Home › 2009 › Page 38

Yearly Archives: 2009

castana fierbinte

Posted on by — 16 Comments ↓

Cu mâna cui se scoate castana fierbinte numită M.A.I.? Al treilea câştigător „fericit” scos din mânecă de P.S.D. în fragila guvernare de o lună este Dan Nica. Rămâne ceaţa demisiei lui Liviu Dragnea şi sindromul Gorbunov care torpilează nu doar P.S.D.-ul, nu doar Guvernul Boc ci tot sistemul juridic din România. Dacă mai adăugăm şi castana mitralierelor lipsă, avem radiografia exactă a competenţei şi intereselor evidente şi mai ascunse ale coruptei clase politice. S-a cam amestecat varza călită cu ciorba de fasole şi în final dacă banii n-au miros, acum putem constata că nici infractorii culoare. Politică.
M-am cam speriat când ieri la un post de televiziune, stimabilul domn Meleşcanu ne-a liniştit afirmând cu zâmbetul pe buze că el şi-a cumpărat o armă pentru auto-apărare de multă vreme. Dacă asta este direcţia în care mergem, să oprească cineva lumea, vreau să cobor!

Surle, trâmbiţe şi tot tacâmul şi la Kiev şi la Bucureşti. Decizia de ieri de la Haga a venit ca un balon salvator pentru Guvern, dar este doar încă un balon de săpun. Nu ştiu câţi calcani, pescăruşi, litri de apă sărată şi tot mai poluată am câştigat, cum nu se ştie exact nici mărimea zăcămintelor de gaz şi petrol, cifrele vehiculate fiind doar estimative. Să nu uităm nici faptul, că acest zăcământ va trebuii dat spre exploatare şi Statul Român are o istorie păguboasă în ceea ce priveşte darea spre exploatare a zăcămintelor naturale de care a dispus. Beţia cu apă rece este rezultatul găluştelor înghiţite din zbor şi ne-mestecate.
Ce cred că am câştigat este stingerea unui conflict mocnit de peste patruzeci de ani şi şansa de a normaliza relaţia cu unul din vecinii noştri importanţi.

Eurovision-ul. S-a respectat tradiţia şi iar a câştigat cine trebuia să câştige. Jenant doar pentru noi, tâmpiţii din public, moculeştii şi partoşii nu se dezmint niciodată. Anul acesta i-a venit rândul tot mai penibilului Duţă şi a unei piese sub-mediocre. Dacă cineva reuşeşte să-mi fredoneze piesa la 20 de minute după ce a ascultat 30 de secunde din ea, îi fac cinste cu un cico.

Realitatea la nivelul macadamului este alta.

Încă o vizită scurtă acasă la Braşov. M-am simţit ca un turist idiot şi rătăcit cu aparatul foto atârnat de gât. Lipsa zăpezii a gonit şi ultimii turişti veritabili, oraşul părea mai pustiu şi mai încremenit. Pistolarii invizibili nu sunt atracţie turistică nici pentru cei mai extravaganţi vânători de vampiri. Criza crizează inevitabil cetăţeanul obişnuit şi chiar şi în spatele zâmbetelor politicoase se întrezăreşte o umbră de teamă.
Cu toate acestea Braşovul rămâne…Braşov.  🙂

09-02-01_103209-02-01_104309-02-02_094809-02-03_090509-02-02_093809-02-03_088909-02-03_089409-02-02_095009-02-03_091709-02-03_092009-02-03_093009-02-03_092809-02-03_0932

Cu filtru, vă rog!

Posted on by — 4 Comments ↓

Motto: cu sapca, fara sapca, dar cu filtru sa fie!

(pagini de jurnal nefiltrate)

Nu promovez „muzica bună”, ci muzica pe care o consum. Muzica strecurată prin filtrul meu…  Muzică ne-comercială? Nimic nu este ne-comercial într-o lume a consumismului debordant. Şi cea mai întunecată formaţie de Black Metal – ca să dau un exemplu extrem – îşi are adepţii, deci se adresează unui public ţintă… Nu există muzică bună, doar muzică care ne place sau nu ne place. Gusturile nu se discută şi eu nici nu încerc să influenţez sau să modelez gusturile cuiva… Vă povestesc doar trăirile mele legate de muzica pe care o ascult.

Filtrăm realitatea, filtrăm adevărul, ne filtrăm sentimentele. Filtratul devine o obişnuinţă, este masca pe care o purtăm sau o detestăm la alţii. Minciuna este tot un filtru…

filterremixesforthedamned

Când a apărut albumul „Short Bus” în 1995 şi am văzut la televizor piesa „Hey Man, Nice Shot”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t3PUAEU7rQw]

am zis: woau! „I wish I would never met you/ Now its a little late… Thats why I say hey man nice shot/  What a good shot man/ A man/ Has gun/ Hey man/ Have fun/ Nice shot!” Albumul purta o amprentă pregnantă de Nine Inch Nails, fapt deloc întâmplător, fondatorul trupei, Richard Patrick (voce şi chitară) a fost membru al trupei de concerte a lui Trent Reznor în perioada 1989-1993 şi a părăsit Nine Inch Nails-ul în timpul înregistrărilor genialului album „The Downward Spiral”.
„Dose” al doilea single al albumului de debut arată direcţia mai Rock, mai axată pe chitară şi instrumente naturale a formaţiei decât producţiile semnate Nine Inch Nails, dar paralela rămâne, vocea lui Patrick şi abordarea sa amintesc de multe ori de Reznor.
„Short Bus” rămâne probabil cel mai viu, cel mai incisiv album al formaţiei, este dinamic, plin de energie şi răbufniri sonore, o combinaţie ingenioasă de Rock Industrial cu elemente de Hard Core şi Post-Punk.
În perioada imediat următoare, FILTER apar pe diferite coloane sonore ale unor filme, fapt care evident le creşte popularitatea. Pentru „Songs In The Key Of X: Music From And Inspired By The X-Files” livrează piesa „Thanks Bro”,„Jurassitol” „aterizează” pe discul ce însoţeşte filmul „The Crow: City of Angels”, colaborarea cu The Crystal Method pentru muzica filmului „Spawn”  naşte „monstrul” „(Can’t You) Trip Like I Do” iar pentru coloana sonoră a filmului „X Files, Fight the Future” din 1998 furnizează cover-ul piesei lui Harry Nilsson „One (Is the loneliest number)” , o prelucrare sensibilă, dar energică, caracteristică formaţiei.

