Ian Brown – My Way

The Stone Roses sunt practic principalii responsabili pentru generaţia NME. Unii îi „învinovăţesc” şi pentru resurecţia Pop-ului britanic şi cu siguranţă multe nume ca The Verve, Oasis, Kasabian, The Charlatans sau Coldplay n-ar exista fără ei sau ar fi cântat cu totul altceva.
Trupa s-a înfiinţat în 1984 şi ca influenţe principale i-au desemnat pe Sex Pistols, The Clash şi Sonic Youth.
Albumul de debut, auto-intitulat apare în 1989 şi a fost un mare succes. Geffen le oferă un avans de 2 milioane de Lire pentru următorul material, urmează o tevatură legală cu casa de discuri independentă cu care aveau deja contract, dar cel mai mare se dovedeşte şi cel mai puternic şi de această dată şi discul numărul doi, „Second Coming” apare în 1993.
Însă apar şi tensiunile şi în 1996 formaţia se desfiinţează.
Chitaristul John Squire are o activitate intensă şi ulterior, activează cu trupa Seahorses şi scoate 2 albume solo. Basistul Gary “Mani” Mounfield mai apare din când în când însă despre bateristul Alan “Reni” Wren nu se ştie mai nimic. Cea mai de succes carieră însă o are carismaticul solist al formaţiei: Ian Brown.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jaAdbozh1xs&feature=related]

Dacă The Stone Roses intră cu certitudine în categoria formaţiilor cult, Brown este cu siguranţă o legendă şi un model pentru majoritatea soliştilor britanici de la Liam Gallagher până la Tim Burgess.
Albumele sale post-Roses au influenţat în mare măsură scena britanică. A debutat cu „Unfinished  Monkey Business” în 1998, urmate de „Golden Greatest” (1999), „Music of Spheres” (2001), „Solarized” (2004), „The World Is Yours” (2007) şi anul acesta a fost lansat „My Way”. Între acestea se mai intercalează un disc remix excepţional: „Remixes of the Spheres” în 2002.

Să nu judeci cartea după copertă, spune vorba. Când am văzut coperta noului album Ian Brown, am zâmbit. Rar vezi o grafică mai nefericită. Apoi am citit că Brown, mare fan Punk şi Sex Pistols a declarat că acest material a fost inspirat de Thriller-ul lui Michael Jackson şi Brown a spus că au masterizat materialul pe 25 iunie, ziua în care Jackson a murit. Am trecut şi peste asta, dar inevitabil gândul m-a dus la Chris Cornell şi discul său „Scream”.
Apoi am citit că piesa considerată de rezistenţă şi lansată şi ca single de promovare a albumului, „Stellify” iniţial a fost scrisă pentru Rihanna, dar i-a plăcut atât de mult lui Brown încât şi-a dorit-o pentru propriul său disc.
Toate acestea puse cap la cap m-au făcut să mă apropriu de noul Brown cu oarecare temeri.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wsct546pCBE]

„Stellify” este un Pop song, sau cum spune Brown, un love song. Are un groove modern, un strop de Funky, o temă simplist minimalistă, aminteşte de anterioare teme Brown, dar nu are aceea magie care te curentează din prima la acele piese. E o construcţie caracteristică pentru Brown, la a doua, a treia ascultare devine chiar plăcută, secţia de suflători trezeşte amintiri de anii ’60 şi introdusă în abordarea modernă creează o atmosferă interesantă, dar per ansamblu, toată piesa este cam subţire, lipsită de geniu.
„Crowing Of the Poor” revine la tonurile mai grave ale albumului anterior, la linia mai politică abordată de Brown. Muzica este un amestec bizar de sunete şi ritmuri, armonii minimaliste şi percuţii stranii, este definitiv Brown într-un ambalaj futurist, rece, uşor mecanic.
„Just Like You” este anunţat ca a doua piesă desemnată pentru a fi lansată şi sub formatul de single. Ritmul este din nou mai de discotecă, oscilează între abordarea Indie/Alternativ şi un Funk amestecat cu cerinţele cluburilor actuale, totul este la locul lui şi combinaţia funcţionează, dar nu impresionează.
Celebra piesă „In the Year 2525” al cuplului Zager and Evans, scrisă despre cum tehnologia creată de om o să-l distrugă pe acesta, este un cover corect în interpretarea lui Brown, dar n-a adus nimic nou faţă de originalul scris în 1969.
De aici în-colo însă discul devine ceva mai Brown, un Brown ceva mai electronic, mai minimalist şi mai rece, dar interesant, oscilant şi minimalist.
„Always Remember Me” este o piesă simpluţă, orchestrată cu rafinament şi gust, are feelingul care parcă lipseşte din „Stellify”, elementele tradiţionale se împletesc în mod firesc cu inserturile moderne, experimentalismul Indie se împacă cu stropul de Trance/Chill Out şi rezultatul este o piesă plăcută.
„Vanity Kills” continuă experimentul de încrucişare de timpuri şi abordări diferite, minimalismul, orchestraţia spaţioasă, răceala îşi găsesc drumul prin urechi la suflet. Nu este nimic revoluţionar, nu este nimic extravagant, dar are atmosferă, funcţionează perfect.
„For The Glory” rămâne în aceeaşi zonă uşor amorţită, rece, puţin tristă, vocea lui Brown este înconjurată de electronica rece, minimalistă, clapele sună ca vântul şi muzica aminteşte de coloane sonore pentru filme.
„Marathon Man” are mai mult ritm şi este un New Wave de anii ’80, un Synth Pop ambalat în tonalităţi mai moderne, aminteşte inevitabil de Depeche Mode, sună ciudat de la Brown, admit, dar pare o chestie trandy, astfel de construcţii am auzit tot mai des în ultima vreme.
„Own Brain” merge pe aceeaşi linie, o temă minimalistă, tot de anii ’80, colorată de sunete mai moderne, de o abordare Disco, un Disco de la începutul deceniului…
„Laugh Now” ambalează vocea caracteristică a lui Brown într-o construcţie sonoră electrică, bizară, cu fraze de sintetizatoare date invers, pe un ritm mecanic şi cu acelaşi minimalism rece. Micile ruperi salvează din sentimentul apăsat şi monoton, însă parcă Brown a pierdut uşor direcţie, se caută într-o lume care nu sunt convins că este chiar a lui.
„By All Means Necessary” aminteşte de „vechiul” Brown, are tensiune, are o vibraţie credibilă, transpunerea sonorităţilor tradiţionale într-un făgaş mai electric aici funcţionează din nou, lucrurile au sens, crescendoul este eficient, groove-ul caracteristic multor piese semnate de Brown are farmec, temele bizare, minimaliste se suprapun şi se completează, însă piesa parcă nu are finalitate, se termină înainte să ajungă undeva.
„So High” închide discul într-un ton ce aminteşte de The Beatles… în traducerea celor din Oasis. Este un moment plăcut, o piesă relaxantă, ne face cu mâna…

Nu ştiu ce speră Brown de la acest disc. Dacă vrea să cucerească cluburile, nu cred că a nimerit-o. Este prea Retro, prea lent, prea… linear. Tot discul mi-a lăsat impresia că este un fel de „Remixes of the Spheres” aplicat direct albumului, însă dacă acel material a fost genial şi fiindcă piesele de bază au fost geniale, aici materia primă şchiopătează în mare parte, este parcă prea puţin. Brown se caută pe sine într-o lume sintetică, artificială, rece şi cum spuneam, nu ştiu dacă este locul lui aici. Fanii lui cu siguranţă vor asculta şi acest material, dar nu cred că va cucerii un public mai larg. Dar cine ştie? M-am mai înşelat şi cu alte produse.
Îmi place mult Brown, mi-a plăcut mult The Stone Roses şi am să ascult materiale din urmă. Acest disc e bun dacă ai treabă prin casă şi vrei ceva să meargă-n fundal… Da, e cam o coloană sonoră pentru un film cu o zi obişnuită din viaţa noastră. O zi de iarnă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wUBTy_8jO1s&feature=related]

The Big Pink – A Brief History Of Love

Pe The Big Pink îi laudă toată lumea. Şi NME, dar şi cei de la Pitchfork de al căror părere merită de cele mai multe ori să ţii seama. Conform proverbului, mereu m-am ferit de fructele pomului lăudat, totuşi am făcut o încercare cu acest grup britanic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LiHVNfrstnc]

