Street Sweeper Social Club – S.S.S.C. (2009)

Dacă numele Street Sweeper Social Club nu vă spune nimic, numele chitaristului Tom Morello cu siguranţă vă trezeşte amintiri legate de Rage Against the Machine. Sau Audioslave. După patru albume excepţionale, ultimul fiind „Ranagedes” din 2000, un disc ce conţine prelucrări, drumurile celor din R.A.T.M. s-au despărţit.
Se pare că solistul vocal Zack de la Rocha şi Tom Morello au revenit la un numitor comun în 2007 şi formaţia s-a reunit, dar deocamdată au fost doar concerte şi turnee, însă un eventual nou album deocamdată nu a fost luat în calcul.
În 2002 Morello s-a alăturat formaţiei Audioslave al fostului solist vocal din Soundgarden, Chris Cornell şi au lansat trei albume în perioada 2002 – 2006. De notat, ar fi concertul gratuit din Havana, Cuba din data de 6 mai 2005 în faţa a 50.000 de spectatori, Audioslave devenind astfel prima formaţia americană care a concertat în Cuba comunistă.
Aşa ajungem şi la castana fierbinte al orientării politice a domnului Morello: Marxismul. Orientarea de stânga şi critica societăţii şi mai ales al guvernării Americane au fost drapel şi-n R.A.T.M. Audioslave (teoretic) nu s-a implicat politic şi Morello n-a putut sta mai mult de un an departe de subiectele fierbinţi care-l frământau. Aşa s-a născut proiectul The Nightwatchman în 2003. Proiectul s-a dorit un Bob Dylan modern, Morello cântă la chitară, muzicuţă, banjo şi cu o voce bariton plăcută şi s-a auto-definit ca un Robin Hood al muzicii din secolul XXI. Cele două albume, „One Man Revolution” (2007) şi „The Fabled City” (2008) sună proaspăt şi în ciuda faptului că nu sunt consumator de Folk, s-au dovedit a fi o audiţie plăcută. În una din concertele lui Morello l-a cunoscut pe (emcee) Boots Riley solistul trupei The Cupe, o trupă Hip Hop cu aceeaşi orientare politică de stânga şi axată pe militantism şi după mai multe cântări împreună s-a născut şi proiectul-formaţie Street Sweeper Social Club, conform declaraţiilor lui Morello, mai mult un club social, decât o trupă. Celor doi li s-a alăturat bateristul Stanton Moore, profesor de percuţie din New Orleans, membru fondator al formaţiei Galactic, colaborator cu mulţi artişti de la clăparul Robert Walter la formaţiile Garage A Trois şi Corrosion Of Conformity.
Albumul auto-intitulat S.S.S.C. a fost lansat pe 16 iunie de casa de discuri Warner Music şi conţine 11 piese într-o manieră Funk şi Hip Hop amestecate cu Rock. Nu are nici explozia, nici intensitatea R.A.T.M., dar este un material energic şi colorat. Boots Riley nu are agresivitatea lui Zack de la Rocha, este chiar monotonă interpretarea sa şi Morello este mai cuminte ca pe discurile R.A.T.M., sunetul este predominant mai „moale”, iar în centru sunt mesajele politice şi sociale. În lipsa unui basist, Morello a prestat şi la instrumentul cu patru corzi. Preferam un material nou cu R.A.T.M., dar probabil toate la timpul lor.

SSSC

„Fight! Smash! Win!” deschide albumul, poate fi ascultată şi pe site-ul oficial precum şi pe pagina MySpace. Începe cu un riff uşor Retro trecut prin fazer, apoi basul cu toba preia prim planul, chitara punctează doar la refren, dublează basul pe alocuri. Boots Riley parcă scuipă versurile, Morello vine cu un scurt solo, dar lipsesc „găselniţele” care-l făceau special pe albumele R.A.T.M.
„100 Little Curses” este singleul care promovează albumul, secţia ritmică aminteşte de R.A.T.M., piesa are balans Funk, refrenul crescendo şi cor de susţinere, soloul lui Morello este mai zemos, este una din piesele mai bine nimerite. Constanta comparaţie cu R.A.T.M. este inevitabilă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bjIvyk24kFM]

„The Oath” este una din favoritele mele de pe disc. Începe cu o temă Bluesy foarte plăcută apoi chitara intră tăios, tempoul creşte uşor, este un Funk mai lent, dar balansat şi apăsat, revenirile la tema iniţială conferă dinamică şi încă un cor „lălăit” dau culoare. S.S.S.C. este undeva la mijloc între R.A.T.M. şi The Nightwatchman, Morello încearcă să-şi recâştige şi fanii pierduţi în urma escapadei în zona Folk fără să se folosească în mod flagrant de stilul şi abordarea din R.A.T.M. „The Oath” este o piesă excelentă şi o îmbinare a celor două direcţii foarte reuşită.
„The Squeeze” este cea mai R.A.T.M. piesă de pe album chiar dacă chitara nu are nervul de pe albumele vechi şi încă o dată trebuie spus şi faptul că nici Boots Riley nu are violenţa şi energia lui Zack. Un moment mai Rock însă era obligatoriu şi inevitabil.
„Clap for the Killers” este o „predică” Rap a lui Boots Riley pe o temă Funky abordată lent şi cu un solo de chitară excelent al lui Morello, m-a deranjat doar fade-out-ul care a venit parcă prea repede.
„Somewhere in the World It’s Midnight” are un bas genial, piesa rămâne tot în zona relativ lentă a Funk-ului, refrenul este mai apăsat, ceva mai Rock, doar vocea lui Boots Riley se dovedeşte – încă o dată – prea moale, uşor fără vlagă şi astfel neconvingătoare. Morello are un solo ca pe vremuri, sunetul acela schizofrenic care-l caracterizează, face toţi banii!
„Shock You Again” este un alt moment mai zgomotos, mai a la R.A.T.M., îmi lipsesc puţin riff-urile mai groase, Morello pe strofe riffează cu basul, o face ireproşabil, dar parcă tot lipseşte chitara… în schimb are încă un scurt solo foarte bun.
„Good Morning, Mrs. Smith” începe ca un Led Zeppelin cu un raper la microfon, rifful şi chitările acustice au amprenta lui Page, ritmul uşor sacadat, balansul Funk au vigoare, prospeţime.
„Megablast” sună ceva mai modern şi mai nervos, este un Funk Rock apăsat, chitara cu basul fac pereche la riffaj, chiar dacă ritmul rămâne în zona medie, piesa are apăsare, dat volumul la maxim sună greu.
„Promenade” este o incursiune în Rap cu garnitură Rock mai ales pe refrenul reuşit, condimentat de Morello cu un solo reuşit. O piesă simpluţă, dar drăguţă.
„Nobody Moves (Til We Say Go)” închide albumul pe un ton mai energic, amestecul Funk, Rap şi Rock reflectă cu exactitate orientarea formaţiei şi conţinutul albumului de debut.
Este un disc reuşit, consider unicul minus prestaţia destul de plată a vocalului Boots Riley: cu un solist mai „viu”, mai colorat şi mai nervos, discul putea fi mult-mult mai bun.

N-am vorbit intenţionat despre texte şi mesaje: pentru mine epoca socialistă sub oblăduirea Partidului Comunist Român şi a iubitului conducător, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, este încă mult prea vie. Pentru cei sub 30 de ani acestea sunt doar poveşti, poate chiar minunate în care pe vremea „împuşcatului” partidul ne „dădea” casă şi nu exista şomaj, munca era obligatorie, dar eu am cu totul alte amintiri din perioada cu pricina… Pot să înţeleg şi revolta faţă de sistem şi societate a lui Morello şi înţeleg şi viziunea lui idealistă legată de ideologia comunist-marxistă, dar n-am să subscriu niciodată.  Noi cu Revoluţia ne-am  fript nu o dată… Pare totuşi ciudat într-o lume în care Putin îi spune lui Obama până unde se extinde N.A.T.O.  (şi U.E.) şi unde se trage linia de marcaj. Vezi cazul Moldova sau Iran…

Trupa se află-n turneul Ninja Tour şi de pe site poate fi descărcat gratuit şi E.P.-ul promoţional cu piesele formaţiilor participante: Nine Inch Nails, Jane’s Addiction şi Street Sweeper Social Club.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=joFO1tWQrrc&feature=related]

Site Oficial
Pagină MySpace (sunt 4 piese de pe album)
Pagină Facebook

Săptămâna-n retrovizor (11.07.09)

Încep cu mine. Ieri seară m-am răsfăţat: după mai bine de o săptămână, a izvorât apa caldă. Nu este cel mai select cartier Rahova unde vreau-nu vreau vieţuiesc, dar parcă (încă) e pe hartă şi sectorul 5, indiferent ce nuanţă are primarul, este parte a Bucureştiului şi – surpriză! – Bucureşti este capitala României şi să mă ia naiba dacă vă mint, suntem în Europa. Măcar aşa, tot pe hartă. Înţeleg şi treaba cu revizia, dar să ştim şi noi şi, de ce revizie odată la două săptămâni câte o săptămână? Uneori este aproape imposibil să te conformezi condiţiei umane.
Bine. Ideea era că a fost tare fain să mă bălăcesc în apa fierbinte, am abuzat şi de răţuşca lui fi-meu, sărut-mâna!