Nu lipsesc nici scandalurile. Problemele legate de alcool a lui Patrick duc la scindarea formaţiei, co-fondatorul Brian Liesegang părăseşte formaţia, dar Patrick păstrează numele. În acest context apare în 1999 albumul „Titel of Record”, cel mai vândut disc de până acum al formaţiei, care conţine şi piesa cea mai de succes: „Take a Picture”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nyGU17xuf9g]

o piesă aerisită, cu chitare acustice, cu o temă foarte personală în care textul face referire la un scandal într-un avion când Patrick băut fiind s-a dezbrăcat la chiloţi… Fraza „Could you take my picture ’cause I won’t remember?” este o expresie Sudistă  care exprimă coma alcoolică, iar strigătul „Hey, Dad, what do you think about your son now?” face aluzie la faptul că tatăl lui Patrick n-a privit niciodată cu ochi buni ideea unei cariere muzicale al fiului său. Când vine vorba despre muzică, dar nu numai, fiecare înţelege ce vrea, respectiv altceva, din fiecare melodie. Eu din piesa asta am tras două concluzii: nu vreau să salvez pe nimeni şi nu vreau să fiu salvat iar pe de altă parte, sunt un avion, nu călătoriţi cu mine: prăbuşirea este iminentă! Este cinci dimineaţa, (iar) beau cafea cu whiskey şi dacă mă tem de ceva sau cineva, acela sunt eu. La Mulţi Ani! Hâc! …Nice shot, man!
Dar să revin! „Title of Record” menţine linia de Rock Industrial al trupei, „Welcome to the Fold” după un scurt intro explodează din boxe, următoarea „Captain Bligh” este la fel de dinamică şi face aluzie la ieşirile anti-sociale violente a lui Trent Reznor, „It’s Gonna Kill Me” porneşte cu acel bas fuzzat care a fascinat şi la „Hey Man, Nice Shot” şi are dinamica acelei piese iar „The Best Things” este mai electronică, pe linia  „(Can’t You) Trip Like I Do”. După amintita „Take a Picture” urmează o altă melodie liniştită, aşezată într-o albie elctronică, plutitoarea „Skinny” cu un refren ce aminteşte oarecum de coverul „One”: „Skinny/ And it will make you cry/ Skinny/ And it will make you lie/ Skinny/ And if it makes you soft inside/ Skinny/ At least you will not die”. Energia revine cu  „I Will Lead You” ca apoi să urmeze o piesă apăsătoare ca şi titlul  ei: „Cancer”.  Piesa are aportul vocal al basistei D’arcy Wretzky din Smashing Pumpkins cu care se spune că Patrick ar fi avut o relaţie. Discul rămâne în zona calmă şi cu „I’m Not the Only One” o piesă care m-a prins: „What you want/ Is something you need/ And what youve wanted/ Is something I bleed”. Finalul discului este rezervat piesei „Miss Blue” – dedicată amintitei D’arcy -, o piesă care combină ingenios acustica şi electronica, percuţiile cu sunetele sintetice şi chitara, creşte treptat ca Bolero-ul lui Ravel: „Hey you miss blue/ I hate it when you say goodbye…”

Ora opt şi optsprezece minute. Am trecut pe bere Redd’s.  Bere…filtrată. Al treilea produs Filter, „The Amalgamut” a fost lansat în 2002. Discul conţine hiturile (hahaha!) „American Cliché” o piesă furioasă şi tăioasă, construită pe ritmuri electronice şi un riff tăios de chitară şi „Where Do We Go From Here” o pisă tensionată, dar mai aşezată, ce combină momente acustice cu răbufnirile zgomotoase. „You Walk Away” care deschide albumul începe cu un ritm exotic ca apoi pas cu pas să se transforme într-un imn Rock marca Filter. „Columind” este un moment haotic, Industrialul bine amestecat cu Hard Core-ul ca „The Missing” să calmeze lucrurile şi să ne plaseze într-un vis moale şi melodios. „The Only Way (Is the Wrong Way)” – bun titlu de piesă!  – este o piesă cu o construcţie şi linie melodică care îmi aminteşte de U2 oarecum ca apoi „My Long Walk To Jail” să revină uşor pe ritmul şi linia mai Rock a formaţiei, tema simplă de chitară fiind combinată interesant cu electronică şi efecte iar vocea lui Patrick cântă şi urlă în funcţie de moment şi text. După încă o piesă dinamică, „So I Quit”, „God Damn Me” este încă o baladă liniştită şi amară, orchestrată fin. „It Can Never Be The Same” începe greoi, percuţiile au prim-planul, vocea este filtrată, chitara undeva îngropată în spatele ritmului oriental ca doar la refren să se arunce în faţă şi să puncteze. „World Today” este un experiment sonor straniu, dar o pată de culoare interesantă pe disc. Finalul, „The 4th” continuă experimentul, este construit parcă din frânturi de sunet şi totul pluteşte, n-ai de ce să te agăţi, te laşi dus spre o destinaţie necunoscută.

Îmi aprind o ţigară cu filtru, am nevoie de o pauză. Patrick între două sesiuni de dezalcoolizare are timp şi de compus muzică nouă,  astfel îi conteactează pe fraţii DeLeo din Stone Temple Pilots pentru o colaborare. Se naşte balada „A Better Place” şi formaţia Army of Anyone iar în 2006 este lansat albumul auto-intitulat. Rezultatul este un album S.T.P. cu vocea lui Patrick, un Rock American Modern cu infuzie de Grunge fără prea multe extrauri.

filterremixesforthedamned

Trec berea în planul doi în rol de extinctor şi mă re-apuc de ce a mai rămas din prietenul meu George Ballantine. Beau prea multă cafea (la filtru!), o să mă ucidă! „Anthems for the Damned” este lansat în mai 2008. Tema principală a discului este războiul cu evidente referiri la Afganistan şi Irak. „Soldiers of Misfortune” are amprenta colaborării cu fraţii DeLeo, este o construcţie acustică, dar nu lentă, cu un pregnant gust U2. Dacă e să desemnez o formaţia care a marcat determinant anii 90, inevitabil ajungem la trupa lui Bono. La un moment dat chiar şi Metallica au declarat că vor să ajungă la fel de celebrii ca U2.  Hahaha! Probabil a fost tot un moment de beţie… „What’s Next” ne readuce în sfera originală a trupei, ca „The Wake” să ne ducă într-o lume care mi-a amintit de The Perfect Circle. „Cold (Anthem for the Damned)” revine la tonalităţile U2 şi mă face să cred că Patrick îşi doreşte poate prea mult să dovedească şi să aibă succes. Este o piesă plăcută, nimic de zis, dar oarecum aşteptările legate de Patrick şi Filter sunt altele. „Hatred is Contagious” rămâne în aceeaşi zonă de Rock mai mult acustic şi aici îmi amintesc de Life of Agony… Nici piesa aceasta nu este rea, dar cumva nu este Filter. Nici „Lie after Lie” nu ne scoate din această zonă de Rock plăcut şi nici următoarea „Kill the Day”. Puţină energie şi chitară distorsionată revine în „The Take”, ritmul este alert şi refrenul ceva mai ascuţit. „Minunea” nu ţine mult, „I keep flowers Around” este o piesă minimalistă, construită pe bas şi tobe, chitara se ascunde în fundal şi doar la refren reuşeşte să se facă cât de cât auzită. „In Dreams” combină pasajele acustice obscure cu un refren mai energic, dar nu convinge. „Only you” este evident o altă baladă.  🙂 Viorile creează o atmosferă plăcută în combinaţie cu violoncelul şi chitara rece, dar nimic nou. Încheierea cu „Can stop this” este în nota experimentală a finalului albumului anterior, pare mai mult un intro decât un outro, dar nu este suficient de ingenioasă ca să rămână şi memorabilă. Nu vreau să fiu greşit înţeles, „Anthems for the Damned” este un disc bun, dar nu…semnificativ.

Pe lângă muzică, Patrick a prins gustul jurnalismului şi…implicării politice. Pe 25 august este publicat primul său editorial, „Vorbind despre război” în Huffungton Post şi de atunci are o rubrică permanentă „Filtrând Adevărul” în Suicide Girls.

