Home › 2009 › Page 16

Yearly Archives: 2009

Pearl Jam – Backspacer

Posted on by — 28 Comments ↓

„Oficial, 20 august. Neoficial, chiar şi acum.” – spune o prietenă, Roxanne pe blogul ei referitor la „Backspacer”, al 9-lea album al formaţiei Pearl Jam. Legal îl poţi cumpăra (şi în format digital, mp3) de AICI!

Concurenţă mare între blogeri cine apucă să scrie primul despre câte un subiect, un album nou, eventual încă ne-lansat oficial. Păcat că la cumpărat nu se mai înghesuie nimeni cu acelaşi patos. Nu mă refer acum nici la Roxanne, nici la noul disc al veteranilor Grunge din Seattle şi era pur şi simplu un gând aiurea… Mă întreba (retoric) Roxanne: „Totul e posibil în ziua de azi. Mă întreb cum o să fie mâine…” şi mă gândeam că nu o să mai fie nimic. De unde bani frate?! Studioul costă, o fi muzica artă şi arta o fac majoritatea din plăcere, dar producţia costă… Trupele consacrate îşi scot banii de la sponsori şi cu turneele, dar să o iei acum de jos, pare tot mai imposibil… În fine!

După albumul auto-intitulat „Pearl Jam” şi lansat în 2006, „Backspacer” este un material aşteptat de mulţi fani. Acuzaţi ca fiind un produs strict comercial şi bine cosmetizat la debutul de la începutul anilor ’90, Pearl Jam au rezistat şi au dovedit că nu sunt nici creaţi artificial şi nici nu sunt dispuşi să facă orice pentru succes.
Discul de debut, „Ten”, cred că este unul din cele mai bune discuri Rock imprimate ever. Are un groove magic, are vibraţie, transpiră energie cum puţine discuri o fac. Apoi, treptat, trupa s-a cam stins uşor şi nu trebuie să fi nici expert, nici clarvăzător să ştii că încă un „Ten” este imposibil de realizat. Şi poate e mai bine aşa.

backspacer-cover

M-am străduit să ascult fără să am aşteptări noul material şi încă o dată să-mi scriu părere obiectiv. Despre copertă prefer să nu zic nimic… să nu încep cu stângul.

„Gonna See My Friend” începe promiţător, abrupt şi energic, are un ton de garaj, puţin sârmos, uşor agresiv, foarte American, poate că sunt eu cârcotaş, dar tema este îmbibată de ceva Country iar interpretarea este Punk sau Rock în funcţie de preferinţele ascultătorului. Vocea lui Eddie Vedder face toţi banii.
„Got Some” menţine ritmul alert, este mai aerisită, chitarele sunt chiar puţin prea în spate, prea îngropate sub pulsul basului, bătaia energică a lui Matt Cameron, tobarul sosit din Soundgarden în 1998 şi vocea puternică a lui Vedder. Este o piesă Rock, are accente de Alternativ, dar asta este o chestiune strict de chichiţă…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Kj-sFIHQWLY&feature=fvw]

„The Fixer” este video-clipul şi primul single. Încep cu ce nu-mi place: refrenul cu „yeah, yeah, yeah”. De la Vedder fascinat de lipsa textului „backspace” de pe tastaturile noi – cică de aici titlul albumului – aştept ceva mai inteligent. Dar am promis să nu aştept nimic. Piesa este tot într-un ton Rock, mai Alternativ, mai (Post) Grunge, e uşor lălăită, dar are ceva fain în lălăială, balansul te prinde, aproape că-ţi vine să-i dai drumul cu aceleaşi „yeah, yeah”-uri enervante… 😆
„Johnny Guitar” are vână, chiar dacă chitarele rămân parcă în continuare uşor cam în spate, ritmul este modern şi accentuat uşor străin stilului, dar rezultatul este convingător. Pearl Jam par o trupă maturizată şi puţin îmbătrânită, dar încă dornică de experimente. Cu un uşor zâmbet, mi-am amintit de Rolling Stones şi pare oarecum previzibil ca pe Vedder să-l vedem pe scenă şi peste 20 de ani…
„Just Breathe” este balada obligatorie, are un aer retro, orchestraţia aminteşte de sfârşitul anilor ’70 cu un mic ajustaj simfonic strecurat de la sfârşitul anilor ’80. Piesa e plăcută, dar cam atât, doar vocea lui Vedder străluceşte.
„Amongst the Waves” este un moment mai Grunge, readuce puţin atmosfera primelor albume Pearl Jam, pare totuşi o tentativă modestă şi cu vag miros de praf, doar la solo piesa prinde viaţă şi ceva mai multă energie, dar este prea puţin şi departe de… „Ten”. Inevitabil mă gândesc la „Ten” şi probabil nu sunt singurul.
„Unthought Known” începe ca un cântecel de foc de tabără, pianul schimbă tonul, tobele sună bombastic, acoperă aproape tot, piesa creşte apoi se stabileşte într-o zonă medie, puţin incertă, are ceva de New Wave, dar orchestrat „americăneşte”, ambalat Rock de colegiu, cuminte. Prea cuminte. Deja nici versurile, nici vocea lui Vedder nu poate salva chiar orice. Pearl Jam nu sunt U2… Chiar dacă aproape toată lumea vrea să fie.
„Supersonic” este un Rock And Roll absolut şi clasic. Tonul lui Vedder este vesel, vocea energică, îi şade mult mai bine aşa, este mai convingător, chiar dacă compoziţia este… subţire. Punkerii cântă astfel de piese mult mai ingenios şi energic.
„Speed of Sound” este încă un moment mai liric, dar nu foarte lent şi nici lălăit. Trupa intră uşor în zona Rock-ului Progresiv modern, mi-am amintit de Kings Of Leon, dar n-au nici culoarea, nici rafinamentul, nici profunzimea acestora, doar zgârie uşor suprafaţa, creează atmosferă, dar pare mai mult doar o perdea de ceaţă şi în spate nu se întrevede nimic.
„Force of Nature” n-are exact forţa invocată-n titlu. Mă aşteptam la un uragan şi am primit doar o ameţeală… Încă un cântecel, mai trec 4 minute din disc…
„The End” este direct Folk. Folk You… să nu zic altceva. Nici urmă de trăirea din…„Release”…nici de vibraţia din „Indifference”.