Duo-ul este format din Robbie Furze şi Milo Cordell, colaborarea începe în 2007 şi în octombrie 2008 este lansat şi primul vinil 7” „Too Young to Love”, disc auto-produs.
În februarie 2009 semnează pentru 4AD, o casă de discuri independentă cu greutate din Anglia înfiinţată-n 1979 şi având sub oblăduire nume ca: Camera Obscura, TV on the Radio, Blonde Redhead, Bon Iver, The Breeders şi Scott Walker.
The Big Pink sunt etichetaţi de la Indie Rock trecând prin Electro Rock până la Noise Pop şi Rock Alternativ. 14 septembrie 2009 aduce albumul de debut: „A Brief History of Love” şi 11 piese ce tratează cel mai profund şi cel mai comun sentiment uman, iubirea. Premisă bună – zic eu – pentru un disc modern, uşor electronic, zgomotos, experimental, Alternativ şi Rock, foarte britanic – atât cât percep eu ce înseamnă britanic. The Big Pink sună ca un Best Of British Indie/Alternativ – whatever! – dar nu sunt convins că este un Very Best. Doar ca exemplu, „The Eraser”-ul lui Thom Yorke (Radiohead) de care am mai pomenit zilele acestea nu doar că este mult mai digerabil, dar sună şi mult mai futurist, avangardist. La The Big Pink îmi este greu să decid dacă disonanţele, zgomotul, acoperă muzica sau dacă fără acel strat de zgomot şi sunet confuz, ce este dedesubt, este subţire şi comun.

„Crystal Visions” deschide cu note misterioase materialul, sunetele se aşează încet, basul conferă un puls solid, chitara şi fărâmele de voci plutesc difuz până ce piese îşi găseşte cadenţa. Chitara are un sunet murdar, vocea urmează tradiţia Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi Richard Ashcroft (The Verve), este singura care se aude curat, de care ne putem agăţa. Mi-am amintit de Tascam, mini-studio-urile portabile cu înregistrare pe patru piste pe casetă, „sculă” cu care la începutul anilor ’90 ne chinuiam să realizăm imprimări curate, profesionale. Acum lucrurile funcţionează fix invers, este trandy să suni murdar, chinuit, a garaj şi pentru asta – paradoxal – se folosesc scule high-tec, producători de fiţe, se cheltuiesc bani grei. The Big Pink sună contorsionat, zgomotos şi difuz, muzica uneori se pierde sub sunete. Şi dacă tot am pomenit de producţie, băieţii s-au auto-produs şi imprimările au fost efectuate în faimosul Electric Lady construit de Hendrix şi John Storyk la New York în 1970 şi folosit de-a lungul timpului de nume sonore ca: David Bowie, The Clash, Led Zeppelin, AC/DC, Muse, Frank Zappa, The Rolling Stones, Interpol, Rancind şi mulţi alţii.
„Too Young to Love” rămâne în aceeaşi zonă şi tonalitate, sincer, puţin obositoare, este un experiment difuz, ritmurile minimaliste sunt îngropate sub mormanul de sunete, armoniile sunt sfâşiate de sunetul zgomotos, zgârietor, uneori totul lasă o impresie de haos premeditat şi de amestec de teme diferite aruncate la grămadă.
„Dominos” este prima piesă mai aşezată, refrenul simplu este şi eficient (These girls falls like dominos), se lipeşte instantaneu, toba se aude mai clar, conferă o stabilitate confortabilă, momentele distorsionate, zgomotoase sunt intercalate de pasaje mai minimaliste şi curate, ba de chitară, ba de clape, dar astfel este întreruptă monotonia apăsătoare de eteric-haotic, senzaţia oarecum dominantă şi – se pare – marcantă a trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OGnNlQ-KNv4]

„Love in Vain” este aproape o baladă acustică, mi-a amintit de Muse, de ultimul lor material, are ceva din clasicismul salvat şi transferat în modernismul minimalist, întunecat.
„At War with the Sun” continuă călătoria în zona calmă, mai aşezată, este ca şi cum o piesă Blondie ar fi ajuns pe mâna celor din Blur. Melodiile confortabile sunt în continuare acoperite cu zgomote dubioase, distorsiuni şi disonanţe însă rămân suficiente elemente de care ne (mai) putem agăţa.
„Velvet” începe foarte electronic, minimalist, este neaşteptat de curat, aşezat şi minimalist tot, lucrurile au sens, chiar şi când reapar zgomotele, aici ele se încadrează în armonii, sunt aşezate la locul lor şi se integrează în construcţie. „Velvet” sună comercial, dar într-un sens pozitiv, comercial cum Radiohead pot fi percepuţi în anumite momente comerciali.
„Golden Pendulum” amestecă abordarea Electro cu touch-ul Indie, rămâne o oarecare paralelă Radiohead, ritmul mecanic este schizofrenic şi formula răsturnată, total anti-dansantă, zgomotele încet-încet umple spaţiul şi parcă din nou se pierde sensul. Sau nu consum eu substanţele adecvate. Mi s-a mai spus asta.
„Frisk” este Rock, puteau face Placebo pe „Battle for the Sun” aşa ceva, putea fi un „anthem” veritabil, însă „coiul” piesei se pierde (din nou) sub mixajul confuz/difuz, sunetul este estompat în loc să lovească direct în faţă. Mie îmi plac experimentele, îmi plac disonanţele, lucrurile zgomotoase, dar parcă The Big Pink forţează nota şi uneori şi lucrurile bune le îngroapă, le sufocă sub aceste aglomeraţii de zgomote şi distorsiuni. Revoluţiile nu vin la comandă, ele tre’ să se nască firesc, impulsiv. În cazul The Big Pink am senzaţia că lucrurile sunt meşteşugite, de multe ori doar pozează-n revoluţionari, sub mormanul de „murdării” ascund un gol, o aliniere de teme şi clişee Indie, faze şi fraze mestecate şi re-amestecate.
„A Brief History of Love” are avantajul vocii lui Joanne Robertson care completează armonios tema cu intervenţiile ei plutitoare şi beneficiază şi de contribuţia lui Daniel O’Sullivan, o altă faţă a scenei Art Rock, membru în trupa Guapo. Din această colaborare a rezultat o piesă mai aerisită, lirică, uşor electro, uşor Space şi Art Rock, un moment mai puţin tensionat şi zgomotos, mai aşezat şi relaxant.
„Tonight” se întoarce spre momentul anterior, la tonalitatea din piesa „Frisk”, însă abordarea Rock este înlocuită cu un sound electro-New Wave de anii ’80, cu o melodie Pop-Disco oarecum inedită în contextul materialului, poate chiar forţată şi ne la locul ei. Dacă n-ar persista stratul de zgomote, piesa prin anii ’80 cu siguranţă cucerea discotecile, aşa… nu prea ştiu ce poţi face cu ea, dar poate există un val Retro şi de revelion ne vom bâţâii cu dezinvoltură pe ea. E o lume bizară omule!
„Countbackwards from Ten” închide discul în abordare mai tradiţională, mai relaxată, umbros britanică, are gust de ceaţă, stropi de ploaie, melancolie şi privirea pierdută-n orizont. Băieţii parcă-şi lasă o portiţă deschisă, piesa mi-a amintit de o altă gaşcă britanică remarcabilă, The Stone Roses şi de solistul lor, Ian Brown care ne-a bucurat cu 6 albume solo de excepţie, ultimul, „My Way”, lansat tot anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OA3twi3iSNQ]

„A Brief History of Love” este albumul de debut al celor din The Big Pink, se spune că esenţial în cariera unei formaţii, al unui artist, este discul numărul doi, atunci se vede dacă eventualul succes anterior a fost o întâmplare, a fost de conjunctură sau dacă artistul chiar are acel „ceva”, are valoare. Dacă The Big Pink ajung şi la al 3-lea, al 4-lea album, rămâne de văzut. Ceva-ceva este-n acest material, dar deocamdată – mie cel puţin – îmi sună a remiză.
Ştiu, am vorbit iar în termeni cam tehnici despre un material care pleca de la o premisă emoţională. Nu suntem la fel, nu iubim la fel şi – din fericire – nu ne exprimăm la fel, nu rezonăm la fel la diferitele impulsuri. Poate i-am analizat prea critic şi pe The Big Pink şi poate că peste 3-4 luni sau un an am să-mi revizuiesc opinia. Nici eu nu iau de bune ce spun alţii, nici voi nu vă ghidaţi neapărat după părerile mele. Britanicii sunt o pată de culoare (zgomot… ha ha ha 😛 ) în peisajul actual şi poate că „revoluţia”  pleacă de la astfel de experimente, se spune că 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie este cheia optimă pentru succes şi nu pot nega, în spatele acestui disc simt multă transpiraţie… Na, am vrut să înmoi puţin cele îndrugate şi în final tot răutăcios am fost! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GcTSoWEvsnE]

