Home › View all posts by brushvox › Page 220

Author: brushvox

Perversiune

Posted on by — 4 Comments ↓

La o… muie, că altfel nu prea merge spus, cel mai important aspect este pe care parte a penisului te situezi. Sună vulgar şi este o abordare abruptă, dar cam asta face (din nou) clasa politică.

Se fofilează. Sau vorbesc cu gura plină.

Klaus Johannis, premierul scos pe post de iepure, iepure în rol de ţap ispăşitor, din pălăria magică de PNL, nu este o soluţie pentru criza actuală. Nici cea politică şi nici cea economică.
Situaţia pe cât este de complexă, pe atât de simplist este abordată.
Pe de o parte unicul punct pe agenda politică la ora actuală este eliminarea lui Traian Băsescu. Asta cu orice mijloace. Pentru asta o mutare vitală era eliminarea guvernului Boc. Nu spun că gluma 2 în 1, invenţie 100% românească a pseudo cabinetului cu miniştrii cu câte două portofolii, ar fi guvern pe bune şi nu o glumă proastă ce obligatoriu trebuia înlăturat. Dar să nu ne facem iluzii: nu asta interesează clasa politică. Pe de altă parte – şi am mai spus asta – nimeni nu are bărbăţia să-şi asume răspunderea unei guvernări în asemenea vremuri de oprelişte. Le este comod aşa… pe la spate şi cu ciorapii pe meclă. 😆 Astfel, aruncarea în gura leului al unui personaj neutru, este soluţia care convine atât PNL-ului, cât şi PSD-ului. Îşi menţin statutul şi prestaţia nepătată. Susţii un independent. Dacă treaba iese bine, îţi asumi meritele, dacă iese prost, dai din umeri. Perfect!
Johannis este oarecum reţeta Obama: n-avem negrii, dar băgăm în faţă minoritarii. Cum UDMR este greu de crezut să pună botul la abureală, soluţia „germană” – trebuie să recunoaştem – dă bine.
Evident este discutabil şi cât de independent este primarul Sibiului. Se ştie că l-a susţinut pe Traian Băsescu la alegerile anterioare pentru Cotroceni, se ştie apropierea între el şi PNL din ultimii doi ani.
Dacă – deocamdată pare totuşi improbabil – ajunge în funcţia de premier, cunoscând caracterul clasei politice româneşti, mă îndoiesc că nu o să-i sune telefonul ba de la PNL, ba de la PSD şi – de ce nu? – de la UDMR.
Deocamdată, dacă aşa vrea muşchii lu’ Băsescu, îl mai poate ţine în perfuzii şi interimat pe Boc cel puţin 45 de zile. Nu ştiu dacă tergiversarea i-ar folosii la ceva, mai degrabă tind să cred că i-ar aduce şi mai multe deservicii, dar Băsescu este cel puţin imprevizibil.
Şi coaliţia PSD-PNL este una împotriva firii. Pentru PNL chiar mă hazardez să spun că este chiar soluţia suicidală. O înţelegere în spatele uşilor închise am mirosit de mult timp, dar o alianţă pe faţă cred că aruncă PNL-ul pe calea decesului inevitabil şi-i trimite undeva lângă PNŢ-CD.
Sunt curios şi la campania ce urmează: Geoană şi Antonescu s-au menajat în mod suspect şi până acum, ce vor face de acum în acolo? Vom asista la înjurăturile – eventual mai subtile – ce caracterizau guvernarea PSD-PDL în care Geoană cu un picior era-n guvernare, cu unul în opoziţie, sau cei doi se vor evita elegant? Nu că ar conta.
Cred că Antonescu în turul doi ar avea şanse mai mari în confruntarea cu Băsescu, dar – din păcate – probabil Geoană o să prindă turul doi şi – în ciuda optimismului afişat – are mari şanse să piardă. Fiindcă nici un susţinător al dreptei nu o să pună ştampila pe Geoană doar de dragul de a scăpa de Băsescu.

Suntem într-un mare rahat şi nu ştiu cine o să tragă apa. Poate tehnocraţii…ha ha ha! 😆 😆 😆

caricatura_sex_oral

Editors – In This Light and on This Evening

Posted on by — 8 Comments ↓

Dacă aş simplifica totul, aş spune că lucrurile pleacă de la Ian Curtis şi Editors în 2002 au continuat de unde s-au oprit Joy Division în 1980. New Order sunt o altă poveste. Editors au o strălucire misterioasă şi totodată sunt Dark, au ceva din Glam/Gotic-ul amestecat cu New Wave-ul de la începutul anilor ’80, dar cu un sunet mai realistic, mai Indie, e cumva ca şi cum The Cure are cânta piese U2.
Primul album a fost lansat în 2005 şi din „The Back Room” s-au vândut peste un milion de exemplare, critica din Anglia aducând elogii inepuizabile trupei.
„An End Has A Start” este scos în 2007 şi s-a vândut la fel de bine ca albumul de debut. Discul are aceleaşi amprente de Post-Punk, poate este uşor mai dinamic, chitara are ceva mai mult spaţiu şi sună ceva mai murdar, dar în esenţă, Editors şi-au păstrat stilul şi abordarea, au melodii şi armonii deschise, strălucitoare şi o apăsare Dark, Post-Punk într-o manieră evident britanică, înrudită cu amintiţii The Cure, dar şi cu Depeche Mode.
Cei patru magnifici: Tom Smith – voce, chitară, pian), Chris Urbanowicz – chitară şi sintetizatoare, Russell Leetch (bas, sintetizatoare şi backing vocals şi Ed Lay – tobe, percuţii şi backing vocals; ne-au vizitat vara aceasta, pe 16 august au cântat la Teatrul de Vara Herăstrău, oarecum au nimerit prost în plin sezon de concedii şi pe o agendă supraîncărcată de evenimente.

Editors_70x100

În data de 12 octombrie a fost lansat noul material, al treilea album al formaţiei: „In This Light and On This Evening”.
Conform celor declarate de Tom Smith, de această dată au încercat o altă reţetă, au abandonat abordarea tradiţională având în centru chitara şi au ales un sunet mai Industrial, mai modern. Pentru acest experiment l-au ales ca producător pe Mark Ellis – cunoscut sub pseudonimul Flood – cel care a lucrat cu trupe ca: Depeche Mode, U2, Nick Cave and the Bad Seeds, Nine Inch Nails, The Jesus And Mary Chain, The Smashing Pumpkins, The Sound, Erasure, Curve, Nitzer Ebb, The Killers, Sigur Rós şi PJ Harvey şi în 2006 a obţinut un premiu Grammy pentru albumul anului cu produsul U2 „How to Dismantle an Atomic Bomb”.
Diferenţa se simte, „In This Light and on This Evening” este un disc mai „ciudat”, chiar dacă construcţia de bază, reţeta compoziţională nu s-a schimbat radical, coloratura discului accentuează în mod pozitiv mesajul, stările, ideile din spatele muzicii.
Este un disc ce necesită atenţie şi probabil un timp de digestie mai lung, dar cred că merită încercarea!