Nu e un disc rău, am auzit copii Pearl Jam mult mai dezastruoase, dar de la original şi după o pauză de trei ani speram ceva mai substanţial… Acesta este doar încă un album pentru fani, piaţa americană şi halitorii de Billboard. This Is Not for Me… 🙂

„Restless soul, enjoy your youth
Like muhammad hits the truth
Cant escape from the common rule
If you hate something, don’t you do it too…too…

Small my table, a-sets just two
Got so crowded, I cant make room
Oh, where did they come from?
Stormed my room!
And you dare say it belongs to you…to you…”
(Not for You – Vitalogy)


eu rămân la:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VbhsYC4gKy4]

Introducing… Matze!

Posted on by — No Comments ↓

Recunosc, sunt un tip uşor arogant.
Sunt un punker metalist care se relaxează cu Miles Davis.
Sunt mai mult ca sigur defect, dar trupele de pe la noi nu m-au impresionat la lacrimi niciodată. În 99,9% din cazuri sunt doar imitaţii palide a unor lucruri făcute mult mai bine de alţii. Adică, mai mult maimuţăreală, la capitolul inspiraţie stăm cam subţire şi creaţia a fost înlocuită cu nonşalanţă de copiat.
Mi-a plăcut mult ce făcea nea Hoisan cu Tectonicul lui la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, Liviu poate că este diliu, dar are fazele lui geniale şi eu – sincer – apreciez şi prefer oamenii dilii.
Trupa Neurotica au avut un album excepţional, „Bio” care din păcate a trecut destul de neobservat şi s-a risipit în neant şi nepăsare, mi-au plăcut din prima Şuie Paparude şi ZOB şi îmi plac Blazzaj… dar cam atât.
Nu mă luaţi cu „Mugur de fluier” că şi aşa vremurile-s suficient de haiduceşti!

Nu-s mare expert nici în Electro-Industrial, de ce să vă mint?
Pe la 7 ani am ascultat prima oară Kraftwerk şi „Man Machine” mi-a rămas în minte pentru totdeauna, apoi pe la 19 ani am descoperit VoiVod şi prin ’90 Nine Inch Nails, Ministry şi Malhavoc. M-am mai cultivat, ascult Einstuerzende Neubauten cum ascult şi David Bowie sau Peter Gabriel, îmi plac Cop Shoot Cop şi Consolidated, Ugly Mus-Tard şi o tonă de alte trupe mai mult sau mai puţin cunoscute din zona experimentală, dar înrudită cu Rock-ul şi Metal-ul. Îmi place Brian Eno, dar nu mă omor nici după minimalism, nici după ambiental. Sunt chill, sunt cool, sunt relaxante, dar mă relaxez cam rar.
În ceea ce priveşte scena autohtonă, habar n-am cine cântă, ce cântă şi de ce cântă. Mea „pulpa”, pe lângă faptul că sunt arogant, mai sunt şi ignorant.

De asta-i bine să mai fie câte un Cybermental, se cultivă şi ăştia din provincie ca mine. 😀
Nici pe MATZE nu l-am ascultat până astăzi. Din ce ţin minte, a cântat cu DJ Vasile în deschidere la Laibach, dar plăcerea de a-i vedea şi asculta pe Laibach după mai bine de un deceniu de aşteptare, nu puteam să-l amestec cu nimic altceva – cu siguranţă Hoisan ar fi fost mai potrivit să presteze în deschiderea acelui show – aşa că atunci am preferat să stau afară şi să fumez (ca turcul) cât timp au prestat cei doi artişti.
Pe undeva m-am ferit de DJ tot timpul… sechele de punker, probabil.
Azi mi-am luat inima-n dinţi şi am intrat pe MySpace la Matze.
Din cele 3 piese de acolo: „drag baditza cu tractorul”, „jalnika” şi „drag baditza cu tractorul”, cel mai mult mi-a plăcut a doua piesă.

Piesa de astăzi este un mix haios de manea cu ambiental…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EolRiG6Jotk]

Este haioasă şi “electrizarea” piesei “Oameni” a lui Aurelian Andreescu… 😆 Uneori când văd ce este în jurul meu nu ştiu ce să fac: să plâng sau să râd. În ultima vreme am ales să râd.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6oXioO7-IS4&feature=channel_page]

Am citit şi prezentarea făcută de organizatori pe pagina festivalului şi de acolo am aflat că Matze e unul din veteranii abordării Electro de pe la noi, evoluţia lui reflectă şi evoluţia genului şi al societăţii. Interesant. 🙂

Matze cântă în ultima seară a festivalului Cybermental,  pe 2 octombrie la Silver Church, merită să fiţi prezenţi.