Oarecum în trend (sau Trent? Hahaha!) cu Nine Inch Nails, pe 4 noiembrie a fost lansată şi varianta de remix a albumului, „Remixes For the Damned”, 15 track-uri: câte trei remixuri pentru „Soldires of Misfortune” şi „Kill the Day”, „What’s Next” şi „The Take” au câte două remixuri, celelalte piese fiind remixuri la: „Cold”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PIE0f5MCN9s]

„I Keep Flowers Around”, „Lie After Lie” şi „Only You”.  Chiar dacă remixurile nu sunt la fel de creative şi diferite ca în cazul albumelor de remix a lui Reznor şi Nine Inch Nails, discul este mai dinamic şi evident mai Electro şi mai Industrial decât albumul original.
Pentru 2009, Patrick promite un nou album, mai electronic şi mai incisiv, mai Heavy, cu mai puţine tobe naturale şi mai multe sunete Industriale. Nici nu mă aştept la altceva din partea lui. Hâc.

“A waste of time, a waste of life, a waste of youth, oh…
A waste of minds, a waste of life, and where were you? Oh…
When I look back on this, will I think I missed out?
Oh, will we end up as life’s many wrongs?
Or will we end up at all?

Lie, lie after lie
Lie after lie
Oh!

Always a crime, a waste of time, always with you, yeah
A waste of minds, a waste of life, and where were you? Oh…
When I look back on this, will I think I missed out?
Oh, will we end up as life’s many wrongs?
Or will we end up at all?

Lie, lie after lie
Lie after lie”

dezamăgiţi de soare

Posted on by — 3 Comments ↓

Era parcă în vara anului 1994, la nici doi paşi de casa mea, în vitrina vechiei consignaţii, am văzut nişte coperţi de CD-uri. Am intrat din curiozitate şi am găsit un teanc de CD-uri originale, aduse de o femeie mai în vârstă care le primise de la fiul său plecat pe nu ştiu unde. Sincer, nu cunoşteam nici un nume, erau CD-uri promoţionale, trimise la radiouri şi reviste de casele de discuri, dar preţul era tentant şi dacă cei din magazin nu aveau CD player, am cumpărat vreo zece discuri la „plezneală”. M-am dus acasă, am pus repede câte puţin din fiecare, apoi am fugit înapoi la magazin şi le-am cumpărat pe toate.
Aşa m-am ales cu nişte noi prieteni ca BiGod 20, Black 47, Ugly Mus-Tard, H.P. Zinker, Candy Machine şi nu în ultimul rând cu albumul de debut al Belgienilor de la dEUS „Worst Case Scenario”, lansat anul acela.

După un scurt intro, discul începe cu o vioară tăioasă şi obsedantă: aceasta este „Suds & Soda”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=h3r7Oo0Fs-8&feature=related]

o piesă care te prinde şi nu îţi mai iese din cap niciodată. Strofa haotică, febrilă este urmată de un refren cald şi melodios iar soloul zgomotos, cu iz de The Doors şi psihedelic de anii 70 dar în veşminte noi, experimentale fac imaginea completă a trupei. În extrema cealaltă se situează „Hotellounge (be the death of me)” o piesă mai aerisită, mai aşezată, dar tot purtând amprenta vibrantă şi tensiunea care caracterizează tot albumul. dEUS nu sunt doar muzică şi versuri într-o orchestraţie şi interpretare genială, sunt Artă. Este o construcţie sofisticată, dar vie şi naturală, fiecare moment îşi are farmecul său de la piesa de titlu „W.C.S (First Draft)”, trecând prin zgomotoasa „Morticiachair” şi terminând cu vesela „Shake Your Hip” şi „Divebomb Djingle”. Worst Case Scenario este un album atât de bun încât chiar şi lor le este greu să-l egaleze.

Al doilea album, „In a Bar, Under the Sea” a apărut în 1997 şi am avut şansa să-i văd live la Budapesta. O experienţă unică şi fascinantă. Sunt extrem de electrizanţi live, reuşesc să redea frumos „nebunia” din studio condimentând-o cu noi experimente sonore. Piese pulsante ca „Fell Off The Floor, Man”, infuzii de (Acid) Jazz ca-n „Theme From Turnpike” , sentimentalism relaxat şi deloc siropos ca-n „Little Arithmetics” şi tensiunea pulsantă din „For The Roses” completează perfect cartea de vizită a celor din dEUS.

Să nu rataţi splendida „Disappointed In The Sun” !

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YQkuJcP1diY&NR=1]

Pentru o zi ploioasă, pentru un moment amar, nu ştiu dacă s-a scris vreo piesă mai potrivită!

„Who could tell the story better
About the things that I went through
Some were great but most were terrifying and so spooky too
Had to get out of there, to hide away
Had to get out of there, to find my way
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Need I say my only wish was
To escape my earthly life
High skies were no option whereas
Diving deep in oceans wide
Was the way for me, to hide away
A possibility, to leave today
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Under the sea is where I’ll be
No talking ’bout the rain no more
I wonder what thunder will mean, when only in my dream
The lightning comes before the roar
Circumstantial situations, now I know what people meant
Beware of the implications, God I’ve had enough of them
Dedicated to be brave and find a way
Just picking out a wave and slide away
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Maybe taking it another hour then taking away the pain
Maybe taking it another hour then taking away the pain
Maybe taking it another hour then taking away the pain
Then taking away the pain
Then taking away the pain
Then taking away the pain
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Under the sea, is where I’ll be
No talking ’bout the rain no more
I wonder what thunder will mean, when only in my dream
The lightning comes before the roar
Under the sea, down here with me I find I’m not the only one
Who ponders what life would mean if we hadn’t been
So disappointed in the sun
And that’s why we’re thinking
That’s why we’re drinking in a bar under the sea
And that’s why we’re thinking
That’s why we’re drinking in a bar under the sea”

“The Ideal Crash” lansat în 1999 începe mai zgomotos, mai Rock cu „Put The Freaks Up Front”, o piesă cu elemente moderne, are puls şi un ritm obsedant, chitara scârţâie, vocea este neschimbată, caldă, dar incisivă când tema o cere, băieţii şi-au păstrat nervul şi acea tensiune specifică care i-a consacrat, au vitalitate, totuşi parcă lipseşte ceva… Nu aş putea spune ce. Probabil aşteptările mele erau prea mari, re-re ascultând discul, încet-încet se strecoară prin urechi spre sufletul meu, dar dacă-mi vine să ascult dEUS, tot după primele două discuri îmi întind tentaculele… „Sister Dew” este o piesă lentă, acompaniată discret de violoncel, creşte în intensitate treptat, dar rămâne în zona de plutire: „Please forgive me if I keep on smiling/ but every sad story has a funny side in/ from that moment on I felt like crying… every day.” Tot discul rămâne în zona mai melancolică, cu nota uşor realist-cinică care m-a prins din prima la ei. „One Advice, Space” este uşor mai electro, chiar dacă rămâne undeva în fundal – cred – un quartet de corzi şi un cor eteric, aproape ireal.
„The Magic Hour” este tot o piesă lentă, mai acustică, mai interiorizată, cu aceeaşi orchestraţie soft, cu nelipsita vioară şi cu o rupere de ritm şi ton splendidă pe finalul compoziţiei. Piesa de titlu readuce puţin ritm şi tensiune, dar rămâne totuşi într-o zonă destul de abstractă. Single-ul „Instant Street” este mai lejeră în contextul albumului şi aduce puţină eliberare, chiar dacă numai veselă nu este! „Magdalena” este încă o piesă lentă, „Everybody’s Weird” este cel mai zgomotos moment al albumului, urmat de experimentul de şase minute jumătate „Let’s See Who Goes Down First”. Discul se termină cu o altă piesă la fel de lungă, „Dream Sequence #1”, mai puţin experimentală, dar o perfectă reflexie a întregului disc.
Ascultând dEUS este aproape imposibil să nu ţi-se deruleze filme în faţa ochilor. Au acest efect hipnotic. Vezi filmul şi vrei să fi parte din el. Te scufunzi. dEUS cer răbdare, uneori sunt abstracţi şi dificili, greu de digerat. Membrii formaţiei sunt implicaţi în zeci de alte proiecte şi toate aceste escapade şi experimente se întorc şi pe albumele lor, îşi fac loc în noile călătorii sonore.

