şi m-am plictisit să mint şi să mă mint, să-mi induc ideea că aş fi bun şi să joc rolul că sunt bun şi poate de la un punct în colo să şi cred că sunt bun. E o nebunie, ştiu. Dar e viaţa mea, e viaţa ta, viaţa noastră, ne-am obişnuit cu demenţa asta şi am acceptat-o, am confirmat-o ca normalitate.

„Un fleac! M-au ciuruit!” – spunea prin vocea lu’ Sergiu Nicolaescu, comisarul Moldovan în film. băsescu – n-am să-i mai scriu numele cu literă mare nici lui, nici multor altor politicieni – a întors-o şi cu zâmbetu’ alungit pe faţa strâmbă s-a uitat la juma’ de popor şi aşa s-a născut: „Un fleac! I-am ciuruit!”. Până ieri dimineaţă n-am crezut că şi visele pot fi ciuruite. M-am înşelat încă o dată. Dar la noi mereu se găseşte un precedent care să se transforme în regulă şi devine obişnuinţă.
Agonie şi extaz. Cum o fi să fi preşedinte pentru 11 ore? Să te culci cu visul unui mandat de 5 ani şi să te trezeşti iar un „nimeni”? M-am culcat şi eu cu un nou preşedinte-n minte şi m-am trezit tot cu cel vechi. Şi a fost nasol. Mai bine-mi fura cineva perna, plapuma. De exemplu blaga, ministrul de interne demis-interimar-suspendat care în atare condiţii nu prea ştiu ce mai caută prin sediul ministerului şi cu atât mai puţin cum de a condus în ziua alegerilor o şedinţă ad-hoc? Dar mai contează?! “Am învins ca-n 2004” înseamnă că şi atunci s-au furat alegerile?
Mă întreb dacă toţi cei care au picat în capcana demagogică pusă la cale de servicii cu „mişcarea anti-psd” şi ameninţarea fantomei roşii, vreodată o să-şi recunoască vina, vreodată o să-şi ceară iertare? Nu că ar conta, dar nu vreau ca proştii să repete greşelile şi să dea din umeri spunând că istoria se repetă.
băsescu preşedinte înseamnă continuarea stării conflictuale şi fragmentarea societăţii. Faza zilei probabil este telefonul dat de realesul preşedinte fostului premier tăriceanu: „Băi căline, te bagi la o guvernare iar cu mine?” Şi surpriză, călin onorat, cu glas tremurând, a răspuns prompt: „da şefu’, cum să nu!”. Într-un moment în care liberalii păreau fortificaţi, din câteva mişcări vine băse şi-i face praf. Intră la guvernare sau mai smulge băsescu o bucată din PNL, îşi desăvârşeşte opera în ceea ce priveşte nu doar distrugerea dreptei, dar în general a ce înseamnă pluripartitism, îşi bătătoreşte calea spre realizarea mult visatului partid unic, prezidenţial.  Trăim într-un stat banaieri cu morcovul în cur zi de zi. Culmea, juma’ din popor spune cu mândrie: bagă şefu’ că ne place! 😛

Lucrurile nu arată bine nici în curtea psd. Sunt mulţi care doresc revenirea la putere. Nu cred că Geoană – încă nu pot să mă hotărăsc cum să-i scriu numele – rămâne la conducerea partidului, şansele reformării partidului sunt practic nule şi ca şi în cazul PNL, există posibilitatea unei rupturi.

Am tot vorbit despre moartea capitalismului şi despre lipsa unui sistem viabil, adus la zi care să-l înlocuiască şi spuneam că aici cred că se află şi cheia actualei crize globale. Multă vreme am considerat şi eu nefirească aproprierea Geoană-Antonescu, însă acum încep să văd lucrurile uşor diferit. Cred că am ratat cea mai mare şansă de reformare în profunzime a întregului sistem. Am mai spus şi faptul că nu cred că abordările politice mai au vreo semnificaţie reală şi asta, dacă admitem că sistemul capitalist este mort, are sens, putem înţelege că nici valorile tradiţionale de stânga sau de dreapta nu mai au nici relevanţă, nici eficienţă şi este nevoie de o abordare nouă, reaşezată pe realitatea nouă, ajustată la necesităţile actuale. Cred că acest cuplu Geoană-Antonescu ar fi putut pune bazele acestei noi ideologii pe care eu nu o văd neapărat politică.

Însă revin şi spun ce am afirmat şi ieri: cred că am ucis din faşă şansa şi dacă planurile băsesciene vor da rezultate, s-ar putea să fi eliminat şi cei doi lideri care puteau aduce schimbarea.

Adevărul este că ne temem de schimbare, de nou, de necunoscut şi oricât ar părea de absurd, preferăm răul pe care pretindem că-l cunoaştem. Însă nu reuşim să vedem dincolo de minutul următor, nu desluşim ce este în spatele pereţilor de fum.