Cel mai fierbinte subiect din agenda săptămânii este greva – spun unii analişti, ilegală – din Justiţie. În spatele vorbelor mari, al discului cu pocănituri şi fâşâituri al reformei, toată treaba se rezumă (iar) la bani, vizează sporurile pierdute. Nu mai este cazul să spunem că magistraţii, judecătorii, grefierii au tot dreptul la salarii mai mari. La fel şi profesorii, medicii, militarii sau funcţionarii publici. Toţi cei care muncesc au dreptul să fie plătiţi conform muncii depuse. Soluţia pare să fie acea mult discutată Lege Unică a Salarizării. Lege care nu vine şi lege pe care exact cei care ocolind legile actuale, nu şi-o prea doresc. Într-un an în care sacul nu doar că este gol, dar defilăm cu saci de împrumut, măririle salariale sunt imposibile. Mai este şi efectul domino, lanţul slăbiciunilor, dacă Guvernul cedează într-o parte automat va creşte presiunea şi în toate celelalte părţi şi ţara se scufundă mai rapid decât a făcut-o Titanicul. Mai este un aspect de care se pare, nu ţine cont nimeni: la noi toată lumea vrea să se facă economist, jurist, medic sau manager. Sau blogger. 😛 Nu cunosc pe nimeni să-şi dorească să devină oţelar, strungar, fermier sau sudor. Nu, toată lumea vrea să-şi câştige pâinea gândind, mutând hârtii din dreapta-n stânga, trăgând linii virtuale cu mouseul, teoretizând. Nimeni nu vrea să se „murdărească” muncind. E bine, dar atunci să nu ne mai mirăm că economia duduia doar pe hârtie şi după ce se termină actuala criză – când se termină, dacă se termină – creşterea o să vină tot doar pe hârtie.

Şi Guvernul pune umărul nemijlocit la dezastru: banii se duc pe cheltuieli şi-n buzunare obscure iar la capătul tunelului ne aşteaptă prăpastia. Ador două reclame: „viitorul îţi surâde” şi „viitorul sună bine”!

Dar dacă tot suntem în curtea din dos a Justiţiei, musai să-l amintim şi pe Don Costel, numit de presă „Demnitarul Interlop”, Costel Iancu. Justiţia l-a achitat. Mai exact Tribunalul Dolj. „Costel Iancu, fostul director al Agenţiei Naţionale pentru Îmbunătăţiri Funciare, a fost găsit nevinovat de Tribunalul Dolj în dosarul penal în care era acuzat de constituire de grup infracţional organizat, lipsire de libertate, ameninţări, loviri şi alte violenţe. În motivarea hotărârii, judecătorii au menţionat faptul că fostul director al ANIF Constantin Iancu nu l-a sechestrat pe omul de afaceri vâlcean Andrei Alexandru, conform unor alineate din articolul 10 din Codul Penal, potrivit cărora fapta nu există, iar faptele săvârşite de acesta nu prezintă elementele constitutive ale unei infracţiuni.” (Realitatea Net)
Presa a adus în faţa opiniei publice o grămadă de fotografii şocante cu bărbatul sechestrat şi umilit, s-au scris zeci, dacă nu sute de pagini despre acest caz scandalos. Adică presa sau a minţit sau a halucinat. Nu este prima oară când Justiţia ia astfel de hotărâri controversate într-o după-masă de vineri în ideea că aceeaşi presă nu mai apucă să informeze opinia publică şi subiectul scapă din centrul atenţiei. Eu nu cred nici în coincidenţe şi nu cred că ceva ar putea fi pur întâmplător în viaţă.
Don Costel în urma scandalului a fost exclus din PDL, acum, spălat şi parfumat de Justiţie, partidul ar putea să-l ia din nou în braţe şi – de ce nu? – să-şi reprimească şi funcţia de Secretar de Stat. Bravo Don Costel, bravo Justiţie!

Cazul Ridzi a ţinut prima pagină a ziarelor toată săptămâna, eu v-am povestit despre compromiterea unei generaţii. Comisia Parlamentară a găsit-o vinovată, urmează să vedem şi decizia DNA ca apoi dosarul să ia calea…Justiţiei. Sunt multe aspecte neclare. Ridzi cu siguranţă n-a acţionat de capul ei şi banii nu au intrat în buzunarul ei. De interesant, ar fi urmărirea traseului banilor: vor ajunge sau nu sub formă de sponsorizare în campania pentru prezidenţiale? Sau au fost achitate datorii mai vechi? Faptul că Ridzi a acţionat la comandă sau a fost lucrată la comandă, chiar n-are nicio relevanţă. Sau pur şi simplu sacrificată. An de criză, buget subţire, se dă o luptă acerbă pentru fiecare bănuţ, partenerii de guvernare se faultează reciproc de câte ori prind ocazia, başca, este şi an electoral, foamea şi nevoile sunt şi mai mari. Revin la ce mă doare cel mai mult: s-a mai compromis încă o generaţie. Cine nu intră în horă, nu are nicio şansă. Este valabil pentru toate partidele. Vorbim despre Ghişe, Udrea, Negoiţă, Antonescu, Ponta sau cine mai vreţi voi, sunt toţi o apă şi un pământ. Ba, chiar mai rău, tinerii parcă au şi mai mult tupeu şi mai puţin bun simţ. Despre responsabilitate nici nu poate fi vorba.

Mă gândeam să extrag săptămânal câte un personaj enervant. M-am oprit la Robert Negoiţă. La doar 37 de ani (născut în data de 29 martie 1972 la Ploieşti) are o avere estimată la 350 de milioane de dolari şi astfel este pe primele locuri în lista celor 300 de milionari ai României. Împreună cu fratele său Ionuţ Negoiţă deţin firma Pro Confort Group. Din 2003 este membru PSD şi a devenit vicepreşedinte al Tineretului Social Democrat şi este deputat în actuala legislaţie. Declaraţia sa de avere depusă la Parlament are nu mai puţin de 72 de pagini şi cuprinde 1603 case şi 52 de terenuri.
Faptul că mă enervează faţa lui, nu-i un motiv. Faptul că face parte dintr-un partid de stânga – pentru mine – deja este un motiv întemeiat să-l detest iremediabil. Dacă s-ar înscrie tata în PSD, nici la telefon nu i-aş mai răspunde! Dar obiectiv vorbind, nici asta nu e motiv să „premiezi” un personaj.
Cum îşi îndeplineşte datoriile de proaspăt ales în Parlament, nu ştiu: toată ziua este prezent la Realitatea TV. Este aproape mai activ  ca PNL-istul Ioan Ghişe. Acum nu ştiu dacă sunt acolo din sarcină de partid sau din propria iniţiativă, dar de plătit, sunt plătiţi din bani publici pentru totul alte activităţi. Negoiţă este enervant pentru obrăznicia, pentru tupeul cu care vorbeşte. De cele mai multe ori tonul vocii înlocuieşte argumentul, tupeul cunoştinţele. Este o gaşcă de măscărici care este prezentă constant la mai toate posturile de televiziune, sunt mereu disponibili pentru declaraţii de presă, le place şi vor să fie în luminile rampei. Indiferent de subiect, au constant o părere, sunt mereu abrupţi şi vehemenţi. Sunt enervanţi.
Mai este un aspect care nu-mi dă pace. Cum se face că toţi îmbogăţiţii au legătură cu sfera politicului? Ba firmele lor sponsorizează câte un partid, ba şi-au făcut firme imediat ce au intrat într-un partid?
Şi atunci ne mai mirăm unde s-au dus banii?
De 20 de ani banii publici sunt ingenios deturnaţi în zona privată, statul a falimentat şi un mic grup privilegiat s-a îmbogăţit cu nesimţire. Ce mă frapează de fiecare dată este că atunci când zic gata, nu mai e nimic de furat, realitatea mă contrazice.

Pe scurt.
Octavian Bellu a depus, vineri, la cabinetul premierului Emil Boc un document în care solicită să fie eliberat din funcţia de secretar de stat în Ministerul Tineretului şi Sportului, invocând imposibilitatea de a mai lucra într-un sistem “blocat şi fără viitor”. (Mediafax)
„Ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, a declarat că, pentru sesiunea din această vară, universităţile “Spiru Haret” din Bucureşti şi “Petre Andrei” din Iaşi nu pot organiza concurs de admitere în anul întâi, întrucât au nişte probleme.” (Mediafax)
Filme, teatru, concerte pentru weekend-ul 10 – 12 iulie
„Meteorologii au emis, vineri, o avertizare cod galben de ploi şi vijelii care vizează întreaga ţară, cu excepţia Crişanei şi a unei părţi din Banat, valabilă de sâmbătă de la prânz până duminică seară.” (Mediafax).

Fie vremea cât de rea, cel mai bine-i în ţara mea!
Să aveţi un sfârşit de săptămână cât mai plăcut!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TvC6VS4Np4U]

Călăreţul Ninja fără Cap

De ce acest titlu? Habar n-am. Mi-a venit aşa ca o adiere de vânt în minte şi mi-a plăcut cum sună. Mare lucru nu ştiu despre temuţii Ninja. Ştiu că erau folosiţi ca spioni şi asasini în Japonia medievală şi mai citisem că în 1581 Oda Nobunaga a trimis 46.000 de samurai să căsăpească 4.000 de ninja. Cei care au supravieţuit măcelului s-au refugiat prin munţi şi s-au amestecat între săteni. Stilul lor de luptă, Ninjitsu, este considerată o formă neconvenţională de Arte Marţiale. Despre pădurea Sleepy Hollow şi fantoma Călăreţului fără Cap care o bântuie nu ştiu chiar nimic şi nici filmul nu l-am văzut.
Da’ cu siguranţă nu despre Ninja sau Călăreţul fără Cap vreau să vă povestesc! Şi încă o dată pe ziua de azi sunt nevoit să folosesc un „abracadabra” contorsionat: habar n-am ce o să scriu.

Am intrat pe Zelist să văd cine ce mai face, scrie. L-am zărit pe Visurât (fără mă-sa ha ha ha! 😛 ) şi nu m-am abţinut, am dat o raită. Cel mai interesant lucru de citit a fost asta: „De exemplu, mie nu-mi place să spăl vasele. Nu mi-a plăcut niciodată şi, dacă ar fi să locuiesc singur (din nou) mi-aş cumpăra (aşa cum am mai făcut-o) farfurii şi tacâmuri de unică folosinţă. De ce? Pentru că urăsc să spăl vasele.” (Ce ţie nu-ţi place… ). Mie îmi place să spăl vase, cei drept, de când m-am întors din vacanţa din Antalia, parcă nu mai am aceeaşi plăcere… ha ha ha! 😛 Dar asta este valabil la cam tot ce fac, nu doar la spălatul vaselor. Ideea este alta: sunt ecologice vasele şi tacâmurile de unică folosinţă? Pe mine asta mă interesează… Am intrat şi la Zoso dar nici acolo n-am găsit nimic interesant. M-am prins, sunt eu defect! Să nu mă înţelegeţi (din nou) greşit! N-am nimic cu oamenii (blogării) aceştia, să fie sănătoşi şi să vândă pe cât mai mulţi bani cât mai mulţi centimetrii pătraţi de publicitate, dar zău dacă înţeleg ce draq găsesc unii de citit la ei.  Adică nu pot să-mi imaginez nici gospodina, nici puştiul emo care se scoală dimineaţa şi nerăbdător deschide computerul să intre pe internet şi să citească ce au mai scris unii şi alţii din aceşti Guru cyber… sau Cyber Guru? …  În fine!  Aş vrea să fiu invidios, dar n-am pe ce. Şi aşa revin – inevitabil – la Neil Young:

„Keep on bloggin’
‘Til the power goes out
Your battery’s dead
Twist and shout…”

(Bloguiţi până se ia curentul, aveţi bateriile moarte… Twist and shout! Ha ha ha!)