La vremea lui am ratat albumul „Pocket Revolution”, scos în 2005. Discul începe lent, parcă anevoios, piesa de peste şapte minute, „Bad timing” abia după jumătatea ei prinde viaţă. „7 days, 7 weeks” este undeva între lejeritate şi căutare interioară, exprimată fin acustic, dar pulsant. „Stop-start nature” explodează energic, este mai Rock ca tot ce a oferit dEUS pe ultimele două albume, are nerv. Din fericire dEUS păstrează linia şi pe următoarea „If you don’t get what you want”: este o piesă zgomotoasă şi tensionată. Chiar dacă următoarea „What we talk about (when we talk about love)” are elemente de Electro-Industrial, este o rupere de ritm inteligentă, are o sacadare care te prinde şi te ia cu ea. La  „Include me out” realizezi că trupa îşi caută rădăcinile în direcţia primelor două albume, parcă îşi regăseşte trăirile originale, le reformulează ingenios, găseşte acea aromă dulce-amăruie pentru care te îndrăgosteşti de ei. Puţin Jazz, puţin Rock Indie/Alternativ, multe game experimentale, o reţetă magică care-i face deosebiţi. Piesa de titlu menţine magia, este colorată, fină şi abstractă. Pulsează şi reflectă dorinţa revoluţiei…Evoluţiei.
Zgomotele sănătoase, bas-ul fuzzat revin în „Nightshopping”, dinamitând discul în sens pozitiv. „Cold sun of circumstance” combină ingenios momentele de „furie” cu escapade sensibile care ne introduc în piesa următoare: „The real sugar”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3LaRC9CJFCw]

o adevărată perlă naturală, neşlefuită, dar splendidă. „Only love is the real sugar/ Only love is the real…” Următoarea piesă, „Sun ra” este o nouă călătorie dEUS, alte aproape şapte minute de căutare şi răvăşeală tensionată, frumos pastelată, aşezată în diferite ritmuri şi acorduri. Finalul, „Nothing really ends” este o revenire la teme Jazzy, vine ca o concluzie rece, ca o floare oferită pe înserate. „Mă mai iubeşti?”  🙂

deus

Anul trecut am ratat concertul de la a şasea ediţie a Stufstock-ului din Vama Veche, dar n-am mai ratat noul album, „Vantage Point” lansat pe 18 aprilie. Adevărul este că la o audiţie superficială, nu m-a convins discul, dar după 2-3 ascultări parcă nu-mi vine să-l mai scot din CD player şi în final „Vantage Point” intră clar în topul meu personal cu albumele cele mai reuşite pe anul 2008.  „When She Comes Down” parcă începe de unde s-a terminat albumul anterior, creşte în valuri consecutive şi introduce ingenios următoarea piesă „Oh Your God” , un imn Rock furios, aproape atipic pentru dEUS. Cred că acesta este ingredientul secret al formaţiei: mereu experimentează şi mereu surprind prin ceva nou. Albumul alternează ingenios momentele calme, sensebile, cum este „Eternal Woman” sau „Smokers Reflect” cu piesele energice, uneori umplute cu sunete noi, electronice, cum sunt „Favourite Game” (Leonard Cohen?) , „Slow” sau „The Arhitect”. Ultima din cele zece piese, magicul „Popular Culture”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GGzcqzO78H0]

te face să cânţi, să dansezi şi să-ţi doreşti să re-asculţi tot discul:
„Let me tell you a thing
On popular culture
American swing
The British add sulphur
I’ll buy you a beer
If you can compete from here

They throw you a line
Let me see it you catch it
And they’ll give you some time, sure
If you got something to match it
Just as long as you know
Who is running that show, oooohhhh

And I was thinking, well hey
I’m gonna throw it away
Throwing out my popular culture
Cause now you know it’s not great
If you don’t come from the states
You will always be late to be in popular culture

From western slang
To showbiz spells
You’d almost think
There’s nothing else

Can you give me the news
On the romantic actor
No, I don’t really care but his blues
Is for me a distractor
Through his eyes I can see
What is wrong with me… oooooh…

And I was thinking, well hey
I’m gonna throw it away
Throwing out my popular culture
Cause now you know it’s not great
If you don’t come from the states
You will always be late to be in popular culture

From western slang
To showbiz spells
You’d almost think
There’s nothing else

And I was thinking, well hey
Well what the hell is my place
If someone else will dictate
My singular culture
Cause everybody’s a star
And if you don’t think too far
You can define who you are
Through popular culture

It’s like you’re not really seen
Without a fashionable spleen
That is so much alike the one
Your heroes suffered

And so you gotta be strong
You’ve got to just speak in tongues
About how you belong
In popular culture”

Fiecare piesă, fiecare album dEUS îşi are farmecul său dacă reuşeşti să-l asortezi cu starea potrivită. Poate că nu sunt foarte accesibili la o primă audiţie, dar au calitatea să se facă indispensabili dacă le acorzi suficient timp şi atenţie.

Dacă v-au plăcut dEUS, puteţi săpa şi după Americanii de la EELS

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V2yy141q8HQ&feature=fvsr]

merită şi ei gustaţi. Asta ca să nu vă trimit direct în braţele celor de la Radiohead.

Plec şi eu să beau ceva….Nu, nu sub mare ci la munte, într-un bar undeva-n Braşov. 🙂

normalitatea. un vis urât?