2010 va fi probabil cel mai dificil an şi poate şi unul decisiv pentru viitorul nostru şi al ţării. Ne-am îndatorat mult peste posibilităţile reale de a rambursa aceste împrumuturi, datorită anului electoral aceşti bani au fost irosiţi totalmente prosteşte, venim după o cădere economică în termeni reali de 16%, căderea RON-ului pare inevitabilă şi asta aduce inflaţie, ridicarea fiscalităţii o să conducă la noi falimente, adică şi mai puţini bani la buget şi creşterea cu numărul şomerilor şi la cheltuielile statului, pe scurt, suntem pe o pantă descendentă şi indiferent cine ar venii la guvernare, are o misiune aproape imposibilă de a frâna măcar acest trend foarte previzibil.
Menţinerea lui băsescu în fruntea ţării agravează situaţia. A fost evident vizibil, campania lui băsescu şi al pd-l-ului a fost pe departe cea mai costisitoare. Să nu ne facem iluzii că au făcut-o pe banii lor, doar nu-s proşti ca noi!  Nu, noi vom plătii cu vârf şi îndesat tot, noi, contribuabilii. O să asistăm iar la zeci şi sute de contracte păguboase oferite clientelei politice, tot familia şi apropiaţii familiei băsescu, udrea, ridzi, videanu, blaga, boc, berceanu şi sulfina… şi cum banii sunt puţini, o să tragem la jug şi mai tare.

Mai mulţi prieteni m-au întrebat zilele acestea de ce m-am implicat atât de mult în politică. Nu, n-am reale preferinţe politice, cu toate că admit că simpatizez liberalismul şi abordarea de dreapta şi nu, nu-mi place politica. Însă vrem-nu vrem, politicul îşi pune amprenta inevitabil pe viaţa noastră, ignorând-o, ignorăm viaţa, ne eschivăm prosteşte de a fi responsabili. Şi eu am o singură responsabilitate: cea faţă de copilul meu.

Ieri toată lumea calcula cum a câştigat băse alegerile cu voturile românilor plecaţi şi iar s-a declanşat un fel de val de ură, am auzit din multe direcţii „să vină ei şi să trăiască cu el”. E o idee – he he – dar de ce ar cântării votul lor mai mult ca voturile celor 5 milioane care l-au votat în ţară? Şi dacă tot se vorbeşte de fraudare, cred că măsluirea acestor voturi ar fi mult mai simplu de realizat şi avem acel procent fascinant de 94% obţinut de băse în Republica Moldova care spune tot. Să nu aruncăm pisica moartă dincolo de gard! Ani de zile cei din diasporă nu reuşeau să voteze fiindcă lipseau secţiile de votare. Poate că muţi români plecaţi l-au perceput pe băsescu de dreapta, poate a persistat imaginea lui din 2004 şi revin, poate mulţi nici nu ştiu că au votat. Dacă cei din diasporă s-au uitat pe internet şi au văzut isteria anti-psd probabil chiar au crezut că mâine ne înghite iar balaurul roşu şi evident, l-au votat pe băsescu. Să nu dăm vina pe ei pentru prostia noastră! Nu îmi e simpatic Ponta, dar a spus un lucru corect: dacă câştiga geoană cu un avans de 10 procente, lucrurile erau clare şi nu se puteau fura alegerile, nu existau suspiciuni. Nu cred că este corect să stigmatizăm acum „căpşunarii” care ani de zile au crescut PIB-ul ţării cu procente sănătoase şi indirect, ne-au făcut viaţa ceva mai uşoară.
Toată campania m-a deranjat faptul că s-a depus efort propagandistic şi manipulativ pentru a fi dezbinaţi: nu băsescu, nu geoană. Am ţinut minte acum ceva ani o teză: dacă vrei să exprimi o idee, să transmiţi un mesaj, să nu-ţi începi fraza, propoziţia, sloganul, cu o negaţie. Uite că teoria iar nu s-a pupat cu practica şi aceste „nu”-uri scrise cu litere mari, culori stridente au creat o prăpastie adâncă în societate, au împărţit oamenii în tabere radicale, au stârnit emoţii şi reacţii aproape inexplicabile. După spălarea pe creier să vedem cât de fericiţi o să fie şi unii şi alţii cu ce urmează să adunăm. Împreună, că nu avem încotro.

Primul blog de după ultimul. Am vrut să povestesc despre mine, biluţele mele şi… am bătut iar câmpii. Nu sunt bun aşa că pot să mă laud. Puţin. Lumea spune că s-a săturat de politică, însă ieri datorită confuziei cine este preşedinte mi-a sărit traficul inimaginabil. Dacă în mod curent am 100-200 de vizitatori, cu rare vârfuri de 300-380, ieri am avut 842. De azi, cred că măcar din acest punct de vedere lucrurile revin la normal şi încerc să redevin şi eu normal. Zarurile au fost aruncate, mă întorc la ale mele, dacă totul este haos, măcar până unde ajung cu gândul, încerc să (îmi) fac ordine. Sub mormanul de deşeuri creşte iarba, cresc flori, dincolo de cenuşiul orbitor sunt mii şi mii de culori şi nuanţe. Nu vreau să apuc ziua în care să mă uit în oglindă şi de acolo să mă studieze cu ochi neîncrezători un străin. Şi până una-alta, mai am o grămadă de lucruri de făcut. Fleacuri. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1Gn0e7kvTA]

