Dulce amar

Mă trezesc şi-mi fac o cafea. Este un automatism, un viciu înşurubat adânc, este o tragedie dacă cutia cu cafea este goală. Cafeaua este amară, aceasta este esenţa, farmecul ei, totuşi îmi pun zahăr. Paradox?
Este „detergentul pentru rufe curate”. 😆

Mi-am amintit de versurile unui cântec vechi: „şi când loveam cu piciorul o piatră, încotro se rostogolea mă duceam şi eu”. Uneori atât de simplu este să iei o hotărâre, uneori chiar nu contează dacă apuci la dreapta sau la stânga sau dimpotrivă, schimbă totul. Uneori decidem noi pentru noi, alteori decide majoritatea sau ne lăsăm conduşi pur şi simplu. Decid alţii…

Una din ştirile de presă pe ziua de ieri a fost cea legată de primul caz de piraterie prin reţeaua de file sharing DC++. Utilizatorul ales la întâmplare a fost amendat cu 10.932 RON pentru punerea în reţea a unor piese muzicale pentru care nu avea drepturile de autor. Din toată povestea cel mai mult m-a „speriat” acest „ales întâmplător”. Îmi amintesc de inchiziţie, de nazism şi de comunism, de pedepsirea unui individ în public pentru a speria şi a pune presiune pe mase. Nu cred că milioanele de utilizatori începând de ieri au şters tot ce aveau copiat ilegal şi s-au deconectat. Nu cred că măsura este eficientă în lupta împotriva pirateriei şi nici artiştii sau statul nu s-au îmbogăţit din ăştia 3000 de Euro. Tot ce pot să spun este: poor bastard.

Pe de altă parte văd la televizor zilnic reclamele la tot felul de furnizori de servicii de internet cum descarci cu mega viteză… descarci ce?
Apropo, ieri nu mi-a mers netul toată ziua, n-am descărcat nimic! 😆

click_net_error

Este cam acelaşi lucru care se petrece în lumea mare: cazul Ridzi, Nemirschi sau Udrea. Se vorbeşte de câteva sute de mii de euro, totul se rezumă la un război politic ce are drept miză fotoliul de la Cotroceni, dar nimeni nu discută unde s-au dus banii mari, cum se evaporează miliardele… Loganu’ de 70.000 Euro totuşi tre’ să fie o maşină beton! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MZ3lXZT7PFY]

Fraudate, trucate, manipulate sau reale, primele estimări arată că Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a obţinut 45,9 la sută din voturi. Nu trebuie să uităm faptul că populaţia Moldovei preponderent este rurală şi există o tendinţă accentuată de îmbătrânire a populaţiei. Astfel vorbim despre o populaţie destul de rigidă şi conservatoare. Pe de altă parte, cum spuneam şi ieri, dansul pe sfoară între Occident şi Rusia nu poate merge la nesfârşit şi până la urmă câştigă cine dă mai mult. Şi cum UE n-a dat nimic…

Spunea (tot) ieri Un Soricel: „mă întreb dacă totuşi nu ţi se pare şi ţie poate măcar ipocrit faptul că România – o ţară care clar nu şi-a rezolvat trecutul comunist şi n-a condamnat pe mai nimeni pentru abuzuri şi violări ale drepturilor umane – face atâta caz de comuniştii de peste Prut care taie şi spânzură în stilul cunoscut şi aplicat cu mineri în Bucureşti…?”
Ipocrizia ţine tot de interesul personal şi dezinteresul pentru toţi ceilalţi. Nu cred că la Bucureşti vreodată ar fi fost comunişti adevăraţi, devotaţi ideologic ci doar oportunişti. Ideea de a-ţi vedea interesul este unica ideologie aplicată şi acceptată unanim… Numa Numa…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JLURgcbtMEQ&feature=related]

Dar cui îi pasă? Lumea noastră se termină la uşa apartamentului şi ce este dincolo de ea nu ne interesează de mult. Implicarea noastră rar trece de pragul formalului şi de cele mai multe ori se rezumă la stricta aparenţă: vrem să părem mai „buni” şi totul este un simplu joc de imagine. Undeva ne-am pierdut pe drum sau ne-a pierdut societatea? Ce reprezintă societatea dincolo de suma obscură a unor indivizi care rar au ceva în comun, dincolo de inerţia de conjunctură cu care uneori circulăm cu acelaşi tramvai, mergem o vreme în aceeaşi direcţie sau ne intersectăm la un colţ de stradă, nu este nimic. Uneori nici când împărţim acelaşi dormitor… Bun/rău, alb/negru, dulce/amar… Est sau Vest.

Nu cred că ar trebuii să aibă vreo relevanţă că trăieşti la Sanghai sau Seattle, dincolo de definiţia strict geografică nu cred că reprezintă ceva Estul sau Vestul. Împărţim – vrem nu vrem – aceeaşi planetă, trăim în aceeaşi lume… Şi dacă lucrurile o iau razna, înseamnă că noi am luat-o razna. Dacă nu ne mai pasă, nu ne mai interesează ce se petrece dincolo de geam, nu vecinu’ de la trei este de vină. Dacă ne punem termopane, nici măcar sunetele nu mai pătrund şi putem pretinde relaxaţi că nu se întâmplă nimic.

Mai dai cu piciorul într-o piatră, mai faci doi paşi la dreapta… te pierzi în mulţime.

Lumea ar trebuii să fie liberă, să poţi trăii şi circula de bună voie… Muzica ar trebuii să fie liberă… Dacă nu de noi, de cine depinde?

Ne împiedicăm de oportunităţi. (Ce mişto sună! 🙂 ) Sau… dăm cu piciorul. Zi de zi putem devenii un milion de alte persoane, de obicei nu vrem să fim noi. Ne transformăm, ne schimbăm, cu sau fără voie, admitem sau nu acest fapt. Mergem încotro se rostogoleşte piatra imaginară, ne schimbăm la faţă în funcţie de oglinda în care ne privim. În oglinda mea de azi nu văd pe nimeni.

Ce vrei să te faci când vei fi mare?
Eu vreau să fiu mic. Vreau să rămân eu.

Îmi plac lucrurile imposibile. 🙂

Menaj A Trois? Nu! Dragostea din trei! 😀 Din trei în trei… 🙂

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ZSRF5oERKzU]

Moldova alege?

Proptită între marţi şi joi, alegerile de miercuri sunt o invenţie menite să asigure victoria comuniştilor de la Chişinău. Este o victorie pe cât de previzibilă, pe atât de logică. Şi nu spun asta cu cinism ci cu un realism rece şi analitic. Ne-am obişnuit să ne ascundem după degete, vorbe umflate şi gesturi de paradă, să ne pierdem în sentimente şi formalităţi cu iz patriotic, în abordări romantice şi de duminică, dar refuzăm realitatea crudă: dincolo de podul de flori nu s-a făcut absolut nimic, în spatele cuvintelor n-a existat nicio acţiune concretă şi coerentă, nu reuşim să ne rezolvăm propriile noastre probleme, nici gând să putem întinde o mână Moldovei.
Criza a atins inevitabil şi ţara de peste Prut, o vecină săracă şi sărăcită, înghesuită între o Românie fragilă social şi economic şi o Ucraina dependentă de Mama Rusia. Tatonările UE au fost mai mult de curtoazie, ora exactă se dă la Moscova. Nici măcar nu trebuie să urmăreşti ştirile să ştii că la întâlnirea Obama-Putin s-a desenat noua hartă a Europei, s-au determinat zonele de influenţă şi noua hartă nu este cu nimic mai nouă ca harta de acum 20 de ani, chiar dacă la noi nici acest subiect nu se discută, ţările nordice, Polonia, Cehia sau Ungaria simt şi resimt un oarecare abandon din partea Americii şifonate, dar trebuie să privim realist şi rece şi ineficienţa de care dă dovadă UE, lipsa unei politici comune şi coerente, este timpul să recunoaştem adevărata faţă a UE, un UE în care ţările mari şi puternice îşi urmăresc şi impun propriile interese şi eventuala – şi previzibila – falimentare a „rudelor sărace” este trecută cu lejeritate la pierderile colaterale.

Republica_Moldova

În aceste condiţii, întâmplător sau nu, înaintea alegerilor de astăzi, ajutorul financiar fără de care Chişinăul nu are cum să se menţină măcar pe o linie de plutire, a venit de la Moscova şi China. 500 de milioane de dolari vin din Rusia în sprijinul guvernului Moldovenesc şi un miliard de dolari din China. L-am văzut ieri pe Emil Hurezeanu – pe care-l respect sincer – vorbind despre Moldova şi la un moment dat a spus că noi suntem în „tabăra bună”, Moldova… Se referea că noi suntem în UE iar Moldova cu siguranţă rămâne în zona de influenţă Rusă. Pe de o parte cred că este o abordare uşor nostalgică, uşor pueril-idealistă împărţirea lumii din nou în buni şi răi, Vestul fiind albul „by default” şi cel bun incontestabil iar Rusia eternul bau-bau. Eu văd un Occident în convalescenţă, într-o tranziţie ratată de la o societate de consum post-capitalistă spre un orizont incert şi nedefinit şi un Est revigorat, determinat şi potent. Atât Rusia cât şi China înfloresc dincolo de evidentele exagerări propagandistice şi tot atât de evident este că Occidentul şi-a consumat toate resursele economice şi ideologice şi se află într-o căutare prelungită ce deocamdată nu dă roade. Asta oarecum explică – dar nu scuză – şi incapacitatea noastră de a tranzita de la sistemul socialist abandonat la ceva ce nu există. Dar revenind la Moldova şi la situaţia ei actuală, lăsând pseudo-patosul la o parte, nu cred că opţiune mai viabilă ca cea pro-rusă există. Cât de „bine” e să fi membru UE şi cât de „rău” este să ai sprijinul Moscovei şi al Chinei, rămâne de văzut, timpul o să ne arate.
Nici România, nici UE nu au dat dovadă nici de interes, nici de susţinere reală în sprijinul dorinţei de apropriere a moldovenilor de Occident, aceasta este realitatea crudă pe care nimeni nu vrea să o pronunţe.
Divagând uşor de la subiect, cine mai crede că există „un plan”, că suntem martorii unei conspiraţii şi cineva din umbră controlează criza sau orice altceva, citeşte doar literatură şi… maculatură.