Inthislightonthisevening

„In This Light and on This Evening” deschide discul într-un ton sumbru furnizat de sintetizatoare şi vocea gravă a lui Tom Smith. N-am văzut (încă) Londra, dar Tom spune: „I swear to God, London becomes the most beautiful thing I’ve seen”. Piesa explodează zgomotos, dar sunetele sunt aşezate cu atenţie, zgomotul este curat şi controlat, o nebunie sub atentă supraveghere şi cu un final abrupt. Interesantă deschidere, oarecum un semn – un avertisment – că este altceva.
„Bricks And Mortar” vine mai aşezat, are ceva foarte calm şi senin sub straturile de sintetizatoare, ritmurile suprapuse de zgomote şi percuţii, e un amestec ameţitor din U2, Depeche Mode şi mii de alte chestii, se suprapune feeling-ul  New Wave de anii ’80 cu dichiselile sunetului anilor ’90 şi infuzia de Industrial/Electro, vocea lui Tom Smith este fermă, dar are un ton cald, sugerează încredere… „My whole life it’s for you”. Corurile amintesc de U2 şi sună oarecum straniu în context şi în construcţia oarecum mai încărcată, dar dau o culoare aparte.
„Papillon” este primul single, piesa menită să promoveze materialul. Lucrurile sunt mai aşezate, abordarea mai minimalistă: tobă  şi sintetizator, vocea mai incisivă a lui Tom şi un refren eficient, manieră anthem, memorabil şi potenţial imn: „It kicks like a sleep twitch!” Este ca şi cum Depeche Mode ar interpreta o piesă mai incisivă de Post-Punk, să zicem ceva de pe primul album Kaiser Chief.

Clipul Papillon pe canalul oficial Editors de pe YouTube

„You Don’t Know Love” (like you use to, you don’t feel love like you did before…). Sentimentul de răceală, înstrăinare este exprimat prin minimalismul mecanic al tobelor şi sintetizatoarelor, undeva acolo se simte fantoma Depeche Mode, dar totuşi lucrurile sunt diferite, sună diferit, au ceva dement, o nebunie care n-ajunge atât de evident la suprafaţă în gaşca lui Dave Gahan, poate şi fiindcă la Editors amprenta şi moştenirea Joy Division pare mult mai evidentă, este mai pregnantă.
„The Big Exit” ne aruncă în lumea lui David Bowie, chiar şi vocea lui Tom Smith aminteşte fantomatic de Bowie, la refren cu puţină condimentare Depeche. Este o piesă stranie, minimalistă, dar cu profunzime, este ca un vârtej care te ia uşor, dar creşte-n intensitate şi când realizezi că eşti prins în capcană, este prea târziu: „take what once was ours…”
„The Boxer” este un moment şi mai lent, şi mai întunecat, mai straniu, mi-am amintit de o altă trupă veche şi uitată, Japan, eventual un Japan cu acelaşi Bowie la microfon în locul lui David Sylvian. Stranie, uşor anevoioasă construcţia, obscură şi totodată pregnantă, apăsătoare. Editors reuşesc să creeze atmosferă, au sentimente în spatele sunetelor, o calitate parcă tot mai rară… „show me something ugly, show me something free…”
„Like Treasure” animează uşor atmosfera, tema este ceva mai degajată, vocea lui Tom readuce un ton mai cald, sintetizatorul are puţină lumină, dincolo de cinismul lui Tom: „Got to have friends in high places, hiding behind they plastic faces…” Suntem ceea ce mâncăm… şi o înşiruire elegantă de clişee (la mâna a doua), dar paradoxal sună credibil, convingător, melodia este aproape dansantă, bună de bâţâială şi bine balansată.
„Eat Raw Meet = Blood Drool” învie spiritul Post-Punk într-un ambalaj Electro/Industrial, aduce puţin ritm şi o doză mai mare de zgomot, o dinamică ameţită în disonanţele controlate, prin anii ’80 The Stranglers erau experţi în astfel de construcţii contorsionate.
„Walk the Fleet Road” închide discul într-o notă caldă, lucrurile par să se aşterne într-un calm de spital… 🙂 Editors îşi lasă uşile deschise, orizonturile sunt multiple, de aici se pot îndrepta oriunde.

Dacă Depeche Mode au cam dezamăgit cu ultimul lor album şi nici în România n-au mai ajuns, Editor au punctat şi la Bucureşti şi acest nou material este sclipitor ca întunericul, are spirit, pregnanţă şi pentru cei deschişi la urechi şi suflet, poate oferii momente deosebite.

Surpriză plăcută „In This Light and on This Evening”, chiar foarte plăcută.

Site Oficial EDITORS

EDITORS pe MySpace

Emo Number Five

Posted on by — 9 Comments ↓

Caşti gura la ştiri şi afli povestea copiilor „adepţi al curentului imo” care au vrut să se sinucidă din dragoste. Bunica ar crede cu siguranţă că „imo” ăsta e vre-o sectă, cum presa speria poporu’ cu „rocării satanişti” în anii ’90. Acum, dacă-n presa centrală ştiu eu ce fufă sau tânără speranţă în ale jurnalisticii (cu diplomă de Spiru Haret 😆 ), scrie baliverne, nu mă miră. E trist că mulţi nu sunt capabili nici să dea o căutare pe internet, dar de unde nu-i, nici dracu nu cere.
Am mai spus asta: etichetele sunt fabricate de câte un PR mai mult sau mai puţin răsărit, de producători, de tot felu’ de plimbători de hârtii pe la casele de discuri şi sunt numai bune pentru presa (săracă cu duhul). Aşa e şi „Emo” şi „Grunge” şi multe alte etichete, cutiuţe ce servesc marketingul ci nu au adesea nicio legătură cu… muzica. Emo desemnează tot mai mult o tunsură şi tot mai multe formaţii fug de această etichetă ca dracu de tămâie.
Însă când şi presa de specialitate o ia pe arătură, e nasol.
Mă uit pe un site dedicat – teoretic – Rock-ului şi Metal-ului şi uneori nu-mi vine să cred ce citesc. Am plâns când a mierlit-o Michael, am aflat de câte ori face pişi Lady GaGa săptămânal, am citit despre oraşul lesbienelor invadat de chinezi, despre seriale interactive on-line şi alte chestii „rock” de genul acesta.
Îmi scapă ceva?