Rezultate finale, alegeri 2009: Escu, prostia şi ciolanul

Posted on by — 16 Comments ↓

După prea mulţi de Escu la cârma ţării, geoană mi-a fost finalmente uşor simpatic fiindcă ar fi rupt acest şir cel puţin aparent nefast. Ştiu, e o prostie, dar încercam să-mi găsesc argumentele să pun ştampila în pătratul lui. Am ajuns aici fiindcă boborul i-a creditat pe cei doi candidaţi de stânga: băsescu şi geoană. Dreapta este susţinută în continuare de cel mult 20% dintre alegători, eu cred mai repede cifrele, decât vorbele.
Încerc cumva să înţeleg cum se împacă teama de comunism cu nostalgia vremurilor când locul de muncă era sigur, partidul „dădea” case şi tot românul făcea un concediu la mare, dar sincer, nici cum nu reuşesc. Am auzit tot mai des – şi de când şi cu criza – şi mai des că „ce bine era înainte” de la cei mai în vârstă şi prin manipulări profesioniste, pe partea cealaltă s-a creat în rândul tinerilor un val „anti-PSD”. Din acest amalgam aparent incompatibil, băse şi-a construit un bazin electoral de circa 5 milioane de votanţi. Nu prea îi înţeleg nici pe tinerii care la revoluţie purtau încă scutece şi în toamna asta i-a luat valul anti-comunist. Nu vreau să fiu răutăcios, dar gândul mă duce la drogurile uşoare promise de tataia băse că le legalizează. La urma urmei şefu’ statului nu o dată a declarat şi că şcoala e cam pierdere de timp, lucrurile au un sens.
Şi – deloc de neglijat – sunt serviciile. Nu mai este securitatea, sunt mai multe, mai discrete şi… mai eficiente.
Mi-am amintit de nefericitul Emil Constantinescu care a refuzat să bată palma cu ele şi în final de mandat a trebuit să se recunoască înfrânt. Părea patetic atunci, dar cred că am subestimat gravitatea adevărului spus atunci. băsescu n-a ezitat să bată laba cu serviciile. Dosarul lui băsescu este curat şi parfumat, dar asta în România nu înseamnă absolut nimic: mâine şi eu şi ori care dintre noi ne putem trezi cu dosar de turnător la fel de simplu cum „băieţii deştepţi” au dosarele curate. Istoricul vizibil al preşedintelui băsescu legat de servicii a început cu ziariştii răpiţi în Irak, a continuat cu evaporarea lui Hayssam, s-a întrezărit în unele din afacerile familiei băsescu şi s-a evidenţiat în ultimele două săptămâni de campanie prin intoxicarea şi manipularea masivă, extrem de profesionistă, o spălare pe creier impecabilă. Şi s-a văzut asta clar la „contra-manifestaţia” de la Timişoara pe 1 decembrie: pancarde, bannere, steaguri, activişti şi agitatori. Toate acestea indică organizare şi bani. Cum am mai spus, siturile gen „NU geoană” şi „România Anti-PSD” au apărut din senin şi sunt anonime, ne-asumate, în schimb au circulat mii de mesaje pe mail şi sms ce chemau lumea ăn stradă la manifestaţii şi contra-manifestaţii. Pentru toate acestea este nevoie de structuri şi organizare şi toate acestea l-au servit impecabil pe candidatul băsescu.
Nu spun că unii n-ar fi pus botul cu bună credinţă, dar asta nu schimbă sau scuză faptul că au pus botul.

Războiul dintre maşina de partid şi servicii a fost câştigată detaşat de servicii. Şi – trebuie să admitem – este normal să fie aşa. Asta şi-n contextul în care PD-L este în egală măsură moştenitoare al activelor şi structurilor aceluiaşi partid comunist, plus fiind tocmai la guvernare, a controlat bine prin prefecţi, administraţia locală şi organele Ministerului de Interne în mare măsură şi desfăşurarea alegerilor.

Fraude s-au făcut de ambele părţi, foarte probabil PD-L-ul de data aceasta având mai multe pârghii, a reuşit o fraudare mai masivă. Poate asta a determinat rezultatele, poate că nu. Din punctul meu de vedere nici nu este un aspect foarte important. Pentru 100 RON la ţară omul l-ar fi votat şi pe dracu. Sărăcia în care marea majoritate a populaţiei se zbate este nu doar departe de standardele europene, dar departe şi de cele balcanice. Cred că mita, frauda morală a tras în cumpănă mai mult ca oricând. Şi ce nu s-a putut cumpăra, s-a furat. Cred că a existat o uşoară relaxare prematură şi-n tabăra PSD-PNL şi asta s-a văzut la ieşirea triumfală a lui geoană imediat la anunţarea exit poll-urilor. Nu reiau povestea nopţii care a urmat…

Dacă duminică seara nu mă bucuram de victoria pe care geoană şi-o anunţa pompieristic ci aveam doar speranţa că PSD-ul cenzurat de Antonescu şi PNL pot forma un guvern echitabil şi funcţional sub conducerea unui premier nu providenţial, dar măcar promiţător, acum nu mai am nimic de ce să mă agăţ.