Cybermental.4

Noutăţi…

Posted on by — 9 Comments ↓

Lansări şi… amânări.

Ieri a fost ziua de naştere al lui Dave Mustaine (13 Septembrie 1961 în La Mesa, California, USA), astăzi este lansarea oficială a noului album Megadeth „Endgame”. La Mulţi Ani Dave şi la cât mai multe albume la fel de reuşite!

Tot astăzi este lansarea oficială şi a noului album Muse „The Resistance”, un disc de excepţie.

coperta

track-list

Mai sunt două săptămâni (29 septembrie) până la lansarea oficială al albumului “Black Gives Way To Blue” al formaţiei Alice In Chains, material pe care debutează noul solist vocal William DuVall. Prima piesă, disponibilă pentru download pe situl formaţiei („A Looking In View”) a convins, azi, 14 septembrie va fi lansat şi video-clipul unei alte piese: „Check My Brain” şi o să fie disponibilă pe siturile MTV (MTV2.com, MTVu.com şi mtvmusic.com).

check_my_brain

Turneul a început furtunos săptămâna trecută cu un prim concert la New York. Cele două piese noi pot fi ascultate pe pagina MySpace al formaţiei, numărăm zilele până la lansare.

Acestea sunt datele confirmate pentru turneul din Europa, concertul din 27 noiembrie de la Budapesta pare cel mai apropiat pentru noi. Deocamdată nu se confirmă zvonul concertului de la Bucureşti şi programul din zonă pare deja încărcat…

11/19 HOL, Tilburg – 013, on-sale 10:00 AM, www.013web.nl
11/20 BEL, Antwerp – Trix Zaal, on-sale 12:00 PM (noon), www.biebob.com
11/21 GER, Weisbaden – Schlachthof, on-sale 10:00 AM, www.eventim.de
11/24 CZE, Prague – Lucerna, on-sale 9:00 AM, www.ticketpro.cz
11/25 POL, Warsaw – Stodola, on-sale 9:00 AM, www.livenation.pl
11/27 HUN, Budapest – Petofi Csarnok, on-sale 9:00 AM, www.eventim.hu
11/29 AUT, Vienna – Gasometer, on-sale 9:00 AM, www.musicticket.at
11/30 GER, Munich – Thearterfabrick, on-sale 10:00 AM, www.eventim.de
12/2 ITA, Milan – Alcatraz, on-sale 12:01 AM, www.ticketone.it
12/3 SWI, Fribourg – Fri-son, on-sale 6:00 AM, www.starticket.ch
12/4 FRA, Paris – Bataclan, 10:00 AM, www.avosbillets.com

coutdown

Şi înainte de noul Alice In Chains, pe 20 septembrie se întorc cu noul material – „Backspacer” – şi veteranii Pearl Jam. O lună plină de muzică, o toamnă bogată, dacă nu în altceva, măcar în sunete. 🙂

Şi da, mai e puţin până la Cybermental 4 (30 septembrie, 1-2 octombrie), evenimentul Electro-Industrial…  Azi MATZE.

Clipul „One Bullet [Resolution]”… mâine. Scuze… S-a modificat schimbarea, nu depinde de mine, eu l-am terminat. 🙂

Cybermental.4

Caustic – This is Jizzcore

Posted on by — 4 Comments ↓

Am şi eu lipsurile, nelămuririle mele. De exemplu niciodată n-am înţeles exact care sunt diferenţele între sub-genurile Tehno, ce este House-ul, care este diferenţa între cele două… Nu că ar conta. 😆
La fel, nu văd mare diferenţă între ce HIM numesc „Love Metal” şi 90% din trupele catalogate drept Emo…
Nici în Industrial nu mă descurc mult prea bine… Sunt o grămadă de sub-categorii care îmi sunt străine sau cel puţin nu sesizez diferenţe substanţiale între ele. Nu intru în detalii, dar de exemplu este greu de explicat unde se termină Rock-ul Industrial şi începe Metal-ul Industrial…
La fel stau şi cu Noise-ul. Nu e neapărat genul meu iar dacă intrăm în sub-categorii, sunt perfect pierdut.
„Otrăvit” de spiritul Cybermental am dat peste o trupă pe care nu o cunoşteam: Caustic. Nu, nu participă la festival, dar cine ştie, poate la anul…
Caustic provin din Madison, Wisconsin, (U.S.A.), proiectul activează din 2002 şi singurul său membru permanent este DJ Matt Fanale (AKA Eurotic). Live şi în funcţie de locaţia spectacolelor, Matt are diverşi invitaţi, formula este în constantă schimbare.
Pe lângă inevitabilele showuri din cluburile americane, Caustic au participat la diferite festivaluri atât în America, cât şi în Europa: Providence Industrial Festival, Blacksun, Reverence, Indoctrination şi Infest.
Stilul abordat este Powernoise amestecat cu elemente de Industrial tradiţional. Textele lui Matt au o abordare plină de umor şi nu o dată au stârnit scandaluri. De gust, doar câteva titluri: „Hitler Ruined That Moustache For Everyone”, „Redneck Pussyhouse”,”This Track Will Get Skipped A Lot”, „I Gave the Blind Boy My Eyes (But Stole His Tongue)… 😀
Showurile sunt şi ele incendiare, pe scenă se petrec tot timpul lucruri imprevizibile, de multe ori membrii proiectului apar mascaţi şi consumaţi, beneficiază de un show vizual dinamic şi interacţionează cu publicul.
Pe lângă numeroase compilaţii, colaborări, EP-uri, Caustic au lansat primul album în 2006 „Unicorns, Kittens, and Shit”, urmat de „Booze Up And Riot” în 2007, de „I Am On Fire” în 2008 şi anul acesta de albumul dublu CD „This is Jizzcore”.