Posted on by — 10 Comments ↓

În fiecare an de sărbători aud îndemnul „să fim mai buni”. Nu ştiu cu ce şi de ce ar trebui să fiu mai bun în decembrie ca-n aprilie? Trece Crăciunul, trec sărbătorile şi de fiecare dată se alege praful de promisiunile solemne, la fel cum nu rămâne nimic nici din promisiunile electorale ale politicienilor după alegeri. Nici ei nu sunt mai buni sau nici noi nu suntem mai buni decât ei şi – dureros – este firesc să fie aşa.
„În ce ţară trăim?” – este întrebarea pe care am tot auzit-o din toate direcţiile zilele acestea. Se fură armament dintr-un depozit al armatei la Ciorogărla, se desfăşoară un jaf armat extrem de violent în centrul Braşovului cu răniţi şi morţi, o tonă de cocaină confiscată la intrarea în ţară în portul Agigea, un om este bătut în metroul din Bucureşti fiindcă-i sună telefonul cu imnul unei echipe de fotbal din provincie, peste 350.000 de oameni sunt condamnaţi deja la şomaj şi creşte vertiginos numărul rău platnicilor la bănci, avem profesoare şi eleve porno şi copii care se fugăresc cu bâte şi săbii în incinta şcolilor, oamenii mor pe tărgile uitată-n holurile spitalelor, iar în ceea ce priveşte Guvernul…mai bine nu zic nimic. Şi cu toate acestea ne încăpăţânăm să susţinem că suntem buni, că ne pasă, că suntem harnici şi pioşi. Că suntem mândri.
Noul stadion „Lia Manoliu” ne costă peste 135 de milioane de Euro, vine Madonna şi Moby, printre gropile din străzile Bucureştiului poţi zării cele mai scumpe şi bengoase maşini, cluburile de fiţe sunt arhipline, avem staruri şi vedete peste tot, sexy Brăilence şi Magde Ciumac, avem Elvişi, zâne şi surprize,  personalităţi şi personaje, silicoane şi termopane, miliardari de carton, reclame luminoase şi avem paşapoarte biometrice, putem pleca încotro vedem cu ochii, se găseşte cineva să spargă asfaltul, să otrăvească fântânile şi să stingă lumina.
Privesc oraşul şi văd trei lucruri: farmacii, cazinouri şi bănci. Suntem bolnavi, viciaţi şi…cu conturi în bănci? Fast-fooduri, cârciumi şi amaneturi  la tot pasul. Şi biserici. Oh da, Allah e mare!
Trăim în ţara care este creată după chipul şi asemănarea noastră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-0xoJB5wWBo&feature=related]

Nu pot să-mi imaginez o lume nebună fără nebuni. Aştept încă dimineaţa în care să mă trezesc nebun şi să descopăr o lume normală în jurul meu. Dar asta depinde de fiecare din noi. Visez urât?

Plouă. Aştept primăvara.

31012009_0131012009_0231012009_0631012009_04

foc fără fum?

Posted on by — 17 Comments ↓

Ador sexul. Nu contează cum îi spunem, sofismele lingvistice n-au nicio relevanţă, că facem dragoste, ne-o tragem, facem sex, ne cordim, o ardem, ne frecăm, sau doamne fereşte, ne f*tem direct, important este ca faptul să se petreacă, să se consume acest desfrâu energetic şi chimic, să se întâmple lucrurile conform celor mai normale necesităţi, cât mai des, cât mai mult, în beneficiul ambelor părţi. Îmi place să savurez coniacul de dinainte şi ţigara de după. Iubesc sexul şi am şi scuza să beau ceva înainte şi să fumez după.

Eram într-un băruleţ cochet din centrul Braşovului cu ceva ani în urmă, singur la o masă şi cu două mese mai încolo era o fată tot singură. După două-trei pahare de coniac mi-am luat inima-n dinţi şi ţigara-n colţul gurii şi am abordat-o abrupt: n-ai vrea să fumezi cu mine ţigara de după? Fata s-a uitat puţin nedumirită la mine, apoi a început să râdă şi am consumat o seară agreabilă împreună. Ei, dar nu viaţa mea amoroasă este subiectul zilei!

foc fără fum?

„Avem în vedere devansarea termenului de majorare a accizelor la tutun şi alcool”, a declarat ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea.

Eu la sex nu renunţ! Ha ha ha! 🙂

Pe scurt, Guvernul susţine că din majorarea preţului ţigărilor cu circa 50% îşi va acoperii găurile din buget. Treabă perversă, zic eu, harababură mare. Fumătorii – teoretic – sunt discriminaţi, dar pe spinarea lor vrea guvernul să o scoată la capăt. Abia acum înţeleg şi treaba cu barurile şi restaurantele. Dacă până anul trecut exista în fiecare local măcar un colţ pentru nefumători, conform noii legi, acel colţ a dispărut, pe majoritatea spaţiilor de pierzanie scrie frumos pe uşa de la intrare: „în acest local se fumează”. Sunt fumător, dar oarecum înţeleg frustrarea nefumătorilor. Chiar dacă ei niciodată n-au dat dovadă de toleranţă şi înţelegere faţă de un amărât vicios ca mine.

Dar să revin la Guvern. Cumva ne-a intrat în sânge – ca nicotina şi alcoolul – să considerăm Guvernanţii o adunătură de proşti. Acum, la cinci dimineaţa, după un strop de coniac în cafeaua inevitabilă şi cele trei-patru ţigări fumate, m-am dumirit că treaba nu stă chiar aşa. Prima mişcare a fost asta cu fumatul la liber în toate cârciumile, a doua vine acum cu creşterea accizelor. Dar treaba este mult mai profundă! Vă mai amintiţi de scandalurile „Ţigareta” 1,2 şi câte au mai fost? În mai toate pieţele din Bucureşti se vând mii de pachete de ţigări netimbrate. Afacerea este-n floare, un pachet de ţigări costă între 2,50 şi 3,50 lei, în condiţiile în care ţigările timbrate au toate preţul peste 5 lei. Ţigările netimbrate se vând pe faţă. La chioşc, la tarabă, pe trotuar din plasele de rafie, sub ochii vigilenţi ai oamenilor legii. Păi ce, ei nu fumează?

Legat de criză nu o dată s-au făcut referiri la marele crack financiar din 1930. Acum mi-am amintit şi de Prohibiţia din anii 20, premergătoare crack-ului. Că la noi lucrurile se fac cam pe dos tot timpul, nu mă miră. Problema cu prohibiţia este că n-a dat niciodată rezultate. Prohibiţia fiscală conduce inevitabil la evaziune. Cred că „băieţii deştepţi” stau cu baxurile pregătite şi-şi freacă mâinile satisfăcuţi.

Prostituţia şi pornografia sunt şi ele ilegale. Cu toate acestea azi-mâine cred că nu mai este colţ de stradă, scară de bloc, fără un „salon de masaj” sau un „serviciu de escorte”. La toate chioşcurile şi tarabele unde se vinde presă, este plin de reviste pentru adulţi şi cd-uri, dvd-uri cu cele mai noi şi cele mai fierbinţi producţii autohtone. Starurile şi starletele pornografiei tronează pe toate coperţile ziarelor, defilează pe toate posturile de televiziune. Cum este posibil? „Băieţii deştepţi” ştiu răspunsul.

Safe sex şi fum fără timbru.

zâmbiţi, vă rog!

Posted on by — 2 Comments ↓

Cheese! Richard Cheese. Richard Cheese and Lounge Against the Machine. Recunosc, am descoperit acest artist absolut întâmplător. Intenţionam să scriu despre „cover”-uri şi căutând materiale să exemplific cât mai bine despre ce este vorba, m-am împiedicat şi de Richard Cheese.