Avem un nou premier! Ridică ţara până la cer!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QX9tXvvxmXk]

boc, treci la loc. „Mă văd nevoit” – spune băse pe ton grav – la 10 şi 12 minute şi-l desemnează pe fostul premier şi actualul interimar în funcţia de premier. PNL n-a vrut nici în ruptul capului să stea capră, să pună botu’ la vrăjeală şi-n final probabil să-şi asume responsabilitatea pentru dezastrul iminent.
Mă bucur că e boc premier: n-am să aud – sper – discul acela zgâriat cu „greaua moştenire”. era bine pentru portocalii să aibă PNL-ul alături să ducă greul şi să poartă vina incompetenţei. planul n-a mers.

vin sărbătorile, ca niciodată simt nevoia să-i mulţumesc cuiva că mi-a adus o rază de bucurie. lui Crin Antonescu care ieri, la Cotroceni i-a dat peste ochi lui băsescu cum nu i-a dat nimeni niciodată. unii spun că Antonescu e rigid, atitudinea aceasta nu-i serveşte nici lui, nici partidului, dar mie mi-a dat o satisfacţie fantastică. băse nu se aştepta la asta, replicile lui au fost palide eschive şi iar l-am văzut cu capul plecat. şi sper să-l mai văd aşa cu toate că sunt conştient că-n corzi şi cu capul plecat vom fi noi toţi.

băse e foarte trist. şi tristeţea lui mă bucură enorm. dar să nu ne lăsăm păcăliţi! războiul pentru dezintegrarea PNL-ului este abia la început. majoritatea fragilă obţinută pe moment nu este suficientă pentru transformarea României într-un stat prezidenţial, opoziţia solidă PSD-PNL nu-i pe placul lu’ Popey. lipsă de imaginaţie, lipsă de soluţii, de perspectivă. în vremuri de criză maximă, unica soluţie a lui băse este un căţeluş impotent re-pus în funcţiune şi… funcţie. soluţiile lu’ băse sunt alea care “nu este”. în schimb vom avea circ şi război politic. interesant este că băse a subliniat că vrea să fie consultat şi să avizeze personal miniştrii şi – cel mai important – 6 miniştrii vor fi membrii CSAT, adică băsescu subordonează direct prezidenţiei guvernul şi oarecum prin asta substrage guvernul de sub controlul parlamentului. dubioasă şi totodată interesantă mutare. securizarea guvernului sper că nu este ceea ce sună! ha ha ha! 😛
se depun eforturi pentru tulburări şi-n zona socialistă şi-n tabăra liberală. băse cu toate că a spus că nu mai are ambiţii politice, dincolo de discursul grav despre criză, cred că preocuparea majoră rămâne eliminarea adversarilor politici.
nu ştiu cât ne mai costă şi această obsesie, ce preţ are dorinţa de răzbunare prostească şi nici cât de potent şi potrivit este încă un guvern boc, cel mai slab şi cel mai neperformant premier din ultimii 20, dacă nu 100 de ani pe care i-am avut. da’ nici nu putea băsescu să pună un premier independent care eventual dădea de urma delapidărilor, găsea contractele dubioase, prindea urma scurgerilor de bani în anul electoral… şi, am tot spus asta, campania costisitoare trebuie achitată, cu siguranţă s-au acumulat datorii noi şi masive, trebuia să pună, să menţină conducerea portocalie.
Dar, vox populis, ne-am dus pe… Prut. să nu spun ceva mai… „organic”.

La Chişinău au vin bun, sunt fete frumoase şi au cam scăpat de comunişti. O fi greu să obţii cetăţenia Moldovenească? Promit, dacă ajung la loc sigur, votez şi eu cu băse… ha ha ha! 😛 nu mai candidează? ei nu! modifică constituţia, mare şmecherie! nu, nu din ambiţii politice ci în interes naţional! recordu’ de vreo 25 de ani a lu’ ceauşescu nu e chiar aşa de dificil de egalat! 😀

Back to boc?

S-a terminat campania, s-a consumat momentul electoral, contestarea şi validarea „noului” preşedinte.
Doi fulgi şi trei rafale de vânt au fost suficiente să paralizeze România. Ambele Românii: şi cea pro şi cea anti băsescu. „Repetiţia cu costume”, maşinile cu pluguri impresionante şi girofarele s-au dovedit absolut inutile în faţa unei ninsori normale, moderate, caracteristice lunii decembrie şi climei. Acum pe bune, ce să faci cu toate utilajele acelea monstruoase într-un oraş sufocat cum sunt Bucureştii? Poate la o ninsoare abundentă pe drumurile naţionale pot fi folositoare, dar nu reprezintă nicio soluţie practică în urbe.
În timp ce realitatea imediată a cetăţenilor este mereu cu totul alta şi – acum după consumarea alegerilor – neinteresantă, politicienii negociază noul guvern.

Pare cert numele „noului” premier: emil boc. PSD şi PNL rămân în opoziţie, au „pierdut” în favoarea grupului de „independenţi” câţiva parlamentari, dar noi să fim sănătoşi! UDMR intră la guvernare: este o mişcare previzibilă, ei depind în cea mai mare măsură de teritoriu, de banii alocaţi de guvern spre teritoriu, nu-şi pot permite opoziţia pe termen lung şi n-au doar de câştigat din guvernare, chiar şi în condiţii de criză. Trădătorii, traseiştii, nevertebratele politice care peste noapte se mută cu votul lor dintr-o barcă-n alta, invocă „interesul naţional”.
Mă întreb doar unde este reforma clasei politice?

Zvonurile mai vorbesc despre un guvern mai subţire, de 14-15 portofolii şi despre desfiinţarea unor ministere ca Turismul şi Tineretului. Asta ar fi un semn de austeritate, pe de altă parte parţial ar mai acoperii din urmele furturilor, licitaţiilor trucate, contractelor păguboase derulate şi în perioada de interimat de udrea şi gaşca PD-L.
Bugetul şi Programul de Guvernare ne este dictat de FMI, asta este certitudine. Nu cred că boc, berceanu, blaga, videanu şi cine o mai fi în tabăra băsesciană au căderea, calitatea, capacitatea, dar mai ales voinţa să aplice măsurile necesare. Sunt măsuri amânate de 20 de ani, nu le-a aplicat nimeni niciodată, s-au fluturat doar idei din când în când. Reforma nu se va face nici în economie, nici în 2010, nici în 2011 şi cu atât mai puţin în 2012.
Nu cred nici în boc, nici în alţii, eventual încă un independent scos din bască de băsescu.
Cum nu cred că-i poate trimite la plimbare acum băsescu pe cei cărora în mare măsură le datorează mandatul: blaga, berceanu, videanu, flutur… Şi nici celor care l-au susţinut din umbră. Campania a fost extrem de costisitoare, datoriile sunt mari… Am tot vorbit despre asta!

Ar trebuii să fim cu un ochi pe Grecia care este cu un pas – nefericit – înaintea noastră. Ar trebuii să ne gândim că Grecia are investiţii majore – vezi Romtelecom – în România şi undele prăbuşirii de acolo se pot resimţii până la Bucureşti. Ar trebuii să privim spre Europa unde şomajul este de aproape 10% şi se estimează creşterea numărului acestora. Noi deocamdată stăm la 6%, dar ştim bine că cifra este falsă, realitatea cred că a sărit de mult peste media Europeană.

Modernizarea statului Român? E ca şi cum am încerca să punem roţi la aspirator. Constat că băsescu se agaţă în continuare de sloganuri şi lozinci, aruncă teme-n aer, dar toate acestea sunt doar baloane de săpun. 10 ani cu băsescu pare o veşnicie… nu cred în surprizele lu’ băsescu, nu-mi plac surprizele lu’ băsescu. Vedem ce ne spune domn’ preşedinte – probabil – în seara asta!

Mă bucur dacă PNL rezistă în opoziţie alături de PSD şi mă bucur dacă PD-L în sfârşit îşi asumă odată o guvernare. Nu mai vreau să aud cum dau vina pe aliaţi şi pe parteneri pentru incapacitatea, impotenţa lor. Dacă mai aud o singură că PD-L este de dreapta, vomit pe tastaură cu siguranţă!
Nu cred că ieşim din criză, nu cred că 2010 o să fie un an uşor, nu cred şi am spus asta de multă vreme.
Mă bucur că băsescu este preşedinte şi mă bucur dacă PD-L o să guverneze după posibilităţi. Este fix ce merităm. Aţi votat bine, au furat bine, să trăiţi bine!