Caustic - 2009 - This is Jizzcore_cover

Mi-am zguduit şi eu dimineaţa de duminică (şi vecinii… 😆 ) cu cele 30 de track-uri ale noului material Caustic.
Piesele de pe „This is Jizzcore” continuă aceeaşi linie al Industrialului tradiţional american de la sfârşitul anilor ’80 cu un sunet mai gros şi mai dinamic, beat-uri mai incisive şi infuzie de Noise. Clapele creează atmosferă, aduc armonii, făcând muzica mai colorată şi mai comestibilă faţă de multe alte experimente asemănătoare. Cu toate acestea, nu este un material uşor, şi pe departe comestibil pentru un public neavizat.
Dacă prima piesă, „The Inmates Have Taken Over”, deschide albumul într-o manieră mai relaxată, următoarea piesă, „Agent Of Chaos” ne aruncă în tăvălugul de zgomote violente al Powernoise-ului, iar vocea distorsionată al lui Matt aminteşte de cele mai incisive momente Ministry.
„Cock Blockin’ Beats” ( 😆 ) relaxează atmosfera oarecum, în contextul materialului evident! Este o piesă dansantă, o construcţie ritmică, perfectă pentru nopţile pierdute-n cluburi.
„Bacia La Capra” combină un bas gras şi armonic cu accentele Noise, alternanţa ritmurilor şi intervenţiile vocale fac piesa interesantă… şi umorul lui Matt.
„Forumla 420” este un alt experiment uşor schizofrenic, puţin psihedelic. Zgomotele, ritmurile, clapele „şoptite” creează o atmosferă ameţitoare, plutirea se transformă în cădere şi induce senzaţia de halucinaţie.
„Feral” revine într-o zonă mai accesibilă, tonurile rămân grave, sunetul clapelor este agresivă, dar sunt şi elemente melodice, armonii de care te poţi agăţa, ritmul uneori sacadat, alteori filtrat şi împins mai în spate aduce prospeţime piesei.
„The Bible, The Bottle, The Bomb” readuce în prim-plan Powernoise-ul, clapa colorează interesant anumite pasaje şi rupe puţin bombardamentul sonor.
„Pull The Pin” este construită pe un ritm tradiţional şi minimalist, sintetizatoarele bârâie zgomotos, vocea lui Matt este incisivă – aceeaşi abordare a la Al Jourgensen – dar face piesa mai uşor de urmărit. O voce feminină colorează-n plus piesa.
„Redneck Pussyhouse” ne aruncă din nou în haosul zgomotelor. Boxele tremură de la ritmul pulsant, vecinilor le stă ciorba-n gât cu siguranţă… 😆
„I Wanna Stay Wasted” este o glumă de 1 minut şi jumătate, cântată acapella, umorul lui Matt are prim-planul şi dovedeşte calităţi vocale nebănuite.
„Teabaggin’” este încă o glumă, tot o piesă scurtă, aminteşte de The Bloodhoundgang, vocea abordează maniera Rap, fundalul este Noise, o piesă excepţională!
„Acid Bomb” este despre LSD: înghiţi pastila, dar nu ştii niciodată unde te va duce trip-ul… Muzica este minimalistă şi zgomotoasă, ruptă uneori, fragmentată de intervenţii vocale şi mici fragmente (mai) muzicale.
„Voodoo Dust” intră direct din piesa anterioară, clapele groase schimbă atmosfera, ritmul rămâne acelaşi, tonul este grav şi aduce şi o arecare nuanţă misterioasă şi Horror. Este încă o piesă reuşită, dinamică şi pulsantă.
„D-Baggin’” este o „joacă” Chill-Out de un minut şi jumătate, încă o glumă scăpată de Matt şi condimentată cu lătratul câinelui din vecini… 😆
„Lady Business” este o piesă mai cuminţică, dedicată clubbingului, ritmul minimalist este completată cu o partitură vocală ce aminteşte de disco-ul  anilor ’70 şi o umbră de clape cu note Trance. „Plasure ism y business and business is good…” Matt se distrează şi ne putem şi noi distra în compania lui. 🙂
„Radio Raheem” coboară tempo-ul, clapele se încovoiază şerpuind pe o temă uşor orientală, alungită printre zgomote şi ritmul sacadat, o construcţie interesantă.
Urmează un şir de remixuri ale unor track-uri anterioare, apoi „Big Goth Mama”, încă o piesă Powernoise modelată uşor pentru ringul de dans, urmat de un mix „Funkbot Vs. Spunkbot” şi în finalul albumului un ultim asalt Powernoise: „This Fuck Will Shut You Up” pune capacul zgomotos.

Caustic_1

Există şi o formaţie din zona Metalului cu numele Caustic, pagina My Space al lui Matt este aceasta, puteţi asculta acolo câteva din piesele proiectului.