MOLDOVA-VOTE-RALLY

Republica Moldova şi-a declarat pentru prima oară suveranitatea la data de 21 noiembrie 1917 iar la 27 martie 1918 s-a unit cu România. La data de 28 Iunie 1940, România a fost obligată să cedeze Basarabia Uniunii Sovietice şi a redevenit parte a României între vara anului 1941 şi vara anului 1944 apoi din nou republică sovietică în perioada 1944-1991. Odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice, Republica Moldova a devenit stat independent la data de 27 august 1991 şi membru al ONU.
După proclamarea independenţei, au ieşit la suprafaţă două orientări: o mişcare care sprijinea reunificarea cu România şi cele care sprijineau fie unirea cu Rusia, fie cu Ucraina. Conform statisticilor, populaţia ţării este de 70% moldovenească, 11% ucraineană şi 10% rusă, restul populaţiei fiind găgăuzi, români (?), bulgari şi alte naţionalităţi.
Politica proastă dusă la Bucureşti atât în ceea ce priveşte Moscova, cât şi Chişinăul, gesturile formale şi lipsite de conţinut şi consistenţă, lipsa unei politici coerente şi eficiente, au răcit şi treptat înrăutăţit relaţiile dintre cele două state. Nu pot să nu-l văd pe Ion Iliescu ca principal vinovat şi pentru ratarea startului spre democratizare şi o economie de piaţă reală şi sănătoasă, să nu-i văd zâmbetul formal în spatele dezastrului economic şi să nu-l învinuiesc pentru ratarea tuturor oportunităţilor ivite la începutul anilor ’90, între care a fost şi şansa unificării cu Moldova. Au fost momente favorabile în care Moscova era incapabilă să se opună mai mult decât formal iar Occidentul se arăta favorabilă oricărei mişcări spre democratizare. Istoria nu se repetă niciodată, noi repetăm greşelile cum şi momentele ratate se răzbună aproape tot timpul.
Indiferent de culoarea guvernelor aflate la putere la Bucureşti şi de orientarea mai pro-europeană sau mai pro-rusă a conducerilor de la Chişinău, relaţiile dintre statele noastre s-a înrăutăţit simţitor şi constant până s-a ajuns la deja celebrele scandaluri diplomatice de după alegerile anterioare din data de 5 aprilie 2009 şi manifestările de stradă care contestau victoria comuniştilor. România a fost acuzată de implicare directă în organizarea şi desfăşurarea protestelor de la Chişinău, diplomaţii români au fost expulzaţi ca şi majoritatea reprezentanţilor presei din România, s-a introdus unilateral obligativitatea vizei pentru intrarea în Moldova a cetăţenilor români, cursa feroviară între Moldova şi România a fost anulată şi scandalul diplomatic a culminat cu filmul în care consulul Ion Nuică a apărut întreţinând relaţii intime cu o tânără, film postat pe internet cu un ambalaj vădit propagandistic.
În prag de alegeri, apar noi dezvăluiri pe marginea subiectului: publicaţia Jurnal de Chişinău a venit cu noi dezvăluiri în acest caz ieri. Tânăra implicată se numeşte Cristina Ursol,are 23 de ani şi anul trecut a ocupat locul doi la concursul de Miss desfăşurat la Sighişoara „Lady Dracula”. În ceea ce priveşte filmul specialiştii afirmă că scandalul a fost o comandă a regimului Voronin, concretizată prin intermediul agenţilor de la SIS, cu ajutorul unei unelte folosite în cazurile clasice de spionaj, „amanta”, pentru a fi utilizată în scop politic în campania electorală.
Acest scandal a ţinut prima pagină a presei mai mult pentru conotaţiile sale sexuale şi în mod ciudat ştirile despre şi din Chişinău nu au stârnit prea multă vâlvă în presa românească. Este bizar şi amuzant că este scos pe tapet din nou povestea cu o zi înaintea alegerilor şi astfel interesul este canalizat din nou în zona porno şi implicit, distrasă de la alegerile în desfăşurare.
Apatia şi liniştea de la Bucureşti este încă o dovadă a lipsei de interes şi capacitatea României de a se implica în destinul ţării vecine la fel cum şi UE tratează evoluţia Moldovei cu indiferenţă.

Cristina Ursol - "Lady Dracula"
Cristina Ursol - "Lady Dracula"

Alegerile de astăzi probabil vor legitima un nou guvern comunist pro-rus în ciuda afirmaţiei majoritatea tinerilor: „mai bine să fii vacă în UE decât tânăr în Republica Moldova”.
Organizare într-o zi lucrătoare la mijlocul săptămânii a alegerilor anticipate face parte dintr-un complex plan pus la cale de regimul Voronin. În plină vacanţă, studenţii nu pot vota decât în centrele universitare unde studiază, deci nu acasă. Diaspora moldovenească care vota masiv împotriva comuniştilor practic este pusă în imposibilitatea de a-şi exercita votul, de exemplu la Paris unde există o comunitate moldovenească considerabilă, consulatul a fost închis iar cetăţenii moldoveni îndrumaţi să voteze la… Bucureşti. Potrivit cifrelor oficiale, circa 500.000 de moldoveni trăiesc în prezent în străinătate. Neoficial însă, se presupune că peste un milion de moldoveni au emigrat, ce reprezintă un sfert din populaţia totală a ţării.
Şi nu în ultimul rând, 87 de observatori europeni au fost refuzaţi pentru alegerile ce se desfăşoară astăzi… Sergiu Răcilă, vicepreşedintele Organizaţiei Studenţilor Basarabeni din Bucureşti,  susţine că Partidul Comunist va încerca din nou să fraudeze alegerile prin mai multe măsuri anticonstituţionale. „Măsurile” sunt cele tradiţionale: trecerea pe liste a persoanelor decedate, dar şi aducerea la urne a persoanelor cu dezabilităţi psihice şi fără discernământ. Conform unor estimări doar 11% din listele electorale verificate sunt şi corecte.
Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, totul pare foarte bine pus la punct. Potrivit sondajelor, comuniştii sunt creditaţi miercuri drept favoriţi, dar vor întâmpina dificultăţi în întrunirea majorităţii necesare pentru a alege singuri, în Parlament, viitorul preşedinte.

MOLDOVA-VOTE-PROTEST

La Bucureşti continuă menaj a trois-ul pe bani grei, clasa politică rămâne orbită de obsesia de al înlătura pe Băsescu de la Cotroceni şi nimic altceva nu contează.

Moldova nu este a noastră ci a ruşilor şi chinezilor.
Veci pururi?

Spiru Haret: comunicat către studenţi şi absolvenţi

“Dragi studenţi şi absolvenţi ai Universităţii Spiru Haret,

Am asistat împreună, în ultimele săptămâni, la o campanie de denigrare şi abuzuri din partea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, demers orchestrat părtinitor de către doamna ministru Ecaterina Andronescu.
Ne-am manifestat pe toate căile posibile, atât juridic, cât şi mediatic, profunda indignare şi regretul faţă de o astfel de  abordare lipsită de orice fel de sens sau obiectivitate.
Universitatea Spiru Haret este o instituţie de prestigiu, recunoscută ca atare atât  pe plan naţional cât şi internaţional. De partea noastră, în conflictul artificial creat de ministrul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, stau deciziile judecătoreşti favorabile Universităţii, date de mai multe instanţe din România.

Stimaţi studenţi şi absolvenţi,

Dreptatea este de partea dumneavoastră şi a Universităţii Spiru Haret.  Este important, în acest moment, să ştiţi acest lucru. Şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării o ştie însă, în acest moment, îi  vine greu să accepte public acest lucru.
Diplomele absolvenţilor sunt perfect valabile şi nu pot fi anulate.
Precizăm că din punct de vedere juridic, diplomele sunt acte administrative, emise pe baza legii şi în aplicarea legii, fiind supuse regimului juridic reglementat prim Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Din această cauză, diplomele nu pot fi anulate decât individual şi în condiţiile acestei legi, exclusiv de către instanţele de contencios administrativ competente.
Pe studenţii Universităţii Spiru Haret îi asigurăm că sunt în legalitate, formele de învăţământ fiind organizate în conformitate cu prevederile art. 60(1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, care precizează: „Activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de zi, seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă.  Formele de învăţământ seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă pot fi organizate de instituţiile de învăţământ superior care au cursuri de zi”, iar art. 60(3) stabileşte : „Diplomele şi certificatele de studii eliberate de  instituţiile de învăţământ superior, în condiţiile legii, pentru aceeaşi specializare sunt echivalente, indiferent de forma de învăţământ absolvită”.
Avem de partea noastră hotărârile judecătoreşti. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării ignoră, în acest moment, deciziile instanţei.
Dumneavoastră şi noi ştim cât de mult aţi muncit pentru a vă asigura o instruire universitară, pentru a vă pregăti în specializarea pentru care aţi optat. Şi ştim cât de serioase sunt examenele la facultăţile pe care le urmaţi. Cei care afirmă contrariul o fac fie din reavoinţă,  fie pentru a dezinforma.
În cazul în care cădeţi victima unor abuzuri din partea angajatorilor dumneavoastră, actuali sau potenţiali, trebuie să ştiţi că drepturile pe care le aveţi, în calitate de absolvenţi ai Universităţii Spiru Haret, nu pot fi anulate de ministrul educaţiei sau nesocotite prin deciziile manageriale arbitrare. Noi ştim care vă sunt drepturile şi vrem să fiţi şi dumneavoastră conştienţi de  ele.
Pentru întrebări sau lămuriri, ne puteţi scrie la următoarele adrese de
e-mail:

î[email protected]
[email protected]
[email protected]
[email protected]

şi vă rugăm să accesaţi site-ul nostru http://www.spiruharet.ro

Preşedintele şi Rectorul Universităţii Spiru Haret
Prof.univ.dr. Aurelian Gh. Bondrea

Menaj A Trois

Parlamentarii au renunţat la vacanţă de dragul lui Ridzi, Udrea şi Tăriceanu. Aş fi tentat să-i suspectez de hărnicie dacă n-ar fi an electoral. 😆 Aşa mă amuz de triunghiul amoros-ghebos în care în stânga e PSD-ul, la dreapta PDL-ul şi strânşi la mijloc cei din PNL. Şi-o trag cu schimbul şi-n ture, stau cu rândul cuminţi capră şi se mai aud gâfâieli, oftaturi şi vagi proteste înecate doar când cineva – cu lumina stinsă, din motive evidente de economie – o suge de prea multe ori consecutiv. Orgie fără orgă de lumini, nu se poate. La butoane doamna Andronescu: a stins lumina peste învăţământ şi a rămas cu gura căscată. Cu toate că unii s-au trezit cu genunchii juliţi şi botul umflat, într-un gest candid-forţat, la indicaţiile regizorului de conjunctură, şi-au redus tarifele cu 20 la %. Transpiră stimabilele şi stimabilii doamne şi domni politicieni, nu glumă!

Au şi de ce. Am auzit ieri pe cineva spunând că s-au dus 5 miliarde din împrumut, trebuie văzut ce fac cu următoarele 2. Nu cum să-i spargă ci cine este problema. 😆 La pofta de care dau dovadă, ne prinde toamna în fundul gol. Treaba e că parcă toţi sunt cu barca şi nici urmă de sanie sau de căruţă. Cu toate acestea, rămânem toţi de căruţă.
Ieri „au intrat” 1,5 miliarde de euro de la Comisia Europeană, dar azi vine pe capul guvernului o delegaţie a FMI, condusă de Jeffrey Franks, pentru prima evaluare a acordului stand-by. Deficitul bugetar este mai mare, PIB-ul mai mic. Faza cu „mărimea nu contează” la aceste aspecte nu se aplică. Din ce zice lumea, nici la altele, da’ asta e o altă discuţie. 😆

“Voi fi oricând la dispoziţia Parchetului şi mi-aş dori o cât mai rapidă rezoluţie. Linşajul meu mediatic nu se mai justifică decât în măsura în care acesta serveşte politic interesele PSD şi PNL”, a spus ieri Monica Iacob Ridzi în plenul parlamentului înaintea votului pentru începerea urmăririi penale. O cam dă de gard şi nici urmă de eleganţă.

În urma negocierilor PNL, PSD şi UDMR, Ludivic Orban a fost desemnat preşedintele comisiei care va face ancheta în cazul ministrului Turismului, Elena Udrea. Orban love Udrea. 😆 Ceilalţi opt membrii ai comisiei sunt deputaţii PSD Aura Vasile, Robert Negoiţă, Vasile Bleotu, Dumitru Chiriţă şi Nicolae Bănicioiu, liberalii Claudiu Ţaga şi Adriana Săftoiu şi deputatul UDMR Lakatos Peter. PDL n-a vrut să-şi desemneze nici un membru în comisia care probabil îşi va începe activitatea joi.