Suntem în stare de avarie de 20 de ani, tranziţia pare eternă, pedalăm la o bicicletă fără roţi, cu lanţul de gât şi ghidonul în aer. Dacă după mineriadele de la începutul anilor ’90 circa 2 milioane de români au ales pribegia, acum situaţia la nivel global este mult mai complexă şi economia suferă peste tot.

Indiferent cine şi ce guvern o să facă acum, situaţia este extrem de gravă.
Pentru o eventuală nouă tranşă de la F.M.I. până pe 10 decembrie ar trebuii aprobat bugetul pentru 2010. De două luni nu avem guvern, a expirat şi bunica interimatului. Căderea RON-ului pare imparabilă, urmează inflaţia, un şomaj preconizat la peste 10% şi dumnezeu ştie ce alte “bucurii”. Şanse pentru un nou guvern PD-L care să treacă prin Parlament sunt destul de mici. Nu exclud dezertări din PNL, PSD, nu exclud cooptarea la guvernare a UDMR-ului care şi-a lăsat o portiţă de dialog cu PD-L-ul, cum nu putem exclude nici o reorientare a PNL-ului, mirosul de ciolan, cât de subţire ar fi slăninuţa, tentează o mare parte din partid, cum au acceptat ideea coabitării cu PSD-ul, nu e chiar aşa un compromis o „împăcare istorică” cu PD-L-ul. Şi astfel de semnale apar tot mai insistent dinspre tabăra liberală. O astfel de mişcare cred că-l scoate din scenă pe Antonescu şi poate îngropa definitiv PNL-ul. Dar scuza „interesului naţional” justifică foamea acumulată în băncile opoziţiei de mulţi lideri influenţi din partid… Putem asista şi la o nouă rupere a partidului… Perspective sumbre, dar din partea majorităţii politicienilor nu mă aştept la nimic bun de multă-multă vreme. Eu unul nu cred că mai suport o zi să văd sau să aud de udrea, blaga, videanu, berceanu, hrebenciuc, vanghelie, mazăre, sulfina şi şi şi…

Nici soarta lui geoană nu pare prea luminoasă. Am spus de mult timp că geoană va fi victima sigură al acestei campanii şi acest lucru s-a adeverit. N-a reuşit să reformeze PSD-ul şi dacă acest eşec se confirmă, cu siguranţă o să fie înlăturat de la conducerea partidului socialist.
Dracu ştie cine o să vină în fruntea PSD-ului, dar cei care sperau la reformarea partidului, cred că pot să uite încă o dată de asta. Şi sunt voci şi-n PSD care nu exclud revenirea la guvernare alături de PD-L.

Eventulalele alegeri anticipate nu cred că ar schimba nici actuala balanţă de forţe şi ar aduce şi mai mult haos în sistemul şi aşa bulversat, dar şi în societate.

Ei n-au nicio jenă, n-au nicio apăsare. Greul tot noi îl tragem, rău tot nouă ne va fi şi-n următorii 5 ani. Viaţa noastră, problemele noastre nu mai contează până la următoarele alegeri…

Cred că pe lângă şansa ratată a unui guvern proaspăt şi al accederii la putere a unei generaţii mai tinere, am ucis nu doar şansa dar şi această generaţie. Niciodată nu am simţit atât de inutilă revoluţia din ’89 ca acum.

Niciodată n-am fost atât de trist. Poate doar când a murit mama. Şi niciodată nu m-am temut aşa de mult de ziua de mâine, nici când în ’88 eram în arestul securităţii.
Şi îmi este ruşine. Ruşine că m-am născut, că trăiesc şi – probabil – am să crap în România.

6 decembrie 2009 – cine a câştigat alegerile?

Posted on by — 26 Comments ↓

„Sublimă aberaţie, stare de graţie, nimeni nu ştie, dar am să-ţi spun ţie…”