Bun. Tre’ să zic două vorbe şi despre mega ceremonia lu’ mega Jaco. Trist dar adevărat. După inegalabilul succes cu „Thriller”, cred că moartea este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat. Din tot ce am citit, auzit şi văzut, omu’ nu rezista nici la 5, nu la 50 de spectacole din cele programate şi era terminat şi fizic şi psihic şi… financiar. Organizatorii sunt fericiţi: lumea păstrează biletele drept amintire, nu trebuie să returneze nici un bănuţ şi economisesc şi costurile spectacolelor. Ha ha ha! Acum încearcă toţi cei implicaţi să ia şi pielea de pe mort, dar reţeta Elvis nu cred că o să funcţioneze. Peste şase luni – tot părerea mea – o să auzim: „Michael who?” Din curiozitate poate mai descarcă ilegal un milion-două de tineri „Thriller”-ul, se mai şi vând ceva CD-uri şi mai ales DVD-uri şi cu asta basta. Ceremonia anunţată ca fiind cea mai grandioasă, a fost un fâs. Şi de pe scenă şi din sală au cam lipsit vedetele momentului. Nici măcar Quincy Jones n-a apărut, „tăticul” succesului carierei solo a lui Jaco. Poliţia se aştepta la o histerie generală şi la circa un milion de fani în afara amfiteatrului şi nu s-au adunat nici 50.000… Era mega-starurilor şi implicit a lui Jaco s-a terminat cu sfârşitul secolului XX şi ultimul său album, „Invincible” din 2001 a fost deja un mare fiasco. Jaco has left the building. For good.

Am văzut şi un documentar interesant într-o seară pe un post de televiziune: Iarna demografică (Demographic Winter).
E un trailer pe YouTube:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IG2IZEzUmA0]

Din ce am înţeles, nu încălzirea globală ne trimite pe bară ci în mod paradoxal scăderea vertiginoasă a populaţiei. În mod bizar, paralel cu scăderea populaţiei creşte numărul de locuinţe şi gradul de poluare. Un alt aspect este cel financiar: scăderea populaţiei conduce în impas asigurările sociale, scade populaţia activă şi creşte masa celor inactivi, astfel n-are cine să asigure fondul de pensii. Ştiam că banii pe care îi dăm pe tot felul de asigurări se duc pe apa sâmbetei şi nu stau frumuşel nici într-un cont bancar, nici nu sunt investiţi să se înmulţească, dar se pare că situaţia este şi mai nasoală. Apelez tot la bătrânul Neil Young: „Where did all the money go?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3yKV22_Dz4g]

Ridzi. Nu o iau de la capăt cu povestea, Comisia Parlamentară a găsit-o vinovată, aşteptăm şi mutarea DNA-ului, este an electoral, tre’ să cadă capete şi să curgă (cât mai mult) sânge. Înţeleg tot. Sau aproape. E clar, Ridzi n-a băgat banii în buzunar, oare de asta a picat? Altfel nu-mi explic cum toţi ceilalţi politicieni şi şmecheri lipiţi de indiferent care putere aflată la conducerea ţării de 20 de ani şi care au jecmănit nu cu 700.000 Euro bugetul ci cu milioane şi miliarde, stau bine merci şi aruncă cu pietre…

Asta este brambureala pe ziua de azi, am încălecat pe o şa… bla bla bla, bla bla bla!

P.S. Am adus la zi pagina cu fotografii şi am adăugat şi o pagină nouă cu favorite. 🙂

Şi că tot e “viucănd”… citiţi oferta pusă cap la cap pe Metalhead. Keep On Rockin in a free world.

Blogroll de joi

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=o-44uBtkArg&feature=related]

Când nu găseşti explicaţii, dai definiţii. Sau invers. Omul nu funcţionează dacă nu ştie despre alb că este alb, chiar dacă uneori este evident că este negru. De exemplu: când nu ai o direcţie precisă, majoritatea o să spună că mergi în direcţia greşită. Odată lipită eticheta, nu o mai dai jos nici cu peria de sârmă. Joi. Este un cuvânt rotund, rătăcit în mijlocul săptămânii care nu duce nicăieri: e departe de luni şi prea aproape de vineri. Un click în stânga, un click în dreapta, sunt amorţit şi nedefinit, dau drumul la un nou blogroll că tot nu mi-am mai vizitat vecinii de ceva vreme şi eu sunt tot mai gol şi …dezgolit.

blogrolldejoi_01

„Poate că totul este o pereche. Chiar de totul înseamnă un ciorap stâng, cocoloşit, ce întregeşte dreptul cârpit.” Mă împiedic de goluri la Andreea.
Golurile ei, golurile mele, o pereche minunată sau monedă de schimb pentru oricare alt gol…goluţ. „Golurile sunt lacune fără corp. Ce măresc distanţa dintre inima şi uitare.” Nu pot să uit nimic, mai ales nu golul. Golul ei, golul meu, golul care ne uneşte în tăceri paralele, în căutări golite de sens, în neacceptarea goliciunii primare. „Ce rost are să-ţi reclami că iubeşti un coate goale ori că mesteci o iluzie pe stomacul gol?” Îmi aprind ultima ţigară pentru nu ştiu cât timp, privesc în gol, în golul monitorului, în spatele monitorului la peretele gol, dincolo de ziduri la golul dintre două blocuri sau şi mai departe la oraşul atât de aglomerat şi totuşi absolut gol. „N-am să mă chinui să umplu golul nimănui. Nici cu minciuni, nici cu puncte, nici cu mine.”
Când mai e un meci de fotbal să deschidem toţi ferestrele şi să strigăm: „Goooooollll!”

Sufăr că nu mai am cafea – cutia este goală – şi îmi pun un ceai.
„Unii oameni sunt autobuze magice. Te pot purta în trecut, în situaţii foarte neplăcute. Te fac să le retrăieşti din nou.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IIzK8FHGZnM]

Oamenii sunt autobuze, pornesc la drum goale, se umple pe parcurs, se rătăcesc, se golesc, se umple la loc. Trecutul este doar o cârpă de care te agăţi  când n-ai bilet pentru viitor, dar ai scuza că era chioşcul închis. Priveşti stânjenit în jur şi…înjuri. Între dinţi, să nu te audă nimeni. Îţi arunci golul mototolit în sacoşa – goală – a altcuiva sau pur şi simplu pe jos. „Unii oameni nu-s acolo când trebuie ca să-ţi zică o vorbă bună atunci când ai nevoie, să-ţi lipească un leucoplast colorat atunci când trebuie.” Nu vine nimeni nici să umple golurile, nici să petecească sufletul sfâşiat. „Unii oameni sunt departe şi trebuie mereu să te urci pe o scară ca să ajungi la ei…”

blogrolldejoi_02

M-am rătăcit. „Am visat că eram într-o pădure. Era o pădure deasă. Mă învârteam prin pădure fără să ştiu de ce şi deodată, în vis, mi-am dat seama : vroiam să mă fac copac, mai exact fag. Aşa că mi-am găsit un loc lângă un fag şi lângă un alt fag şi am rămas acolo, aşteptând să-mi crească rădăcini.” Mi-am ascuns goliciunea între frunze, am umplut un loc aparent gol cu un alt gol, cu golul meu rotund şi disproporţionat. „Din locul acela întrezăream cărarea ce ducea la şosea…” Şoseaua goală. „What the fag am I doing here???”
M-am rătăcit. Nu e pentru prima oară.

blogrolldejoi_03

Curvette este plecată la Istambul, Gina a postat o poză cu o geantă. Sper că e la Istambul şi nu se lăfăie prin Kusadasi. Sau are atâta minte să meargă-n Antalia. Îi recomand Kemerul. Nu ştiu dacă face faţă (spate) la rusoaice. 😀 Eu n-am făcut. M-au dat pe spate. 🙂
Geanta e naşpa, am citit comentariile. Nimic nou. Cineva spune despre geantă: „Asemenea genţi găseşti şi în Europa(nu continentul,ci târgul) sau Dragonul Roşu. Aşa că alte dovezi,sau lasă pozele astea. părerea mea.” Dora spune: „ce sunteţi măh aşa de fraieri. pun pariu că nu e nici curvă, nici prostituată de lux, ci doar o tipă cu multă imaginaţie. mă gândesc chiar şi la:
-o gospodină grasă cu un soţ frustrat
-o tipă urată cu imaginaţie bogată;
-tipă groaznic de timidă cu simţul artistic dezvoltat;
-poate chiar şi un băiat…cu uşoare tendinţe gay;;
-inadaptată cu prietene betoooonnn….
……………mă rog îs multe de zis, da mă limitez doar la a citi blogul pt că no matter what scrii bine…..” Şi răspunsul vine prompt: „ai dreptate dora, scrie super bine istambul pe sacoşele alea”. După care discuţia – inevitabil – se coboară la gramatica primară şi la despicatul firului în patru zări: Istambul se scrie cu „m” sau cu „n”?  Confuzie majoră, hai să vorbim turca! Senden Daha Güzel! 😛 Mă doare capu’!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IaaCc3-XwvQ]

Din februarie îmi tot caut ceva de lucru, ba pe net, ba direct în computer. Încerc să umplu golul din mine, golul din portofel, golul de pe cartea de credit, golul dintre mine şi restul lumii. Am fost şi-n Istambul (şi-n Antalia, ţâc!) şi pentru o vreme am uitat de gol, dar „zilele de marţi sunt pe cale să se termine..” La mine se repetă aceeaşi zi de miercuri. De 20 de ani am observat asta, dar cred că se repetă aceeaşi zi de miercuri din 2 septembrie 1970 în care la 9 seara am ţipat în faţa goală a lumii noi în care vrând – nevrând am răsărit. „Am învăţat, în acest timp, câteva şiretlicuri. Am învăţat că nu trebuie să te aştepţi ca prea multă lume să te citească. Am învăţat că…nu poţi schimba prea multe lucruri doar aşternând câteva cuvinte virtuale.” Am învăţat că niciodată nu învăţ nimic şi…

O iau de la capăt. „Am lipsit mult, foarte mult timp şi poate am revenit, poate nu mai revin niciodată.” Pun puncte unde nu sunt capete şi delimitez goluri care nu se ating niciodată. Rup cercul sau mă amăgesc că l-aş rupe. Sau tăcerea. „…dar mai departe?” Cât de mare poate fi distanţa între două vise, câte benzi are şoseaua între două goluri? „Lumea se îndrăgosteşte virtual, iubeşte virtual, se şi fute virtual?!?!”