De aici până la astfel de imagini este un pas mic. Inconştienţa şi lipsa de responsabilitate le face cu dezinvoltură…

Copiii n-au nicio vină.

emo_hitler

Paul Di’Anno – un rocker la Silver Church

Posted on by — 6 Comments ↓

MAIDEN

Di’Anno rules. El este „The Wrathchild”, băiatul rău, băiat (de băiat) şi rău şi la cei 51 de ani ai săi. A intrat în conştiinţa noastră cu primele două albume Iron Maiden, trupă cu care a activat începând din 1978 şi până în 1981 când a fost dat afară de Steve Harris şi impresarul Rod Smallwood în urma unor certuri şi nu în ultimul rând din cauza consumului de cocaină şi refuzul acestuia de a susţine turnee. A fost adus rapid Bruce Dickinson din trupa Samson şi Iron Maiden au devenit unii din liderii Noului Val Britanic al Heavy Metal-ului.
N-a fost primul vocal al trupei, înaintea lui au mai trecut la microfonul Maiden Paul Day şi Dennis Wilcock, dar Di’Anno a fost cel care le-a dat o energie Punk, a făcut trupa să sune „şmirghel”, i-a scos din anonimatul cluburilor Londoneze şi i-a adus în prag de consacrare. Dickinson, un tip mult mai echilibrat şi foarte muncitor, cu o voce mai lucrată, mai cuminte, a fost omul potrivit la locul şi la momentul potrivit, a cules toţi laurii. Iron Maiden a devenit o instituţie, o afacere multinaţională al entertainment-ului, Paul Di’Anno a rămas un rocker de club, un rebel hoinar. În 1994 au existat zvonuri că Maiden l-ar dorii înapoi după despărţirea de Dickinson, dar în final a fost adus Blaze Bayley din Wolfsbane, o alegere proastă, reparată în 1999 prin readucerea lui Dickinson.

9iumylpp

Primul proiect post-Maiden purta iniţial numele de Lonewolf, dar fiindcă exista deja o trupă cu titulatura de Lone Wolf, au ales soluţia simplă şi la îndemână: Di’Anno. Trupa a rezistat doar până-n 1985, Di’Anno refuza să cânte piese Maiden şi publicul n-a apreciat această abordare.
În 1985 a luat fiinţă un alt proiect: Gogmagog care a i-a adus la olaltă pe Paul Di’Anno, Clive Burr (baterist în Maiden), Neil Murray (bas într-un şir lung de formaţii: Whitesnake, Vow Vow, Black Sabbath, Michael Shanker Group, Hanson, The Brian May Band, etc), Janick Gers (chitarist trecut prin White Spirit şi alături de Fish – ex-Marillion – , Gillan şi în 1990 de la Bruce Dickinson ajunge în Maiden) şi chitaristul Pete Willis (membru fondator al formaţiei Def Leppard). Producătorul Jonathan King, cel care a stat în spatele proiectului, intenţiona realizarea unei opere Rock şi l-a angajat pe Russ Ballard (chitarist şi compozitor, a scris piese pentru Roger Daltrey, Rainbow, Santana şi este autorul celebrei piese „God Gave Rock and Roll to You” interpretată original de trupa Argent şi preluată de Petra şi KISS) să compună piesele. Din proiect a rezultat doar un EP – „I Will Be There” –  cu trei piese, scos după ce trupa s-a destrămat deja, imprimările fiind doar variante demo.

PaulDianno_01

În 1985 Di’Anno porneşte un nou proiect: Battlezone. Albumul „Fight Back” este lansat în 1986, din trupa iniţială a făcut parte şi Bob „Sid” Falck, bateristul formaţiei Overkill, chitaristul John Hurley şi chitaristul John Wiggins – coleg şi la proiectul Lonewolf şi chitaristul formaţiei Tokyo Blade. După un turneu American, Hurley şi Falck – compozitorii albumului – părăsesc trupa, în locul or fiind aduşi Graham Bath şi Steve Hopgood din trupa Persian Risk.
Al doilea album, „Children of Madness” este scos în 1987 şi conţine şi controversata piesă „Metal Tears” care seamănă izbitor cu piesa „London” de pe albumul „Rage For Order” (1986) al celor din Queensryche.
Clipul piesei „I Don’t Wanna Know” a avut parte de o difuzare bună pe MTV atât în State cât şi în Europa, cu toate acestea – mai ales din cauza drogurilor – trupa s-a destrămat înaintea sfârşitului turneului, Di’Anno terminând şirul de concerte cu muzicieni angajaţi ocazional.
Împreună cu Steve Hopgood – fost coleg şi bateristul din Battlezone, Di’Anno pune bazele unui nou proiect: Killers. Lor li s-a alăturat basistul John Gallagher (din Raven) şi chitaristul Ray De Tone.
Ulterior apare un album imprimat live „Assault on South America”, ce conţine piese Battlezone şi Iron Maiden şi un energic cover Queen/Deep Purple „We Will Rock You”/”Smoke on the Water”. Pe copertă scrie că imprimările ar fi fost făcute-n Brazilia, Venezuela şi Argentina, dar conform basistului John Gallagher, materialul a fost imprimat la New York. Discul a fost scos şi distribuit ca material pirat de o firmă Canadiană.
Killers au cântat o serie de spectacole unde au invitat şi reprezentanţii marilor case de discuri şi repertoriul bazat predominant pe piesele vechi Iron Maiden şi cele mai bune piese din era Battlezone în final au convins casa de discuri BMG să le acorde un contract şi un avans consistent (250,000 Dollari).
Albumul de debut, „Murder One” apare-n 1992 şi este imprimat în formula: Paul Di’anno – voce,  Steve Hopgood – tobe,  Cliff Evans – chitară,  Nick Burr – chitară şi Gavin Cooper – bas. Este un material de Power Metal, energic, ca abordare mai aproape de Judas Priest decât de stilul Maiden.
Prins cu cocaina-n buzunar, Di’Anno este arestat şi condamnat la 4 luni de închisoare petrecuţi în L.A. County Jail. Aici scrie majoritatea pieselor pentru noul material. După executarea sentinţei este expulzat din America şi se întoarce în Anglia.