Scorul foarte strâns, un echilibru aproape perfect, spune tot: să se schimbe, dar să rămână totul cum a fost!
Noi nu cu fantoma comunismului avem probleme ci cu această abordare – păguboasă – care ne-a falimentat la începutul anilor ’90 când majoritatea l-a girat pe iliescu şi sub paravanul „nu ne vindem ţara!” au jecmănit-o şi împărţit-o între activiştii de partid şi securişti. Acum se repetă istoria – trist – respectiv nu istoria se repetă, cum am mai spus, ci proştii repetă greşelile.
Lupta de data aceasta s-a dat în mod inedit între partid şi securişti.
S-au introdus tezele false gen „fantoma roşie” şi „mogulii”, adică bogaţii împotriva săracilor. Nefirească îmbinare, dar… a prins.
Există o apăsare mare, o teamă justificată: economia este la pământ, ziua de mâine este incertă, viitorul n-a fost poate niciodată atât de sumbru cum se prezintă acum. Mulţi au votat în speranţa că aparatul bugetar nu o să fie redus, alţii au votat speriaţi de revenirea la putere al comuniştilor. Realitatea – cred – este că reducerea aparatului bugetar este inevitabil şi comunismul este la fel de mort ca şi capitalismul. Paradoxul gândirii despre care vorbeam, să fie democraţie, dar totul să funcţioneze ca înainte – adică în sistemul comunist – este nu doar absurd, dar şi profund prostesc. Nu statul, dar nimeni nu poate garanta siguranţa locurilor de muncă, nu poate controla piaţa economică, nu poate garanta prosperitate şi echitabilitate. Nu suntem egali, nu există şanse egale, nu ne putem agăţa de utopii în vremuri şi aşa confuze şi dificile.
Duşmanul nostru cel mai mare suntem noi: metehne vechi… Să trăim bine, dar să nu facem nimic, pisica moartă şi treaba murdară să o aruncăm în curtea vecinului după ce, dacă se poate, să-i furăm iarba mai verde, capra mai grasă, varza mai zemoasă şi nevasta mai frumoasă.

„Noaptea frumoasă pentru democraţia românească” – cum s-a avântat geoană să spună, s-ar putea să se transforme în coşmarul fraudării, victoriei securiştilor şi triumful prostiei.
Fraude au fost de ambele părţi. Pe de o parte fraudele morale: mici, bere, canadiene, umbrele, bani şi… promisiuni, pe de altă parte fraudele autentice. Dacă despre revoluţii am spus că nu masele contează – carnea de tun – ci cine le controlează, la alegeri nu voturile contează ci cine le… fură (numără).
Băsescu a furat ieri startul, a ieşit „live” cu 5 minute mai repede şi s-a declarat câştigător, cam abătut şi cu un zâmbet forţat, apoi s-a retras rapid şi s-a dat startul la fraudă.
În partea cealaltă, ieri seară geoană inexplicabil de relaxat şi – aduag eu, prosteşte – plimba sticla de şampanie la sediul PNL.
Numărătoarea paralelă pd-l a venit pe la 1 noaptea şi a rezultat un scor de 50,29% la 49,71% în favoarea lui băsescu. băsescu la 4 dimineaţa era jovial: „e un fleac, i-am ciuruit”. Cam da, ne-a ciuruit – cu securitatea – din nou. Şi acest “i-am ciuruit” se referă la cel puţin 5 milioane de români… băse “mai vrea o dată”, cam jumătate din populaţie nu. Situaţia, indiferent cine “câştigă” este de blocaj şi conflict. Problema este că muie şi puli în cur nu o să ia doar cei care “mai vor o dată” ci noi toţi. Dar asta e… democraţia.
Răspunsul psd, numărătoarea lor paralelă arată asemănător: 50,3% la 49,7% în favoarea lui… geoană.

Sunt multe semne de întrebare şi mă tem că multe vor rămâne aşa. Nici după 20 de ani nu ştim „cine a tras în noi”, de ce să ştim cine a furat alegerile?
„Filmul” alegerilor şi al nopţii trecute are cel puţin câteva cadre blurate. Incidentele de la secţiile de votare „speciale” n-au lipsit. Doar în Bucureşti secţia din Gara de Nord a fost închisă de 4 ori, cea din aeroportul Băneasa de 3. Un vice-primar prins cu fraudă este şi acum dat în urmărire generală, s-au organizat tombole la secţiile de votare cu premii dacă votai un anumit candidat – băsescu evident – şi s-au cumpărat voturi ca de fiecare dată cu mici, zahăr şi ulei.  Şi incidente „mai mici” sunt cu sutele. Este o discrepanţă mare între sondaje şi rezultat, cei drept, geoană la confruntarea televizată de joi, dar mai ales ca urmare a vizitei la Vîntu, a pierdut foarte mult. Dar este cel puţin suspect şi numărul foarte mare de voturi din Republica Moldova şi procentajul comunist de peste 95% opţinut de băsescu. Sau ce căuta ministrul suspendat al internelor şi administraţiei publice, blaga, ieri la minister şi ce s-a decis în şedinţa ad-hoc convocată… ilegal.
Este suspect că 3 exit poll-uri au dat rezultate aproape identice şi doar cel apropiat preşedintelui a venit cu un scor confirmat de numărătoarea partidului prezidenţial. Băsescu nu cred că întâmplător a „furat startul”, a dat semnalul pentru începerea unei bătălii finale, anormale, dusă după închiderea urnelor. Dacă – pentru moment – alternativa manifestărilor, ieşitului în stradă a picat sau a fost abandonată, este inexplicabil cum tabăra pd-l a numărat de cel puţin două ori mai repede voturile. Aici nu se pune problema de organizare. Aburelile lui videanu, ieşirea lui la rampă foarte rapid, tot un semnal a fost. Este inexplicabilă şi relaxarea taberei adverse, nonşalanţa prostească a lui geoană: vorbeşti luni de zile despre fraude şi în momentul cheie, întorci spatele. Eu nu-mi explic nici prezenţa mai mare la vot, adică este uşor suspect. De furat, sunt convins că au furat ambele părţi, întrebarea însă rămâne: cine a furat mai mult?