Tehnic vorbind, da. Adică sunt optimist. Lumea vorbeşte. „Multă filozofeală şi mai puţină tehnică.” „Mi se întâmplă uneori să-mi vină aşa un chef să-mi atârn două-trei cuvinte cu greutate de gât şi să-mi dau drumul în gol …” Futui golul mă-si!

Asta-i soarta. Este joi şi suntem goi.

„Dacă m-aş dărui ţie
ai ştii oare ce faci cu mine?”

blogrolldejoi_04

„Everything’s been said before
There’s nothing left to say anymore
When it’s all the same
You can ask for it by name…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=x5R-aTPN-DU&feature=PlayList&p=F81B4AF005D1433C&playnext=1&playnext_from=PL&index=4]

A fost şi un blogroll de luni.  Umplu golurile…Va urma. 🙂

download shit. pay for art.

„I’m a big rock star
My sales have tanked
But I still got you
Thanks
Download this
Sounds like shit

Keep on bloggin’
‘Til the power goes out
Your battery’s dead
Twist and shout…

There’s a bailout coming but it’s not for you” (Neil Young)

Cu asta am terminat ieri, de aici plec astăzi. Descărcatul (ilegal) dăunează grav…cui?

Tot e valul acesta de Michael mania, albumul său „Thriller” din 1982 s-a vândut în peste 100 de milioane de exemplare. Astfel de performanţe comerciale sunt practic imposibile în era descărcatului de muzică de pe internet.
Mi-am amintit de Ayo care la B’estfest a cântat „music should be free” (muzica ar trebuii să fie liberă). Oare s-a referit să fie gratuită?
Apoi mi-am amintit de la ce a plecat conflictul Limp BizkitMetallica: în 2000 turneul „Back to Basics” al celor din Limp Bizkit a fost sponsorizat de Napster, o reţea de file sharing pe care Metallica tocmai o dădu-se în judecată, a fost era în care Lars Urlich avea pata pusă pe descărcatul ilegal şi piraterie şi credea că el este salvatorul industriei muzicale. Sau se gândea la bătrâneţe şi s-a gândit că nişte milioane în plus nu le strică…
Procesul împotriva Napster a început în decembrie 1999 şi s-a terminat în septembrie 2001, Napster a căzut la încelegere cu reprezentanţii Recording Industry Association of America să achite 26 milioane de dolari pentru drepturi de autor utilizate ilegal şi încă 10 milioane avans pentru activitatea viitoare în care Napster a încercat să comercializeze mp3-urile şi astfel să intre-n legalitate. Traficul a scăzut drastic şi în septembrie 2002 Napster a falimentat.

pirate bay 01

Cel mai nou proces este cel intentat de Warner sitului Pirate Bay, unul din cele mai mari situri de torrente. Verdictul dat de Curtea din Suedia pe 17 aprilie, i-a condamnat la plata a 30 milioane de coroane şi administratorii sitului au primit câte un an de închisoare.
Interesant în decizia curţii este justificarea: „complicitate la încalcarea dreptului de autor” şi nu „încălcarea drepturilor de autor”, altfel spus, vinovaţi sunt toţi utilizatorii, adică un număr impresionat, circa 20 de milioane de persoane. Nu a fost anunţată în schimb nicio măsură de suspendare sau închidere a sitului.

Unul din cele mai utilizate situri este Demonoid. Pe Demonoid găsiţi multe lucruri mai vechi şi multe înregistrări la calitate maximă (flac). Pe lângă materialele piratate, pe prima pagină sunt artişti care îşi promovează materialele în mod gratuit, am descărcat şi ascultat astfel multe formaţii interesante despre care altfel nici nu aş fi ştiut.

Un alt site interesant este mp3Nova. Pe de o parte muzica este sortată pe categorii ceea ce uşurează mult căutarea, pe de altă parte oferă două variante: descărcarea ilegală şi descărcarea legală, contra-cost. Are cam multe reclame…enervante.

Probabil cel mai folosit site este portalul IsoHunt. IsoHunt este un program gen Google care caută pe toate siturile fără înregistrare materialul.

Descărcatul ilegal afectează indiscutabil industria muzicală şi cinematografică. Şi asta se regăseşte şi în calitatea produselor. Este inevitabil. Cel mai afectaţi sunt artiştii tineri, cei la început de drum care încă nu au un fundament solid, n-au apucat să-şi facă o bază financiară. Metallica sau U2, Madonna şi în general artiştii care au apucat şi era pre-internet sunt mult mai puţin afectaţi de piraterie.  Au un brand deja impus pe piaţă, chiar dacă vânzările au scăzut dramatic faţă de anii ’80 când pirateria era mult mai puţin răspândită, oricând umple stadioanele, au turneele sold-out, vând merchandise-uri, au contracte de sponsorizare avantajoase.
O formaţie, un artist care abia acum porneşte la drum nu găseşte nici sponsori, nu are banii necesari pentru a se auto-produce la un nivel profesional şi nici nu are cum să umple nici măcar un club, să trăiască din încasările din urma vânzărilor de bilete.
Cântatul este o pasiune, o faci din plăcere, dar implică costuri şi sacrificii.
Nu era simplu să depăşeşti nivelul de „garaj” nici în anii ’80, dar acum este şi mai dificil şi publicul – în mod paradoxal – în loc să vină în susţinerea noilor artişti, le îngreunează şi mai mult ascensiune.

Varianta promovării gratuite.
Nu eşti trupă dacă n-ai pagină MySpace sau – mai nou – Twitter. Multe formaţii s-au lansat şi s-au impus prin pagina MySpace, situl s-a corporatizat şi acum este şi casă de discuri, situl fiind pepiniera principală, locul de descoperire a noilor talente. Trupe ca Hollywood Undead sau Job For A Cowboy s-au impus prin acest site, le-a folosit drept trambulină.

Un alt caz interesant este Nine Inch Nails. De când au scăpat de contractul de disc care se pare că-i stătea ca un nod în gât lui Trent Reznor, noile materiale pot fi descărcate gratuit de pe situl formaţiei.  Pentru fanii adevăraţi, trupa scoate şi varianta tradiţională de CD în ediţie limitată, să răsfoieşti cărticica, să primeşti bonusuri… este o delicatese. 🙂

Tot Nine Inch Nails au creat un site adiţional, NIN Remix, unde pun la dispoziţia utilizatorilor track-urile de studio individuale şi oferă posibilitatea ca acestea să fie remixate. Trent a promis că va fi lansat un CD cu remixurile cele mai reuşite, pe site pot fi încărcate şi ascultate.

Ultimul album Radiohead „In Rainbows”, putea fi descărcat opţional gratuit sau contra cost de pe situl formaţiei.
Noul şi mult aşteptatul album Alice In Chains este promovat cu single-ul „A Looking In View” ce poate fi descărcat gratuit de pe situl formaţiei.

Industria muzicală este în impas şi artiştii au viaţă tot mai grea.
Eu descarc tot ce prind, ascult şi ce-mi place merg şi-mi cumpăr. În funcţie de buget. Discurile artiştilor români care îmi plac le cumpăr fără să clipesc, nici nu le caut pe internet.
Cred că mp3-urile ne conferă posibilitatea de a alege în cunoştinţă de cauză. N-ai să bagi mâna-n buzunar pentru un disc care are 2 piese faine şi restul este umplutură. Mp3-urile în final obligă şi artiştii să menţină ştacheta ridicată, piaţa este supra-saturată, ambalajul sau eticheta nu mai vinde chiar orice.
Artiştii merită şi trebuie susţinuţi! De suferit, cel mai mult suferă “industria”. Într-un viitor poate o să asistăm la eliminarea intermediarilor, a caselor de producţie şi al caselor de discuri, adică a… profitorilor. 🙂

Odată cu Michael Jackson a murit şi era mega-starurilor, a mega-producţiilor. Poate că este timpul să revină muzica în centrul atenţiei ci nu… producţia. Ultimul său album, “Invincible” din 2001 în ciuda mega-producţiei şi a promovării printr-un video-clip excentric şi costisitor (“You Rock My World”) abia a produs vânzări de 10 milioane în întreaga lume şi a rezistat puţin în clasamentele de specialitate…

Am mai vorbit despre asta, prin scăderea vânzărilor, accentul iar cade pe concerte/turnee. Nu ne iubeşte nici Metallica, nici Madonna mai mult ca acum 10 ani, doar că acum contează – financiar – fiecare spectacol în plus şi astfel şi România, Bucureştiul, a intrat în circuitul internaţional şi avem şi noi ocazia să ne vedem artiştii preferaţi la noi acasă. 🙂

Download shit. Pay for art!