Dar nici liberalii nu pot să se bucure de o vară liniştită: raportul Comisiei Sterling a fost adoptat de Camera Deputaţilor. Prin această hotărâre Camera Deputaţilor solicită Guvernului şi celorlalte autorităţi executive să analizeze propunerile comisiei de anchetă şi aşteaptă un raport din partea comisiei juridice privind începerea urmăririi penale a fostului premier Tăriceanu.

Şi să nu se simtă marginalizaţi nici pesediştii, Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului l-a reclamat pe Radu Mazăre pentru încălcarea Legii privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob. Primarul este cercetat de către procurorii constănţeni pentru utilizarea în public a simbolurilor fasciste.
Pe de altă parte, PDL-ul face presiuni pentru căutarea la unghiuţe a lui Adrian Năstase şi nici Nicolae Nemirschi nu are batistuţa curată…

Vară caldă monşer!

Şi-o trag în trei, da’ pe seama noastră. Cam scump biletu’ la filmul acesta şi sindicatu’ ne-a băgat biletele pe gât fără să fim întrebaţi: datorăm fiecare 3000 de euro şi dobânda creşte… cică nu-i bai, vor plătii copii şi copii copiilor noştrii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=86kh3CdKI3s&feature=related]

Iubiri Inaccesibile sau drama singurătăţii

De foarte multe ori spunem despre cineva că este nebun. Sau rezolvăm totul cu un dat din mână: ce lume nebună! Suntem toţi nebuni. Nebunie…. normalitate? Nu există nebunie la fel cum nici normalitatea nu există. Toţi avem o debara secretă cu schelete prăfuite, toţi ascundem ceva. Sub aparenţa nebuniei sau sub o fadă normalitate, în spatele unui zâmbet, amestecat într-un dialog banal, din colţ, în spatele veiozei, pitit după o umbră, nu ştim niciodată ce se ascunde.
Nu ştiu dacă sufletul unui om sau mintea lui este mai întortocheată? Cuvintele lui contează sau gesturile? Cine ar putea trage linia precisă dintre lumină şi umbră, dintre imaginar şi realitate? Ce transformă şoapta într-un ţipăt şi zâmbetul amar într-o lacrimă? O lume nebună plină de nebuni… priveşti pierdut spectacolul şi nu eşti cu nimic mai normal ca cel de lângă tine sau cel din faţa ta. Eşti la fel de singur şi la fel de… nebun.

IUBIRI INACCESIBILE

Ieri seară de la ora 21 s-a jucat piesa lui Paul Emond, „Iubiri Inaccesibile” la clubul-restaurant „La Scena”. Mutarea teatrului în spaţii neconvenţionale nu mai este un fenomen avangardist, devine… normalitate. Piesa jucată într-o încăpere mică, cu lumină proastă, dar în mijlocul publicului, are avantajele şi dezavantajele ei. Povestea sa derulat într-un bar, astfel punerea ei „în scenă” într-o încăpere de bar, n-a reprezentat o problemă. O mână de oameni a plătit biletul de 20 RON să urmărească drama celor trei personaje cărora le-au dat viaţă actorii Eugen Cristea, Carmen Ionescu şi Orodel Olaru în regia lui Răzvan Popa.
Într-o lume răvăşită, dominată de tensiuni sociale şi scandaluri politice, de nuditate şi nulitate, de ştirile de la ora cinci şi de fetele de la pagina cinci, lipsa de interes pentru orice fel de act cultural este tot atât de firesc şi normal pe cât este de nebunesc.
Drama celor trei personaje, o ospătăriţă trecută şi cu vise fragile, un măcelar tulburat şi copleşit sub povara moştenirii, dar aparent un om banal şi un artist expansiv şi exploziv îşi confruntă vieţile în jurul unei mese şi destinele interferează şi se ciocnesc într-un final uşor previzibil. Ca şi în cazul ştirilor de care pomeneam, nu faptele sunt determinante şi de ce-ul din umbra lor, semnele de întrebare agăţate-n fumul obscur din mintea şi sufletul omului. Enigma persistă: este mai determinant conştientul sau inconştientul, mintea sau sufletul? Uneori umbrele exprimă mai mult decât faţa de complezenţă afişată-n lumină. Adevărul ne înnebuneşte sau nebunia este adevărata normalitate? Se sting luminile şi suntem tot mai singuri…

(Cum spuneam, lumina difuză nu m-a ajutat deloc şi ca de obicei m-am încăpăţânat să lucrez fără blitz, mai ales fiind vorba despre un spaţiu mic, ar fi fost deranjant şi pentru actori şi pentru public, dar sper ca aceste câteva cadre să vă facă suficient de curioşi să vizionaţi spectacolul pe viu cu următoarea ocazie.)

Sutien şi cizmă

Am fost ieri prin oraş, căldură mare monşer! Bara din tramvai frigea, cu toate geamurile deschise, aerul era greu şi ne-respirabil, totul părea lichid şi topit în jur..
Mă gândeam la ce povestea un prieten: „Pe o vreme ca asta, nu prea mai interesează pe nimeni că „gagicile“ PDL-iste, sunt vizate de procurori şi comisii, că Spiru Haret sesizează parlamentul, că Androneasca nu se simte bine, doar e an electoral şi bântuie viruşii, că Mazăre se îmbracă milităreşte la o paradă de modă, c-aşa vrea muşchiul lui de dreapta extremă (deşi e stângist de nevoie), organ care îi influenţează cam toate deciziile şi comportamentul, că autostrăzi n-avem şi nici nu vom avea prea curând, că Bucureştiul e poluat peste măsură şi n-are spaţii verzi suficiente, că la peste 37 de grade ori ai program redus, ori ai pauze dese (pe hârtie), că e blocaj spre mare, că e blocaj spre munte, că e blocaj mental, mai ales la guvernare, că Hrebenciuc dă cu mămăliga-n geamul Elenei Udrea, că recesiunea e tot în floare, că, că, că… (am pus virgule, da? ).
Mergând spre serviciu, am totuşi o satisfacţie, e atât de cald încât, de voie, de nevoie, fetele au trecut la nişte ţinute atât de lejere, că uit de restul chestiunilor stresante, gen serviciu, guvernare, autostrăzi..”
Eu adaug, din fericire unele fete şi-au uitat vestimentaţia acasă… 😆 Unele…
Mă uitam într-o vitrină, şi manechinele au scăpat de tot ce aveau pe ele… 😆
Criză, chirie mare… căldură sau toate la un loc, dracu le mai ştie şi desface! 😆

sutienul_si_cizma_01

La coborâre şi mai rău: betonul clocotea sub picioare, Piaţa Unirii semăna cu un ceaun uriaş lăsat la clocotit şi uitat acolo-n arşiţa neiertătoare. Pe cer nici urmă de vre-un norişor, crivăţul pitoresc s-a plictisit şi s-a risipit spre ţări (şi) mai calde aşa că vânt: pauză.
Ameţit şi buimac, mi-am rătăcit privirea blajină la o fată ce se bâţâia agale în faţa mea: sub bluziţa roz şi transparentă purta un sutien negru şi-n picioare avea… cizmuliţe. ❗

Sunt nenumărate lucruri enervante pe lumea asta, de la maşina de spălat care s-a stricat şi ocupă spaţiul aiurea pe balcon, trecând prin broasca blocata de la uşă, sărind la cablul de internet pe care un vecin tâmpit l-a tăiat din greşeală cu flexul, de la lucrurile inutile adunate morman în debare de-ţi cad în cap când deschizi uşa în speranţa să găseşti un bec încă funcţional, o bucată de liţă, ciocanul sau o bandă de scotch, în fine, câte ceva util dar de negăsit şi ajungând – la ce mă doare cel mai tare – la sutien.
Nu ştiu, unele lucruri chiar că sunt făcute în ciuda omului! Nu mă refer acum la maşinile bengoase ale şmecherilor parcate ba pe trotuar, ba fix blocând intrarea-n bloc, la ceasurile Rolex contrafăcute şi aurite, la iPodurile atârnate de gâtul băieţilor şi fetelor tunşi şi tunse ciudat, la lanţul de aur de la gâtul lui Gheorghe care nu ştiu cu ce se ocupă, da’ cât e ziua lungă si seara lată stă şi păzeşte colţul blocului, dar nu mă gândeam acum la absolut nimic din toate acestea ci la… sutiene.

Acum doua-trei zile mă uitam în tramvai la o fată, frumuşică, cămaşa albă, transparentă şi dedesubt sutien. Negru!!! …Groaznic! Jenant! Tăietor de aripi si iluzii! Eu vreau sa fie eliberaţi toţi sânii din robie! Vreau sâni liberi, vreau sa văd sfârcuri obraznice împungând tricourile, vreau să ştiu că respiră normal, vreau să-i simt sânii lipiţi de mine în înghesuiala din mijlocul de transport în comun! E dreptul meu şi e dreptul sânilor! Pentru ce plătesc abonament lună de lună?!
Să nu săriţi, să nu-mi daţi în cap! Poşetele la vedere! Extrema cealaltă este când vezi câte o babă – pardon – fără sutien şi cu bidoanele atârnând. Când n-ai ce sau ceea ce ai este…hm…da domne, le maschezi, fără să ne lezezi… De la o vârstă în acolo, la o ţinută anume, sutienu’ este obligatoriu. Bun, ai o cămaşă albă, musai să porţi sutien, pune un sutien alb… Bluziţă roz şi sutien negru??!

Şi înţeleg eu moda, da’ cizmuliţe la 40 de grade??!

Şi mai groaznic ca sutienul este sutienul cu burete sau cum se cheamă invenţia asta teribilă! “Push up” – nu? Nu flotări şi burete! Ştiţi despre ce vorbesc, aţi păţit şi voi! Eram într-o seară cu o fată pe care am avut tupeul s-o agăţ într-un bar, roche cochetă, aranjată, machiaj perfect, sânii scoşi în evidenţă într-un decolteu generos, se întrezărea gropiţa aceea irezistibilă şi promiţătoare, nu mai povestesc, că ameţesc..! Mergând aşa agale şi ajunşi într-o zonă iluminată fix nu, după un mic mozol agreabil, îmi zic, e timpul să-mi strecor mâna şi în sutien. Bag mâna, sutienul sare şi…surpriză! Nimic frate! Da’ nimic, daca înţelegi ce vreau să spun?!

sutienul_si_cizma_02

Încă mai ţin minte când am încercat prima oară să desfac sutienul unei fete de gaşcă, după vreo 30 de minute de asediu şi sudoare (inutilă), dacă fata n-ar fi fost binevoitoare până la capăt şi acum eram în bezna garajului din dosul curţii, probabil sub un covor protector de pânză de păianjeni şi mai puteam afirma mândru nevoie mare că da, dragii mei, sunt încă fecior! E, fata a fost de treabă şi cu vreo 4 ani mai mare şi pe semne ceva mai nerăbdătoare – 😆 – ştia mai bine ce vreau decât ştiam eu la aceea vreme… şi şi-a dat jos singură… scutul vestimentar.
Îmi place lenjeria erotică, nu-mi plac… obstacolele! 😆

Jos sutienul, jos cizma! Sau…? Mă omoară căldura! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Gms29oYg_ro]

Ghici cine s-a întors? (E ZOB în oraş)