(şi s-a confirmat. update)

Therapy? – Crooked Timber

– Eşti emotiv?
– Te vom trata noi… Ia de aici!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZQUR6-KdYag&feature=related]

În 1994 nu prea se vorbea în Europa despre Emo sau Screamo. Răspunsul la aceste curente a venit din Irlanda de Nord, albumul „Troublegum” a spulberat top-urile, a impus un standard absolut şi – am convingerea – inegalabil în ceea ce înseamnă „Punk cu emoţie”, dacă acceptăm ca fiind corectă descrierea aplicată (sub) genului Emo. „Troublegum” cu cele 45 de minute ale sale şi cele 13 piese şi un cover absolut corect al celor din Joy Division („Isolation”), este un disc fără cusur, fără nicio piesă de umplutură, cum spuneam, un disc imposibil de egalat. Poate de aici au provenit şi problemele ulterioare ale formaţiei.
Dar Therapy? N-au debutat cu „Troublegum” ci şi-au început cariera în 1989 şi primul album a fost lansat în 1991, „Babyteeth”. Promovat destul de intens şi de MTV Europa – Headbager’s Ball – piesa „Teethgrinder” de pe al 3-lea album, „Nurs” scos în 1992 a atras atenţia multora. Therapy? Abordau un Metal zgomotos, cu inflexiuni industriale şi sonorităţi paranoice.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oH_yivWallk&feature=related]

A urmat amintitul „Trublegum” vândut în peste un milion de exemplare, succesul, drogurile şi alcoolul. Amestec criminal care aproape a şi omorât formaţia. La un moment dat i-am şi tăiat de pe acea listă imaginară a trupelor „interesante” şi am crezut că vor dispărea.
Din fericire n-a fost aşa şi gaşca lui Andy Cairns şi-a (re)găsit cadenţa, echilibrul şi în mod destul de regulat au venit cu câte un nou album. „Infernal Love” purta povara „Troublegum”, „Semi-Detached” a dat semnalul că există viaţă (muzică) şi după „Troublegum” şi „Suicide Pact – You First” a reaşezat trupa pe o traiectorie „normală”. Therapy? oscilează cu mult gust şi bun simţ între Post Punk şi Metal, uneori au o abordare directă, simplă, energică de Rock’N’Roll, alteori se simt influenţele Hardcore şi Metal-ul modern, groove-uri colorate, multă energie, melodii simple, dar perfect nimerite. O reţetă simplă, eficientă, dar cu toate acestea nu la îndemâna oricui.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=flDRlrsK1cI]

Al 10-lea album, 10 piese noi, 50 de minute de muzică colorată, un Therapy? matur, mai aşezat, mai sictirit, dar şi mai lucid şi cu un orizont lărgit. Conform propriilor declaraţii, este evident că situaţia este clară: s-au plictisit de propria lor abordare cu ceva timp în urmă, nu mai vor să satisfacă nicio aşteptare şi unica variantă viabilă a fost de a face ceva împreună fără să-şi impună nimic, fără a ţine cont de stiluri şi a face ceva pur şi simplu cu sufletul. De aici şi rezultatul destul de amestecat al acestui material, dar când spun amestecat, nu înseamnă că este ceva rău în asta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PtP4-dJak8Y]

Titlul „Crooked Timber” este extras dintr-un citat Kant, materialul are momente meditative, însă nu este chiar atât de filozofic. Discul are de toate: Metal, Post-Punk, Post-Grunge şi mult-mult Rock. Sunt piese-n forţă, energice şi cinice („Enjoy The Struggle”) şi sunt experimente surprinzătoare ca cele zece minute ale piesei „Magic Mountain”. N-au repetat „Troublegum”-ul nici de data aceasta, nici măcar n-au încercat acest lucru şi este perfect aşa. Poate nu este nici cel mai reuşit disc al lor, dar este încă un material cel puţin interesant care merită ascultat, mestecat şi aprofundat. Sunt totuşi curios încotro de aici în-colo? Mereu mi-au plăcut Therapy? şi eu le acord şi de această dată votul de încredere.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WG9YNBu4eM0&feature=related]

Simple Minds – Graffiti Soul şi concert la Bucureşti

Sunt formaţii pentru care recunoaşterea, succesul vine într-un mod ciudat, nefiresc. Pe Simple Minds din acest motiv mulţi – în mod greşit – îi etichetează ca fiind „one hit wonder”, tocmai datorită piesei „Don’t You (Forget About Me)”, piesă care nici măcar nu figurează pe vre-un album al formaţiei – nu o căutaţi – ci a fost scrisă pentru şi lansată pe coloana sonoră a filmului lui John Hughes „The Breakfast Club” în 1985, la aproape 8 ani după debutul formaţiei. Piesa a fost prelucrată, preluată de zeci sau sute de artişti, celebră este versiunea lui Billy Idol, mie îmi place versiunea produsă de Life Of Agony pe albumul „Ugly”.

Astăzi, 15 decembrie, la Sala Polivalentă din Capitală de la ora 20.00 scoţienii ne prezintă noul lor album: „Graffiti Soul”, al 16 album de studio din cariera formaţiei. Mai ratez un concert, nu de alta, dar să închei anul în nota dominantă… ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nAdaQhitdKg]

Simple Minds îşi au rădăcinile în trupa de Punk Johnny & The Self-Abusers din 1977, din care au făcut parte solistul Jim Kerr şi chitaristul Charlie Burchill. Trupa s-a destrămat în acelaşi an în noiembrie, chiar în ziua în care a fost lansat primul lor single „Saints And Sinners”. Cei doi au rămas împreună şi au ales un nume după un text Iggy Pop:

„Today I saw a very thing
But that’s another song
You’re too simple minded
Let’s play it safe”

Şi aşa s-a născut: Simple Minds.

Dacă albumul de debut, „Life in a Day” a avut o abordare Pop, următorul, lansat în acelaşi an 1979, „Real to Real Cacophony” are tonuri mai întunecate şi a pus în mare măsură bazele orientării New Wave, devenit ulterior eticheta trupei. Cu „Empires and Dance” din 1980 introduc elementele Electro, un oarecare minimalism, dar îşi păstrează caracterul armonic şi structurile ritmice uneori atipice zonei şi stilului abordat.
De-a lungul carierei, Simple Minds au rămas deschişi experimentelor, New Wave-ul s-a amestecat ba cu momente mai Pop, ba cu momente mai întunecate, au cochetat cu Dub, World Music, Electro sau Rock, au creat o muzică colorată, uneori prea complexă să fie comercială, dar şi prea colorată să aibă un public ţintă larg şi constant. Poate eticheta Art Rock li se potriveşte cel mai bine. Este aproape imposibil de epuizat o carieră de 32 de ani în câteva rânduri. Au vândut peste 40 de milioane de discuri în toţi anii aceştia, ce nu-i chiar la îndemâna oricui.