(piesele mele noi, dar şi tot albumul “Frust-rated XXX” al formaţiei Nation’s Slum, piese cu Pansament şi multe alte proiecte, pot fi ascultate şi descărcate din mp3-playerul de AICI. gratuit 🙂 download shit! ha ha ha ha! 😛  )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]

Neil Young – Fork In The Road (2009)

Am obosit. Concert Limp Bizkit, concert Motorhead/Moby şi o noapte cu volumul la maxim în Suburbia.
Am obosit, dar n-am băgat de seamă, am zis, deh, trece, mi-am văzut de ale mele, am ascultat un teanc de discuri, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar n-a ţinut.
Aşa am ajuns la Neil Young. Lumea (tinerii) îl cunoaşte pentru „Rockin’ in the Free World”, o piesă din 1989 de pe albumul „Freedom” şi prelucrată de un şir lung de artişti de la The Almighty, Bon Jovi, Queensryche, Big Country, Hayseed Dixie până la Pearl Jam şi mulţi alţii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PdiCJUysIT0]

Neil Young şi-a început cariera încă de la începuturile anilor ’60. În 1967 împreună cu Bruce Palmer, Stephen Stills, Richie Furay şi Dewey Martin scot primul album Buffalo Springfield, disc de pe care piesa „For What It’s Worth” devine un adevărat succes. Mai scot un disc anul următor, „Last Time Around” după care formaţia se destramă.
În 1968 apare primul material solo autointitulat, urmat în 1969 de albumul „Everybody Knows This Is Nowhere”.
Urmează o perioadă în care Neil Young se împarte între cariera solo şi noua formaţie cu vechii colegi: Crosby, Stills, Nash & Young ca din 1974 să se concentreze asupra carierei solo. Pe majoritatea discurilor este acompaniat de formaţia Crazy Horse, dar apar şi formaţiie Bluenotes, Restless, Shocking Pinks şi pe „Mirror Ball” din 1995 Pearl Jam.
Neil Young a lansat 33 de albume de studio, 6 discuri în concert şi 43 de single-uri.

Neil_young_forkintheroad

Noul material, „Fork In The Road” a fost lansat pe data de 7 aprilie 2009. Neil Young la 64 de ani este la fel de proaspăt ca în 1989 când a lansat amintitul album „Freedom”, disc ce la readus în centrul atenţiei. Neil Young este Rock. „Fork In The Road” se referă la maşina Lincoln Continental fabricată în 1959 pe care o deţine artistul şi pe care un mecanic auto, Jonathan Goodwin, a transformat-o într-un autoturism ecologic în cadrul proiectului denumit „Lincvolt”. Neil Young urmează să facă o primă călătorie trans-continentală prin America cu vehiculul modificat şi despre această călătorie va fi realizat şi un documentar de către Larry Johnson. În viziunea utopic-optimistă a lui Neil Young, reducerea consumului de petrol ar conduce la eliminarea războaielor şi implicit la o lume mai paşnică şi mai bună. Un vis frumos şi ambalajul muzical oferit de artist este la înălţime!
Albumul are 38 de minute şi conţine 10 piese.
„When Worlds Collide” începe cu versurile „Taking a trip across the USA”, piesa în sine este o călătorie degajată, ritmul accentuat, chitara care punctează şi cu basul gros în spate, te pun pe roţi imediat. „Coca Cola in my hand In the promise Land, Living my days in the old jail cell, Somehow life just goes to hell With one bad hand Love is love, Hate is hate, Now is now And late it late, Truth is fiction, Truth is lies, Strange things happen When worlds collide”…  Piesa are o atmosferă degajată, un Southern Rock condimentat cu un strop de Blues.
„Fuel Line” lămureşte problema combustibilului: electricitatea. Piesa are acelaşi ritm mediu, chitara zgârie uşor zgomotos în fundal, piesa este îndulcită de un cor dinamic, de căldura degajată de bas.
„Just Singing A Song” este o piesă uşor mai apăsată, într-un ton mai coborât, chitara este mai puternică, atmosfera puţin mai tristă: „You can drive my car Feel how it rolls, Feel a new energy As it quietly rolls, Just singing a song Won’t change the world…” Lumea nu poate fi schimbată cu o melodie, dar Neil încearcă şi poate că măcar reuşeşte să ne pună pe gânduri.
„Johnny Magic” atinge puncte fierbinţi din agenda zilei: „Then the whole world started running out of money, People losing their jobs Right here in Wichita, Wichita The home of the heavy metal Continental, Where the Motor-Head Messiah was tuning the system in Johnny Magic.” Falimentul industriei constructoare de maşini, şomajul, lipsa banilor… Neil Young vorbeşte normal, pe un ton imparţial despre realitate, muzica colorează mesajul, atenuează pe cât posibil impactul.
„Cough Up The Bucks” încearcă să lămurească „unde s-au dus banii?” Refrenul este foarte modern, accentuat, chitara are nerv electric, piesa puls, Neil Young umor: „It’s all about my car, And my girl, it’s all about my world”…
„Get Behind The Wheel” este un Blues vesel, săltăreţ, aminteşte de Blues Brothers şi Quinsy Jones, de atmosfera anilor ’50 din America, respectiv imaginea idilică pe care o avem despre acele vremuri.
„Off The Road” sună a cântec de leagăn, acordurile plutesc, Hammond-ul bâzâie ca un foc de tabără, dar şoferul trebuie să rămână concentrat, nu-şi poate lua privirea de la drum, de la liniile de marcaj care fug şi se pierd în noapte. Sau cum ar spune un prieten: visez drumul acela şi noaptea.
„Hit The Road” dă trezirea din amorţeală, este un Rock pe cât de direct, pe atât de simplu şi aşezat. „She looks so beautiful with the top down, Let’s jump inside and take a trip to the town…”
„Light A Candle” este o melodie Folk cu uşoare intervenţii de Blues ale chitarei, încă trei minute de relaxare totală.
„Fork In The Road” închide albumul zgomotos, plin de energie, motorul este turat la maxim, gustul de Southern Rock se împleteşte armonios cu Blues-ul, Neil este dezarmant:

„I’m a big rock star
My sales have tanked
But I still got you
Thanks
Download this
Sounds like shit

Keep on bloggin’
‘Til the power goes out
Your battery’s dead
Twist and shout…

There’s a bailout coming but it’s not for you”

Ha ha ha ha ha! 😛 😛 😛
Am înţeles mesajul.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=q-7MyOUeVd0&feature=related]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aDTEz16PuUU&feature=related]
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=QMao6h1RiE8&feature=related]

Compromiterea unei generaţii

Multă vreme am mai sperat că „garda veche” se va stinge şi odată cu ea şi un mod de gândire, un comportament, o atitudine şi o abordare pe care mi-o doream de mult îngropată.
N-a fost să fie! Ştacheta (invizibilă) a fost predată, tinerii implicaţi politic – indiferent de partid – şi-au făcut ucenicia sub aripa şi acoperirea vulpilor bătrâne şi se pare că şi-au însuşit cu prisosinţă toate…apucăturile.
Nu vreau să intru în valsul, tangoul, ţurca sau hora Ridzi. Ca cetăţean Român şi (relativ bun) plătitor de taxe, mă interesează şi pe mine unde se duc, cum sunt cheltuiţi banii.
Nu cred că există sumă prea mare care poate fi cheltuită pentru tineret. Sau sport. Dacă nu investim în copii, în tineri, nu avem viitor. De sintagma „cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”, cu tot respectul pentru cei în vârstă, m-am cam săturat. Şi eu sunt (deja) un bătrân, a avut şi generaţia mea şansa sa şi – de ce să nu avem onestitatea să recunoaştem? – am ratat-o. Dacă nu speranţa ci prostul este cel ce moare ultimul, şi dacă totuşi există speranţă, aceea este generaţia tânără.

Depinde însă de noi. Măcar atât am putea să facem: să nu le ratăm şi lor şansa şi ocazia. Cum spuneam şi ieri în primul rând este nevoie de reformă radicală în învăţământ. Nu din clasa a I-a ci începând cu grădiniţa. (Educaţia nu este tot una cu învăţământul, educaţia se face acasă de către părinţi.) Cu problema aceasta s-au confruntat şi alte ţări. În Polonia de exemplu după tentative repetate şi eşuate de a reforma învăţământul, într-un final s-a tăiat răul (sistemul) de la rădăcină şi s-a introdus un model total diferit împrumutat din Finlanda. Nu ştiu dacă este modelul perfect, dar ce am văzut, citit, mi-a plăcut. Era o abordare relaxată şi liberală în care în centrul învăţământului se află copilul cu personalitatea şi aptitudinile, abilităţile sale. În funcţie de aceste elemente, copilul este educat şi îndrumat într-o direcţie sau alta. În şcoala elementară copii trebuie să acumuleze cunoştinţe generale, învăţatul trebuie să fie o joacă. Specializarea trebuie să vină mai târziu, pe o treaptă superioară şi aceea chiar trebuie să fie o specializare. Am făcut această mică paranteză să lămuresc puţin discuţia de ieri. Nu poţi reforma doar învăţământul superior dacă la bază ai un învăţământ învechit şi ineficient.
Tot de învăţământ ţine şi sportul. Mă îngrozeşte câţi copii obezi şi diformi văd la tot pasul. Sportul nu mai este ceva „interesant” pentru marea majoritate a copiilor de astăzi şi asta se reflectă şi în rezultatele sportivilor de performanţă. Dintr-o ţară cu performanţe am ajuns şi la acest capitol codaşi.

Avem obligaţia să investim în tineret. Şi încredere, dar şi bani.

Şi să revin la doamna Ridzi. M-am bucurat când am văzut că pe lista Guvernului Boc sunt şi persoane tinere. Theodor Paleologu are 36 de ani, la fel şi Elena Udrea şi Monica Iacob Ridzi are 32 de ani. Faţă de o babă îmbâcsită – nici măcar scuze nu-mi cer –  ca Ecaterina Andronescu la 61 de ani sau un personaj compromis şi controversat ca Marian Sârbu la 51 de ani, feţele tinere, personajele proaspete (nu este cazul Elenei Udrea) dădeau o oarecare rază de speranţă. Tot am vorbit despre învăţământ, păi la ce reformă să te aştepţi de la Ecaterina Andronescu? Cunosc persoane active şi dezgheţate şi la 50 şi la 60 de ani, să nu mă înţelegeţi (iar) greşit, dar nu este cazul Andronescu cu siguranţă!
Despre doamna Ridzi nu ştiam absolut nimic.