PaulDianno_02

„Menace To Society” apare-n 1997 şi prezintă o mutare surprinzătoare spre zona Pantera/Fight, este un disc de Metal modern şi brutal, nimic nu aminteşte de tradiţionalism-conservatorismul Maiden. Poate că nu este la fel de genial ca „War of Words”-ul lui Halford (Fight) scos în 1993, dar este un material energic şi proaspăt, are nerv şi groove. Albumul dezamăgeşte fanii din nucleul dur, dar în ediţia germană a revistei Metal Hammer este ales ca cel mai bun album Heavy Metal al anului.
La finele anului 1999 Di’Anno se mută în Brazilia şi împreună cu chitaristul Paulo Turin pune bazele proiectului Nomad cu un line-up exclusiv brazilian. Este scos pentru piaţa regională şi un album auto-intitulat, material care cu mici modificări ulterior este scos pe piaţă pentru distribuţie în Japonia şi Statele Unite sub titulatura Paul Di’Anno şi cu titlul „The Living Dead” în 2006.
Tot în 2006 mai este imprimat şi scos pe piaţă materialul „The Classics – The Maiden Years”, un disc ce conţine 12 piese: Wrathchild, Strange World, Charlotte The Harlot, Killers, Prowler, Murders In The Rue Morgue, Running Free, Remember Tomorrow, Phantom Of The Opera, Sanctuary, Women In Uniform şi Iron Maiden.
În 2008 un nou proiect este pus în mişcare: Rockfellas, trupă ce-i aliniază pe Paul Di’Anno alături de Jean Dolabella (ex-Disel, ex-Udora, momentan bateristul din Sepultura), Marcão – chitarist şi basistul Canisso, trupă ce cântă cover-uri Rock şi Metal.
Circulă un zvon conform căruia în 2011, Brian Johnson urmează să se retragă din activitate şi candidatul favorit la microfonul AC/DC ar fi… Paul Di’Anno. Ar fi o treabă mai mult decât interesantă şi profilul de etern rebel şi vocea vânoasă, îl recomandă pe Di’Anno, pe de altă parte ar fi o încoronare frumoasă şi meritorie al unei activităţi de o viaţă dedicată Rock-ului şi Metal-ului şi o viaţă cel puţin tumultoasă de rocker.
Paul Di’Anno este un „porc”, dar tocmai datorită acestor băieţi răi ascult Rock şi nu pokemonii pe care doar media încearcă să ni-i vândă sub diferite etichete de (pseudo) Rock şi Metal.

the_living_dead

„The Living Dead” a apărut în 2 variante diferite în 2006, una pentru piaţa Japoneză şi una pentru cea Americană. Eu am prins varianta a doua.
Cele 11 piese plus 2 bonusuri live îl readuc pe Di’Anno în zona mai tradiţională a Metal-ului, dar sunetul este modern, plin şi proaspăt, un amestec iscusit între abordarea clasică şi sunetul plin, mai agresiv ce a caracterizat materialul „Menace To Society”. Dacă v-a plăcut „War of Words”-ul lui Halford cu trupa Fight, şi acest disc o să vă fie pe plac.
„The Living Dead” sună surprinzător de asemănător cu materialele (excepţionale) scoase de Bruce Dickinson după plecarea din Maiden, uneori chiar şi vocea lui Di’Anno aminteşte de Dickinson. Piesa este colorată şi de sintetizatoare, este lentă, tensionată ce creşte, „se îngroaşă” armonios.
„Mad Man In the Attic” are un riff mai aspru, mai a la Pantera la bază, Di’Anno alternează pasajele cântate energic cu cele hârâite, urlate, piesa combină cursiv elementele moderne cu un Power Metal sănătos, abraziv. Di’Anno este surprinzător de proaspăt şi incisiv, vocea lui s-a maturizat, dar are vână şi şmirghel.
„War Machine” aminteşte de Judas Priest/Fight şi datorită urcărilor şi interpretării lui Di’Anno, un Di’Anno aparent inepuizabil şi mult mai colorat şi stăpân pe propriile sale forţe şi cu un potenţial de expresie mult mai larg decât ar fi dat de bănuit. Piesa este dinamică, riffurile groase, toba bubuie energic.
„Brother of the Tomb” păstrează tonul apăsat, riffurile moderne şi corurile tradiţionale se combină organic, nu inventează nici roata, nici altceva, dar ceea ce fac este un Metal pur şi tăios, Di’Anno este convingător şi credibil, chitaristul are solo-uri foarte ingenioase.
„P.O.V. 2005” trezeşte amintiri Heavy Metal de anii ’80, însă interpretarea este mult mai energică, incisivă, infuzia de modern (şi reflexiile Pantera/Fight) conferă piesei strălucire-n plus, dinamism şi greutate.
„Nomad” începe lent, în note misterioasă ca apoi să se transforme într-o piesă cu tempo mediu, aşezat şi susţinut de coruri şi riff-uri clasice, dar cu aceeaşi abordare mai modernă şi energică fără însă să aducă nimic nou.
„S.A.T.A.N.” revine în zona mai zgomotoasă, Di’Anno mârâie, urlă şi ţipă în concordanţă cu titlul, riff-urile sunt tăioase, ritmul aşezat şi apăsat, toată producţia degajă energie.
„Cold World” are la bază un riff mai tradiţional, vocea lui Di’Anno abordează o temă a la Halford, asemănarea cu Priest şi Fight este evidentă, dar nu deranjantă şi datorită interpretării energice, a sunetului simplu, dar plin. Nu scrie componenţa trupei pe copertă şi n-am găsit-o nici pe site-ul lui Di’Anno, nu ştiu dacă este Paulo Turin, dar chitaristul face o treabă al dracului de bună!
„Do or Die” menţine linia brutală, abordarea în forţă, amestecul de clasic şi modern într-o interpretare în forţă, Di’Anno pare de neoprit, dă dovadă de forţă şi trăieşte evident o a doua tinereţe.
Nici „Dog Dead” nu diferă de piesele anterioare, rămâne paralela Fight, forţa, Metal-ul vânjos şi sictirul şi aciditatea care mereu l-au caracterizat pe Di’Anno. Şi – mă repet – omul pare sincer şi este convingător.
Recunosc: nu i-am urmărit cariera îndeaproape, dar mă bucur că l-am (re)descoperit şi surpriza a fost mai mult decât plăcută.
„Symphony of Destruction” – clasicul Megadeth – nu apărea pe varianta originală „Nomad”, este o interpretară fidelă originalului, doar vocea lui Di’Anno aduce şi altă coloratură piesei, ba cântă, ba mârâie, este brutal. Tema finală schimbată, modificată mai dă un plus de prospeţime, este un cover făcut cu bun simţ şi cu maximum de eficienţă!
Bonusurile sunt două imprimări live, clasicele „Wrathchild” şi „Phantom of the Opera” din repertoriul Maiden, interpretările sunt fidele originalelor, oricând o plăcere să le asculţi în interpretarea vocii originale care le-a consacrat.

paul_dianno_bucuresti_teaser_web1

Joi, 19 noiembrie la Silver Church Di’Anno vine să ne arate pe viu ce ştie.  Până pe data de 16 octombrie preţul biletului este de 40 RON, în perioada 17 octombrie – 17 noiembrie 50 RON şi în 18-19 noiembrie 55 RON, oricum calculezi, merită fiecare bănuţ! Tot respectul Paul!