Ei da, după o pauză de cinci ani, avem un nou album semnat ZOB. Nu vă speriaţi, băieţii spun din prima că „am venit să facem haos”, dar lucrurile nu sunt atât de grave, nu o să fie anarhie nici după acest disc şi băieţii vor-nu vor, ne mai distrează cu 12 (+ 1 bis) piese de Punk Rock în maniera tradiţională New York Dolls/Green Day. Ştiu, probabil Vlad ameţeşte şi fără să se mai îmbete de la auzul numelui Green Day, nu ştiu dacă mai scapă băieţii vreodată de această etichetă, dar zău că n-am amintit de ei cu răutate ci pur şi simplu este o paralelă la îndemână. Eu am ascultat ZOB înainte de…”Basket Case”. 🙂
Bun. ZOB nu mai sunt băieţii furioşi pe care i-am cunoscut în ’93 – mi-e dor de „fă Gherghino, stai fă capră, noaptea toată şi o să-ţi placă!” (Balada Caprii) 😆 -, dar au rămas aceeaşi gaşcă de Punk Rock corectă şi – părerea mea – sinceră. Unele lucruri, roata, votca, distorsul şi Punk Rock-ul, au fost deja inventate şi nu e cazul să-l reinventeze nimeni. ZOB nici nu încearcă să reinventeze desfăcătorul de bere, ştiu să facă piese dinamice, refrene lipicioase şi au umor. Asta fac şi pe „Zuluoscarbravo” – nu ştiu de ce Zulu, de ce Oscar şi de ce Bravo, da’ conform declaraţiei pe propria răspundere de pe copertă: „Nu conţine sintetizatoare, E-uri şi conservanţi!!!”

zuluoscarbravo_web_02

Pentru colecţionarii de „hit”-uri, la primele 15-20 de ascultări pe repeat, parcă nu are sclipirea precedentului „Printre nori”, noul material nu conţine „Bravo Punk 2”, „(Toată lumea o vrea pe) Prietena Mea 2”, „Oficial Exist 2”, „Telenovele 2”, „Beau 2” sau „Clona 2”, dar piese cu potenţial de radio sunt: „Şi ce?”, „Sanitaru’ de cârciumă”, “Perfect day”, “Get Naked” şi “Slow Song 12”.
„Ghici cine s-a întors” deschide discul energic, sună deja a clasic, dar deloc prăfuit: „iau trei sticle de poşircă şi le dau pe gât uşor, cine ştie cu ce grasă am s-ajung în dormitor.” 😆 Dacă stau puţin să mă gândesc – a se cite, să-mi amintesc – cunosc câteva personaje care se identifică uşor cu situaţia… 😆
„Imo” este imnul Emo al celor din ZOB, „Being sad is cool” conclude abordarea unei generaţii Vlad, piesa are tempo, melodia este caracteristică trupei, ca şi mişto-ul. Refrenul „Yipikaye” este atât de non-Emo de te apucă lălăiala alături de băieţi.
„Song About Nothing” este un cântecel cam despre nimic cum îi spune şi titlul, „we love sex and rock’n’roll” şi cam asta e: Rock’N’Roll fără floricele şi fiţe, un riff simplu şi nimerit, refren fredonabil şi un solo „fluierat”.
„To All My Friends” este versiune în limba engleză a ultimei piese de pe disc „Două cuvinte”, textul diferă, însă în esenţă exprimă aceleaşi sentimente. Este o baladă marcă ZOB, dulce-amară, nimic mai mult, nimic mai puţin.
„Şi ce?” readuce energia explozivă al Punk Rock-ului, este una din piesele care ar merita scăpate on-air, dar poate că pentru radiourile comerciale este prea zgomotoasă. „Ce dacă sunt alb, ce dacă sunt negru, ce dacă sunt gri, ce dacă sunt galben, ce dacă sunt roşu, sunt ca tine să ştii”. Ei şi voi! Fără ură, fără rasism, fără discriminare, oamenii s-ar plictisii, e ca şi cum te-ai duce pe stadion să vezi un meci de fotbal şi nu să arunci cu torţe şi să te baţi cu jandarmii! 😆 Ajungem şi la jandarmi. Imediat.
„Perfect Day” are un refren perfect, e drăguţ şi împrumutu’ Dire Straits: „money for nothing and chicks for free” şi involuntar mi-am amintit de Lou Reed (Transformer – 1972) fiindcă piesa are un uşor aer Retro şi Velvet Underground au fost acolo când s-a împărţit Punk-ul (la prima mână), piesa nu este doar despre o zi perfectă ci despre o lume perfectă:
„No work, no wife, no tax, no school,
No yells, no phones, no shopping like a fool,
No stupid TV shows, no assholes on the road…”
Din păcate nu prea sunt nici zile perfecte, nu trăim nici într-o lume perfectă:
„There is no other way, unless you wanna pay…”
Aşa că rămânem cu încă o piesă faină. Perfecţiunea e plicticoasă. 😆
„I wanna Be Like C.K.”. Prima întrebare: who the fuck is C.K.? Aaaa…. Cosmo Kramer! Seinfeld – m-am prins. Păi ce, Al Bundy  nu mai e la modă? 😆 Dacă n-avem „Clona 2” şi „Mamei prietenei mele îi plac telenovele”, avem (măcar) soap-opera şi încă o piesă energică şi directă.
„Killer” este o semi-baladă, refrenul se înşurubează instantaneu în urechi: „killing with her eyes, killing with her touch, killing with her smile, killing with her kiss, she’s a killer”… Clar? 🙂
„Sanitaru’ de cârciumă” combină ingenios strofa aerisită şi liniştită cu refrenul în forţă, pasajele lente cu explozia de energie/voioşie. „Am dorit să fiu alt peşte, dar n-am avut har…” 😆
„Get Naked” este favorita mea, este cea mai în forţă piesă de pe disc, are un strop de Sex Pistols/P.I.L. cu un sunet mai gros, mai de garaj şi mai la zi, are şi puţin iz The Who, comparaţiile fiind doar de idee şi ilustrare, piesa are nerv, umor şi… cinism. În viaţă reuşeşti cu…curul. Cacofonie obligatorie!
„And if you wanna get a better job, get naked
And if you wanna grab the really big cash, get naked…”
„Jandarmii” nu cred că ajunge la radio, dar cred că şi de la o cântare la gura metrou-ului rişti să fi săltat. Nu ştiu ce-şi aminteşte Vlad – dacă-şi aminteşte ceva 😆 – dar eu mi-am amintit ultima noastră întâlnire din Vama Veche de acum trei ani când jandarmii au vrut să-l salte pe DJ la opt dimineaţa şi terasa s-a umplut cu trupele de intervenţie iar noi am rezistat cu stoicism pe baricade. Adică pe bar. 😆 Piesa e haioasă, imaginaţi-vă un Gil Dobrică acompaniat de o gaşcă vesel/zgomotoasă: „Cei cu cea mai proastă meserie, sunt cei de la jandarmerie!” 😆
„Slow Song 12” este încă o baladă frumoasă – în sens bun -, mi-am amintit de britanicii din The Enemy, are ceva din abordarea şi sunetul acestora, este o piesă „radio-friendly”, nu ştiu ce şanse are o trupă românească cu text în engleză, habar n-am cu cine tre’ să mai bei şi cât să fi difuzat, nu ştiu ce intrare are Roton la posturile de radio…
Discul este închis de „Două Cuvinte” („To All My Friends”): „asta-i pentru cele care-au fost, doar pagini albe sau vise fără rost…”

zuluoscarbravo_web_01

Am citit pe Metalhead că a apărut discul şi înloc să pun mâna pe telefon să-l sun pe Vlad ( 😆 ), m-am gândit la vorba celor de la Caţavencu „cine n-are punkeri bătrâni să cumpere albumul!”. 25 RON (Magazinul Muzica) egal cinci beri. 😆 Dar dacă tot a trecut un prieten – dar şi dacă nu trecea – şi mi-a lăsat două baxuri de Carlsberg (12 beri şi două pahare!  😆 ) – să trăieşti conaşule! – m-am scormonit prin buzunare şi mi-am cumpărat marfa. Vine ziua lu’ fi-meu, face 2 ani, un cadou s-a bifat. 🙂 ZOB nu sunt o clonă Green Day cum mulţi i-au etichetat ci sunt cam tot ce avem Punk Rock. Sunt „mai bătrâni, urâţi şi graşi”, dar au rezistat şi au supravieţuit. Respect!

ZOB site oficial
ZOB MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=a-R-8ona800&feature=related]

Săptămâna-n retrovizor (25.07.09.)

Săptămâna a început cu desertul. Boc şi-a servit cabinetul cu fructe cumpărate de pe marginea drumului şi le-a sugerat colegilor de guvern să cumpere produse româneşti şi astfel să încurajeze agricultura, asta fiind şi o măsură anti-criză. V-am povestit despre banana românească şi ţăranu’ de oraş care vinde pe tarabe marfă turcească. Explicaţia importurilor de 70% a produselor agricole este rezultatul politicilor falimentare. Şi a lipsei politicilor.