Monica Iacob Ridzi

monicaiacobridzi

Date personale
Data şi locul naşterii: 30 iunie 1977, Petroşani, jud. Hunedoara
Starea civila: casatorita

Studii
Doctor în ştiinţe inginereşti, Universitatea din Petroşani (2007)
Licenţiată în ştiinţe juridice, Universitatea 1 Decembrie, Alba Iulia, Facultatea de drept (2003)
Licenţiată în ştiinţe economice, Universitatea din Petroşani, Facultatea de Ştiinţe, Specializarea Finanţe-Bănci (2000)
Curs de formare parlamentară, Şcoala Naţională de Administraţie (ENA), Strasbourg (organizat de Ministerul Afacerilor Externe, Franţa – 2006)
Cursuri de specializare în domeniile administraţiei locale, al ştiinţelor politice şi al campaniilor electorale

Cariera politică la nivel naţional:
Preşedinte al Organizaţiei de Tineret a Partidului Democrat-Liberal (din feb. 2008)
Deputat în Parlamentul României (dec 2004 – prezent)

Experienţă profesională:
Director General – Euro Riva Serv (ianuarie-decembrie 2004)
Director Resurse Umane, Marketing, Prognoze, Dezvoltare – Euro Riva Serv (2000-2004)
Sef birou contabilitate – Euro Riva Serv (1997-1999)
Contabil – Euro Riva Serv (1995-1997)

Limbi straine:
engleză
franceză

(sursă: Guvernul României)

Acţiunea organizată de 1, respectiv 2 mai a iscat un mare-mare scandal, acum se caută justificări pentru cheltuirea unei sume considerabile: 750.000 euro.
Nu am toate datele problemei, nu mă pot substituii DNA-ului şi Justiţiei, n-am să mă pronunţ dacă doamna Ridzi este sau nu vinovată. S-a constituit o comisie de anchetă parlamentară, DNA-ul s-a autosesizat şi a fost sesizat, a început o anchetă. Chiar dacă Justiţia n-a dat dovadă de eficienţă, este sarcina ei să se pronunţe şi să ia măsurile ce se impun.
Cum spuneam, nu ştiu în ce măsură ministrul ştie toate datele din contractele încheiate de minister sau – cum s-a şi spus – semnează „ca primarul”. Nici dacă este la zi ministrul cu preţurile pieţei în ceea ce priveşte costurile unei scene sau onorariile plătite unor artişti, nu ştiu. Şi nici dacă asta intră în sarcinile şi competenţele sale. Tind să cred că doamna Ridzi nu este totuşi o toantă de vreme ce a fost contabilă şi contabilă şefă la o firmă privată timp de patru ani şi a ocupat ulterior şi alte posturi de conducere în cadrul acelei firme şi nu în ultimul rând are nu mai puţin de trei diplome de studii superioare.
Eu pun problema altfel: doamna Ridzi sau a fost „făcută” de subalterni sau de… superiori. Tind să cred că a doua variantă este mai probabilă, dar în final, este doar un detaliu. Aş vrea să ştiu cine a avut interesul ca doamna Ridzi şi odată cu ea o întreagă generaţie să fie compromisă definitiv şi dacă scopul a meritat… preţul.

Ce mă doare este că prin doamna Ridzi a fost compromisă şi imaginea oricum incertă a unei tinere generaţii. De câte generaţii „de sacrificiu” mai este nevoie să se apuce cineva de reformă? Şi dacă nu ne apucăm noi, cine?

Sindromul Spiru Haret şi învăţământul

Învăţământul suferă, nu este nicio noutate. Profesorii sunt sub-salarizaţi, şcolile n-au suficiente fonduri nici pentru întreţinerea clădirilor, nici pentru dezvoltare, modernizare. La oraşe mai este cum este, dar la ţară în multe locuri este dezastru şi sunt încă localităţi care nici măcar şcoală nu au sau dacă clădirea există, nu sunt profesori. Dincolo de aceste aspecte deloc minore, problema fundamentală este reforma învăţământului. Despre reformă vorbeşte toată lumea, dar nu s-a găsit nimeni să facă ceva. Problema cea mai mare cred că este Programa Şcolară depăşită, metodologia de învăţământ învechită şi ineficientă. La întrebarea „la ce-mi foloseşte şcoala?” nu există un răspuns ferm. Modelele de succes din societatea post-decembristă n-au ieşit în evidenţă nici prin studii superioare, nici prin cunoştinţe vaste, nici prin aplecarea spre cultură sau minime gesturi de bun simţ. Modelul de succes este ciobanul, borfaşul, fotbalistul, şmecherul. În acest context, la ce bun şcoala?

„Rata de ocupare a românilor cu vârste între 15 şi 64 de ani a fost de 57,4% în primul trimestru al acestui an, în scădere uşoară faţă de aceeaşi perioadă din 2008, potrivit Institutului naţional de Statistică. (…)În aceste condiţii, rata şomajului, (…) a fost de 6,9% în primele trei luni din acest an.” (sursa Money.ro)
Statisticile sunt tot mai alarmante. „Persoanele cu studii superioare au disponibile 334 locuri de muncă. (…)Pentru persoanele cu studii medii şi profesionale, ANOFM are înregistrate 10.434 de locuri vacante. (…).Comisia Naţională de Prognoză (CNP) se aşteaptă ca, la finalul acestui an, să fie 620.000 de şomeri, rata şomajului urmând să urce în acest an la 6,8%, de la 4,4%. (sursa Money.ro)
Concluzia este şi mai alarmantă: cele mai puţine locuri de muncă disponibile sunt pentru persoanele cu studii superioare.
În aceste condiţii, învăţământul superior din România a devenit în ultimii 20 de ani o industrie înfloritoare care an de an scoate pe bandă rulantă mii de posesori de diplome. De-a lungul timpului presa a dezvăluit o serie de nereguli şi nenumărate scandaluri în care au fost implicate diferite instituţii de învăţământ. Sunt celebre cazurile studenţilor străin care au dobândit diplome cu „magna cum laude” şi implicit dreptul de a profesa fără să fi ştiut o boabă limba Română şi cu atât mai puţin materia şcolară.
Cazurile de corupţie, scandalurile de plagiat zguduie doar în mass-media învăţământul, lucrurile în instituţiile cu pricina merg înainte nestingherit şi…”totul rămâne cum am stabilit!”.

Sunt student la F.R. anul I la „Jurnalism, Comunicare, Relaţii Publice” la Spiru Haret în Bucureşti. Încă nu m-am lămurit: este sau nu acreditată această formă de învăţământ la această instituţie cu (mari) pretenţii.
Nu-mi permit să discut învăţământul la alte Catedre, dar constat cu amărăciune că în primul an n-am învăţat absolut nimic. M-am uitat şi peste câteva cursuri din anii următori, dar mare lucru nici acolo n-am găsit. Programa şcolară se dovedeşte extrem de teoretizată şi depăşită. Studentul este îndopat cu date (multe din acestea nerelevante) şi cu aproape nimic aplicabil în practică. Majoritatea profesorilor sunt trecuţi de floarea vârstei, predau în fugă la mai multe instituţii de învăţământ. La Radio – de exemplu – în primul semestru am învăţat despre banda de magnetofon. La examenul „grilă” profesorul a chemat secretara: nu ştia nici să pornească computerele. Nu este de râs, este trist. O discuţie despre diferenţa dintre web 1.0 şi web 2.0 nu-şi are rostul în condiţiile în care cei meniţi să te înveţe tainele meseriei, habar n-au ce reprezintă termenul de „new media” şi despre „blog” au auzit doar la televizor. Lucrurile se schimbă aproape de la minut la minut, urmează aplicaţiile web 3.0, informaţiile vin în flux masiv predominant via internet iar la şcoală am dat de termeni în limba Latină şi informaţii „vitale” gen cine a fost redactorul sportiv la Adevărul în 1936…

Şi revin la ce spuneam mai devreme: în condiţiile în care sunt tot mai puţine locuri de muncă pentru oameni cu pregătire superioară, ce sens are să scoţi pe bandă rulantă oameni prost pregătiţi? Diploma a devenit un moft, un act de snobism, o hârtie în plus de atârnat pe uşa de la baie, o carte de vizită ataşată la C.V. cu înflorituri frumoase, dar fără valoare.
În scurt timp o să ajungem ţara cu cei mai mulţi analfabeţi cu studii superioare, în mare majoritate şomeri.

Învăţământul trebuie reformat, şcoala trebuie să-şi recâştige demnitatea şi rolul educaţional. Programa şcolară trebuie revizuită, în secolul XXI este nevoie de un învăţământ pragmatic, teoria trebuie să fie aplicabilă, să aibă veleităţi practice.
O diplomă nu-ţi mai asigură nici statut privilegiat, nici…viitor luminos. Cunoştinţele reale da.

Mai este un aspect. Dacă cineva tot optează pentru o formă de învăţământ particulară şi implicit plătită, cred că instituţia respectivă este cu atât mai mult obligată să asigure învăţământ de calitate ci nu doar o diplomă trasă la xerox…

Rock dă Billboard

Nu m-am mai uitat pe eMpTyV de peste zece ani. La începutul anilor ’90 o aşteptam pe Vanessa Warwick ca pe zâna bună, emisiune „Headbangers Ball” până-n 1996 era locul unde vedeam clipurile noi.  Emisiunea a fost scoasă din grilă brusc şi fără nicio explicaţie. În 2003 a fost introdusă-n grila MTV2, dar parcă nu mai este acelaşi lucru… Câţi şi-o mai amintesc pe Vanessa…? 🙂
Peste clasamentele Billboard m-am uitat destul de rar, niciodată nu mi-am ales muzica în funcţie de poziţia din vre-un top.