Paul Di’Anno pe MySpace

pauldianno

Steve Vai – Where the Wild Things Are

Posted on by — No Comments ↓

Vai a debutat în lumea bună a muzicii alături de Frank Zappa în toamna anului 1980,  chitarist în trupa acestuia. În prealabil a făcut transcrieri de chitară pentru acelaşi genial Zappa.
Între 1981 şi 1999 a imprimat 21 de albume alături de Zappa, cum stă scris şi pe coperta discului din 1982, „Ship Arriving Too Late to Save a Drowning Witch”, Zappa îl alinta ca fiind cel responsabil cu „părţi de chitare imposibile”.
Pe lângă munca alături de Zappa, Vai a lucrat cu un şir lung de artişti: Public Image Ltd., Whitesnake, David Lee Roth, Al Di Meola, Alice Cooper, Ozzy Osbourne, Shankar, Billy Sheehan, Steve Lukather, John 5, Meat Loaf, Jason Becker, Devin Townsend, Marty Friedman, etc şi a fost membru de bază în proiectul G3, atât alături de John Petrucci şi Joe Satriani, cât şi în formula cu Satriani şi Yngwie Malmsteen şi prima formulă cu Satriani şi Eric Johnson.
Am mai spus asta, nu-s mare halitor de „guitar heroes”. De multe ori la majoritatea acestor indiscutabil virtuoşi al instrumentului, muzica rămâne pe planul doi, „arta” se rezumă la tehnică şi auto-expunere, impunere. Legat de Vai, mi se pare trist (şi elocvent) exemplul albumului „Slip of the Tongue” din 1989, când din cauza fracturi la mână a lui Adrian Vandenberg, Vai a primit mână liberă la părţile de chitară şi multe din ele le-a făcut praf şi asta – ulterior – a recunoscut-o şi Mr. Coverdale… Dar Vai a avut şi aporturi pozitive, albumul „Album” al proiectului lui John Lydon (aka. Rotten, ex-Sex Pistols), Public Image Ltd. din 1985 este un material genial.
Primul album solo, „Flex-Able” şi urmat imediat de „Flex-Able Leftovers” în acelaşi an, 1984, purtau încă pregnant amprente Frank Zappa şi sunt – şi probabil rămân – discurile mele favorite ale maestrului Vai. În 1993 a scos proiectul Vai şi un album excepţional: „Sex & Religion”. Colegi i-au fost basistul Thomas “T.M.” Stevens (ex- The Pretenders), bateristul Terry John Bozzio (ex-Missing Persons, ex-Frank Zappa) şi pe post de vocal, omul orchestră şi un alt geniu: Devin Townsend. O gaşcă de excepţie şi un disc trecut cu vederea cu prea mare uşurinţă…
În rest – strict din punctul meu de vedere – Vai a avut momente bune şi mai puţin bune. Dar cine nu are?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Twi28xWoLxc]

Noul album nu este chiar nou: a fost imprimat live în 2007 în cadrul turneului „Sound Theories” la State Theatre în Minneapolis. DVD-ul conţine 27 de piese şi are o durată de 2 ore şi 40 de minute, CD-ul are doar 15 trackuri şi 77 de minute.
Colaboratorii lui Vai au fost Alex DePue – violoncel, Ann Marie Calhoun – violoncel, Bryan Beller – bas, Jeremy Colson – tobe, Dave Weiner – chitară şi sitar  şi Zack Wiesinger – chitară (lap steel).

VAI_DVD_wherethewildthingsare

„Paint Me Your Face” este un scurt intro grandios în maniera deja consacrată al lui Vai, „Now We Run” explodează nervos, zgomotos, cu forţă, energie Rock şi chitară vânjoasă, ritmuri balansate, bas pulsant şi-n prim-plan, evident cu maestrul Vai, care reuşeşte să stoarcă tot şi orice din chitară. Sound-ul nu este impecabil, dar „mizeria” sunetului live conferă un iz de viu în plus, compoziţia este complexă şi tehnică, un Rock Progresiv cu infuzie Fusion, solo-ul cursiv, energic, sunetul tăios şi curat, colorat şi condimentat cu nuanţele caracteristice artistului. Finalul are un respiro de violoncele plăcut şi ingenios. Piesa provine de pe „The Elusive Light and Sound, Vol. 1”, un disc scos în 2002 şi care alinia piese făcute pentru coloane sonore, seriale, show-uri TV.
„Oooo” este de pe „Ultra Zone”, albumul din 1999, varianta actuală nu diferă de cea din studio, e plăcută abordarea „vorbăreaţă” a chitarei,amestecul de  joacă relaxată şi momentele tehnice, sunetul uşor Scifi, futuristic.
„Building the Church” este încă o construcţie pe o temă Progresivă, bas-ul şi riff-ul de bază împreună cu tobele conferă un fundal solid pentru aventurile printre corzi al lui Vai, piesa curge, pulsează, chitara are nerv şi Vai ştie să menţină interesul audienţei, are feeling, deţine tehnica, este un meseriaş, ne place-nu ne place să admitem. Infuzia de Jazz are un parfum Zappa, dar asta, este aproape inevitabil. Faţă de varianta de 5 minute de pe „Real Illusions: Reflections”, aici sare de 8 minute şi nu e rău deloc!
„Tender Surrender” ne aruncă înapoi la EP-ul „Alien Love Secrets” şi anul 1995. Aici piesa primeşte un strop de Jazz în plus, e plăcut contrastul dintre orchestraţia fină şi subtilă şi chitara „ţipătoare”. Folosirea pedalei Wah este un deliciu!
În „Band Intros” maestrul prezintă trupa în manieră… Zappa şi cu câte o scurtă intervenţie a fiecărui instrumentist şi se trece direct în „Fire Wall” de pe acelaşi „Real Illusions: Reflections” din 1999, o piesă cu aceeaşi amprentă Zappa, bogat orchestrată, colorată, aşezată în zona Fusion dintre Jazz şi Rock, dinamică, armonioasă şi – evident – bogat condimentată cu solo-uri.
„Freak Show Excess” continuă şirul pieselor de pe acel album, a fost re-aranjată şi re-orchestrată, a crescut de la 6 la 11 minute, şi-a păstrat parfumul oriental, a câştigat puţină infuzie Jazz şi puls prin abordarea caracteristică interpretării live, muzica lui Vai este o călătorie, leagă temele cursiv, schimbă abordarea cu mare naturaleţe, dintr-o temă aşezată creează un uragan Rock ca apoi să coboare într-o armonie calmă, să treacă la o temă Etno/World Music. Sitarul şi basul intervin şi dau culoare, Vai îşi mai trage sufletul ca apoi să ne ia faţa din nou.
„Die to Live” este de pe acelaşi „Alien Love Secrets”, o piesă Rock în manieră tradiţional americană, o patinare plăcută între liric şi mediu, chitarele au prim-planul, se trece din riff în solo şi vice-versa, totul lejer, firesc, simplu şi cu mult bun simţ.
„All About Eve” provine de pe „Fire Garden” – Phase 2 – partea de disc unde Vai interpretează şi părţile vocale. Nu este un Devin Townsend, dar are o voce puternică şi expresivă, nu este un solist în adevăratul sens al cuvântului, dar este un interpret agreabil. Piesa este lentă, relaxantă, vocea lui Vai puţin prea colţoasă, dar poate tocmai din acest motiv, nu lasă impresia de sirop. Violoncelul adaugă o notă calmă, corul de pe refren forţă.
„Gray 7” este un scurt intermezzo acustic. Chitara este acompaniată de percuţii, aminteşte de Shankar, trece direct în „Treasure Island”, o piesă scurtă, colorată, în aceeaşi manieră uşor orientală. Interesant, dar cam atât.
„Angel Food” – extrasă din suita „Fire Garden” – se leagă organic în acest set, este o piesă aerisită, are ceva din maniera lui Al Di Meola, ceva din John McLaughlin, puţin Jazz, nuanţe orientale, lejeritate şi lumină într-un dans magic, dezinvolt.
„Taurus Bulba” este o piesă proaspătă, un Rock energic cu aceeaşi pregnanţă Progresivă, puternică, cu un sunet mai incisiv, este o desfăşurare frumoasă şi fluentă, amestecă răbufnirile cu pasajele de acalmie, Vai stăpâneşte perfect chitara şi orchestraţia îl susţine şi-l deserveşte impecabil.
Finalul este o scurtă relaxare cu chitara sub titlul „Par Brahm”, tot o compoziţie nouă, un „waving goodbye” elegant, armonios, după care se lasă liniştea. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tyCRSZjtYBI&feature=channel]