După acomodarea cu stilul zgomotos, Caustic s-au dovedit un experiment interesant şi mult mai digerabil ca la prima „vedere”.
Sunt perfecţi să contorsionaţi nervii vecinilor manelişti şi cred că sunt un eveniment de vizionat live… Bring the Noise!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bz4gZMdAfC8&feature=PlayList&p=F66EE39C2DBC68BA&playnext=1&playnext_from=PL&index=91]

Megadeth – Endgame

Posted on by — 4 Comments ↓

După ce marii Rock-ului Britanic şi-au lansat materialele, toamna aduce şi ofensiva greilor din Metal-ul American: primii au mutat Megadeth, urmează revenirea celor din Alice In Chains – “Black Gives Way to Blue”  cu noul vocal, William DuVall care are sarcina ingrată să-l înlocuiască pe defunctul Layne Staley, şi Pearl Jam (“Backspacer”), noul Anthrax (“Worship Music”) cu noul solist Dan Nelson, lansare amânată din luna mai pentru octombrie şi probabil unul din cele mai aşteptate discuri de metalişti, „World Painted Blood” al celor din Slayer (este oficial, discul o să fie lansat pe 2 noiembrie şi conţine 11 piese: World Painted Blood, Unit 731, Snuff, Beauty Through Order,Hate Worldwide, Public Display Of Dismemberment, Human Strain, Americon, Psychopathy Red, Playing With Dolls şi Not Of This God).
Slayer se află într-un turneu în Australia alături de Megadeth. Mustaine după deja tradiţionalele clinciuri cu Lars Urlich şi Metallica – cu ultima ocazia pe tema Hall Of Fame-ului – s-a hârâit şi cu băieţii din Slayer. Dar n-are rost să învârtim în oala cu rahat! Megadeth lansează pe data de 14 septembrie noul album, al 12-lea, şi evident orice fel de publicitate este bine venită. 😆
Toate formaţiile au un album de referinţă. Când spui Slayer, te gândeşti la „Seasons in the Abyss”, când spui Metallica, spui „Master of Puppets” şi când spui Megadeth, te gândeşti la „Rust in Peace” sau „Countdown to Extinction”. Revenirea celor din Metallica anul trecut cu albumul „Death Magnetic”, un disc în opinia mea aproape perfect care a combinat sunetul modern cu elementele tradiţionale ale Metal-ului, a ridicat ştacheta destul de sus pentru concurenţi şi în primul rând pentru Dave Mustaine care mereu s-a simţit nedreptăţit şi într-o continuă cursă cu foştii săi colegi. Ideea unui turneu al celor patru Monştrii (Metallica, Megadeth, Slayer şi Anthrax), pe cât de frumoasă este, pe atât pare greu de realizat …
Dar să revenim la „Endgame”!

Endgame_album_art

Cele 11 piese de pe noul material reprezintă o revenire la stilul începutului anilor ’90, nu întâmplător am amintit de „Rust in Peace” şi de „Countdown to Extinction”. Este un disc corect, Heavy în sensul tradiţional (şi sănătos), Mustaine a abandonat experimentele şi din fericire n-a forţat nici să scrie şi rescrie încă un „À Tout le Monde”, cu toate că are şi o piesă (aproape) lirică: „The Hardest Part of Letting Go…Sealed With a Kiss”.
Temele sunt în linii mari aceleaşi: război şi America cu problemele ei (sociale).
Discul este deschis de o piesă instrumentală, „Dialectic Chaos” de 2 minute şi jumătate, un intro în notă clasică Megadeth, cu riff-uri paralele şi un solo clasic. Trecerea se face direct în „This Day We Fight!” care ne aruncă imediat înapoi la epoca „Rust in Peace” şi energia cu care Dave riffează şi „scuipă” noile sale texte este debordantă.
„44 Minutes” începe într-un ton monumental, în fundal cu conversaţia radio dintre centrală şi un ofiţer de poliţie. Este o piesă de ritm mediu şi apăsată, nu este un nou „Symphony of Destruction”, dar refrenul se întipăreşte instantaneu în memorie:

„Baptized in a firefight
Hot blood running cold as ice
44 Minutes of target practice
All hell breaking loose…”

„1,320” aminteşte din nou de epoca „Rust…”, compoziţiile sunt aerisite, mixajul impecabil, sunetul este foarte curat, totuşi uşor steril şi mai ales în ceea ce priveşte chitarele totul sună ca în anii ’90, nici urmă de sunetul modern şi gras impus de Pantera şi Machinehead şi implementat cu mult succes şi de Metallica pe „Death Magnetic”…
„Bite the Hand” vine cu un ton ceva mai agresiv şi încă un refren memorabil, este din start încă un clasic Megadeth. Merită pomeniţi şi colegii lui Dave care îşi fac fiecare treaba cu desăvârşire: ultimul sosit, noul chitarist Chris Broderick care l-a înlocuit pe Glen Drover în 2008, basistul James Lomenzo care s-a alăturat formaţiei în 2006 şi bateristul Shawn Drover, membru trupei din 2004.
„Bodies” este încă o piesă grea, rifful este tăios, basul mârâie ca-n „Symphony of Destruction”, bridge-ul trezeşte amintiri vechi („This Was My Life”), refrenul încoronează armonios tema şi cele două pasaje de solo, primul mai tradiţional şi Heavy, al doilea mai Speed şi în manieră standard Megadeth, adună la olaltă toate ingredientele marca Dave Mustaine.
„Endgame” este o altă perlă 100% Megadeth, ritmul galopant, riffurile macină, compoziţia este piperată de stopuri subtile, ruperi ingenioase şi punctaje tehnice, adică băieţii dau tot. Ce nu mi-a plăcut a fost finalul în fade-out… Detest fazele acestea! 😆
Textul tratează toate temele actuale nu doar în America ci în toată lumea: chipuri, Noua Ordine Mondială şi extinderea controlului autorităţilor asupra individului… Sper totuşi că nu suntem nici la sfârşitul drumului, nici al vieţii…

„Attention! Attention!
All citizens are ordered to report to their District detention centers!
Do not return to your homes;
Do not contact anyone!
Do not use any cellular or GPS devices!
Surrender all weapons at once!
Attention! This way to the camps!