Poate cel mai aşteptat disc al anului este noul Alice In Chains, primul disc de la albumul auto-intitulat din 1995 şi primul album cu noul solist vocal William DuVall. „Black Gives Way to Blue” a fost imprimat în perioada octombrie 2008 – martie 2009 şi iniţial se preconiza lansarea pentru luna iunie, noua dată confirmată fiind 29 septembrie.
Primul single, „A Looking in View” a fost lansat pe 30 iunie şi o puteţi descărca de pe situl oficial al formaţiei. Este o piesă Heavy în maniera caracteristică a trupei, are peste 7 minute şi sună exact cum toţi fanii Alice In Chains îşi doresc să sune trupa. Nimeni nu poate să-l înlocuiască pe Layne Staley (decedat pe data de 5 aprilie 2002 în urma unei supra-doze) şi nici nu cred că se intenţionează acest lucru. Pe de altă parte, chitaristul Jerry Cantrell a dovedit de-a lungul timpului şi în Alice In Chains şi pe albumele solo că are voce şi poate să susţină foarte bine partiturile vocale.
Mie mi-a plăcut piesa nouă, în august va fi lansat încă un single: „Check My Brian”, aştept cu nerăbdare albumul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qNf1hRkVnM4]

În clasamentul Billboard, albume Hard Rock, săptămâna aceasta pe prima poziţie este albumul Dream Theater „Black Clouds & Silver Linings”, un material reuşit, o combinaţie perfectă între pasajele Heavy şi momentele de Rock progresiv, un album despre care am scris deja pe larg.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s7Q1Nn1CYHk]
Pe locul doi este coloana sonoră a filmului „Transformers: Revenge Of The Fallen”. Discul conţine 11 piese de la formaţii în vogă, Green Day „21 Guns”, Taking Back Sunday  „Capital M-E”, Nickelback „Burn It To The Ground”, Theory Of A Deadman „Not Meant To Be”, etc precum şi o piesă nouă Linkin Park „New Divide”. E o oglindă bună a ce înseamnă în linii mari mainstream-ul American la această oră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ysSxxIqKNN0]

Pe locul 3, în cădere două poziţii, este albumul Chickenfoot, am vorbit deja şi despre acesta pe larg.  Este un material Rock pur şi simplu, un disc care sună viu şi proaspăt într-o eră în care totul este „Post” sau „Retro”.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=BDo7lQ6Jt8Q]

Nickelback cu „Dark Horse” se ţine tare pe locul 4, cu toate că este vorba despre un album scos anul trecut. Pe mine nu m-au convins niciodată…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NAqc54duV6g]
Pe locul 5 sunt Shinedown cu albumul „The Sound of Madness”, tot un disc din 2008. Sunt catalogaţi ca un produs Post-Punk, Alternativ Metal. Trupa s-a înfiinţat în 2001 în Jacksonvill, Florida şi ambele discuri anterioare s-au vândut foarte bine, „Leave A Whisper” din 2003 a ajuns disc de platină iar „Us And Them” din 2005 aur. Actualul disc a primit deja aur şi are şanse mari să devină platină.
Dacă e să compar trupa cu alte formaţii, sunt un amestec de Godsmack cu Nickelback, un Metal „cuminte” colorat cu elemente Alternative, pe alocuri cu influenţe de Southern Rock şi Hard Rock.
Nu este un produs slab, sună excelent cum sună cam toate produsele de peste ocean, dar nici nu este ceva deosebit, nu este un material peste medie. Piesele mai în forţă, „The Sound of Madness”, „Cry for Help”, „Sin With a Grin”, „Cyanide Sweet Tooth Suicide” sună chiar bine, din păcate discul predomină de piese lente şi balade destul de inodore, incolore.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HeCQUSh1Pyo]

Pe locul 6 sunt Theory of A Deadman, tot cu un disc lansat anul trecut, „Scars And Souvenires”. De la primul sunet al piesei „So Happy” care deschide albumul, un singur nume răsună în urechile ascultătorului: Alice In Chains. Cvartetul provine din Canada, au debutat în 2002 cu albumul auto-intitulat, urmat în 2005 de „Gasoline” şi pe 1 aprilie 2008 a fost lansat „Scars And Souvenires”.
Pe lângă amintitul „So Happy” albumul a fost promovat cu încă patru single-uri: „Not Meant To Be”, „All or Nothing”, „Bad Girlfriend” şi „Hate My Life”.
Albumul este energic şi melodios, are teme şi idei bune, parfumul Alice In Chains este prezent peste tot, poate doar la balade seamănă mai mult cu o altă copie, cu Stone Temple Pilots. Ca şi în cazul celor din Shinedown, baladele sunt cam palide şi din păcate preponderente, o fi trendul american de a cucerii topurile.
Trupa se află în turneu alături de Motley Crue, Godsmack, Drowning Pool şi Charm City Devils în cadrul maratonului „Crue Fest 2: the White Trash Circus”, cu siguranţă o să mai auzim de ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ak22bVWw5HM]

Hollywood Unded cu albumul „Swan Songs” datat 18 mai 2008, se află pe poziţia următoare, locul 7.
Trupa din Los Angeles, California, a spart audienţele de pe MySpace în 2005 cu piesa „The Kids” care a atins până la sfârşitul anului 2006 8 milioane de accesări şi i-a transformat în trupa cea mai ascultată fără contract de disc. Au făcut vâlvă cu pozele lor în care-şi ascundeau feţele în spatele măştilor de hockey. Apropo: îşi mai aminteşte cineva de formaţia Raven şi cum apărea tobarul lor încă din anii ’80?
Faza cu măştile le-a adus şi comparaţii şi conflicte cu Slipknot, dar – părerea mea – Slipknot sunt o trupă adevărată şi ultra Heavy, cât timp Hollywood Unded…
A venit şi contractul de la MySpace Records, dar ulterior trupa l-a anulat ca urmare a faptului că MySpace a încercat să-i cenzureze şi s-au mutat la Polydor Records. Lucrul la materialul de debut a durat trei ani, rezultatul, acest „Swan Songs”, a debutat pe locul 22 în Billboard 200 şi în prima săptămâna au vândut din el 21.000 de exemplare.
„Undead”, una din cele de mai succes piese ale formaţiei, deschide albumul care conţine 14 piese.
Muzica celor din Hollywood Unded este un Rap Metal adus la zi, chitara pe alocuri sună Heavy ca la Korn, clapele au sound modern a la Linkin Park, vocile amintesc cel mai mult de Beastie Boys şi Kid Rock, dar mai ales la refrene – cum se întâmplă şi în acest „Undead” – devin şi ele Heavy, urlă ca Jonathan Davis sau aduc linii vocale melodioase, în forţă.
„Sell Your Soul” este o piesă mai electronică, sună foarte modern, „Everywhere I Go” amestecă o temă Southern cu electronică şi un refren de discotecă, „No Other Place” este enervant de Hip Hop, în „No. 5” revine chitara, dar sună sintetic şi doar undeva-n umbră, „Young” este încă o piesă mai interesantă cu toate că aminteşte flagrant de Linkin Park, „Black Dahlia” combină amintitul gust Linkin Park cu Beatie Boys, „This Love, This Hate” este încă o piesă mai bună, construcţia este interesantă, rămâne paralela Linkin Park… etc. Mi-a mai plăcut „Bottle And A Gun”, tema de tangou din „The Diary” şi finalul cu „Paradise Lost”, o piesă iarăşi mai Heavy.
Pare un amestec fabricat să aibă succes, este Rock doar cât să atragă atenţia şi unui rocker mai deschis, este Hip Hop să fie dinamic şi dansant, este electronic să sune modern, la zi.
Sunt curios încotro şi pentru cât timp?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tSALnnA-rWw]

Pe 8 persistă Kid Rock cu un disc lansat pe data de 9 octombrie 2007: „Rock’N’Roll Jesus”.
Până la „Devil without A Cause” din 1998 şi succesul pieselor „Bawitdaba” şi „Cowboy”, Kid Rock a fost un eminent anonim. Vânzările de peste 11 milioane de exemplare din acel disc l-au transformat în vedetă peste noapte. Kid Rock este party şi mie îmi plac petrecerile unde lumea bea responsabil şi se simte bine. Nu cred că trebuie luat în serios Kid Rock. Poate că n-are umorul şi abordarea Punk a celor din The Bloodhound Gang, dar are câteva piese care merită savurate. Amestecul de Southern Rock şi Rap Metal funcţionează ireproşabil şi nu este nicio mirare că peste ocean este vedetă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=P6nvrYopHV8&feature=related]