În fiecare vineri se întâmplă câte ceva. Uneori lucruri pe care cei implicaţi vor să le facă pierdute din faţa ochiului public – câte o ordonanţă de urgenţă, o decizie a vre-unei instanţe, o eliberare sau un arest, o demitere sau o numire-n funcţie – sau ceva ce să spele, pieptene şi parfumeze evenimentele unei săptămâni, să servească drept perdea. Praf în ochi.
Ieri premierul Boc a anunţat pe un ton grav diminuarea salariilor cabinetului său cu 20%. Mai importantă este măsura diminuării cabinetelor cu 20% şi reducerea numărului agenţiilor guvernamentale cu 50%. În ceea ce priveşte diminuarea salariilor începând cu data  de 1 august, măsura este doar o propunere pe bază de voluntariat, un gest populist cum l-au caracterizat chiar unii din membrii cabinetului, cuantificat în cifre reale nu cred că reprezintă o economie semnificativă la buget şi fără un cadru legal – o ordonanţă de guvern – banii oricum până una-alta rămân doar blocaţi într-un cont. Pe de altă parte, anunţul lui Boc poate fi un semnal de alarmă pentru sectorul bugetar: urmează reduceri salariale şi de personal. Modul în care guvernul Boc risipeşte banii proveniţi în mare parte din împrumuturi, reflectă lipsa de idei şi soluţii al actualei clase politice. Se pompează banii în continuare doar în menţinerea pe linia de plutire a unui sistem bolnav şi defect şi nu eu, dar nici analiştii economici nu regăsesc nicio sumă în dezvoltare şi investiţii. Nu împovărarea generaţiilor următoare de datorii fabuloase este grav – un aspectul strict moral ce într-o ecuaţie economico-financiară n-are nicio relevanţă – ci faptul că nu se creează nici un cadru economic pe baza căruia generaţiile viitoare să aibă posibilitatea returnării împrumuturilor.
Pe de o parte mă înspăimântă lipsa viziunii şi a gândirii în perspectivă a celor care ne-au şi ne conduc, pe de altă parte mereu m-am întrebat dacă se poate fura suficient de mult să ajungă pentru 3-4 generaţii? Se pare că da…
În mod paradoxal, cred că actuala criză putea servii drept trambulină României. Era momentul optim pentru reformarea radicală al sistemelor vitale din stat: justiţia, educaţia şi sănătatea. Era un moment perfect pentru regândirea agriculturii şi reaşezarea ei pe un făgaş modern şi productiv în termeni reali. La fel şi economia putea fi relansată şi mai presus de toate, era momentul ideal pentru a gândii şi implementa o strategie de perspectivă pentru dezvoltare generală. Cu banii obţinuţi cu uşurinţă din împrumuturi, în 2-3 ani se putea dezvolta infrastructura şi adusă la un nivel European. Construirea de autostrăzi şi drumuri moderne pe de o parte crea un număr mare de locuri de muncă sigure şi o infrastructură esenţială pentru dezvoltarea ulterioară. La fel şi modernizarea aeroporturilor şi construirea unor aeroporturi noi în oraşe vitale cum este de exemplu Braşovul. Nu ţin minte de la primele alegeri din 1991 să fi avut o coaliţie atât de puternică – cel puţin pe hârtie – cum este actuala coaliţie cu o susţinere de 70% în parlament. Dacă aveau o strategie, o viziune globală şi un plan de perspectivă, puteau să treacă prin parlament toate legile necesare de a reforma şi redefinii tot sistemul actual împotmolit şi cu banii avuţi la dispoziţie se putea realiza reconstrucţia ţării din temelii. Dacă nu se poate face reformă în astfel de condiţii, nu ştiu când şi cum s-ar mai putea face. Îmi este imposibil să înţeleg dacă este vorba despre pură prostie şi nepricepere sau rea-voinţă. Momentul actual de criză, este unul aproape la fel de propice ca cel al revoluţiei din ’89. Dacă banii s-ar investii conform unui plan viabil de perspectivă şi nu s-ar risipii pe cheltuieli curente, am avea nu doar stabilitate ci creştere economică şi o relansare reală economică şi implicit socială. Şi atunci ca şi acum, conducerea de stânga ratează cu poarta goală şi ne serveşte… apă de ploaie.
Poate acest lucru l-au simţit şi liberalii. Fost ministru de Finanţe, Varujan Vosganian, a ieşit vineri în faţă şi a cerut premierului Boc „pentru două săptămâni, conducerea Ministerului de Finanţe şi, împreună cu echipa mea, daţi-mi şi lista de proiecte de 3 miliarde de euro şi eu vă asigur că vă finanţez, din Fondul naţional de dezvoltare, toate aceste proiecte, pentru a demonstra dacă aceşti bani au fost risipiţi sau nu”. Vosganian se referea la acuzele venite de la Cotroceni, conform căruia guvernul Tăriceanu a risipit această sumă şi nu i-a folosit la… investiţii. Dincolo de tragicul real, situaţia este comică în condiţiile în care cum spuneam, guvernul Boc numai investiţii nu face ci doar astupă găuri. Şi dacă acum ne tratează cu apă de ploaie, după alegeri urmează potopul…

Faptul că liberalii au decis să treacă în opoziţie, dă roade. Conform ultimul sondaj, realizat de BCS, Băsescu rămâne în fruntea preferinţelor electorale cu 35,4%, urmat de Antonescu cu 21,5%, şi abia pe locul trei Geoană cu 19,1% – în continuare sub scorul partidului. PNL torpilează pe unde prinde PDL-ul în tandem cu PSD-ul şi PSD-ul cu aportul PDL-ului… 😆 E totuşi un joc periculos, poate că jocul duplicitar dă rezultate strict electoral, totuşi situaţia actuală necesită soluţii, nu perpetuarea bâlciului şi al faultărilor reciproce…

Astfel PDL scade în sondaje datorită scandalurilor din guvern şi anti-performanţelor guvernului condus de Boc. După ce comisia parlamentară şi-a dat verdictul în cazul Ridzi, Laura Kovesi a cerut începerea  urmăririi penale al fostei ministru. Veştile proaste nu se termină aici pentru democraţi: propunerea liberalilor pentru înfiinţării unei comisii similare şi pentru Elena Udrea a fost îmbrăţişată de PSD şi în ciuda ameninţărilor premierului Boc, luni probabil această comisie îşi va începe activitatea.
Dar nici pesediştii n-au cu ce se lăuda. Scandalul Spiru Haret şi prestaţia ministrului Andronescu le-a şifonat imaginea considerabil, Raportul pe Justiţie a scos în evidenţă corupţia şi implicarea politicului în Justiţie şi face referiri directe la Adrian Năstase, iar excentricul şi puerilul primar de Constanţa, Radu Mazăre a provocat cu uniforma de Wehrmacht un scandal internaţional ce poate avea repercusiuni grave asupra României. După ce Centrul Wiesenthal a cerut demisia sau demiterea primarului pesedist, Rusia a solicitat luarea unor măsuri la nivel internaţional. În timp de criză economică şi financiară este perfect să-ţi-i pui în cap pe evrei şi ruşi ca şi cum n-ai avea nevoie de bani şi bancheri şi nici de gaz la iarnă de la vecinii ruşi. Mazăre nu că nu intenţionează să demisioneze şi în loc să-şi ceară scuze, doar s-a justificat. Dacă gestul lui a fost taxat de preşedintele Băsescu ca fiind: „un teribilism de prost gust”, lipseşte orice reacţie la fruntea partidului său, fapt mai mult decât bizar având în vedere că este un partid de stânga… Dar PSD ne-a obişnuit cu protejarea personajelor dubioase şi nu Mazăre este singurul individ cu dosarele penale pierdute-n labirintul Justiţiei „independente”…

Amintitul Raport pe Justiţie ne menţine sub monitorizare în principal din cauza corupţiei şi ineficienţei datorată în primul rând interferenţei cu politicul.

Discursul lui Băsescu a avut virilitatea de care de ceva vreme n-a prea mai dat dovadă preşedintele în funcţie şi cred că este un semnal pentru cei care deja îl vedeau gata învins în cursa pentru un nou mandat la Cotoceni. Dacă sondajele reflectă realitatea, singurul contra-candidat serios este Crin Antonescu. Cu toate acestea Băsescu s-a ocupat de Geoană şi Năstase într-un ton miştocar şi acidulat. În cazul preşedintelui pesedist a vorbit despre şefia peste bostani iar în cazul lui Năstase a amintit de bărbăţia şi nevinovăţia acestuia… 😆
Băsescu a supărat şi sindicatele din învăţământ cu afirmaţia conform căreia sunt vinovaţi de blocarea reformei din învăţământ. O abordare pe cât de curajoasă, pe atât de interesantă: fabrica de diplome şi brambureala din învăţământ convine atât profesorilor, cât şi celor care vor o diplomă… cu orice preţ.

Apropo Spiru Haret, în urma controlului efectuat la USH, s-a constatat că sunt câteva zeci demii de diplome puse sub semnul întrebării şi încă se caută o soluţie pentru rezolvarea situaţiei. Pe partea cealaltă a baricadei, reprezentanţii USH au sesizat Comisia de abuzuri din camera deputaţilor cu privire la acţiunile ministerului educaţiei în scandalul diplomelor. George Neculau, purtătorul de cuvânt al universităţii, a declarat că scandalul a fost declanşat de un conflict de interese. Ce înseamnă cu exactitate acest lucru, încă nu s-a lămurit, cum nici Băsescu n-a intrat în detalii. Pe lângă procesul intentat de USH Ministerului Educaţiei, peste 20 dintre absolvenţii Secţiei din Deva a Universităţii “Spiru Haret”, care au fost scoşi din examenul de titularizare, au depus plângere penală împotriva Inspectoratului Şcolar Judeţean Hunedoara. Nici sindicatele nu stau deoparte: reprezentantul Alma Mater, Răzvan Bobulescu a afirmat că sunt dispuşi să examineze toţi studenţii USH care se simt nedreptăţiţi. Asta în schimb nu rezolvă problema absolvenţilor scoşi din sălile de examene la titularizarea pentru posturile de profesori… Scandalul este departe de a se fi terminat şi cum am mai spus, finalul o să fie determinat tot politic şi în nici un caz prin prisma revizuirii sistemului educaţional. Nici abordarea Rectorul Aurelian Bondrea de la USH nu duce nicăieri: „Nu dau socoteală nimănui. Harvardul cât e de Harvard are vreun antet al vreunui minister? Harvardul e Harvard. Nici nu există vreun minister”. De suferit, suferă în continuare studenţii şi absolvenţii până când cei de sus îşi rezolvă disensiunile…

Autostrăzile cresc doar cu centimetrii pe an, spitalele au rămas fără medicamente la jumătatea anului, banii nu sunt suficienţi nici pentru asigurarea salariilor din justiţie şi învăţământ, sunt instituţii rămase fără curent şi alte utilităţi în urma neplăţii facturilor curente, şomajul creşte alarmant în ciuda faptului că este vară şi se mai găsesc ceva slujbe sezoniere, oamenii rămân restanţieri şi pe timp de vară la întreţinere şi numărul celor care nu mai reuşesc să-şi achite datoriile la bănci creşte simţitor de la lună la lună.
Primul – şi deocamdată singurul – efect al mult trâmbiţatului program „Prima Casă” este umflarea preţului apartamentelor cu două camere…
Nu ştiu cum administrează guvernul banii, dar se tot duc şi nu se vede nimic. Până una-alta, România a primit, vineri, prima tranşă, în valoare de 1,5 miliarde euro, din împrumutul contractat de la Comisia Europeană. Floare la ureche, îi sparge guvernul şi pe aceştia! 😆

Nu pot să nu amintesc de criza care paralizează şi America: statul California nu mai reuşeşte să facă împrumuturi şi nu este singurul stat în această situaţie… Sunt semnale care ar trebuii să ne pună cu atât mai mult pe gânduri…

Eclipsa totală de soare din această săptămână – susţin unii astrologi – prevesteşte o perioadă tulbure şi grea.

Mai tulbure şi mai grea? 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1GA7tgvjfyY]

Ieri banană, azi mazăre, dar toţi cu morcovu’