Chop Sue vs. Chop Sue

Trupa s-a înfiinţat  în anul 2000 şi până-n prezent au editat şapte discuri, dintre care cel din 2006, „The Sunny Side of the Moon”, este un „Best of”. Celelalte albume sunt: „Lunge Against the machine” (2000), „Tuxicity” (2002), „I’d Like A Virgin” (2004), „Apetif for Destruction” (2005), „Silent Nightclub” (2006) şi „Dick at Nite” (2007). Ultimul disc conţine prelucrări ale unor teme celebre din filme, celelalte conţin cover-uri după piese cunoscute al unor artişti ca: Radiohead, U2, Pink Floyd, Offspring, Snoop Dogg, Guns N’ Roses, System of A Down, Madonna, Korn, The Cure, Disturbed, The Clash, Beastie Boys, Nirvana, Limp Bizkit, Garbage, etc, toate făcute Jazz, într-o manieră Swing sănătoasă şi cu mult umor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V4hSUDCWKDc&feature=related]

Băieţii îşi fac veacul – evident – în Las Vegas, conform sitului official, după actualul turneu American,  „United We Lounge”, din motive de sănătate, trupa renunţă la viitoare turnee. Se pare că oboseala şi stresul îşi pun amprenta pe vocea lui Richard. Cu toate acestea, pentru anul acesta sunt planificate nu mai puţin de trei noi albume: „Viva la Vodka”, „Lavapalooza” şi „OK Bartender”, plus încă un album pentru 2010 „Back in Black Tie”.

“Cover version” –  în muzică reprezintă o nouă abordare a unei melodii deja compusă, interpretată şi înregistrată. Sunt formaţii axate pe acest gen de performanţe, sunt multe formaţii “tribut” în special la nivel de activitate în cluburi, cum sunt multe formaţii care au în repertoriu exclusiv sau predominant piese preluate de la alţi artişti. Sunt artişti care într-un punct al carierei consideră să-şi aducă omagiul artiştilor pe care îi apreciază şi care în opinia lor i-au influenţat propria creaţie. Asemenea discuri sunt Metallica “Garage Inc.”, Overkill “Coverkill”, Tesla “Real to Reel”, Def Leppard “Yeah!”, etc.
Formaţii care s-au axat aproape în exclusivitate pe prelucrări sunt: Apocalyptica, Hayseed Dixie, Nine Inch Elvis, Beatallica, Dread Zeppelin, etc, cum sunt trupe care pe lângă compoziţiile proprii vin cu un vast repertoriu de prelucrări ingenioase, cum sunt şi Nicotine sau Reel Big Fish.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZ4S-UiNmzo]

Mereu mi-au plăcut reinterpretările mai ales în cazul în care acestea aduc o altă perspectivă melodiei, dacă noua variantă nu doar redă fidel piesa şi interpretarea originală şi o reaşează într-o altă formă, o modelează după caracterul celui care o redă.


Veteranul Pat Boone şi-a construit cariera de interpret de Jazz prelucrând piese tradiţionale   de Rhythm and Blues.  Versiunea din 1955 a piesei lui Fats Domino “Ain’t That a Shame” a fost un mare succes, dar albumul “In a Metal Mood” din 1997 aliniază o serie de reorchestraţii ingenioase a unor piese Rock ale unor artişti ca Led Zeppelin, Deep Purple, Judas Priest, Alice Cooper, Metallica, etc. care l-au readus în atenţia marelui public.
Francezii de la Nouvelle Vague combină ingenios stilurile New Wave şi Bossa Nova şi au devenit celebrii cu prelucrarea piesei “Love Will Tear Us Apart” a celor din Joy Division    şi cele două albumele ale lor conţin variante inedite după trupe ca The Clash, XTC, Modern English, Dead Kennedys, New Order, Blondie, etc.
Geniala Tori Amos merită şi ea amintită pentru câteva interpretări cutremurătoare ale unor piese consacrate, amintesc doar de Depeche Mode şi vibrantul “Enjoy the Silence”.
Sau nu pot să nu-l amintesc pe The King care înzestrat cu vocea Regelui Elvis, împrumută această amprentă unor piese Rock şi rezultatul este electrizant!

Exemplele sunt extrem de multe, dar mă opresc pentru moment aici. Anul trecut v-am povestit la momentul respectiv despre concertul Queensryche la Bucureşti. Băieţii se aflau în turneul de promovare al noului lor album “Take Cover” care, după cum sugerează ingenios şi titlul, conţine 11 prelucrări. Am fost uşor dezamăgit la spectacol fiindcă n-au cântat nimic de pe acest album.
Discul începe cu un frumos “Welcome to the Machine” al celor de la Pink Floyd. Chiar dacă n-au operat schimbări majore în compoziţia şi orchestraţia originală la nici una din piesele pe care le-au luat la “reîncălzit”, Queensryche au reuşit să-şi pună amprenta sunetului cristalin şi autentic American asupra compoziţiilor. Îmi plac enorm “Red Rain”-ul lui Peter Gabriel, “Heaven on their Mind”-ul din Jesus Christ Superstar şi “Bullet the Blue Sky” al celor din U2. Nu este un disc revoluţionar, dar este unul corect şi plăcut de ascultat.
O altă formaţie care de ceva vreme ne ameninţă cu retragerea definitivă şi a trecut pe lângă noi şi anul trecut concertând doar în Bulgaria şi Ungaria, Ministry, au lansat tot un album ce conţine în exclusivitate cover-uri: “Run for Cover”. Pe lângă deja celebra prelucrare a piesei lui Bob Dylan “Lay Lady Lay” discul conţine industrializarea unor artişti ca The Rolling Stones (Under My Thumb ) , Golden Earring (Radar of Love), Deep Purple (Space Truckin), Black Sabbath (Supernaut), ucigătoarea versiune la “Rodhouse Blue”-ul celor din The Doors şi o halucinantă şi surprinzătoare abordare a magicului “What a Wonderful World” al lui Armstrong. Un disc care îşi merită cu prisosinţă locul într-o colecţie.
O altă veterană, Patti Smith, tot în 2007 a lansat tot un disc cu prelucrări: “Twelve”. 12 piese reînprospătate în maniera personală a artistei, un album reconfortant care amestecă cu succes piese după artişti din vechea gardă cum ar fi Allman Brothers Band (Midnight Rider), The Doors (Soul Kitchen), Jefferson Airplane (White Rabbit) etc cu un frumos omagiu adus lui Kurt Cobain prin “Smells Like Teen Spirit”.
Tot în 2007, Poison au revenit pe scena Rockului cu un album de cover-uri “Poison’d” în care îşi aduc omagiul unor artişti ca Sweet, David Bowie, Alice Cooper, Tom Petty, The Rolling Stones, etc.

Un cover uneori poate fi mai “bun” ca originalul şi uneori coverul este atribuit ca fiind original. 🙂 Este cazul piesei “Wonderwall” despre care toată lumea ştie că este al celor de la Oasis…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sHhVydgvuAc&feature=related]

fixaţii şi sexaţii

Posted on by — 16 Comments ↓

Plouă cu încăpăţânare. Mă eschivez: de stropi, de gânduri, de priviri sau…atingeri. Îngeri rătăciţi cu feţe oglindite în băltoacele spumoase. Uneori un zâmbet te salvează, alteori te trimite direct în iad. Prea multe drumuri şi ocolişuri pavate cu bune intenţii! Dar rămân gropile şi mă înghite golul din mine. Fixaţii şi sexaţii. A cinci-a roată şi rămaşi de căruţă într-un pseudo-picknick prelungit la marginea drumului: ne întoarcem privirea. Imagini uşor mişcate, blur-ul marilor oraşe prin perdeaua de fum, agitaţie şi sirenele disperării. Totul pare uşor distant şi străin, tot mai departe de mine… Oraşul doar mârâie şi-l traversez cu nepăsare. Cai verzi printre betoanele gri. Graffiti. Cui îi folosesc piticii de grădină? Sau piticii mei? Am “pitici” să umplu tot oraşul! Dar nu şi golul… Off-side, cartonaş galben…lovituri la liber. Sunt varză călită frate!  ’neaţa. Încerc să-mi fac o zi bună, da’ nu cu mâna mea. Hahaha! Deschid umbrela…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TvC6VS4Np4U]