I woke up in a black FEMA box
Darkness was all around me, in my coffin
My dreams are all nightmares anymore
And this is what I dream every night

The Leader of the New World Order, the President of the United States
Has declared anyone now residing inside the US of A
Without the RFID chip, you’re just an illegal alien
An enemy combatant of America, welcome to the New World Order

This is the end of the road; this is the end of the line
This is the end of your life; this is the…

A society in a society, inside the fence life as you know it stops
They got their rules of conduct and we got ours
Be quick or be dead, you crumble up and die, the clock is
Ticking so slowly and so much can happen in an hour

I learned my lessons the hard way, every scar I earned
I had to bleed, inside the day yard
A system of controlled movement, like a giant ant farm
Any time is long time, now you’re not in charge of your time anymore

The Ex-President signed a secret bill that can
Land a legal US Citizen in jail and the
Patriot act stripped away our constitutional rights
They say a Concentration camp just popped up, yeah, right!

Refuse the chip? Ha! Get persecute and beat by the
Tyranny of Mind control, for the mark of the beast
All rights removed, you’re punished, captured, and enslaved
Believe me when I say, this is the endgame!”

„The Hardest Part of Letting Go…Sealed With a Kiss” m-a speriat puţin cu începutul acustic, cumva nu mă mai mişcă baladele Metal, au devenit uşor kitchoase, previzibile şi am pierdut şi şirul la al câtelea „Unforgiven” au ajuns Metallica şi nici de la Dave nu mai vreau balade… Bine, sunt un porc, admit! Dar, probabil şi Dave s-a săturat să se chinuiască cu cântatul – mai ales pe scenă – şi piesa după intro-ul liric se dezvoltă cu o temă uşor orientală, ingenios colorată şi treptat se transformă într-o piesă cu tempo mediu, uşor epică, dar apăsată.
„Head Crusher” este piesa care promovează albumul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vpWLZOJ-JhI&feature=related]

Este încă o piesă în maniera tradiţională, riff-ul de la refren este mai modern, mai Groove, dar puţin nerv în plus nu strică niciodată şi piesa sigur o să rămână în setul live şi peste ani.
„How the Story Ends” readuce abordarea mai tehnică, riff-urile cu „floricele” şi refrenul armonios, ritmul perfect pentru mosh şi pogo, este aproape imposibil să nu dai din cap! Introducerea lirică în solo şi imediat revenirea la ritmul de bază apoi un riff în manieră Pantera la sfârşitul solisticii aduce un aer proaspăt trupei.
„The Right to Go Insane” închide discul cu un bas gros şi o temă Heavy ce combină perfect abordarea de la începuturi cu refrenele mai curate, mai armonice din ultima perioadă. Piesa are puls, balans apăsat, este exact cum spune Dave:
„Like I nothing left to loose, but my mind,
Like I nothing left to choose, so I think I’m going insane…”

Pe departe este cel mai bun produs Megadeth din ultima vreme şi cu siguranţă o delicateţe pentru fani şi susţinătorii abordării tradiţionale al Metal-ului.
Un turneu Metallica, Megadeth, Slayer şi Anthrax ar fi genial… Şi de ce să nu visăm? Nu am nimic de pierdut…”but my mind…”

This was my… review. 😆

Pe pagina MySpace al formaţiei puteţi asculta tot materialul noului disc.

Introducing… Noetic Purge!

Posted on by — 6 Comments ↓

Recunosc, despre Noetic Purge astăzi am auzit pentru prima oară şi nu ştiu nimic în plus faţă de ce am citit pe pagina CYBERMENTAL. Acolo scrie că „este printre puţinele proiecte de Rhytmic Noise din România şi, fără îndoială, printre cele mai bune.” Îi cred pe cuvânt pe organizatorii festivalului. Piesa postată astăzi este o combinaţie interesantă de clasic cu intervenţii ingenioase de Noise.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=p-gci2EkJK8]

„Pe 30 septembrie, la prima zi de Cybermental, Noetic Purge apare în premieră live. Sunt sigur că peste câţiva ani vor exista mulţi care se vor mândri că au fost la primul lui concert.” Aşa să fie, ne vedem în Suburbia!

Aaaa…. şi dacă tot e 11 septembrie, asta are legătură şi cu una şi cu alta…Este un video “ne-oficial” şi între timp numele proiectului s-a transformat în Mr. Pan[k]sament, piesa a rămas neschimbată şi deschide albumul “One Bullet Revolution” pe care îl voi prezenta şi “io” la Cybermental…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]

Cybermental.4

Muse – The Resistance

Posted on by — 8 Comments ↓

Mi-au plăcut mereu formulele de trio. Motorhead, Rush, au dovedit că se poate face muzică şi simplă şi complexă în trei.
Înfiinţaţi în Anglia, Teignmouth, Devon în 1994, MUSE au fost nominalizaţi până-n prezent la 60 de premii muzicale şi au câştigat 24. Revista Kerrang! i-a desemnat în 2001 ca cea mai bună trupă britanică şi cea mai bună formaţie live, capitol la care au câştigat şi în 2006, albumul „Absolution” a fost votat ca cel mai bun disc al anului în 2003, în 2005 şi 2007 au câştigat premiul BRIT Awards tot pentru performanţele live, în 2008 au câştigat premiul Meteor Music al Irlandei pentru cea mai bună performanţă live internaţională, în 2004 şi 2007 au câştigat 5 premii MTV, au 6 premii New Musical Express şi 5 Q Awards-uri.
Sunt renumiţi pentru concertele lor, au câştigat aprecierea publicului şi al specialiştilor pentru spectacolele lor. Au cântat pe Stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti în octombrie 2007.
De menţionat, apreciat – şi nefiresc în show businessul modern – este faptul că formaţia cântă în aceeaşi formulă neschimbată de la înfiinţare: Matthew Bellamy voce, pian chitară şi pian, Christopher Wolstenholme bas şi voce şi bateristul Dominic Howard.