Toată presa românească a privit cu amuzament gestul teribilist al şmecheraşului de Constanţa, primarul Radu Mazăre şi defilarea lui în uniformă militară germană din vremea celui de-al III-lea Reich. Presa internaţională însă a reacţionat vehement şi parcă trezită din mahmureala de week-end s-au mobilizat şi eticii şi moraliştii jurnalişti mioritici. După ce Centrul Wiesenthal a cerut demisia lui Mazăre, ieri Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse printr-un comunicat a catalogat gestul ca o provocare şi „aşteaptă o reacţie la nivelul comunităţii internaţionale faţă de acest gest”. Discuţia puerilă despre diferenţa dintre o uniformă militară al  Wehrmachtului şi o „uniformă nazistă cu însemne hitleriste” (?), este un fel de despicatul firului în 44 şi apă de ploaie.
N-a trecut foarte mult timp de când vorbeam despre necesitatea îmbunătăţirii relaţiilor cu Moscova şi lucrurile în loc să evolueze, se înrăutăţesc.
Scandalul venit din senin bagă la apă şi PSD-ul. Şifonaţi oricum de prestaţia doamnei Andronescu, avândul pe Adrian Năstase ca o piatră de moară în Raportul despre Justiţie, pesediştii se văd compromişi de proprii lor oameni, baroni locali, corupţi arătaţi ani de zile cu degetul, personaje pe care i-au protejat şi i-au scăpat de justiţie de câte ori a fost nevoie. Imaginea unui partid socialist, un partid popular şi deservit interesului cetăţenilor se destramă pas cu pas. Desemnarea unui „vulpoi bătrân” ca Hrebenciuc şef de campanie, dovedeşte încă o dată neputinţa PSD-ului în a se auto-reforma, incapacitatea de a face curat în propria ogradă.
Nu ştiu ce spun analiştii, dar discursul de ieri al lui Băsescu a fost o revenire-n forţă, a băut sau nu Red Bull, şeful PDL a prins aripi şi a captat atenţia. Asta nu salvează însă imaginea tot mai proastă a guvernului condus de Boc, Laura Kovesi a cerut începerea  urmăririi penale al lui Monica Iacob Ridzi, atât PSD-ul cât şi PNL-ul cer înfiinţarea unei comisii parlamentare şi pentru mininstrul Elena Udrea.
Ultimul sondaj, realizat de BCS, îl situează pe primul loc pe Băsescu cu 35,4%, urmat de Antonescu cu 21,5%, şi abia pe locul trei Geoană cu 19,1% – mult sub scorul partidului. Prinţu’ de muşama, Radu Duda este indicat doar cu 4,7% din intenţiile de vot. Eventualul candidat surpriză, Sorin Oprescu, are 5,4%, dar în continuare neagă posibilitatea de a-şi depune candidatura. Probleme ar putea avea Băsescu doar cu Antonescu, puţin probabil ca electoratul să-şi pună ştampila pe Geonă în cazul în care acesta ar ajunge-n turul doi.
Şansa este-n curtea PNL, dar cu toată simpatia mea pentru liberali şi dreapta, nu pot să nu continui să-l văd pe Crin Antonescu cu freza lui de şcolar chiulangiu, ca pe un mic secretar utecist…
Faptul că PNL-ul n-a intrat la guvernare a fost singura mutare inteligentă, dar cred că este nevoie de mult mai mult, măcar acest partid ar trebuii să dea dovadă de capacitatea de a se reforma, de a aduce tineri în faţă, oameni ne-compromişi şi capabili să aplice soluţii pentru ieşirea din situaţia de impas.

Asta s-ar întâmpla dacă am avea bun simţi, am fi civilizaţi şi am avea simţul responsabilităţii. Dar nu-l avem. Avem în schimb, mere, pere, caise, prune, pepene, banane de import şi… morcovul autohton în cur.

SUNT_VARZA_T_SHIRT

Formaţia Pansament

Formatia pansament 1991

Formatia pansament 1991

Lumea întreabă ba unde am dispărut, ba despre ce a fost înainte de ’89, se discută dacă a fost rezistenţă, opoziţie, se pune întrebarea dacă este o mişcare Punk sau dacă a fost o mişcare underground… Acum, cu valul de Brit-nu ştiu ce, cu moda Post-Punk, Retro, cu Emo-ul care îşi revendică rădăcinile tot în Punk şi Post Hardcore, cu valul de succes al Pop-Punk-ului de California şi Collage-Rock-ul cu sunet de garaj, toată lumea se consideră Punk şi nu puţini şi-au amintit că erau Punk şi înainte de ’89. Mulţi nici nu erau născuţi, dar asta e un detaliu care deranjează parcă prea puţină lume. Când vine vorba despre ce era pe vremea găuritului dubios încă-n mod ne-elucidat, mereu îmi amintesc de o carte despre Woodstock în care un tip pieptănat şi tuns, în costum impecabil, devenit broker de fiţe pe Wall Street afirma că cine susţine că-şi aminteşte ce s-a întâmplat la Woodstock, nici nu a fost acolo! 😆 Păi cam asta-i treaba şi cu Punk-ul autohton. Acum, dacă totuşi unii erau născuţi şi aveau măcar şase anişori împliniţi în decembrie ’89 şi povestesc cum cântau cu chitara dezacordată „Drumurile noastre toate…”, cu siguranţă erau Punk! 😆 Acum e momentu’ şi locul potrivit ca toţi labagii, prefăcuţii şi pretendenţii să mă înjure. Sub anonimat, evident. 🙂

Am găsit pe net un articol destul de complex şi interesant la Machu Pichu despre Punk-ul românesc, din păcate, pare o pagină abandonată, din 2007 nu s-a mai umblat la ea. Articolul vorbeşte predominat despre Timişoare şi recunosc, de nici una din trupele pomenite acolo n-am auzit înainte de ’90 şi de majoritatea din ele nici după. Asta nu înseamnă că ele n-ar fi existat. Nu dă bine ce am să spun acum, da’ din Timişoara îi cunoşteam pe Levi şi Zsolt care ulterior au format trupa Survolaj şi îi mai cunoşteam pe băieţii din Bastion. La Craiova era o mişcare destul de puternică de Punk, dar despre asta am aflat abia după ’90. Ştiam de Roata şi Chifiriuc, l-am cunoscut pe Liviu Hoisan din Tectonic şi am rămas prieteni până în ziua de azi. Auzisem zvonuri despre un proiect numit Grumaz, dar era ca o legendă şi nimeni nu ştia nimic exact. Unii spuneau că e ceva din Moldova, alţii că-i din Cluj.
Pentru cei care n-au trăit epoca, este imposibil de imaginat în ce izolare, în ce beznă, în ce incertitudine am trăit şi cât de scurtcircuitat era transferul de informaţii. Nu ştiu care puşti din ziua de azi îşi poate doar imagina o lume fără computere şi internet… 🙂 Nu doar cântatul era „mission imposible”, dar cu greu făceai rost de o casetă, o bandă sau un disc vinil… Înregistram muzică de la radio Europa Liberă, duminică din emisiunea Metronom, post bruiat cu dârjenie de Securitate… N-am trăit în Evul Mediu, dar dacă a fost vreodată un Dark Age, acela cu siguranţă a fost în România anilor ’80.

PANSAMENT 1990

Povestea cu Pansament-ul a început din două direcţii, la Braşov, în 1987. Pe de o parte era o gaşcă care se adunase în pivniţa lui Erns Hubner şi cântau jam-sassion, pe de altă parte m-am înhăitat eu (Ticke aka Brushvox) cu un prieten, Radu Pop şi încercam să punem ceva idei cap la cap, el cu chitara, eu cu vocea. Nu ştiu ce era, zdrăngăneală, Protopunk sau simplă refulare, dar ne făcea plăcere şi din ce-mi amintesc, am imprimat 2 piese cu casetofonu’ la Radu-n garsonieră. Cred că mai are el piesele… 🙂
Braşovul era un oraş mic. 🙂 Laca (Csaba Mathe), un prieten, a ajuns toboşar la Ernst şi într-o seară friguroasă de iarnă, m-a invitat la repetiţia lor. Aveau şi un vocal, Jimi, dar în seara aceea lipsea sau a plecat mai devreme, nu mai ştiu. Ideea este că după câteva sticle de vin, m-am trezit cu microfonu’ în mână şi jam-sessionul pe care l-am prestat a fost înregistrat cu magnetofonul. Treaba n-a sunat foarte rău şi Ernst m-a invitat să mă alătur trupei. Din gaşcă mai făcea parte Adrian Tudose, chitarist. Am vrut să-l aduc pe Radu basist, da’ gaşca nu mai ştiu din ce considerente nu l-a vrut, sau Radu n-a vrut, chiar nu mai ţin minte, ideea e că-n final a venit Călin Garcea, un tip care nu ne era foarte simpatic, dar avea bas, o boxă cu amplificare Vermona şi învăţa destul de repede, era harnic. Tipu’ cântase muzică uşoară, mai mergea la nunţi, era din alt film. Toţi eram. Laca era fan Zappa şi asculta mult Jazz, Ernst şi el era din zona Jazz/Blues, Adi asculta muzică simfonică, Jimi era un rocker tradiţional iar eu eram un puşti care ascultam de toate, în perioada aceea descoperisem The Clash şi David Bowie, dar m-a fascinat şi Tom Waits şi The Exploited. Bun, aşa ne-am adunat în iarna lu’ ’87 spre ’88. Nu aveam nume, nu aveam nici o direcţie precisă, cântam pentru noi în beciul lui Ernst şi uneori pentru gaşca care se mai aduna să ne asculte. Lumea făcea mişto de Ernst – care era cel mai bătrân din trupă – că a adunat o gaşcă de puşti şi cel mai contestat eram eu, total outsider în lumea „muzicanţilor”. Cred că cel mai important aport al meu la trupă atunci la început a fost că am făcut ordine în jam-session-urile interminabile. Am scos foaie şi pix şi am structurat temele, am stabilit numărul de măsuri şi am scris versuri.

DIY (Do It Yourself). Toate trupele obişnuiau să repete la Casa de Cultură a Studenţilor, a Sindicatelor, la Teatrul Muzical sau la cluburile fabricilor şi uzinelor. Mai pica un amplificator, curentu’ era moca, mai cântai la un eveniment. Era un mic compromis pe care toţi îl făceau. Holograf de exemplu era formaţia oficială al UTC-ului (Uniunea Tinerilor Comunişti). Noi am fost privaţi de la început până la capăt. Laca nu avea nici tobe, i-am „fabricat” piesele din PFL udat şi modelat apoi uscat sub presiunea unor cleme… „Microfonul” meu era scos dintr-un magnetofon vechi, Ernst şi-a făcut o crosă singur şi pe post de amplificatoare aveam tot magnetofoane şi tot felul de staţii modificate sau manufacturate. Suna ca dracu’, dar nu ne dădea nimeni, nici un tovăraş, nicio indicaţie… 😆 Chitara lui Ernst suna criminal: avea o pedală whau Cry-Baby cu fuzz, un Overdrive şi un Ultra Metal Boss original. Deh, avantajele să fi etnic german cu o soră şi un frate plecaţi în Deutschland. Nu ştiu ce făcea, cum regla totul, dar suna foarte gros, aveau rifurile un ton mai greu decât basul… 😆 Repetam când apucam, Ernst lucra în ture la Poştă pe vagoanele poştale, pleca şi 2 zile, ne mulam după programul lui, avea şi familie: soţie şi doi copii mici şi-n casă unde repetam, locuia şi mama lui… Ne-au suportat… 😆

Pe la sfârşitul lui ’88 trupa de Heavy Metal din Zărneşti, Experimental, ne-au invitat să cântăm în deschiderea unui concert de-al lor la Zărneşti. Trupa n-avea nici un nume, toţi am venit cu diverse propuneri şi în final s-a votat. Laca a propus de exemplu Ipecacuanha  (nu ştiu dacă aşa se scrie… 😆 ), nu ştiu ce plantă sud-americană a cărei frunză se fumează şi te „simţi bine”, eu am venit cu… Pansament. Iniţial era introdus şi „K”-ul, Punksament, dar în final s-a hotărât să simplificăm totul. Nu ştiu de unde mi-a venit ideea, nu avea nicio legătură cu Testament şi nici cu altceva anume. A venit pur şi simplu.
La show n-a mai apărut Jimi, l-am înjurat ceva mai mult, nu zic nu, a trebuit să-i învăţ partiturile cu câteva ore înaintea concertului. Am cântat 3 sau 4 piese: Roxanne, Nu Mai Vreau şi… La Dentist. Astea 3 cu siguranţă, dar parcă şi Satana. Sala a înmărmurit, nici vuiete nu se auzeau iar la piesa La Dentist când am scuipat ultimul vers „cu toţi vom ajunge în celulă la Măgurele” miliţienilor le-a cam căzut cascheta din cap. 😆 Noroc că Zărneştiul era un orăşel mic, toată lumea se cunoştea cu toată lumea şi băieţii din Experimental au vorbit ceva cu reprezentanţii legii şi ordinii şi n-am fost săltaţi… 😆