„Grafitti Soul” conţine 8 piese şi 2 bonusuri, dar a fost editat şi-n format CD dublu, prin alăturarea materialului „Searching for the Lost Boys”, care conţine 9 cover-uri.
Simple Minds şi-au păstrat nervul, strălucirea, groove-ul sănătos, armoniile misterioase, toate acele mici ingrediente care i-au făcut mereu speciali, i-au diferenţiat de celelalte formaţii. Sunt evidente paralele, U2 au învăţat cu siguranţă multe lucruri de la ei şi au avut „bulan”, management mai eficient, dracu ştie ce, de au ajuns mai faimoşi. Dar nu asta e discuţia acum!
„Moscow Underground” deschide materialul cu un bas mârâit şi energic, vocea este caldă şi uşor reţinută, percuţiile accentuează ritmul şi creează un groove crescător. Este reconfortant să auzi acest Rock simplu, fără fiţe, cântat cu dezinvoltură şi din suflet.
„Rockets” este conceput asemănător, vocea puternică, caldă a lui Jim Kerr are prim-planul, trupa parcă construieşte în jurul lui cu aceeaşi simplitate, acelaşi tip de Rock pur, antrenant, fără complicaţii inutile, dar atât de bine nimerit, clasic şi totuşi mereu proaspăt.
„Stars Will Lead the Way” aduce şi un strop de mister, armoniile sunt mai subtile, ritmul puţin mai lent, Jim Kerr uneori doar şopteşte, alteori vocea este filtrată prin efecte, percuţiile uneori răstoarnă calmul ca apoi armoniile, chitara să readucă nota mai calmă, mai relaxată a piesei.
Clapele din „Light Travels” trezesc amintiri din anii ’80, apoi chitara şi toba intervine cu un sound foarte modern, adus la zi, atmosfera creată astfel este inedită, în ciuda tensiunii ascunse în spatele ritmurilor, muzica aduce calm, o linişte sugerată şi de Kerr: „You don’t need to worry…”
„Kiss And Fly” începe ca o baladă, dar lucrurile sunt mai complicate de atât, construcţia ritmică este una răsturnată, caracteristică de multe ori trupei, accentele sunt date ba de bas, ba de chitară, vocea ne călăuzeşte prin acest labirint uneori straniu de sunete, este o călătorie, un zbor, un picaj, paraşuta nu se deschide tot timpul…. dar speranţa nu moare niciodată.
Piesa de titlu combină abordări salvate şi conservate din anii ’80 cu prospeţimea, autenticitatea interpretării, energia care pulsează în Simple Minds de atâţia ani şi nu pare să se estompeze. Dacă asemănările cu U2 par uneori izbitoare, diferenţa este tocmai această prospeţime care la scoţieni s-a păstrat, în timp ce la irlandezi parcă uneori se pierde sub mega-producţie, în studio nu reuşesc să mai sune la fel de energic. Simple Minds şi pe disc au un feeling foarte viu, piesele sunt minimaliste în cel mai pozitiv sens şi totul este aşezat cu precizie la locul lui, instrumentele se susţin şi se completează, dar nu aglomerează spaţiul.
„Blood Type 0” pleacă de la o abordare mai Rock, mai zgomotoasă, sunetul este mult mai modern, mai experimental, are nerv, apoi intervin şi armonii mai exotice sau – după caz – chitara cu diminuate şi disonanţe. Încă un experiment reuşit, colorat, fără sudoare, minimalist, dar eficient.
„This Is It” este un Rock simplu, dinamic, ceva ce live probabil sună şi mai exploziv, dar Simple Minds reuşesc să aducă acel puls viu şi pe înregistrare. Vulpi bătrâne. 🙂
Primul bonus este „Shadows And Light” o piesă liniştită perturbată de sunetul distorsionat al chitarei filtrată zgomotos. Basul bârâie sigur în fundal, toba conferă un ritm solid, din elemente extrem de simple, trupa construieşte cu uşurinţă încă o perlă.
„Rockin’ in the Free World” al lui Neil Young este piesa care închide materialul şi este şi piesa care deschide discul bonus „Searching for the Lost Boys”. N-au modificat piesa, o abordează cu aceeaşi energie, de altfel pe tot parcursul discului în multe momente am simţit, auzit paralele cu perioada „Freedom” al lui Neil Young, au aceeaşi abordare directă şi energică, minimalistă, dar eficientă, într-un cuvânt, sunt Rock.
Celelalte bonusuri sunt la fel de clasice: „A Song From Under the Floorboards” (Magazine), „Christine” (Siouxsie & the Banshees), „(Get A) Grip (On Yourself)” (The Stranglers), „Let The Day Begin” (The Call), „Peace, Love and Understanding” (Nick Lowe), „Teardrop” (Massive Attack), „Whiskey in the Jar” (Thin Lizzy) şi „Sloop John B” (The Beach Boys), toate piese clasice ale anilor ’80, unica excepţie fiind splendidul „Teardrops” al celor din Massive Attick, o piesă de factură mai modernă.

Un disc extrem de reuşit, o trupă care mereu a păstrat ştacheta ridicată, n-a făcut rabaturi de dragul succesului.
Poate era interesant de pus în oglindă cu ultimul U2, „No Line On the Horizon”, un disc abordat cu un sound mult mai modern, cu mai multe samplere şi sintetizatoare, ambalat mai modern, dar în esenţă marşând în aceeaşi zonă a Art Rock-ului… Poate altădată. Acum sincer mă bucur de Simple Minds şi mă oftic cumplit că ratez şi concertul lor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EK08XU4VaLQ&feature=related]

…şi un film cu băsescu

nu, nu cel cu „palma furioasă”, nu un nou film, ci unul în episoade, la televizor. ne-am cam obişnuit cu „revoluţiile” în direct, cu scamatoriile făcute zgomotos la vedere.

băsescu în seara turului 2, fură startul, iese cu 5 minute mai devreme şi se anunţă câştigător, este vizibil agitat şi destul de reţinut. practic se dă semnalul: e nasol, „totul pentru voturi, totul pentru partid” şi se dă startul la fraudarea masivă.

a doua zi, ministrul interimar-suspendat blaga, cu alţi băieţi din vârful piramidei portocalii, flutur, videanu şi berceanu, i-au o mică gustărică la sediul ministerului de interne. ce chestie! cică e instituţie publică. ok. mergem şi noi la o ciorbă?

psd depune contestaţia la CC, băsescu iese iar la rampă şi spune că este calm. mesajul nu este pentru cei care-l contestau ci pentru cei care au contribuit la fraudă: totul este sub control, nu vă panicaţi, nu se întâmplă nimic.
un senator psd este săltat de pe stradă. o fi corupt, este chiar probabil să fie aşa, însă asta nu schimbă faptul: se comite un abuz. nu senatorul este ţinta şi este încă un mesaj clar trimis către oponenţii actualului preşedinte: ciocul mic că vă ard. şeful serviciilor de comunicaţii ameninţă un jurnalist în direct. pare halucinant, ireal.
despre caseta cu Geoană am povestit suficient dimineaţa.

am tot vorbit despre presiunile din exterior şi interior asupra psd-ului şi pnl-ului. cu sau fără ei, cu oameni sau bucăţi rupte din cele două partide, vom avea un nou guvern pd-l, încă un guvern prezidenţial şi… nefiresc pentru o democraţie. spre ce regim ne îndreptăm?
băsescu – sau cei din spatele lui – cu siguranţă nu sunt proşti. premier trebuie să fie o marionetă. în 2012 avem alegeri parlamentare – dacă nu anticipate mult mai repede – maşinăria de stat, serviciile, nu pot fi scăpate din mână. sunt datorii de plătit, guvernul trebuie păstrat cu orice preţ.
din păcate acest orice preţ nu ţine cont nici de noi, nici de ţară.

ar fi în interesul nostru ca nici psd, nici pnl să nu cedeze la presiune şi să rămână în opoziţie. aş vrea să văd cum guvernează de capul lor portocalii şi pe cine mai aruncă vina pentru incompetenţă? Pe de altă parte, o opoziţie puternică ar fi o fragilă garanţie că nu deviem complet de la un curs aparent firesc spre democraţie.
din păcate toate jocurile se fac pe spinarea noastră şi într-un moment nu tocmai prielnic.

nu mă tem că traian băsescu ar fi un Putin. nu, nu este, dar sunt cei care-l manevrează din umbră.

casete cu Geoană: vicii, servicii, deservicii

unii regretă că au votat cu băsescu. este doar începutul. indiferent ce guvern se coace zilele acestea, vine un 2010 negru. am vorbit despre datele problemei, nu revin. alegerile: au fost sau nu fraude, parcă nici nu mai merită să discutăm. sunt tot mai mulţi – evit să spun „specialişti” şi să pomenesc sondaje – care afirmă că dacă s-ar relua alegerile azi, ar câştiga relaxat Geoană. nu ştiu.
mulţi admit că au votat emoţional, impulsiv sau „la plezneală” sau pur şi simplu în ideea – continui să afirm, falsă – împotriva „comunismului”. toate acestea denotă imaturitate, lipsă de responsabilitate.

despre „caseta cu Geoană” se tot vorbeşte de ceva vreme. în fapt, sunt cel puţin două. unul din ele a apărut astăzi pe internet, e de acum un an şi ceva şi filmarea – cu telefon mobil – ne prezintă o ofertă de „donaţie de campanie” în valoare de 5 mii de Euro contra unui loc eligibil pe listele partidului – probabil pentru Euro Parlamentare. din film nu avem reacţia lui Geoană, nu ştim cum s-a terminat „povestea”. ne “scandalizăm” pentru 5 mii de euro după o campanie care a costat milioane… se pare că punem botul cuminte la tot ce ni se serveşte.
celălalt film apărut – deocamdată – doar în discuţie, se pare că-l arată pe Geoană în timp ce beneficiază de un sex oral, o poveste a la Monica Lewinski, pomenită cu mult aplomb de patapievici, dar ne-confirmată – încă – „oficial”.