Maylene And The Sons Of Disaster şi materialul intitulat simplu  „III” este pe poziţia a 9-a. Habar n-aveam de trupa asta şi a fost o surpriză plăcută! Funcţionează din 2004, provin din Birmingham, Alabama şi combină foarte ingenios (şi coios!) Metalcore-ul energic cu un Southern Rock zemos. Sunt la al 3-lea album după debutul din 2005 cu albumul auto-intitulat „Maylene And The Sons Of Disaster” şi „II” din 2007.
Numele formaţiei vine din povestea Kate „Ma” Baker, gaşca criminală care a terorizat America în anii ’30.
Noul disc a fost lansat pe 23 iunie 2009 şi conţine 11 piese energice, un amalgam exploziv de Metalcore cu elemente Post Punk amestecate cu mult gust şi pricepere cu note tradiţionale de Southern Rock.
„Waiting On My Deathbed” deschide-n forţă materialul, riff-urile vânjoase se amestecă impecabil cu armoniile Southern şi vocea puternică a vocalului Dallas Taylor te cucereşte din prima. Timbrul său aminteşte puţin de Rob Zombie.
Secţia ritmică – Roman Haviland bas şi proaspătul sosit Matt Clark tobe – funcţionează perfect, schimbările de ritm, răsturnările din „Settling Scores By Burning Bridges” sunt hipnotice. Ca şi soloul de chitară piperate cu pedala whau-whau. „Just A Shock” nu slăbeşte ritmul, poate fi un nou imn Rock, trecerile sunt fluente, compoziţia foarte colorată, trec cu mare uşurinţă din diferite teme şi nuanţe, leagă cursiv muzica complexă, dar plină de nerv şi feeling. „Last Train Coming” reînvie feelingul formaţiei Trouble ca şi cum la microfon ar fi amintitul Rob Zombie, este o piesă foarte-foarte Rock cu un „ooo, oh, ooo” american în refren şi cu câteva riff-uri impecabile. „Step Up (I’m On It)” mi-a amintit de o altă trupă americană dispărută: Jackyl. Elementele Southern predomină, piesa este cantabilă, are un uşor iz AC/DC, este iarăşi foarte…Rock. „Listen Close” este o baladă energică, nici urmă de smiorcăiala Post-Grunge, vocile sună gras, corul armonios şi plin, ritmul este balansat şi în fapt nu slăbeşte nici ritmul, doar ridică uşor piciorul de pe acceleraţie. „The Old Iron Hills” readuce elementele în forţă, are dinamismul şi nervul pe care parcă nu l-am mai întâlnit de la albumul „The End of Silence” al celor din Rollins Band. „No Good Son” are un refren puternic, chitarele sunt la locul lor, riff-urile curg fluent, ritmul are nerv, solo-urile sunt inspirate, este un Rock’N’Roll modern în cel mai pozitiv sens. „Harvest Moon Hanging” readuce tonurile mai Heavy, cei doi chitarişti, Kelly Scott Nunn şi Jake Duncan sosiţi şi ei în 2008 ştiu exact cum se produce sunetul uşor murdar de distors şi cum se fac riff-urile Heavy, solo-urile dinamice, refrenul este melodios şi puternic, combinaţiile lor funcţionează şi nu dau greşi niciodată. „Oh Lonely Grave” mi-a amintit de momentele Southern al formaţiei lui Phil Anselmo, Down. Piesa este introdusă lent, cu aer de Mississippi, urmează o răsturnare Heavy apoi revenirea la o temă aerisită în prim plan cu vocea, urmată din nou de răsturnarea Heavy. „The End Is Here… The End Is Beautiful” închide discul într-o atmosferă de plutire misterioasă ce aminteşte uşor de muzica de film presărată cu inevitabilele elemente de Southern şi Blues.
Este un disc excepţional şi o „descoperire” de zile mari pentru mine!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MSzvPXP5DaA]

Pe locul zece avem un clasic britanic, Best Of-ul Led Zeppelin „Mothership”, un material remasterizat digital, scos în 2007.

Faţă de săptămâna trecută, au părăsit clasamentul Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” (un material excepţional!)  şi Daughtry „Daughtry”.

În clasamentul „Hot Mainstream Rock Tracks” conduc Linkin Park cu „New Devide”, urmaţi de Shinedown „Sound of Madness”, Saving Abel „Drowning (Face Down)”, Cavo „Champagne”, Disturbed „The Night”, Godsmack „Whiskey Hangover”, Nickelback „Burn It to the Ground”, Halestorm „I Get Off”, Mudvayne „Scarlet Letters” şi Metallica „All Nighmare Long”.

No, mom apdatat şi io la ce e trendi. 10 pentru Billboard…ha ha ha! 😛 😛 😛 Este “Rock the Billboard” sau “Rock de Billbord”? 🙂

Nu ştiu dacă-mi foloseşte la ceva, parcă muzica ce se consumă peste ocean nu se pupă cu ce ne ronţăie nouă urechile în Europa, dar a fost o călătorie pe cinste.
M-am liniştit: muzica bună americană nu prea intră-n Billboard sau dacă o face, este simpla excepţie de la regulă. M-am ales totuşi cu un nou prieten: Maylene And The Sons Of Disaster, o trupă ce merită căutată şi urmărită, o adevărată revelaţie pentru mine. Şi mi-am amintit că America ne-a dat Metallica, Slayer, Slipknot, Tool, System of A Down, Alice In Chains, Ministry, Nine Inch Nails, Marilyn Manson, Korn, Red Hot Chili Peppers, Primus, Smashing Pumpkins… şi încă o grămadă de muzică bună, un şir lung de formaţii adevărate şi de calitate. Indiferent că sunt sau nu pe listele Billboard.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s7mTyW3NX1A]

Discuri de B’estfest

A venit şi ziua probabil cea mai aşteptată de Metalişti: AfterShock şi seara recitalului Manowar.

Era prin 1988 când un prieten mi-a vândut vinilul „Sing of the Hammer” al celor din Manowar.  „All man Play On 10”, „Animals”, „Mountains”, „The Oath” sau „Guyana (Cult of the Damned)” mi-au smuls capul şi am reuşit să „infectez” un şir serios de tineri rockeri cu trupa Americană.
Manowar s-au înfinţat în 1980 şi din 1982 până-n 2007 au scos 10 albume de studio, anul acesta urmează să apară noul material, „Hammer of the Gods”. Muzica lor are ceva din lejeritatea şi consecvenţa celor din AC/DC şi nervul de Heavy Metal pur al unor Judas Priest într-o abordare americană şi cu un sound bombastic cu mare accent pe tobele care bubuie, tehnicitatea basului, chitara tăioasă şi vocea puternică a lui Eric Adams.
Trupa deţine recordul pentru „cea mai zgomotoasă formaţie din 1984, record pe care ulterior l-au mai doborât de 2 ori şi deţin recordul şi pentru cel mai lung concert Heavy Metal din 2008, cu un spectacol din Bulgaria care a ţinut 5 ore şi 1 minut.

manowar_ep

Manowar – Thunder In The Sky (2009)

„Thunder In the Sky” este E.P.-ul ce prefaţează al 11-lea album, este un CD dublu şi un cadou pentru fani în actualul turneu.
Primul disc conţine 6 piese: “Thunder In The Sky”, “Let The Gods Decide”, “Father”, “Die with Honor” (piesă de pe E.P.-ul anterior cu acelaşi titlu din 2008), The Crown & The Ring” (Metal Version) – piesă cunoscută de pe albumul „Kings Of Metal” din 1988 şi “God or Man”.
Discul doi conţine 15 variante în 15 limbi diferite la piesa “Father”: Bulgară, Croată, Finlandeză, Franceză, Germană, Greacă, Maghiară, Italiană, Japoneză, Norvegiană, Poloneză, Portugheză, Română, Spaniolă şi Turcă.
O idee frumoasă, un dar de suflet şi omagiu fanilor devotaţi al trupei. Eric a fost îndrumat la fiecare piesă de câte un translator al fiecărei limbi, nu cred că i-a fost foarte uşor!
Manowar nu sunt formaţia surprizelor, au livrat şi de această dată un material sănătos, iar piesa „Father” este o baladă acustică.
Nu ne rămâne mare lucru de făcut decât să învăţăm versurile de la „Tata”, dacă Eric a reuşit, atâta putem şi noi.

M-am gândit că am fost aspru cu Polarkreis 18 şi am ascultat ultimul lor produs, albumul „The Colour of Snow” lansat anul trecut. Cele 10 piese nu mi-au schimbat părerea iniţială: trupa abordează un New Wave cu note Disco de anii ’80, amintesc de Ultravox, poate puţin de A-HA. Poate că sound-ul este ceva mai modern, dar nu substanţial, nu reuşesc să iasă din zona destul de mediocră a genului. Şlagărul „Allein Allein” nu cred că rezistă mai mult de câteva săptămâni, cel mult o vară-n topuri. Momente ceva mai răsărite sunt în piesa de titlu „The Colour of Snow” şi piesa „Tourist”, dar insuficient să-i scoată la suprafaţă din masa masivă a formaţiilor care ţintesc zona comercială.
Deocamdată sunt doar o trupă de umplutură şi cred că au fost o variantă ieftină de umplut afişul festivalului.

51ddglmgal_ss500_

White Lies au lansat anul acesta albumul „To Lose My Life”. Atacă aceaşi zonă ca şi Polarkreis 18, dar o fac cu mai mult nerv şi inspiraţie. Nici ei nu s-ar fi integrat înainte de Motorhead, dar cred că se descurcau mai bine, folosesc mai mult chitara, au o abordare mai colorată, sună mai viu. Amintesc pe alocuri de Duran Duran în mod pozitiv. Piesa de titlu este construită pe un bas uşor distorsionat care mârâie sănătos în fundal, toba sună plin, clapa colorează zona armonică, chitara apare zgomotos, dar cam puţin. Vocea lui Harry McVeigh este puternică şi totodată plăcută. Critica din Anglia îi compară cu Joy Division, Editors şi Interpol, există paralele, dar până la Joy Division mai e ceva, dar trupa nu sună rău, mi-au amintit (şi) de o altă trupă care ne-a vizitat la începutul anilor ’90 şi ulterior au devenit celebrii: Jesus Jones.
Este un debut promiţător, un material plăcut care se încadrează bine în zona dintre Post Punk şi New Wave, are un uşor iz Retro, dar şi suficientă forţă şi prospeţime.

Front Cover

Franz Ferdinand au ajuns anul acesta la albumul cu numărul trei, „Tonight”. Trupa s-a înfiinţat la Glasgow în Scoţia în 2002 şi prestează un Post Punk Britanic coios şi plin de energie. Noul material îi menţine în aceeaşi zonă, abordarea este energică, sunetul uşor murdar, de garaj, dar foarte viu şi pulsant. Au ceva din The Clash şi The Stranglers, cum există şi paralele cu Kaiser Chiefs, combină cursiv notele Indie şi New Wave/Post Punk cu caracterul acela inconfundabil britanic.
„Tonight” este un disc foarte bun pentru publicul tot mai larg şi de la noi care gustă acest gen, această abordare.

Ediţie de criză, pe lângă numele mari, The Killers, Motorhead, Moby, Orbital, Franz Ferdinand, Santana sau Manowar, cam multă umplutură adusă probabil pe mărunţiş… Atitudine ce nu le face cinste organizatorilor şi lasă de dorit.
Am vorbit despre plusurile şi minusurile festivalului, nu are rost să revin. Nu-mi pare rău de banii daţi pe Motorhead/Moby, dar nu pot să nu constat că şi numele mari au fost uşor…subţiri. Eram curios de Orbital şi Franz Ferdinand, mai am ceva nostalgii Manowar, dar mai sunt o grămadă de concerte anul acesta, am şi un copil de crescut… mă rezum la ce am văzut şi sper ca la anul să fie mai bine. Mereu este loc de mai bine şi mă cam înspăimântă abordarea „merge şi aşa”…