Primele rezultate parţiale oficiale care reprezintă 95,4% din voturile exprimate îl desemnează câştigător pe băsescu cu 50,4%.  Jubilează ridzi, udrea, videanu, flutur… şi PROŞTII.


Şansele ca aceste rezultate să se modifice, sunt mici. La ora 11 se va termina numărătoarea voturilor. Republica Moldova l-a votat pe băsescu, maghiarii n-au votat sau au votat pentru băsescu, diaspora a votat predominant pentru băsescu… foate mulţi tineri au votat băsescu.
De unde diferenţa între rezultatele oficiale şi exit poll? Pe de o parte exit poll-ul are marjă de eroare şi nu include voturile anulate, pe de altă parte… da, frauda. Câteva procente „scapă” uşor.

Ce urmează?
În mod evident indiferent cine câştigă alegerile, ele vor fi contestate în instanţă.

Care sunt perspectivele?
Criză politică prelungită, criză guvernamentală prelungită, foarte probabil alegeri anticipate ce ne aduc încă 6-7 luni de campanie electorală şi haos, falimentul economic şi multe tensiuni sociale.
Cred că obţinerea unor noi tranşe de împrumut de la FMI şi U.E. – mulţumită lui băsescu nu avem guvern de peste 2 luni şi pentru o nouă tranşă până pe 10 decembrie guvernul – care nu e – ar trebuii să vină cu bugetul pe 2010 – care nu e –  este exclusă în viitorul apropiat, RON-ul o să cadă spectaculos, inflaţia o să crească la pas cu şomajul (preconizat de 10% pentru anul 2010) şi rezultatul se întoarce nu împotriva clasei politice ci iar împotriva noastră. După un deficit bugetar de peste 8% vine un an şi mai negru. De prin ianuarie nu o să mai vină poştaşu’ cu pensia şi plicul cu salarii ale bugetarilor o să fie gol. Da’ poate cu drogurile uşoare trecem şi peste asta. De curve… pula bani!
Asta am ales sau asta a ieşit din urnă, parcă nici nu mai contează.

Cine s-a căcat pe clanţă? Noi ne-am căcat pe clanţă. O să trăim la fel de bine: it’s the same picture, vorba preşedintelui! Jos patria, sus mafia!

Ce ne aduce moşu’?

Posted on by — 12 Comments ↓

Păi… nu vorbesc în numele altora, da’ eu clar n-am fost cuminte, nici ghetele nu le-am lustruit, am prea-curvit – ca de obicei -, am mai băut, am tot fumat, înjur tot mai des, pe la biserică n-am mai dat de peste 10 ani – da’ nici ăl bătrân nu m-a căutat -, nu m-am înscris în nici un partid şi i-am criticat pe toţi – fecioară cârcotaşă, ce să-i faci?! – şi… şi…şi.

Exclus să ningă, aşa că i-am dat drumul şi eu zăpezii artificiale de WordPress. Ţine până pe 4 ianuarie. 🙂

Mi-am amintit de Mălina şi sper că strădania ei să aducă un zâmbet pe faţa unor copii n-a fost zadarnică… Am experienţe multe şi amare vis a vis de caritate şi încercări eşuate de a ajuta copii. Suntem toţi captivi într-o lume prea mică, prea izolată, prea a noastră şi prea copleşită de propriile noastre nevoi şi satisfacţii, nu prea e loc pentru altcineva, nu ne pasă de ce este dincolo de un braţ distanţă. Am căutat la ea şi m-am bucurat şi eu pentru maşinuţa lui Florentin.