pe mine mă înspăimântă coloratura securistă din tot ce se întâmplă în ultima vreme.
mi-am amintit de şantajul cu bileţelul aplicat de băsescu contra-candidatului său de la aceea vreme, Năstase, din 2004, „bileţel” ce era o pagină din dosarul de supraveghere al Securităţii şi se referea la relaţiile homosexuale ale lui Năstase, filă de altfel publicată la aceea vreme şi de Vadim în revista România Mare. acum, în ultima săptămână de campanie, băsescu la OTV şi b1 a amintit de caseta cu Geoană – obscur, nu ştim despre care – dar n-au recurs la aruncarea în joc al materialelor deoarece s-a ivit şansa dărâmării lui Geoană prin vizita neinspirată la Vîntu. totuşi, tema casetei a tot fost fluturată şi iată, scoasă pe tapet. playback post-electoral.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CAd0tIXj2nE&feature=player_embedded]

mulţi au spus că nu l-au votat pe Geoană fiindcă este o marionetă uşor manevrabilă. mă întreb cât de marionetă este de fapt (şi) băsescu şi în mâna cui? a serviciilor evident, a unor oameni din servicii şi din spatele serviciilor. dacă mă supără ceva, este că suntem în continuare manipulaţi, suntem la mâna unor „fantome”.
mă îngrijorează că politicieni, oameni de afaceri, jurnalişti şi bloggeri sunt şantajaţi, ameninţaţi. nimeni nu este inocent.
toţi oamenii au un preţ şi au conştiinţă până la un punct, lingăi şi aplaudaci se găsesc tot timpul, cioturi umane lipsite de caracter de asemenea, însă mă intrigă faptul că unii sunt constrânşi – anihilaţi – cu metode securiste, alţii sunt victimele unor manipulări profesioniste.

este dificil – dacă nu imposibil – să stai departe, să nu vorbeşti despre ce se întâmplă în jurul tău. sau ce credem că se întâmplă, ce se întrezăreşte, ce bănuim, ce ni se sugerează.
„cine a tras în noi? 21-22!” – nu vom avea un răspuns cert niciodată. cred că sunt aceeaşi care au tras şi-n J.F.K. şi a fost acelaşi glonţ buclucaş de la Dallas. dar ca să rămân tot la Americani, citeam acum că doi americani din trei apreciază că Obama nu merita premiul Nobel pentru pace, cu toate acestea Obama a primit joi la Oslo premiul, la doar nouă zile după ce Casa Albă a decis intensificarea operaţiunilor militare în Afganistan, prin trimiterea a 30.000 de soldaţi suplimentari. tot joi, la Bonn la lucrările Congresul Statutar al Partidelor Populare Europene, cancelarul german Angela Merkel, premierul italian Silvio Berlusconi şi şefii guvernelor Olandei, Poloniei şi Luxemburgului l-au felicitat pe traian băsescu pentru obţinerea unui nou mandat. măcar – ieri – Berlusconi s-a ales cu un pumn în figură. poate nici băsescu nu o să scape. mai contează ce decizie o să ia Curtea Constituţională vis a vis de plângerea FSN-ului legat de frauda electorală? sau mai există vre-un dubiu legat de decizia Curţii? sau pe cine interesează că MAE al Rusiei, printr-un comunicat şi-a arătat nemulţumirea faţă de multe declaraţii din campania electorală a candidatului traian băsescu. cea mai ameninţătoare frază din declaraţie mi s-a părut: „Este foarte evident faptul că astfel de declaraţii absurde pot doar să vină în detrimentul dezvoltării relaţiilor noastre bilaterale”. parcă uităm momentele neplăcute din anii anteriori când în momentele friguroase ale iernii, gazul abia mai pâlpâia la aragaz… asta ca să nu reamintesc faptul că plătim cel mai mult pentru acest gaz şi să nu reiau povestea pieţei fabuloase şi partenerului comercial pe care l-am pierdut din prostie. asta, în contextul în care Ucraina vecină deja trage semnale către Europa legate de ameninţarea unei noi crize a gazelor. da, da, da, ştiu: Rusia e rea, comunismul este rău, PSD-ul este rău. am o întrebare şi legat de acest subiect: cine poate să-mi spună câte state mai au regim comunist la ora actuală pe glob? să zicem Cuba, China, Corea de Nord, Venezuela dacă regimul Hugo Chávez poate fi considerat comunist şi o mai fi şi prin Africa una sau două state cu regim dictatorial care şi-au asumat eticheta comunistă. România a fost stat comunist? regimul ceauşescu a fost un regim comunist?
se fac 20 de ani de la schimbarea de regim din decembrie ’89 şi mari schimbări nu sesizez. nici în societate, nici la nivelul individului, dar cele două lucruri cu greu pot fi separate. dacă eu îmi găsesc mie şi generaţiei mele o scuză: eram idealişti şi neinformaţi, cam din 1996 s-a răspândit la nivel global internetul, dacă pe o carte ne este jenă să punem mâna, măcar ăştia tineri nu pot să spună că nu se pricep la butonatul pe internet şi nu au de unde să se informeze.
nu vreau să discut, re-discut aspecte politice. însă îmi este pe zi ce trece tot mai evident că toate subiectele care ni se flutură sub nas şi încing spiritele sunt parte a unui război subtil al serviciilor secrete şi din interiorul acestora. împărţeala „turmei” în stânga – dreapta, buni – răi, noi – ei, este consacrata reţetă „dezbină şi stăpâneşte”. nimic nou.
se apropie momentul comemorării evenimentelor din decembrie ’89, mi-am amintit de cel mai uzat slogan al acelor momente: „fără violenţă”. cu toate acestea avem mii de morţi, protestatari, civili şi militari, nu prea am auzit de nicio victimă din vechile structuri de partid sau securişti. acel „fără violenţă” i-a protejat pe membrii de partid, i-a protejat de furia maselor pe securişti. a fost o manipulare? acum afirm că da.
despre „revoluţie” nici acum nu ştim cu exactitate cum s-a desfăşurat, cum s-a deturnat, cine a fost în spatele evenimentelor, ce servicii interne şi externe au fost implicate. este evident că a fost şi o conjunctură favorabilă şi inevitabilă la nivel internaţional şi ar fi un păcat să spunem că oamenii ieşiţi în stradă în acele zile nu au crezut în nevoia unei schimbări. însă trebuie să admitem că majoritatea manifestanţilor îşi doreau în primul rând înlăturarea lui ceauşescu. şi atunci, ca şi acum asocierea lui ceauşescu cu comunismul sau al lui iliescu cu comunismul este firească, la îndemână, dar nu neapărat şi justificată. comunismul este o utopie, o teorie care niciodată n-a fost implementată în practică cu succes şi în mod curent – de la Stalin la Castro – regimurile comuniste au fost toate dictaturi totalitariste. cred că aici avem şi una din cheile problemei – cel puţin la nivel ideologic: nu cred că avem de dat o bătălie cu o fantomă roşie tot mai palidă şi – în opinia mea – falsă, ci războiul real se dă pentru democraţie şi împotriva sistemelor totalitariste, regimurilor dictatoriale. dacă admitem că această abordare este corectă, desfăşurarea în timp al evenimentelor are o cu totul altă conotaţie.
şi partidul (PCR) şi securitatea au fost desfiinţate sub presiunea maselor în decembrie ’89. a fost nevoie de turbulenţele şi manipularea de la Târgu-Mureş ca securitatea să fie re-înfiinţată. mereu m-a sâcâit un gând legat de schimbarea de putere din ’89: pe de o parte aveam o nomenclatură tot mai bogată, dar sufocată, îngrădită, pe de altă parte o securitate puternică, influentă şi deţinătoare de informaţii şi conexiuni ce reprezentau în sine o enormă putere. unicul mare obstacol în calea dezvoltării, extinderii acestor două clase privilegiate era doar cuplul dictatorial extrem de capricios şi neîncrezător chiar şi cu cei din cercurile apropiate. practic, schimbarea de regim din ’89 a înlăturat această piedică şi a deschis calea liberă pentru cele două clase privilegiate să se desfăşoare în voie şi să prospere.
tranziţia de la regimul totalitar la „democraţia originală” a asigurat-o tot clasa nomenclaturistă comunistă prin ion iliescu. şi au făcut-o suficient de „curat” ca nimeni, niciodată să nu plătească „preţul”. preţul real – dezastrul economic şi social – îl plătim noi toţi. că numele figuranţilor împinşi în faţă este iliescu, geoană sau băsescu, nu are nicio relevanţă. în spatele lor se întrezăresc aceleaşi “feţe misterioase”…

serviciile s-au infiltrat în toate partidele post decembriste şi interesele lor trec peste graniţele partidelor, a aparentei lupte politice. (de exemplu această casetă cu Geoană, evident a fost “servită” din interiorul psd-ului, din anturajul lui Geoană.)