După U2, Depeche Mode, Manic Street Preachers şi Placebo, noul material discografic al celor de la Muse este unul din cele mai aşteptate produse muzicale din Marea Britanie.
Al 5-lea album după „Showbiz” 1999, „Origin of Symmetry” 2001, „Absolution” 2003 şi „Black Holes and Revelations” 2006 va fi lansat oficial pe 14 septembrie şi se numeşte „The Resistance”.

Theresistance

Zvonurile despre noul disc au apărut încă de la începutul lui 2007. Atunci se vorbea despre un material mai „electronic”. Apoi s-a vorbit despre un experiment Space Rock, un solo de peste 15 minute şi despre eventualitatea de a lansa noul album doar în formă de single-uri consecutive ca reacţia – şi rejecţie – la formatele convenţionale. S-a vorbit şi despre o simfonie Rock de peste 50 de minute… dar şi despre eventualitatea ca materialul să fie pus pe internet pentru descărcare gratuită ca în cazul albumului „In Rainbows” al celor de la Radiohead.
Titlul materialului a fost dezvăluit pe 22 mai pe pagina Twitter al formaţiei. 🙂 Primul titlu de piesă – „United States of Eurasia” (remember cartea lui George Orwell scrisă-n 1948 „1984”?) – a apărut pe situl oficial al formaţiei, piesă pe care o găsiţi pe pagina MySpace al trupei.
Materialul a fost imprimat în studioul Bellini din Italia în 2008-2009 sub îndrumarea producătorului şi inginerului de sunet Mark ‘Spike’ Stent, cel care a lucrat alături de artişti ca The KLF, Björk, Keane, Depeche Mode, Erasure, Hard-Fi, Massive Attack, Janet Jackson, Madonna, Marilyn Manson, Pet Shop Boys, Dave Matthews, No Doubt/Gwen Stefani, CSS, Beth Orton, Oasis, Spice Girls, Take That, Linkin Park, Craig David, S Club 7, Wheatus, U2, Britney Spears, Goldfrapp, Maroon 5 şi mulţi alţii.

Discul conţine 11 piese:

“Uprising” – 5:04
“Resistance” – 5:46
“Undisclosed Desires” – 3:55
“United States of Eurasia (+Collateral Damage)” – 5:47
“Guiding Light” – 4:13
“Unnatural Selection” – 6:54
“MK Ultra” – 4:06
“I Belong to You (+Mon Cœur S’ouvre à ta Voix)” – 5:38
“Exogenesis: Symphony Part 1 (Overture)” – 4:18
“Exogenesis: Symphony Part 2 (Cross Pollination)” – 3:56
“Exogenesis: Symphony Part 3 (Redemption)” – 4:36

Formaţia a confirmat că varianta iTunes al albumului va fi lansat în noul format anunţat de Apple şi o să conţină poze, textele, partiturile, animaţii şi un clip al making of-ului.

Muse au fost catalogaţi ca „Rock Alternativ”, o etichetă comodă care poate să însemne aproape orice.
Am ascultat şi re-ascultat materialul albumului „The Resistance” şi nu ştiu ce să spun. Definitiv este un disc foarte interesant, dar încă o dată se confirmă că sunt artişti şi albume despre care nu poţi sau nu este bine să scrii imediat sau foarte repede. Ca o idee de ansamblu: pe disc se amestecă într-un mod aproape bizar elemente moderne, electronice, din zona Chill-Out şi Trance cu elemente chiar mai dansante şi tonalităţi foarte tradiţionale, vădit clasice din Rock, Space Rock şi Rock Progresiv. Ştiu că sună ireal, dar imaginaţi-vă de exemplu o colaborare A-HA şi Queen… N-am amintit întâmplător nici de unii, nici de alţii, dar mai ales numele celor de la Queen mi-a sărit în faţă la multe din pasajele de pe album.

„Uprising” începe cu un bas mârâit şi o temă dansantă, toba chiar de sună perfect natural, produce un ritm monoton şi mecanic, clapele în manieră minimalistă colorează în stil modern fundalul şi intervenţia chitarei nu transformă piesa într-un imn Rock (probabil aşteptat) ci doar dă o notă mai sumbră melodiei. La prima vedere (ascultare) pare o înşiruire de clişee tradiţionale de muzică de discotecă, sunt eu tâmpit, dar mi-am amintit chiar şi de Madonna, dar vocea lui Matthew Bellamy şi textul întunecat (The paranoia is in bloom, the PR, The transmissions will resume, They’ll try to push drugs, Keep us all dumbed down and hope that, We will never see the truth around, (So come on!)”) din strofe în contrast cu urcarea din refren ce aduce puţină lumină şi un prim strigăt de revoltă, transformă piesă şi o potenţează într-un posibil succes.