Oamenii „mari” sunt preocupaţi cu alegerile… Tot ce sper este ca în cazul înfrângerii marinarului să nu pună botul lumea la manipulare, să nu iasă în stradă, să nu se mai îmbete încă o dată cu mireasma falsei revoluţii. Dacă în decembrie ’89 s-a produs o schimbare de regim, ar fi stupid ca în decembrie 2009 să asistăm la o tentativă de menţinere a unui regim. Încă nu înţeleg cum de au prins toate manevrele lui băse, cum de au reuşit să introducă în circulaţie cu atâta abilitate atâtea teme false? Şi cum de toate acestea au prins la un electorat teoretic de dreapta şi predominant tânăr… A fost o manipulare pusă la punct de specialişti. Şi mă tem că nu s-a terminat. Dacă în ’90 era clar cine sunt „golanii”, cei care au (am) protestat aveau o faţă, acum „revolta” este dirijată din umbră de experţi, siturile zgomotoase nu au „faţă”, nu le-a asumat nicio persoană şi nicio organizaţie, se lansează chemări la manifestaţii din umbră. Ce s-a întâmplat la Timişoara a fost flagrant: organizare impecabilă, dotări – pancarte, steaguri, bannere – adică o maşinărie propagandistică impecabilă şi dirijată. Aşa ceva n-a fost nici în decembrie ’89 şi nici la manifestaţiile din „Zonă liberă de (neo)-comunism”. Îmi pare sincer rău pentru toţi care chiar cred în ideea „anti-comunismului” şi acum sunt victimele acestor manipulări. Însă aici nu se pune problema nici unei lupte reale anti-comuniste. Din păcate. E o fantomă falsă ce acoperă adevăratele probleme: dezastrul economic şi politic, criza morală şi financiară, lipsa de soluţii.
Nu sunt nici pe departe fan geoană şi cu atât mai puţin psd… dar asta e situaţia. Alianţa poate aduce o guvernare coerentă şi ţara – cred – că de asta are nevoie acum, nu de guverne intermediare, nu de alegeri anticipate, nu de luni şi luni de haos prelungit. Eu unul nu vreau un stat prezidenţial – mi-a ajuns ceauşescu – şi nu cred nici în Popey care se ia la trântă cu toată lumea şi le ştie el pe toate. Tot ceauşescu era la fel de meşter la toate.
Ieri dimineaţă – extra campanie – mi-a venit un mail de la [email protected]. Consider inacceptabilă implicarea unei facultăţi în campania electorală! Mailul conţine un apel şi îndrumă studenţii să-l voteze pe băsescu.
Cred că organele abilitate ar trebuii să cerceteze şi cine se află în spatele site-urilor care instigă acum la manifestări, cine trimite sms-uri şi astfel de mail-uri şi ar trebuii sancţionaţi. Ştiu, pare nedemocratic, pare o încălcare a dreptului la libera exprimare, dar în fapt este vorba de democraţia prost înţeleasă, mai grav, cum subliniam, despre o manipulare şi asta – zic eu – este o treabă penală. „Drogurile uşoare” încă n-au fost legalizate, din câte ştiu. Realitatea mi-a confirmat încă un lucru esenţial: la o revoluţie nu participanţii contează – aceia sunt doar carnea de tun – ci contează cine o controlează. Indiferent cât de dezamăgitor sună: nu este vremea revoluţiei. Votaţi cum vă duce capul… dar gândiţi-vă la ziua de mâine, la copii noştrii, la realitate: nu avem guvern,  putem pierde sprijinul extern şi nu cu fantomele trebuie să ne luptăm ci cu realitatea imediată. 2010 o să fie un an foarte-foarte dificil şi cu un guvern cu sprijin politic, dar fără guvern…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8HFyPoRGe00]

Da’ să nu termin în tonuri sumbre, una bună:

O băbuţă în cabina de vot… trec 5 minute, trec 10 minute, trec 15 minute, toată lumea o aşteaptă…
Scoate baba capul şi întreabă:
– Maică, futu-vă-n gură se scrie legat sau despărţit? 😛 😛 😛

Şi pentru toţi votanţii ameţiţi a lu’ băse marinaru’, sărbători fericite:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S53Pl5mYzTM&feature=related]

De week-end

Posted on by — 23 Comments ↓

Doi iepuri. Dintr-un foc.

M-am scărpinat şi am întors-o pe toate părţile. Chestia asta prostească cu „răul mai mic” mă scoate din minţi! Avem doi candidaţi – votaţi tot de „bobor” că nu marţienii le-au acordat încrederea! – numai buni de puşi în vitrină. Vitrina frigorifică. Ala-bala, portocala… Nu! Nu! Nu-i bine! Favorizează unul dintre candidaţi!
Juratu’ pe biblie m-a dat gata! Mi-am amintit de Green Day şi DVD-ul lor „Bullet in a Bible”… Şi asta m-a dus cu gândul la bâlciurile de odinioară şi la trasul la ţintă…

Eu pun problema raţional şi practic. Pe de o parte programul „NU geoană” care înseamnă încă luni bune de criză guvernamentală, alegeri anticipate, deci încă jumătate de an de campanie şi scandal, asta implică inevitabil un dezastru economic iminent şi implicit tensiuni sociale. În contextul deja grav al crizei economice, acest program nu sună deloc promiţător. Tezele false cu comuniştii şi mogulii mă  fac să casc.  Legalizarea drogurilor uşoare nu mă interesează şi dacă vreau să apelez la serviciile unei prostituate, mă descurc şi-n condiţiile actuale. Pe comunişti (şi corupţi) nimeni nu i-a combătut în ultimii 20 de ani, fix acum a sosit momentu’ revoluţiei. Să fim serioşi! Mai e şi treaba cealaltă care mă cam îngrijorează: Statul prezidenţial pe care-l visează nea băse, visu’ lui de jucător, toate mi-l amintesc pe Ceauşescu, alt brav cârmaci care a controlat tot şi se pricepea la toate. Nici programul „NU băsescu” nu pare – deocamdată – prea elaborat, însă are oarece avantaje: o majoritate parlamentară, un guvern de coaliţie cu susţinere consistentă, un premier german prezentabil, adică există o cât de mică şansă să se facă ceva. Cât rezistă alianţa, cât de independent şi competent este Johannis, după 20 de ani de hoţie şi debandadă ce şanse mai sunt să ieşim din rahat, greu de spus, dar…
Şi mai e ceva. Că de la bâlci şi trasu’ cu puşca (şi cureaua lată) am plecat: dacă votez negativ, ca un foc de armă şi-l votez pe geoană, există o mică-mică şansă să elimin de pe scena politică măcar câţiva măscărici pentru totdeauna. Este evident că dacă pică băse, odată cu el se cam scufundă şi bărcuţa PD-L, chiar dacă traseiştii se vor reorienta spre PSD şi PNL, tot rămân câţiva de… căruţă, adică pe dinafară. Mare lucru nu e, dar tot e ceva decât nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yhYAxhipPFU]