asistăm la un război aproape de tip mafiot între oamenii din servicii pentru supremaţia teritorială, zona de influenţă.
într-un moment critic, când priorităţile reale ar trebuii să fie guvernul, bugetul şi un program viabil de ieşire din comă şi eventual evitarea unui deces naţional tot mai iminent, noi discutăm despre un filmuleţ de 18 secunde care probabil vine să-l elimine definitiv pe Geoană şi să pună punct aşa zisului „proiect Johannis”, forţarea unor mutări din sânul partidelor pentru o reaşezare şi impunerea unui nou guvern sub umbrela preşedintelui băsescu, dar nimic mai mult. totuşi, determinarea cu care se continuă războiul împotriva acelui proiect, mă pune pe gânduri. poate chiar a fost o şansă şi poate chiar a pus în pericol clica securistă. poate.

eu am memorat secvenţa cu Emil Constantinescu când a spus că l-au bătut serviciile. caseta s-a înţepenit în player şi merge pe repeat. ne-au bătut pe noi toţi.

P.S. şi un film cu băsescu.

twilight

„Twilight” este o poveste pentru fetiţe. Din toate punctele de vedere.
Este debutul autoarei Stephenie Meyer, o carte refuzată de 14 edituri până când în cele din urmă a fost publicată în 2005 şi a devenit un ultra-mega best seller, s-a vândut în peste 17 milioane de exemplare şi a fost cea mai de succes carte a anului 2008.
N-am citit cartea – şi nici nu cred că am să o citesc – dar merg pe mâna lui Stephen King care afirma că Meyer nu poate fi numită scriitoare şi succesul se datorează apetitului pentru poveşti fantastice al publicului.
„Twilight” are două filoane: pe de o parte este o incursiune în lumea labilă al emoţiilor adolescenţilor, pe de altă parte este o poveste modernă cu vampiri. Cam trasă de păr şi superficială, adaug eu.
Este un „Romeo şi Julieta” al zilelor noastre în care Julieta este o „ciudată” (emo kid) şi Romeo un vampir „bun”. Astfel intriga este clasică şi subţire, chimia tensionată a sexualităţii adolescentine nu este explorată suficient, povestea cu vampirii pleacă de la o idee bună, dar tot aşa, aruncată şi lăsată-n aer. Că tot am pomenit de King, el pe lângă faptul că este un scriitor fascinant, cu multă spumă şi stil, îşi abordează şi explorează temele cu seriozitate şi-n profunzime, de la caz la caz se documentează „la sânge”. În cazul Meyer am senzaţia unui puzzle, bucăţi luate din locuri diferite şi îmbinate atât cât povestea să stea în picioare.

Povestea este structurată în patru volume: Twilight (Amurgul), New Moon (Lună Nouă), Eclipse (Eclipsa) şi Breaking Dawn (Zorii). Fiecare din acestea având surse de inspiraţie diferite.
N-am să intru în detaliile poveştii, poate mai sunt persoane ca mine care până ieri n-au văzut nici măcar filmul şi nu vreau să stric intriga şi aşa subţire. Practic avem o singură dilemă: Bella, personajul central se va transforma-n vampir sau nu? Răspunsul – Google it! – este la îndemână.
În prima parte facem cunoştinţă cu povestea şi personajele: Bella, Edward (vampirul) şi Jacob. În a doua parte, New Moon, se mai adaugă o intrigă: Jacob, indianul este vârcolac iar Bella trebuie să aleagă între cei doi „ciudaţi”. În „Eclipse” se dă bătălia „finală” între vampirii care vor să o ucidă pe Bella şi forţele unite ale rivalilor Edward şi Jacob. În „Breaking Dawn” asistăm la încă o bătălie dintre vampiri şi – dacă n-am căutat deja pe Google – aflăm răspunsul la întrebarea de bază şi asistăm la desăvârşirea poveştii de dragoste.
Autoarea s-a apucat şi de scrierea unei noi cărţi, Midnight Sun  care prezintă povestea din perspectiva lui Edward, dar după ce primele 12 capitole ale manuscrisului au ajuns ilegal pe internet, autoarea le-a publicat pe propriul ei site şi pe moment proiectul pare abandonat. Mai e timp, şi dacă mă întrebaţi pe mine, vom asista şi la varianta poveştii din perspectiva primarului, poştaşului şi ospătăriţei din micul orăşel Forks. Cash in!

Nevoia pentru poveşti a devenit evidentă şi cu Harry Potter – o incursiune mult mai colorată, profundă şi reuşită – sau cu poveştile mai realistice, pentru un public mai adult ale lui Dan Brown. Undeva la mijloc existau adolescenţii, un public foarte larg şi adesea (auto)marginalizat, aşa că Meyer a satisfăcut cu succes şi acest segment impresionant de consumatori.
Însă nu pot să nu fiu răutăcios (realist): dincolo de bani nu este decât cultură McChicken (Shit). Marketing, ambalaj, efecte speciale şi conţinut zero. Mă înspăimântă superficialitatea încurajată la extremă şi generalizată. Mi-am amintit de băsescu care spunea cu nonşalanţă de ce să mai înveţe copii dacă având un computer şi internet la dispoziţie, în câteva secunde afli orice răspuns? Şi abordarea pare să fie globală, nu doar o prostie, un porumbel scăpat pe gură de un şef de stat care nu cu mult timp în urmă admitea că a fost un elev mediocru.

Evident, cartea de succes a fost rapid ecranizată. După scenariul adaptat pentru film al aceleaşi doamne Meyer, regizoarea Catherine Hardwicke a realizat prima parte a filmului, Twilight. Un succes de casă răsunător (382 milioane de Dolari încasări la cinematografele din lume şi 157 milioane de Dolari din vânzările de DVD doar în America). Filmul este o super producţie de Hollywood, totul este super, de la filmări, montaj, machiaj, efecte speciale, actori bine aleşi, sunet şi muzică. Este atât de super încât nu surprinde cu nimic, chiar dacă are câteva cadre de excepţie.
Datorită relaţiei tensionate dintre Hardwicke şi casa de producţie, a doua parte, New Moon a fost încredinţat regizorului Chris Weitz şi rezultatul este mult mai subţire, nu şi financiar…
Ambele filme sunt – din punctul meu de vedere – mult prea lungi, depăşesc durata de 2 ore. Nu aş sta într-un multiplex înşurubat în scaun atât, pentru nimic în lume! Dar – şi sunt convins de asta – altfel pune problema un puşti de 16 ani care după suferinţe-n tăcere şi o transpiraţie intensă, invită fata iubită la film.
În prima parte sunt câteva cadre (şi peisaje) spectaculoase, mi-a plăcut secvenţa când Edward cântă la pian, un joc spectaculos cu lumini şi umbre, de impact şi de atmosferă. Şi m-au amuzat secvenţele cu fugăritul prin copaci – simbolism elementar, în fine! – care inevitabil m-au dus cu gândul la filmele Kung Fu produse-n China. Cu siguranţă încercam altceva…
A doua parte este lipsită de spectaculozitate, este mult mai linear filmul şi evident, mai plicticos. Efectele speciale sunt ok, dar asta nu mai surprinde pe nimeni.