Să povestesc sau nu? Acum toţi se dau mari disidenţi, opozanţi ai regimului Comunist, bla bla bla… Toţi ştiu povestea cu Iris interzişi, da’ la nici o lună după presupusa interzicere a trupei, taman au lansat la Electrecord discu’ doi. Interzişi ori ba, toată vara cântau la o terasă din Neptun, staţiunea de fiţe din acele vremuri şi reşedinţa de vară a familiei Ceauşescu… Dar nu asta-i problema!
În septembrie ’88 într-o seară am fost scos din clasă de la cursuri şi invitat la o discuţie în biroul directoarei. Acolo mă aştepta o femeie bine, din ce am aflat ulterior, psiholog cu care am avut o discuţie aparent stupidă de circa o oră. Apoi a apărut un miliţian în uniformă şi cu grad de căpitan şi un civil şi m-au invitat să-i urmez. Pe hol şi casa scării – stupoare – erau soldaţi cu puşti mitralieră în mână şi liceul a fost complet golit. Mi-au luat cureaua, şireturile, stiloul… m-au urcat în dubă şi dus am fost. 😆 Am fost acuzat de tot felu’ de tâmpenii, de la activităţi subversive la complot împotriva puterii de Stat, între multe altele s-a presupus că intenţionam să organizez un marş comemorativ la evenimentele din noiembrie ’87. Am fost interogat, apoi dus acasă, s-a făcut percheziţie, mi-au confiscat casete, desene, versuri, hârtii măzgălite… o brăţară cu ţinte care-i aparţinea unui prieten şi era marfă adevărată, primită din Israel. Am fost dus înapoi la sediul Securităţii şi interogat din nou. M-am simţit onorat, pentru mine a fost adus un colonel din Bucureşti, tipu’ în civil era maior dacă nu mă înşel iar tipa psiholog nu ştiu ce grad avea. Căpitanu’ m-a cârpit de câteva ori, colonelu’ mi-a frecat un ness la un moment dat, am vorbit ba de muzică, ba despre Marx şi Lenin. 😆 Dacă aş afirma că din cauza formaţiei Pansament am fost săltat, probabil aş minţii. Dacă spun că trupa n-a avut nicio legătură cu arestarea mea, probabil ar fi un neadevăr! 😆 Treaba este că până-n 1990 n-am mai primit nicio scrisoare de nicăieri, predominant în faţa casei mă aştepta o dubă şi nu o dată au fost amabili să mă plimbe ei puţin prin oraş să nu mă mai obosesc şi de multe ori am văzut dubă la colţul casei lui Ernst sau patrule care înainte nu aveau traseu în zonă. Securitatea mi-a oferit un contract „avantajos” de 5 ani de mină subterană în Valea Jiului, dar într-un final, în ciuda avertizărilor primite tot de la Securitate, un prieten sas, director la Fabrica de Prelucrare al Lemnului, m-a angajat… Lucrurile confiscate nu le-am mai recuperat niciodată, nu mi-am văzut dosarul nici în ziua de azi, n-am aderat la nicio organizaţie revoluţionară sau de altă natură… În decembrie ’89 m-am întâlnit în nebunia lucrurilor pe stradă cu doamna psiholog şi cu maiorul, dar au rupt-o la fugă şi n-am alergat după ei. Acum îmi pare rău: dacă strigam „securiştii” lumea îi linşa de vii şi scăpam ţara de două jeguri… 😆 Dar am fost manipulaţi şi pe străzi se striga: „fără violenţă!”. Revoluţie fără violenţă este ca sexul fără…. intercourse. 😆

Dimineaţa mergeam la fabrică, după masă la seral şi seara la repetiţii. În ’89 am mai cântat o dată la Braşov, la sala „Reduta” în deschiderea concertului formaţiei Test, da’ şi băieţii şi organizatorii ne-au sabotat şi nici programul n-am fost lăsaţi să-l cântăm până la capăt…
Călin era un tip mai docil, de câte ori se auzea de vre-un festival îl trimiteam cu flori şi bomboane la sediul UTC să ne înscrie şi pe noi, am încercat sub diferite nume, de la Controll, Plafon, Detector la orice alt nume ne mai trecea prin cap, dar – nu ştiu de ce 😆 – tot timpul am fost refuzaţi.

A venit evenimentu’ televizat din ’89, din fericire nimeni din noi n-a fost împuşcat în nebunia din acele zile, cu toate că am văzut oameni seceraţi de gloanţe în jurul meu… De aici piesa cea mai scurtă din istoria Rock-uli românesc, „Vrem Capul lui…”, o piesă de 26 de secunde, scrisă pe 22 decembrie 1990 când tovarăşul Iliescu cu Petre Roman depuneau coroane de flori la Intern…

„Ucigaşii depun coroane de flori
Pe morminte de eroi,
Asasinii, asasinii, asasinii!
Vrem capul lui, vrem capul lui, vrem capul lui…
Moţoc.”

Piesa asta colegii din Pansament n-au vrut să o cânte, dar am cântat-o în 1993 la „Dracula Rock” cu Nation’s Slum şi-n momentul în care am spus „Moţoc” am scos un carton mare pe care scria Iliescu, l-am arătat, apoi l-am rupt bucăţi şi aruncat în public. Nu ştiu de ce, am fost interzişi – neoficial – timp de un an… 😆 Şi mai amuzant este că-n revista „Pop Rock and Show” a apărut poza cu mine cu panoul în mână şi dedesubt au scris „Ura De După Uşă” şi astfel au fost interzişi şi ei… 😆 😆 😆 Dar asta deja e povestea Nation’s Slum, o spun altădată. 🙂

Prima ieşire importantă în ’90 am făcut-o la festivalul „Top T” de la Buzău. Era înainte de alegeri, alcool ioc, am băut spirtu’ sanitar adus – cică – pentru curăţarea corzilor de chitară. 😆 Acolo am dat peste vechii prieteni Zsolt şi Levi cu trupa lor Survolaj, l-am cunoscut pe Tavi din Drobeta cu formaţia lui Porţile De Fier. Tavi n-avea toboşar, n-au vrut să-l lase să cânte fără aşa că a băgat la tobe un rocker din sală… 😆 Cânta Thrash Metal, i-au tăiat sunetul şi s-a terminat cântarea lor cu Tavi urlând la membrii juriului: „Fuck You” şi arătând şi degetul cu pricina. 😆 A mai fost o trupă foarte faină din Bucureşti, ruşine, n-am ţinut minte numele lor, cântau un Metal combinat cu Progresiv, foarte-foarte fain şi cu mult înainte de Dream Theater, din păcate nu i-am mai văzut niciodată după… Au fost şi Tectonic, evident. Aaaaa….şi mai era o trupă din Cluj, cântau şi arătau ca Motley Crue, ştrampi, ruj şi Glam în toată regula, se numeau Trident şi care la un an şi ceva după au reapărut rebotezaţi în Altar…”Prison of Death”  😆 😆 😆
Juriul ne-a privit suspicios, publicul ne-a plăcut. 🙂

Călin s-a decis să emigreze, cu greu am găsit un basist să-l înlocuiască. Aşa a ajuns pentru o scurtă vreme-n trupă Constantin Drăgan, îl puteţi vedea pe Realitatea de la 10 dimineaţa până la ora 15 alături de frumoasa Liana Pătraş. 😆 Costi a cântat cu noi la festivalul „Posada” la Câmpulung. Adi a lipsit, era răcit parcă, am cântat în formulă de 4 şi Costi fiind nou, am fost nevoiţi să improvizăm o piesă. A ieşit bine, juriul ne-a detestat – Ursulescu/Partoş – dar publicul încă o dată a fost de partea noastră. Partoş… M-a oprit în spatele scenei şi mi-a promis că atâta vreme cât el o să lucreze la Radio-Televiziune Română, noi nu o să trecem pragul instituţiei. „OK, bagă-ţi radioul în cur!” – i-am răspuns. 😆 Costi era un copil prea cuminte, nu-l puteam strica tocmai noi – 😆 – cu greu l-am aburit pe George Nemesnic să se alăture formaţiei. Aşa am plecat la alte două festivaluri: Craiova şi Râmnicu Vâlcea.

Craiova a fost de vis. Sala Sporturilor arhiplină, aveam ceva emoţii, dar le-am înghiţit cu ceva bitter. 😆 Pe scenă trebuia să intre Voltaj, da’ au zis că fac o şmecherie, ne bagă pe noi să mai încălzim niţel publicul. I-am încins, asta n-a fost o problemă. 😆 La jumătatea primei piese deja lumea cobora pe teren iar la ultima piesă, „Punk Ain’t Dead”, toată sala era călare pe noi. Publicul insista să cântăm un bis, organizatorii ne-au scos afară şi au băgat repede Voltaj-ul să profite de publicul încălzit. Sala vuia „Pansament” şi nu cred că Voltaj şi-au mai luat în viaţa lor atâta m*ie vreodată! 😆
Am luat premiu’ trei. Jurizarea a fost una bazată tot pe „cumetrie”, dar cinste nouă, n-am participat. Eram obişnuiţi să nu luăm nimic, începea festivalul la Râmnicu Vâlcea, am plecat acolo. Din povestite ştiu ce s-a întâmplat la jurizare. Preşedinte a fost Petre Magdin la care ne-a pus o vorbă bună Guriţă, vocalul din Kripton cu care eram prieten din vara anului ’88. În rest s-au ales reprezentanţi din fiecare formaţie şi acolo pe bază de reciprocitate s-au dat puncte. Noi am primit de la Survolaj, Conexiuni şi parcă Porţi De Fier, trupă care de altfel a cântat în locul nostru în seara de gală, noi fiind deja la Râmnicul Vâlcea şi habar n-aveam de premiu… 😆
La Vâlcea ne-au făcut tartorii Holograf şi la sunet şi la lumini şi la tot ce se putea. Acolo obligatoriu câştiga trupa locală, protejaţii Holograf-ului. Nu le-am reţinut numele niciodată, până acum câţiva ani mai apăreau cu câte o piesă pe Atomic. 😆

La nici 2 săptămâni după ce am ajuns acasă, sună telefonul şi mă trezesc pe fir cu Petre Magdin. Ne-a invitat la Bucureşti să imprimăm la Radio şi să filmăm la TVR pentru programul de Revelion. 😆 Inevitabil în holul Casei Radio am dat nas în nas cu… Partoş. 😆 Din alb s-a făcut mov, din violet portocaliu şi înapoi. Nici dacă-mi doream sau regizam faza, nu avea cum să iasă mai bine! 😆
Noi am întrebat băieţii din Conexiuni cum se procedează, ştiam că se dă şpagă la Radio… şi ne-am prezentat cu o sticlă de Whiskey şi un cartuş de Marlboro. Oamenii de acolo erau cam sictiriţi şi în final am băut noi Whiskey-ul în WC şi am fumat ţigările. Imprimările evident că au sunat ca dracu’, nici că am mai călcat vreodată la Radio, dar eram mândrii că încă o dată am „scăpat” fără să pupăm pe nimeni în cur şi n-am dat nicio şpagă. Că am imprimat pe un set de tobe cu toba mare spartă, nici nu mai conta! 😆
La TVR ne-am întâlnit cu Tectonic, Roata, Survolaj, Cardinal (cu foşti membrii Bastion, ulterior transformaţi în… Neurotica 🙂 ) şi o trupă de gagici din Bucureşti, mii de scuze, nu mai ţin minte numele lor. Am imprimat o singură piesă parcă: „N-am să aştept”. E amuzantă povestea, piesa avea text în engleză şi se numea „I Hate the Game” iar în refren era versul „riot of violence again, I hate the game!”. Când cu o seară înaintea să venim la Bucureşti Magdin ne-a rugat să tragem piesa-n limba româna, am făcut un cu totul alt text, dar la refren m-am blocat complet. Era un meci de fotbal la televizor, comenta Ţopescu şi la un moment dat a spus: „jocul devine violent”. ❗  💡 De aici la „Jocul devine violent, n-am să aştept!” a fost o joacă de copil! 😆 Textul era cam pueril, dar contrasta flagrant cu ce se purta. „Alegi salam ori libertate când minciuna-i actualitate…” („Actualităţi” se numea grupajul de ştiri de la TVR 😆 ) era totuşi o treabă cam abruptă într-o televiziune la aceea oră încă militarizată… era decembrie 1990.