În Jurnalul Naţional Am dat peste subiectul meu de sezon preferat: Eurovision-ul. „Emovision” cum spun cei doi autori, Dana Andronie şi Miron Manega. E de rău, dacă pentru un amărât de articol a fost nevoie de doi jurnalişti. Dacă-i loveşte criza şi se trece la restructurări o să rămână ziarul doar cu poze şi semnătura unuia din cei doi? Poze cu „pitzi” re-ciordite şi ele… Zău că-i păcat pentru copacii tăiaţi!
Cel mai tare lucru pe care l-am aflat din tot articolul este că: „Apropo de Emo, e nevoie să precizăm că acest gen de cultură este perceput ca o sectă de copii mai “sensibili” cu gânduri sinucigaşe! Din punct de vedere muzical, consacrarea maximă a venit prin formaţia Nirvana care, în 1992, a vândut 10 milioane de discuri ale albumului lor de debut, “Nevermind”.” Să-mi trag scaunul de sub mine! Dau repede filmul înapoi, fix până-n anul de graţie 1989 şi-n sertarul Nirvana găsesc albumul „Bleach”. Pentru cei care n-au nici film, le lipsesc şi suspect de multe sertare, le recomand utilizarea Google sau Wikipedia . Sunt abia anul I la jurnalism, da’ pentru un examen citisem ceva legat de subiect şi documentare…aşa o fi? Dau filmul de data aceasta înainte şi mă opresc la cadrul numărul doi: „Nevermind” 1991. Bun. Mi-am verificat memoria: nu m-a lăsat. Un alt mic „detaliu” ar fi că trupa lui Cobain a fost etichetată „Grunge”, cum de au ajuns cei doi să-i cupleze cu mult mai proaspătul curent „Emo”, nu-mi explic. E drept, Cobain şi-a cam găurit căpăţâna cu vesta anti-glonţ pe el – vorba lu’ Eminem – dar dacă plecăm de la acest principiu, Hendrix săracu’ o fi fost şi el Emo ca şi Jim Morrison sau Ian Curtis…
Dau din curiozitate pe Wiki şi surpriză! La „Emo” – pagina românească – prima frază este: „Genul şi cultura EMO este o sectă de copii mai “sensibili” cu gânduri sinucigaşe!” Hahaha….tăvăleală frate! Retractez, oamenii s-au documentat…Hahaha! N-au ştiut despre verificarea din mai multe surse… Se mai minunează lumea blogosferei că mulţi dau simple copy/paste-uri şi habar n-au ce postează. Să nu zic de avertismentul de pe pagina Wiki: „Acest articol sau secţiune are multe probleme.” Staţi liniştiţi, nu este nici izolat, nici singular cazul! Hahaha!

Şi eu sunt Emo. Şi Metro(u)-sexual. De fiecare dată când mă “dau” cu metroul am emoţii cine cade peste mine sau cine se freacă de mine…Holly Shit! (Ca să nu zic “Holly Cow” că se interpretează! Hahahaha!)

P.S.
1. Credeam că n-am subiect pentru astăzi. Merci Dana, merci Miron.
2. N-am nici eu tot gardul pus… Sau l-am dat jos?

3. Are cineva ţigle de vânzare?

blogăreală de seară

Posted on by — 4 Comments ↓

Bucurie, mare bucurie: „Un avocat curajos a dat în judecată Guvernul pentru suspendarea paşapoartelor biometrice.” Bâzâie, vâjâie toată blogosfera. Toţi anti-globaliştii, anarhiştii şi rebelii fără cauză, celebrează evenimentul. Sincer, cred că-i o stupizenie absolută. Pe de o parte nu cred că vor câştiga procesul, pe de altă parte cred că avocatul în pricină s-a orientat bine, a văzut oportunitatea situaţiei şi s-a gândit că iese din anonimat. Şi a ieşit. Este erou, ne-am ales cu încă un „luptător al luminii”. Argumentaţia e… „Prin obligarea noastră, a tuturor cetăţenilor români, de a accepta paşapoarte ce conţin cipuri cu date biometrice, ni se răpeşte dreptul la viaţă privată. De asemenea, consider ca prin amprentarea mea, mi se încalcă dreptul la prezumţia de nevinovăţie.” De supravegheat, suntem supravegheaţi de multă vreme, să nu ne facem iluzii. Americanii interceptau şi stocau toate comunicaţiile de multă vreme. Guvernul lor a profitat de „incidentul” de la 11 septembrie pentru a legaliza acest aspect şi sub acelaşi pretext al luptei anti-teroriste, toate statele pretins democratice au procedat la fel. Pe mine mă doare la un metru-n faţă de cip. Dacă Guvernul altă treabă n-are, să facă şi reality show din viaţa mea. Vreau parte din drepturile de difuzare… Prin Europa putem circula liniştiţi şi fără paşaport, treaba cu cip-ul e o poveste legată de eternul vis American. Eu nu-l mai am. Nu-i mai aştept şi nici nu mi-am propus să merg să văd… Gemenii. Dacă vor, să-mi bage un cip  şi-n c*r…sau şi mai bine să şi-l bage singuri!

Mi-am zis să-mi luminez şi eu seara cumva şi am căutat-o în bookmark-uri pe Curvette. Bumm! Fata şi-a privatizat şi blogul şi s-a mutat. Curvette cu punct ro mi-a amintit de C.U.R.V.E.T.T.E. scris mare din neoane colorate pe frontispiciul unei clădiri. Punct ro este primul pas? Ultimul blog e din data de 26 ianuarie şi e o mică incursiune în schi, sex şi muzică simfonică. L-am citit, dar n-am simţit nimic.

Am picat ca musca-n lapte pe blogul lui Adelina Enache. Nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo, a fost un coşmar! Am călcat într-o pagină PSD-istă, m-am împiedicat de o blondă, m-am ridicat şi am fugit încotro vedeam cu mouse-ul. Post-ul „Nimic nu se vinde, totul se cumpără” a fost un fel de soft-drink de seară. Cum se face, respectiv nu prea se face comerţul. Vă zic eu care-i problema: patronii când vine vorba de reclamă ştiu ei exact ce şi cum vor. Deh, pe banii lor să nu le spună nimeni ce şi cum să facă! Adelina spune: „nu ofertantul hotărăşte ce vinde ci cumpărătorul hotărăşte ce cumpără.” Da, din acest motiv m-am plimbat şi eu azi prin două mall-uri câteva ore bune şi n-am cumpărat nimic… Şi încheie cum spune chiar ea, metaforic: „degeaba vrei să-ţi vinzi sufletul diavolului dacă acesta nu este interesat să-l cumpere…” Ei, asta este şi problema mea!

Săptămâna aceasta în topul Ze List pe locul 99 am găsit Rezistenţa Urbană. Am citit „scenariul” filmului „Facultatea de ROCK’N’ROOLLL!!”. Mi-a plăcut finalul.
În schimb merită studiat blogul despre distrugerea Bucureşti-ului.