Un disc de maestru profesionist şi o audiţie plăcută şi pentru profani. Vorba unei reclame: Jos pălăria!

Materialul poate fi cumpărat şi on-line de AICI.

stevevai

Bogdan Olteanu: omu’ nepotrivit la locul nepotrivit

Posted on by — No Comments ↓

Cum ziceam şi mai devreme: eu aş scoate politica şi politicienii în afara legii.
N-am nimic cu Olteanu, dar să-şi bage politicul un măscărici la BNR când ţara este-n situaţia în care este, soluţii ioc, mi se pare cea mai mare nesimţire.
Suspectă este susţinerea PSD. Şi eu chiar dacă n-am informaţii din interior, o explicaţie am. Prevăd un guvern PSD-PNL în cazul în care Geoană iese preşedinte. Guvern PSD-PNL am mai avut, chiar dacă nu pe faţă şi cel puţin juma’ din PNL plâng şi acum după frăţia cu PSD-ul… şi – vai! – cum o să-şi dea mâna în interesul naţional şi pentru bunăstarea poporului… Să dea bine şi la FMI, bagă şi UDMR-ul în coaliţie şi obţinem o mare coaliţie de uniune naţională: hura! Eu zic că nea’ Antonescu i-a oferit sprijinul pentru turul doi lu’ Geoană şi viitorul ciolan e gata împărţit. Nu m-ar mira: Crin premier – de exemplu. 😀
Am mai spus: Antonescu e prea inodor-incolor, mai latră la Băse, dar cam subţire, campanie/vizibilitate zero, nu prea-l văd determinat să câştige, să se lupte pentru funcţia de preşedinte, mai mult stă şi-i cântă-n strună lui Geoană… PNL pare cam remorcă la PSD şi asta de pe vremea Guvernului minoritar Tăriceanu. Dezolant. Şi dezgustător.

Scuipaţi, vă rog:

bogdan-olteanu-guv-0021

Scuipă şi fugi. Cu paşaportul în buzunar, unde vezi cu ochii.

Ză lend of ciois: 2 drunk 2 fu’k

Posted on by — 6 Comments ↓

Dacă nu aş trăii în ea, aş spune că România este o ţară amuzantă: orbu’ conduce chiorul… sau vice-versa, nici nu mai contează!
Ieri, într-o zi mult prea minunată de toamnă blajină, sindicatele au scos oamenii în stradă. Prost să fi să nu ştii că liderii sindicali au şi ei interesele lor politice – a se citii economice -, acţionează la comanda unora sau altora, predominant în interes propriu şi personal după cum suflă vântul. Oamenii sunt disperaţi, este firesc, teoretic este mijlocul de protest la îndemâna maselor, un drept câştigat. Ciudat – dacă mai este ceva ciudat – este că nu i-a băgat nimeni în seamă. Cum au venit, aşa au şi plecat.
Ză lend of ciois: fiecare face ce-l taie capul. Democraţie pe pâine. 😀 Circ la desert… 😆
Politicienii erau preocupaţi de Udrea, Ridzi, Boc, Geoană şi Anastase. Exceptând-ul pe cel vizat şi susţinătorii acestuia, toată clasa politică are o singură şi exclusivă preocupare: cum să scape de Traian Băsescu. Şi asta în condiţiile în care ţara-i praf, suntem cu ambele picioare-n prăpastie şi dacă aplecăm urechea la Isărescu – şi de ce nu am face-o, atâta timp cât omul s-a dovedit capabil şi competent – suntem în prag de şoc inflaţionist. Şi acest şoc este doar vârful icebergului… răul abia de urmează.
Mai toată lumea este de acord că pseudo-guvernul Boc 2 (în unu) este incompetent şi tre’ să pice. Problema este că nimeni nu vrea să-şi asume răspunderea dezastrului şi să guverneze: PNL a refuzat de mult să intre la guvernare, PSD-ul tocmai a fugit, rămâne PD-L-ul…  Să scapi de Băsescu nu este o soluţie pentru criză. Dar asta nu o spune nimeni. Nimeni nu vrea să se sinucidă, nimeni nu vrea să-şi asume răspunderea, iar, toată lumea vrea la “putere”…  şi dincolo de asta  – aici, a se citii ciolan, os de ros, mălai, caşcaval, etc – soluţii nu prea există, cele care ar fi, sunt radicale şi trebuiau luate cu mult timp în urmă.
Apropo radicale. Tot se discută legea unică de pensionare şi pare evident că nu poate acţiona legea nici retroactiv, nu poate desfiinţa nici drepturi câştigate. Pare corect din perspectivă democratică. Doar democraţia se dovedeşte unilaterală… Nu le poţi lua drepturile dobândite cu japca şi… tot în numele democraţiei, nu-i poţi nici împuşca.