Muzica. Soundtrack-ul primei părţi a debutat pe prima poziţie a Billboard 200 şi doar în prima săptămână s-a vândut în 165.000 de exemplare. Punctul forte fiind Muse cu „Supermassive Black Hole”, dar de atracţie pentru publicul tânăr – avizat – sunt Paramore sau Linkin Park şi probabil mai puţin… Perry Farrell (Jane’s Addiction). Din film, evident mie mi-a plăcut… Debussy. Da, eu sunt mai ciudat decât puştii emo… ha ha ha! 😛
Din sountrack-ul celei de a doua părţi mi-a plăcut mult Thom Yorke (Radiohead) cu „Hearing Damage” – dacă nu aţi „prins”, vă recomand albumul său solo „The Eraser”, un electro minimalist şi experimental, lansat şi într-o variantă remixată mai zgomotoasă – şi avem tot aşa un şir de artişti mai mult sau mai puţin la modă ca: The Killers, Death Cab For Cutie, Muse, Editors, etc.
Până la urmă muzica este poate cea mai bună din toată povestea… ha ha ha! 😛 M-aţi întrebat despre “Twilight”, v-am povestit “Twilight”. 🙂 Pentru cei din Bucureşti, dacă tot aveţi vre-un gând de film în seara aceasta, mai bine vă recomand MARTYRS la The Light de la ora 20. Îl citez pe Alin: “Martyrs este viitorul horrorului pe lîngă care Saw, Hostel-urile şi toate torture porn-urile sunt desene animate Disney!” 😀 Sună promiţător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NXwyE0IrA2M]

Arctic Monkeys – Humbug (2009)

Sunt trupe care nici în ruptul capului n-am să înţeleg cum au ajuns celebre. De exemplu The Ting Tings. Şi mai sunt sute, poate mii de formaţii care nu că „n-au pornit nimic” („We Started Nothing”), dar ce au produs, nici măcar ton de sonerie pentru mobile nu este. Sunt chestii care devin obsedante, cel puţin pe mine mă obsedează tot mai insistent. Mult marketing, muzică zero. Este sfârşit de an, mă uitam ce am ascultat anul acesta, despre ce am apucat – avut chef – să scriu şi despre ce nu. Dar la asta am să revin separat.
Săpând în mormanul considerabil de „lăsate pe dinafară” m-am împiedicat şi de acest „Humbug” al celor din Arctic Monkeys.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GF978AgLyaY&feature=fvw]

Trebuie să recunosc că scena britanică îmi este străină. Au fost vremuri când toată lumea vroia să fie Led Zeppelin, au fost vremuri când toată lumea vroia să fie mai rebelă ca Sex Pistols, a urmat era obscură a celor din Joy Division care şi-au lăsat amprenta pe generaţii întregi de la The Cure la Depeche Mode, a fost explozia Oasis şi valul inevitabil de „I hate Oasis”, toată lumea ştie cine sunt Pink Floyd, toţi rockerii îi cunosc pe Iron Maiden, Judas Priest sau Motorhead, Ozzy nu e din Seattle, mulţi îi copiază pe The Beatles şi acum şi mulţi vor o carieră lungă şi strălucită ca The Rolling Stones… Şi n-am vorbit de cluburi, n-am aruncat o privire în underground, n-am pomenit o vorbă despre muzica electronică şi o grămadă de alte lucruri. Chiar dacă Londra este la o aruncare de băţ, cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că este un alt univers.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5H1sqXNZkbE&feature=related]

După „decăderea” fenomenului Oasis cred că toţi angajaţii de la managementuri, de la casele de discuri, dar şi din presă au încercat să umple golul, să pună ceva în loc şi – nu în ultimul rând – să scoată banul. Succesul fulgerător al celor din Arctic Monkeys le-a adus şi nenumărate critici şi acuze: generaţia, gaşca NME (New Musical Express), încă o trupă contrafăcută, împinsă nemeritat. Vâlva cu care au apărut şi laudele care li s-au adus, m-au ţinut departe de ei. Ca şi în cazul Oasis aveam acel sentiment neplăcut că toată lumea încearcă să mi-i îndese pe gât şi instinctiv îmi astupam urechile.
„Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not” – albumul de debut din 2006, este un Post Punk energic, un material cu multă vână, nu, nu este nici genial şi nici revoluţionar, dar este mult mai autentic şi incisiv ca multe produse care se vând sub etichete mult mai pretenţioase, se pretind mult mai Punk, mai Indie, mai alternative. Din influenţele lor cea mai evidentă – şi la îndemână – este The Clash, dar puteam amintii şi de The Jam şi treptat au ieşit la suprafaţă şi alte rădăcini clasic britanice din anii ’60, ’70 şi ’80. Albumul a produs vânzări impresionante, a spart clasamentele, dacă a fost un plan, a funcţionat.
2007 şi următorul material, „Favourite Worst Nightmare” a confirmat aşteptările criticii şi al fanilor, n-a adus nici modificări radicale faţă de precedentul material şi atât succesul cât şi premiile au continuat să curgă. Totuşi materialul este mai puţin „colţos” decât precedentul, este mai şlefuit, şi-au pierdut din elanul Punk şi influenţele Pop (The Smiths) s-au făcut mai simţite, pe alocuri chiar şi construcţii ce amintesc de eternul The Beatles, se pare o obsesie de ne-evitat pe insulă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=30w8DyEJ__0&feature=related]

Cu toate că din ianuarie 2008 s-au apucat de lucrul la noul material şi aveau deja piese gata rodate-n turneu, „Humbug” s-a născut mai greu, au fost scrise şi imprimate peste 20 de piese din care-n final 12 au prins „discul” şi materialul a fost lansat abia pe 24 august 2009.
Discul este la fel de aclamat de critică, şi-a făcut loc în clasamente cu aceeaşi uşurinţă ca precedentele, eu totuşi am probleme mai mari cu acest material decât cu precedentele.
Pe de o parte acel sunet simplu, murdar în mod natural şi atât de convingător, caracteristic primul disc, a dispărut aproape în totalitate. Atitudinea Punk, energia, explozia a fost şi ea înlăturată şi înlocuită cu „fiţe” psihedelice, să mă exprim plastic – sau ca un ţăran – proletarul s-a transformat „peste noapte” în intelectual şi parcă a şi uitat de unde a plecat. Poate că greşesc, poate că judec prea aspru, poate lipesc etichete prea uşor, poate sunt prea conservator şi nu accept că lumea, lucrurile, oamenii se schimbă. Evoluează. „Humbug” nu este un disc rău, să nu mă înţelegeţi greşit. Am ascultat mai bine de 100 de discuri numai anul acesta mult-mult mai jalnice şi – trebui să admit – Arctic Monkeys fac bine ceea ce fac şi acum. N-au inventat apa caldă, dar nici nu-şi bagă periuţa de dinţi să-şi cureţe urechea.
Da, „Secret Door” este atât de post-Beatles încât nici McCartey nu cred că ar mai reuşii să scrie astfel de armonii, sunt momente în care în mod straniu mi-am amintit de The Doors şi de un milion de alte chestii psihedelico-intelectuale de factură mai veche sau mai nouă, undeva mai persistă şi o umbră ştearsă de The Clash, dar parcă este mai evidentă o abordare a la The Damned, un strop de The Stranglers, transpare experimentalismul unor Cocteau Twins, dar într-o formă mai şlefuită, mai comestibilă… şi aş putea să mă mai aberez două, trei sau patru rânduri, dar m-am edificat, Arctic Monkeys sună a o grămadă de „chestii”, dar nu (prea) sună a Arctic Monkeys. Şi am ajuns de unde am plecat: prea multe lucruri nu sună a nimic. Arctic Monkeys măcar sună a ceva şi sună bine. Apoi mi-am amintit cât de nesuferiţi îmi erau Oasis şi anul trecut cât de mult m-au surprins şi cât de mult mi-a plăcut „Dig Out Your Soul”.
Dacă mă gândesc la experimentele din anii ’70-’80, la Morphine, XTC, Tuxidomoon, Julian Cope, Element Of Crime, Spiro Gyra, Fall, Japan şi şirul ar putea continua, Arctic Monkeys în cel mai fericit caz îmi stârnesc un zâmbet îngăduitor, pe de altă parte dacă toate numele acestea nu-ţi spun nimic, dacă fac abstracţie de „intoxicaţia” sonoră premergătoare, Arctic Monkeys fac un experiment suficient de diferit faţă de mainstreem, de trend-urile actuale – şi-l fac corect – ca să se evidenţieze. Dar oare chiar s-a făcut cam tot în anii ’70-’80 şi acum ne învârtim doar în aceleaşi cerculeţe, re-(a)mestecăm aceleaşi idei şi inevitabil totul sună tot mai a clişeu? Oare chiar a murit creativitatea sau… pur şi simplu nu mai ajunge la suprafaţă, este sufocată sub stratul tot mai gros de „artă artificială”, de producţiile în serie, de „marfa” care ne este servită la tot pasul?
Când astă vară într-o după-masă am auzit la VH1 (televizorul meu funcţionează pe post de radio, predominant stau cu spatele la el şi doar îl ascult)  „Crying Lightning” am crezut că este o trupă din anii ’70, mi-a plăcut piesa şi am fost surprins să văd la final că este noul Arctic Monkeys. Nu-i deloc rău nici acest „Humbug”, cu cât îl ascult de mai multe ori, cu atât pare mai convingător, dar… 🙂

Măcar mi-a “ieşit” o altă abordare de cronică de disc…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fLsBJPlGIDU]