Şi dacă am dat de rezistenţă:
1.    Rezistenţa Materialor (de ascultat!)
2.    Şi o incursiune documentată şi detailată în obscura istorie a Punk-ului Românesc pe pagina lui Machu Pichu.

Mai las loc de bună ziua şi pentru mâine. 🙂

Un tramvai numit Marleen

Posted on by — 20 Comments ↓

Între două rafale de vânt câţiva stropi de ploaie obosiţi îşi şterg obrazul de geamul murdar al tramvaiului. Lumină chioară, lume pestriţă, feţe obosite într-o seară zgribulită şi împroşcată cu noroi. Caut cu disperare să-mi fixez privirea pe ceva, pe altceva. N-am noroc, în seara asta nu văd nici o fesă bombată, nici o aluniţă deocheată sau măcar un toc de cizmă mai ascuţit. Mă pierd în gol, mă scufund în incertitudinea gândurilor neliniştite, în tulburiul necunoscutului şi în ceaţa ce şi-a lăsat parfumul peste mine. Sunt aici, dar nu şi prezent. Timpul parcă se aruncă în faţa roţilor de oţel şi în confuzia creată nu mai există nici trecut, nici viitor. Prezentul plumburiu mă ameţeşte. Ne amăgeşte?
Cu o staţie-două mai încolo urcă un băieţaş brunet cu un acordeon agăţat de el, priveşte-n jur neîncrezător şi îşi începe recitalul. „Minunat!” – mă gândesc şi mă dojenesc că mi-am lăsat mp3 playerul acasă. Prestaţia nu este tocmai jalnică chiar dacă muzica ţipă puţin prea tare în vagonul transformat ad-hoc într-o cutie de rezonanţă. Băiatul ajunge lângă un grup de trei cetăţeni, uşor mototoliţi de ceva alcool şi cu aer şi aere de şoareci de birou, funcţionari de bancă sau agenţi imobiliari, băieţi cu pantaloni călcaţi mai la dungă, cu cămaşa mai curată la guler, cu portofelul mai subţire, dar cu Master plastic în el. Ştiţi voi! Cu toate că mă străduiesc să nu-i aud, frânturi din discuţia lor mă zgârie pe urechi, vorbesc tare, cu superioritate despre muzică şi rezonanţă, teoretizează sunetul şi ce este în substratul sunetului. Îmi amintesc de un alt timp, un alt oraş şi o altă situaţie în care cu un prieten tot după prea multe beri, prăbuşiţi sub norii de fum, am ajuns de la o discuţie despre Jazz la fizică şi de la artă la matematică, tot o artă, dar… În fine!
Acordeonistul a ajuns în dreptul grupului de băieţi şi unul din ei i-a întins o hârtie de un leu. Altul, cu strălucire dubioasă-n privire, s-a întors spre trubadurul ambulant şi l-a întrebat: „da’ pe aia, Lili Marleen, o ştii?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GtPBv0KEQNc]

Băiatul a interpretat „ceva” cu iz de Dietrich, cu parfum de mahala şi aromă de odinioară. Trecem prin dreptul blocurilor colorate ţipător, acum înăbuşite-n beznă, încremenite şi ele parcă dintr-un alt timp şi uitate de izbelişte odată la patru ani… Gaşca îşi continuă discuţia, omul cu comanda strâmbă din nas nemulţumit, dar îi întinde băiatului o bancnotă de cinci lei, altul încă una de un leu. Vreau să mă scobesc şi eu de portofel, să scot ceva mărunţiş, moment în care observ un alt tip solid care urmăreşte toată faza zâmbitor, sprijinit de-o bară cu doi-trei metri mai încolo: giacă de piele neagră, blugi suspect de curaţi, pantofi strălucitori şi o burtă supradimensionată. Băiatul cu acordeonul trece prin faţa mea, miroase a canal şi fum, are degete lungi şi negre, pare şi mai subţire cu acordeonul vechi şi mare atârnat pe piept. Ajuns ceva mai în colo la un alt grup de călători se opreşte din mers şi ridică tonul la cântat. Umflatul cu geaca de piele se pune şi el în mişcare, se înfige-n capătul tramvaiului şi nu-şi ia ochii de pe băiat.  Îmi cade fisa, el e tartorul.
Se termină rondul muzical, băiatul ajunge la şefu’ din spatele vagonului şi-i dă toată încasările. Poate totuşi se va alege şi el cu o franzelă şi două felii de parizer… Poate.
Şi realizez că indiferent ce pantofi purtăm, nu contează câţi giga are iPodul atârnat de gât, nici ce etichetă are geaca de pe noi sau câte carduri avem în buzunar, toţi avem un pufos vigilent, un pretins înger păzitor, un ochi care ne urmăreşte şi ne…taxează. Sună aiurea,  ştiu, dar gândul acesta s-a înfipt ca un ac otrăvit în subconştientul meu, m-a trezit din amorţeală şi m-a făcut să zic: „băgami-aş p****la!”
Uite, uneori nici eu n-am nimic de spus şi nu-mi iese nimic inteligent pe gură… Şi-am promis să nu mai înjur!

vând tot!

Posted on by — 6 Comments ↓

M-am gândit şi deh, cu criza asta m-am crizat şi “io”, n-am încotro, vând tot.

Vând o pereche ciorapi, bleu închişi, abia purtaţi două zile, parfum autentic, remaiaţi o singură dată. Preţ promoţional! Vând ceas de mână, Pobeda de pe vremea lu’ bunicul, stricat, dar şic. Made In URSS, nu chinezării din acestea ieftine! Vând cheie la boxa de la subsol a vecinului de la patru. Am găsit-o în zăpadă astă iarnă, este uşor ruginită, dar este încă funcţională. Vecinul de la patru e prea bătrân să mai coboare la boxă, când o să mai coboare vreodată undeva, o să coboare mai jos şi definitiv.

În boxă am găsit şi albumul „Omagiu”, da, acela pentru Nicolae Ceauşescu, văd că-s mulţi care-i duc dorul, vând şi ditamai cărţulia, poate iau mai mult pe ea aşa decât la centrul de reciclat hârtia. Vând şi cardurile de credit, cumpărătorul să-mi achite datoriile… Vând bocancii găuriţi în talpă, dacă nu ninge sau plouă, chiar ţin de cald. Vând pijamalele, deobicei adorm ca porcul îmbrăcat pe canapea, sunt noi nouţi! Vând periuţa de dinţi…că nu prea mai am obiectul muncii.

Vând o mănuşă, mâna stângă, are o singură gaură arsă cu ţigara, perechea de la mâna dreaptă am pierdut-o în tramvaiul 32. Nu, nu ofer recompensă! Se poate sta cu o mâna dreaptă-n buzunar şi cu cea stângă agăţat de bară. Dau tot! Şi buzunaru’ gol… şi – la o adică – şi bara! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LSnXjE66tvQ]

Mă dau… Poate şi la schimb, da’ asta rămâne de negociat. În paricular. Ieri prin căutare m-a găsit cineva care tastase-n Google: „caut gigolo de calitate”. Aici sunt! Şi da, m-am răzgândit, nu mai vrea doar part-time , accept şi angajament full-time.

Mi-a mai rămas sufletul, dar nu-l vrea nimeni…