Cumva treaba asta cu democraţia începe să mă irite. Politicienii se ascund după vorba asta, cred că asta e monedă de schimb pentru orice. Americanii invadează Irakul în numele democraţiei ci nu pentru petrol. Parlamentarii români fură, tot în numele democraţiei, nu pentru burdihania lor… Nu este aiurea sau sunt eu tâmpit?

Celălalt subiect dezbătut frenetic e tot legat de democraţie: Parlament uni sau bicameral? Parlamentarii au sărit ca arşi şi susţin că cel bicameral este bastionul democraţiei, cum sună argumentarea, mai degrabă tranşeea democraţiei. Cumva îmi scapă de cine apără parlamentarii în camera a doua democraţia… De furia poporului? Oare?
Extrapolând ideea unui Guvern de tehnocraţi, eu aş merge cu ideea până la capăt şi propun şi un Legislativ de tehnocraţi. Politica interesează exclusiv politicienii şi – din tot ce am văzut şi trăit în ăştia 20 de ani amărâţi de democraţie – politica nu are nici soluţii, nu duce nici nicăieri.
Ţin morţiş să facă politică, să o facă la cafenea sau şpriţ. Pe banii lor, că tot e hobby… 😆 Bine, sincer, i-aş băga la mititica pentru 20 de ani ca drept răsplată pentru prestaţia de până acum… dar asta – iar – e o măsură radical-sanitară.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fS6Vy1TeKKk&feature=related]

My Dying Bride – For Lies I Sire

Posted on by — 5 Comments ↓

Nu sunt un consumator de Doom/Gothic şi recunosc acest fapt. Îmi plac Type O’ Negative foarte mult, dar TON este altă poveste, îmi plac chestiile sau mai Metal sau mai Electro/Industrial şi chiar dacă-i ştiu pe englezii de la My Dying Bride de la albumul lor de debut, „As the Flower Withers” din ’92, nu i-am urmărit cu stricteţe.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLmspcgrYrY]

Acel album mai purta amprente de Death, vocea lui Aaron Stainthorpe era brutală, este un album colorat şi apăsător, plin de tensiune. Violoncelul – pe noul disc folosit din nou – aducea culoare interesantă materialului, nota simfonică s-a împletit cursiv şi coerent cu Metal-ul.
De la următorul album, „Turn Loose the Swans” din ’93, vocea lui Aaron a abordat un ton grav, dar melodic, s-a îndepărtat din zona Death şi s-a apropiat mai evident de aria Gothic. Pentru o parte din fani această schimbare nu a fost una apreciată, dar mutarea a adus mulţi alţi fani.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t-t6MXQwrcA]

Noul material, „For Lies I Sire”, al 10-lea album al formaţiei, a fost lansat la sfârşitul lunii martie şi cele 9 piese şi de această dată însumează o oră de audiţie interesantă. Este un disc întunecat, balansat sensibil între Metal şi muzică clasică, între momentele tensionate, lente, impregnate cu candoarea stranie a gândurilor mortale şi pasajele mai dinamice, mai accentuate şi cu iluzoriile însufleţiri vitale. Este şi o revenire la rădăcini, o reaşezare în zona Doom/Gothic, abordările Death fiind substituite de tonurile tradiţionale de Heavy Metal.
My Dying Bride au rămas fideli liniei pe care au pornit, sunt consecvenţi muzical şi reuşesc de fiecare dată să adauge un strop de tensiune, de atmosferă apăsată în plus materialelor lor, chiar dacă par să picteze şi să re-picteze acelaşi tablou de fiecare dată, aduc o notă de expresivitate-n plus, reuşesc să coloreze tristeţea cu tonuri proaspete, chiar dacă-n cazul lor proaspătul înseamnă morbid sau cel puţin umbros.
Este un album grav, Aaron spunea despre material că este cel mai depresiv disc al lor până-n prezent şi tind să-i dau dreptate.

For_lies_i_sire

„My body, a funeral” deschide albumul într-un ton sumbru, ca o otrăvire lentă, muzica se răspândeşte încet şi umple cu umbre sonore spaţiul. Tensiune creşte, morbiditatea prinde viaţă în contrastul dintre chitară/tobă şi violoncelul îndurerat. Aaron Stainthore dispune de o voce expresivă, cântă sau şopteşte, mesajul ajunge dincolo de urechi şi se lasă ca ceaţa peste suflet.
„Fall with Me” măreşte tempo-ul, tema este mai Doom, ne trimite înapoi la primul album Black Sabbath, are apăsare şi forţă dincolo de atmosfera înmărmurită şi rece. Alternanţa momentelor lente cu cele ceva mai rapide – rapide în context Doom – conferă dinamică, intervenţiile violoncelului adaugă un strop de viaţă în marea tristeţii încovoiate prin sunetele care par să ne tragă în jos. Pasajele mai rapide au o notă de Heavy Metal ce amintesc de Iron Maiden şi aduc o notă nouă în muzica macabră a britanicilor, le conferă orizonturi mai largi, mai deschise.
„The Lies I Sire” are o uşoară notă Psihedelică amestecată-n atmosfera Gothic şi măcinările tipic Doom aduse de chitare. Apăsarea este dureroasă, moartea pare mai lentă ca niciodată, dar împietrită la orizontul cert.
„Bring Me Victory” readuce puţin din rădăcinile Death, vocea este mai răguşită şi agresivă, riff-urile au gustul tăios al heavy Metal-ului, ritmurile sunt mai alerte, accentuate, pasajele lente au menirea de a accentua gravitatea, dar au spaţiu mai redus. Este şi una din piesele mai scurte, incisive, o pată inedită, dar bine venită.
„Echoes from a Hollow Soul” colorată plăcut cu un pian solitar, se aşează ca zăpada tăcută peste pământul îngheţat, vocea şuieră ca vântul misterios, chitarele dau accente grave sau triste în funcţie de moment. O piesă epică, în ciuda gravităţii, datorită şi pianului amintit, cu o uşoară notă caldă, plăcută.
„Shadowhunt” ne menţine în aceeaşi zonă, orchestraţia aerisită, spaţiile lăsate deschise, umbrite doar de instrumentaţia rafinată, minimalistă, cresc tensiune şi pregătesc intrarea chitarelor, piesa are o abordare cu gust de coloană sonoră pentru un film de groază, vocea filtrată trezeşte fantome, tristeţea ia accente de frică.
„Santuario di Sangue” este un moment de Doom ca la carte, un epos întortocheat, păstrează oarecum nuanţa de muzică de film, dar este un film ciudat, sacadat, cu secvenţe lipsă şi momente de rătăcire şi incertitudine urmate de întoarceri pe poteca Doom ca la certitudine, un teren solid şi sol stabil, de încredere. Curge lent piesa, măcinat, se lasă ca o ceaţă şi te îngroapă.
„A Chapter in Loathing” readuce riff-ul ce închide precedentul album, abordarea Death, vocile „zombi”, gâtuite sfâşie aparente resemnare de până acum, mirosul morţii prinde viaţă într-un mod sinistru, ruperile sunt abrupte, tăioase.
„Death Triumphant” are pregnanţă Heavy Metal într-o abordare mult mai lentă, adaptată la apăsarea Doom şi presărată cu condiment clasic, un strop de Psihedelic şi reflexii Gothic, creând un coctail aromat, dar la fel de zbuciumat ca tot materialul. 11 minute încovoiate ce ne plimbă prin toate stările şi fazele albumului, o privire înapoi în sunete şi teme, segvenţial dar legate frumos, cursiv, apăsător.