O ştire care a trecut neobservată-n ameţeala electorală… Miron Cozma şi invenţia sa nouă, Partidul Muncitorilor se dă rocker… Pe ăsta nu-l huiduie, nu-l fugăreşte nimeni… N-am văzut lume cu pancarde, cu “JOS”…  Nicio reacţie. Ruşine ăstora care se dau acum mari anti-comunişti… Sunt revoluţionari când cei din umbră apasă butoanele. Într-o ţară praf, lume praf.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=grE-_DaoXF8]

Pocnesc din degete cu mintea şi scot din pălărie batiste viu colorate şi înnodate între ele. În capul meu e un fel de bla-bla-bla … simt că am cam obosit. Îmi plac dimineţile în care mă trezesc în pijamale. Şi serile care mă prind tot în pijamalele de dimineaţă. Oamenii îmbrăcaţi în pijamale sunt naturali şi vulnerabili. …Ies să îmi cumpăr ţigări… îmi fac cafea… Beton în jur şi gânduri zgâriate de zâmbete amăgitoare. Oamenii se mulţumesc să mă catalogheze drept ciudată şi mă fascinează cum din persoana perfect lucidă cu care mă trezesc în fiecare dimineaţă-în corpul meu – ei o fac în toate felurile,şi beţivă,şi anorexică, şi paralelă cu planeta Pământ.
De câte ori nu ai vrut să te ridici şi să pleci? Aşa, simplu, să cedezi primului impuls. Să te ridici şi să nu te mai uiţi înapoi. Fără regrete, fără teama de consecinţe. Mai bine neobişnuit decât banal. Specializaţi în somnul straşnic şi îndelungat, împovărăm oscioarele altora cu toate puseurile planurilor stătute. Naiv, iluzionat, înfierbântat, entuziasmat şi efervescent am lăsat lucrurile aşa, să văd ce poate să se întâmple şi până când. Mi-e dor de vremea când alergam desculţ(ă) printre fluturi şi flori… Dacă raiul ar fi o singură amintire fericită, pe care ai alege-o? …şi dacă într-o noapte m-aş întoarce cu spatele şi te-aş lăsa dezgolit de mine şi gol? O zi ca oricare alta, aceeaşi neclintire în aer…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OT8QT4BEOTo]

Peste tot doar politică, politică, politică şi iar politică. Ne-am damblagit toţi şi cu totul! Totuşi şi ceva amuzant: femeile şi fotbalul. Orgasm perturbat de fluierul arbitrului… he he he.
Am dat două click-uri mai în-colo şi schimbare de ton(uri): m-am uitat la pozele lui Andrei din cimitir.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Qyx4PHNpW6o&feature=related]

Filmul de week-end: Anatomia Iadului

„Acest film este ficţiune, Nu un roman de televiziune.
Nici măcar de actualitate
Toate părţile corpului feminin din film sunt înlocuite de imitaţii
Acestea ajutând autorul să-şi exprime punctul de vedere.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=R5waNhX5tDg]

„Ce te sperie mai mult, moartea sau prostia?”

Pe Rocco Siffredi – „Italian Stallion” – probabil cei mai mulţi îl cunosc din filmele sale pentru adulţi. Cu toate acestea Rocco a jucat şi-n câteva pelicule non-pornografice. Cu scriitoarea şi regizoarea franţuzoaică Catherine Breillat a colaborat în două producţii: „Romance X” din 1999 şi acest „Anatomie de l’enfer (Anatomy of Hell)” din 2004, adaptat după cartea ei „Pornocratie”.
Nu sunt un specialist în filme ca prietenul Alin aşa că mă feresc de o analiză. Nu este deloc relevant, dar mie mi-a plăcut. În general îmi plac filmele franţuzeşti, probabil ca un reflex la saturaţia provocată de producţiile americane pe bandă rulantă. E un film întunecat şi erotic, o explorare numai bună sâmbăta seara. Pentru cine gustă şi ce-i sub plapumă, nu doar la… suprafaţă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fDAiYlZDZKU]