Poate ar merita spus câte ceva şi despre Magdin. Nu poate ci cu siguranţă. Fără sprijinul şi aportul lui, efortul meu sau al lui Liviu Hoisan cu Tectonic poate n-avea sorţi de izbândă. Emisiunea lui a lansat un şir de trupe şi a dat şansa multor tineri să se prezinte în condiţii rezonabile în faţa unui public larg. Succesul formaţiei Pansament şi Tectonic a deschis calea şi a dat pofta pentru cântat şi altceva decât tradiţionalul Hard şi Heavy următoarelor generaţii. Că s-a cam ales praful de tot, este o altă poveste… Madin făcea din inimă treaba, dacă mergeai la el cu o sticlă de vin, mai dădea el două să nu rămână niciodată dator, ba, la meseriaşii din TVR am văzut că le dădea câte o cutie de votcă să vină să-şi facă treaba, că barosanii erau obişnuiţi cu ăia de la folclor şi muzică uşoară care le dădeau pliculeţu’ şi nu aveau chef de pârliţii de rockeri care nici tenişi în picioare n-aveau… Mulţi pretind că au făcut ceva pentru Rock-ul românesc şi în fapt prea puţini chiar au şi făcut ceva.

Şi dacă tot am ajuns la capitolul „periat”, mai merită pomenit Doru „Rocker” Ionescu care ţinea revista „Rocker” şi scria şi de trupele noi, Lenţi Chiriac care mai târziu cu Heavy Metal Magazin tot aşa a mai scris de trupele noi, dar mai ales le promova la Radio şi a mai fost Gabi Gomboş care o vreme s-a implicat şi a scris despre trupe şi a organizat evenimente (de exemplu Metal Fan).

Iniţiat de Magdin şi organizat de Gomboş, în 1991 s-a desfăşurat aşa numitul „Primul Turneu Thrash Metal din România” cu Tectonic, Pansament, Crusaders şi Interval. A fost o tură predominant prin secuime, concerte cu săli arhipline şi o mare ţeapă de la management: s-au evaporat cu încasările. 😆 Pentru mine a fost şi un moment personal dificil: mama a murit de cancer, o înmormântasem cu câteva zile înaintea turneului şi doar la insistenţele bunicii şi al lui taică-meu m-am dus. A urmat o perioadă tulbure prelungită în care din meniul zilei n-a lipsit niciodată un litru de rom, o ladă de bere şi măcar o bătaie pe zi… nu conta cu cine sau de ce.
Trupa totuşi a supravieţuit. Am tot imprimat în TVR (S.O.S., Punk Ain’t Dead, etc) şi am avut concerte constant prin ţară. De management şi relaţii publice mă ocupam eu, trupa a zis că dacă tot sunt „gurist”, pot face şi asta… Undergroundul? Splendid, dar inexistent. 😆
Era TVR-ul, prin oraşele mai mari posturi locale, la fel şi câteva posturi de radio, singura casă de discuri bătrânul Electrecord, studiouri deloc, cluburi ioc şi presa subţire. Şi atunci – ca şi acum – să scrie vre-un ziarist de tine, trebuia să-i fi amic, să-i mai scapi o votcă, o bere-două. Noi fiind „din provincie” şi „cu figuri”, nu aveam cine ştie ce presă, dar n-am cântat cu sala goală niciodată. A fost totuşi o perioadă bună, peste noapte ca ciupercile au apărut trupe noi, parcă toată lumea cânta şi cine nu cânta, tot mergea la concerte. Asta până la lansarea PRO TV-ului şi al modei cu cântările gratuite…
Tot în 1991 Laca – ca majoritatea prietenilor mei maghiari – s-a decis să plece la Budapesta, aveam nevoie de un baterist nou şi aşa a venit în trupă Darius Giubernea, un tip foarte talentat şi rodat prin trupe de Heavy Metal.

La sfârşitul anului ne-a contactat un tip din Franţa care a fost prin România în căutare de trupe din underground, cu precădere din zona Punk. Avea o mică casă de discuri independentă, Tian An Men 89 Records şi vroia să scoată un EP cu două formaţii româneşti, a ales Tectonic şi Pansament.
În ’92 ne-am dus la proaspătul Migas Real şi am imprimat cu Ordean „Punk Ain’t Dead” şi „Chain Gang” pentru discul din Franţa, material ce conform contractului trebuia să iasă ca o ediţie limitată – 500 de exemplare – din care nouă ne reveneau câte 50 de bucăţi. Discul a apărut în 1993, atât Liviu cât şi eu am primit multe-multe scrisori din lumea întreagă: din Alasca trecând prin Malaiezia până-n Australia. Nu cred nici în ziua de azi că 400 de discuri s-au împrăştiat chiar aşa prin lume,  la un moment dat am şi găsit pe net variante din alte ediţii sub alte egide, în orice caz, discul este o raritate şi se mai găseşte la licitaţii. 🙂 Eu n-am nici măcar un exemplar, dar este la mine discul lui Mari, chitaristul din Nation’s Slum. 😆

În ’92 cel mai important concert a fost „Eco Pop”-ul de la Polivalenta din Bucureşti cu Tectonic, Altar, Timpuri Noi şi Celelalte Cuvinte.
Un alt eveniment major a fost şi festivalul Metal Fan organizat de Gabi Gomboş pe marginea lacului Tei din Bucureşti şi televizat de Magdin. Acolo am imprimat şi o piesă nouă „The Vicious”.
Tot în 1992 am imprimat şi un demo oficial, intitulat „Negative”. Am înregistrat 10 piese cu ajutorul a două magnetofoane în două etape cu suprapunere. Am tras în sala de repetiţii, nu suna mult mai bine ca înregistrările anterioare, dar a funcţionat relativ bine pentru promovare, o recenzie relativ pozitivă a apărut şi în ediţia de limba maghiară a revistei Metal Hammer.
N-am fost singurul cu probleme şi Ernst şi-a avut demonii lui, a avut şi probleme în familie, au apărut probleme de comunicare, Ernst şi pleca 3-4 luni pe an să mucească în Germania. Când a plecat în iarna anului ’92, de comun acord am hotărât să nu suspendăm activitatea formaţiei şi l-am adus ca înlocuitor temporal pe Kuky Gherman din formaţia Detector, o trupă de puşti care mai repetau uneori la noi şi încercam să-i ajutăm cum puteam. Din cauza găştii care era în jurul formaţiei şi al beţiilor şi scandalurilor de la repetiţii, s-a tensionat şi relaţia cu soţia lui Ernst şi atunci la un moment dat au venit băieţii cu ideea să facem rocada, să ne mutăm la mine şi să rămână Kuky chitarist definitiv. Am refuzat categoric propunerea. Am compus totuşi o piesă nouă împreună cu Kuky şi cu sprijinul lui George şi Darius am şi imprimat-o la începutul lui ’93, aşa s-a născut proiectul Sonic Sandwich şi piesa: „Lovely Dick James”. În paralel cu proiectul meu solo am produs şi primul demo Ura De După Uşă.

La întoarcerea lui Ernst, micul şantaj al colegilor s-a inversat: George cu Darius au ameninţat cu plecarea din trupă dacă Ernst nu scapă de mine. Am avut o discuţie între patru ochi cu Ernst şi i-am spus că un vocal se găseşte, un toboşar şi un basist mai greu, plec. N-a fost nevoie de vocal, George îşi dorea şi microfonul şi prietena lui managementul formaţiei. 😆
La organizarea festivalului „Dracula Rock” după şi pe scena festivalului „Cerbul de Aur”, Magdin m-a sunat şi a insistat să cânt sub numele de Pansament. Am refuzat oferta, dar în final ne-am înţeles să cânt cu o nouă trupă şi sub alt nume. Am apelat la băieţii din Detector minus Kuky şi aşa s-a născut Nation’s Slum.
Dar povestea aceasta am să o spun data viitoare!
Pansament-ul a mai funcţionat circa un an, după părerea mea au încercat să devină prea mainstream, şi-au pierdut din nerv şi cu toate că piesa „Lemon Vodka” n-a fost o încercare chiar rea, trupa şi-a pierdut aderenţa la public.
George Nemesnic a fost o vreme basist în Conexiuni apoi s-a retras la munca de studio, iniţial la Braşov, apoi a mers la Bucureşti şi a lucrat cu Ordean, acum este pe cont propriu unul din cei mai căutaţi ingineri de sunet din capitală. Darius a cântat cu formaţia Bosquito şi acum este-n trupa Taxi. Pe Laca ultima oară l-am văzut prin 2001, nu mai cântă şi avea probleme grave cu drogurile… A decedat pe 1 august 2009. R.I.P. Costi a lucrat la radio, acum este la Realitatea, nu cred că mai are ambiţii muzicale. Călin a fost acasă prin 2004, este-n Suedia, are soţie şi copil, nu mai cântă nici el. Adi a cântat o vreme în corul Bisericii Negre, s-a căsătorit, are doi copii, nu mai cântă. Ernst a venit basist în 1996 în Nation’s Slum şi a rămas în formaţie până la „pauza tehnică” luată-n 1999.
Pe internet mare lucru n-am găsit despre trupă, doar pe Last FM o pagină cu 8 piese de pe demo-ul „Negative” şi nişte filmări cu o trupă impostoare care şi-a însuşit (doar) numele de Pansament… i-am găsit şi pe YouTube cu o piesă…. Zana.

Pe bandcamp găsiți câteva imprimări vechi cu Pansament şi între acestea sunt şi înregistrări rare ca „Punk Ain’t Dead” de la concertul din 1990 din Craiova, „N-am Să Aştept” din TVR tot din 1990, imprimări din 1988 din sala de repetiţie (Nu Mai Vreau) şi „The Vicious” înregistrat în 1992 la Metal Fan.
Găsiţi și 24 de piese cu Nation’s Slum, „Elevator to Hell” fiind o piesă rară de pe primul demo din 1993… Am pus şi Sonic Sandwich, piesa din 1992 „Lovely Dick James”.

(Va Urma)

Până atunciPANSAMENT Punk Ain’t Dead versus “Pansament” Zana… 😆 😆 😆

Vorba lu’ rifeor: “cu astia cu zana….e clara treaba….sunt tineri , pasionati ……ai ridici de la domiciliu le torni niste rachiu pe gat si refaci pansament…..hihi….. 🙂 ce sa zik , era mai bine de se numeau savoy, holograf sau compact ….”

Mda…. era mai potrivit Pokemon-Savoy, dar ideea cu rachiul nu e rea: dacă toţi 4 reuşesc să bea într-o săptămână cât turna Ernst în el într-o seară obişnuită, scapă doar cu câte o castană! 😆