Nu este un disc nici pentru oricine, nici pentru orice moment, stare, dar are farmec şi uneori prinde bine şi câte o incursiune în necunoscut şi… întuneric.

Mişcarea de rezistenţă: munca

Posted on by — 12 Comments ↓

Stau, sorb din cafea, pufăi o ţigară şi încerc să sortez gânduri. Dimineţile sunt răcoroase, zburlite, toamna zgârie geamul insistent şi privesc cum flacăra aragazului pâlpâie.
Se aşează gândurile prin sita perspectivei, încerc să coc hotărâri, să-mi găsesc rostul, să-mi regăsesc direcţia. A fost un prim pas, lucrurile au sens doar dacă urmează şi următoarele.
Şi o să urmeze. Nu este oficial – încă – dar probabil pe data de 18 octombrie, duminică, am o cântare nouă tot la Bucureşti. Vorba beduinilor: stay tune!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Am rămas cu gândul agăţat de unde am pornit acum câteva zile: omul este un animal ciudat, spuneam, mult prea ciudat chiar şi pentru gusturile mele ciudate, să nu zic de-a dreptul dubioase.

Oare cât depinde de noi realmente cum este ţara în care trăim? Sunt lucruri pe care nu le înţeleg nici cum şi sunt tot mai multe. O explicaţie ar fi gradul scăzut de inteligenţă cu care sunt dotat, dar parcă nu este suficientă nici această explicaţie.

De exemplu, nu mă interesează deloc subiectul, dar este la îndemână: i-au dat drumul din puşcărie criminalului Mihaelei Runceanu şi omul peste noapte este vedetă de televiziune. Dragii mei, dacă nu v-aţi uita la căcaturile astea, asemenea bizanterii nu ar fi posibile. Ştiu, toată lumea spune că nu, nu se uită, dar graficele de audienţă arată cu totul altceva. Fără aportul nostru, media n-ar putea face vedetă din Magdele Ciumac şi toate corigentele porno.
Nu este prima oară când spun că la noi nici comunismul n-a fost comunism ci o mimare palidă sub un jug dictatorial şi azi la fel, creştinismul nostru este doar de faţadă şi fără substrat. Şi – asta e, mă repet! – criza, dincolo de accentele sale grave din punct de vedere economic, este o criză profund morală.

2010 o să fie un an urât. Mulţi aşteaptă sfârşitul crizei şi în fapt la noi abia din iarnă o să înceapă criza. Dacă mai aveţi RON la saltea, e timpul să-i schimbaţi în valută, Banca Naţională nu o să mai poată susţină cursul, urmează – inevitabil – şi valul de inflaţie.  4,5 RON pentru un Euro – zic eu – este o previziune optimistă şi ireală… Băncile au scos toate lichidităţile posibile – şi imposibile – din ţară, banii de la FMI s-au dus aiurea pe apa Sâmbetei. Guvernul nu a făcut investiţii şi investitori n-au venit şi nici nu o să vină în următorii ani. Ba, cine a putut – şi din şmecherii noştrii – şi-a scos banii din ţară sau şi-a suspendat proiectele.
Clasa politică trăieşte într-o altă lume. Au conturi, au „şpârle”, par rupţi complet de realitate dincolo de discursurile etern electorale. Schimbarea sau neschimbarea pionului de la Cotroceni n-are nicio relevanţă. Preşedintele are puteri relativ limitate, Parlamentul este – sau ar trebuii să fie – forţa principală-n Stat şi alegerile prezidenţiale nu schimbă componenţa, balanţa forţelor din Legislativ. Avem trei partide influente şi două posibilităţi de coaliţie. Dincolo de acest aspect, realitatea este că practic avem o singură caracatiţă mafiotă şi zero voinţă sau intenţie de reformă. Sincer, m-am plictisit (scârbit) să aud cuvântul „reformă”. Sună radical, dar singura reformă posibilă este cea cu mitraliera. Şi – mă tem – nici asta nu duce nicăieri, cel puţin asta dovedeşte desfăşurarea evenimentelor din ultimii 20 de ani de după ciuruirea cu gloanţe a soţilor Ceauşescu. La impasibilul „Las’ că merge şi aşa”, clasa politică a mai lipit o pleaşcă: „La vremuri noi tot noi” şi asta, stimaţi cititori, nu se schimbă, parol! Indiferent unde, când şi pe cine pui – sau nu – ştampila: tot aia este. Nu mama – sau tata – a privatizat Sidex-ul, a vândut flota sau a semnat contractul cu Bechtel.

thumb_785_x_380_header_5239_supliment

Citeam în Jurnalul Naţional despre „Mişcarea de rezistenţă”. Da, frumos, dar pare totul aşa un pamflet mediatic, o spovedanie, îşi spune omul oful şi asta-l face să se simtă mai bine şi… cam atât. Nu de aspirină avem nevoie… Poate de mişcare. 😆

Nu prea văd rostul demersului dacă nu aduce nicio finalitate, constat doar şi aici lipsa de idei şi soluţii, similară – dacă nu soră – cu cea a presupuşilor guvernanţi. Vorbe, vorbe, vorbe… Ne place să ne auzim vorbind, ba, mai mult, îi ascutăm pe alţii cu gura căscată, dar nimeni nu vrea să-şi mânjească mâinile… muncind.

Toţi aşteptăm să treacă criza…. (şomaj tehnic… 😆 😆 😆 )