„They will not force us
They will stop degrading us
They will not control us
We will be victorious…”

„Resistance” începe mai misterios, prim-planul îl au tot clapele, chiar dacă vin de undeva din spate şi se balansează ca nişte umbre, apoi cu o turnură bruscă, dar naturală, piesa se deschide cu un refren puternic.
Alternanţa atmosferelor conferă o dinamică sănătoasă, refrenul Rock în contrast cu minimalismul Electro afişat pe strofe este fascinant, are magnetism şi crescendoul în forţă tăiat brusc cu încă un pasaj sumbru şi misterios zugrăvit din sunete închide rotund compoziţia. Poate că nu toate elementele prind din prima, dar cer şi merită atenţie şi te cuceresc treptat şi pe nesimţite.

“(It could be wrong, could be wrong)
But it should’ve been right
(It could be wrong, could be wrong)
Let our hearts ignite
(It could be wrong, could be wrong)
Are we digging a hole?
(It could be wrong, could be wrong)
This is outta control
(It could be wrong, could be wrong)
It could never last
(It could be wrong, could be wrong)
Must erase it fast
(It could be wrong, could be wrong)
But it could’ve been right
(It could be wrong, could be)

Love is our resistance!”

Într-un fel sau altul toţi rezistăm. Dragostea are multe feţe…

„Undisclosed Desires” are la bază tot un ritm dansat, construcţia aminteşte uşor de New Wave-ul anilor ’80.

„I want to reconcile the violence in your heart
I want to recognize your beauty’s not just a mask
I want to exorcise the demons from your past
I want to satisfy the undisclosed desires in your heart”

Piesa balansează uşor, te ia ca un val, minimalismul exprimă uneori mult mai mult ca o tonă de samplere şi sintetizatoare la un loc. Umbrele se preling în jur, poţi dansa sau poţi să închizi ochii şi să înfrunţi demonii…

„United States of Eurasia (+ Collateral Damage)”…

„Hmmmm …

You and me are the same
we don’t know or care whose to blame
But we know that whoever holds the reins
Nothing will change our cause has gone insane”

Sentimentul este comun, chiar dacă nu toţi dăm glas adevărului, ne simţim stingheri în faţa realităţii crude… sau goale. Nu contează nici cine este vinovat şi nici de ce sau cu ce… cum nici normalitatea şi nebunia n-au nicio relevanţă într-o lume normal de nebună. Ne lăsăm conduşi de convenţional…

„And must we do as we’re told?”

Paralela Queen este elocventă.

„Guiding Light” porneşte cu tobe bombastice, instrumentele intră pe rând, clapele, apoi basul, toată construcţia vine să susţină vocea puternică, parcă mai deschisă şi mai luminoasă aici. Reţeta este aceeaşi: o temă cu iz de anii ’80 într-o manta ceva mai stranie, sunete vechi şi moderne împletite extrem de armonios te călăuzesc într-o lume uşor rece şi nepăsătoare unde toţi ne trezim uneori foarte singuri în liniştea (şi golul) rece din interior unde nu ne mai putem ascunde de noi înşine…

„Impure hearts stumble
In my hands they crumble
And fragile and stripped to the core
I can’t hurt you anymore

Loved by numbers
You’re losing life’s wonder
Touch like strangers detached
I can’t feel you anymore…”

Mereu căutăm lumina călăuzitoare în exterior… în cel (cea) din faţa noastră sau cel (cea) din visele noastre..

„Unnatural Selection” începe cu o orgă de biserică şi se transformă în una din cele mai Rock, cele mai dinamice (agresive) piese de pe album. Muzical rămâne aceeaşi reţetă de combinaţie de vechi şi nou, celor de la Muse le-a ieşit impecabil acest amestec bizar şi uneori exploziv. Cu cele peste 6 minute, „Unnatural Selection” este cea mai lungi piesă de pe disc, conţine şi un solo ce îşi are rădăcinile în tradiţionalul Space Rock, dar temele se succed cu repeziciune şi în contextul unui material relativ lent şi aerisit, acest „moment” mai accelerat pică la fix. Adevărul? Vorbim despre el, susţinem că-l dorim, dar… nu sunt chiar aşa convins că ne şi dorim realmente… I want the truth…

They’ll laugh as they watch us fall
The lucky don’t care at all
No chance for fate, it’s unnatural selection
I want the truth…

Dedication to a new age
This is the end of destruction and rampage
Another chance to raise and never plead again…”

„MK Ultra” amestecă abordarea mai agresivă din piesa anterioară cu electronica dinamică, părţile alerte cu pasajele tensionate şi ceva mai lente. Un univers captiv într-o lacrimă – spune Matthew Bellamy…

„How much deception can you take?
How many lies will you create?
How much longer until you break?
You mind’s about to fall”

Este o piesă din zona Rock-ului Progresiv, o altă pată de culoare pe disc, atmosfera este încărcată ca de altfel pe tot materialul, nuanţele uşor schizofrenice se accentuează. O luăm agale. Razna. Sau aşa este…normal?

„I Belong to You (+Mon Cœur S’ouvre à ta Voix)” are parfum de Paris şi o notă Retro, mai că mi-am amintit de Morrison şi de The Doors… şi de multe alte treburi şi… substanţe. Pianul şi vocea iar mi l-au amintit pe Freddy şi Queen-ul… Un moment calm, dar la fel de straniu…

„I can’t find the words to say When I’m confused
I travel half the world to say “You are my muse”…”

Urmează mini-simfonia (Rock) în trei acte: „Exogenesis – Symphony”. Poate cel mai „ciudat” moment al discului, probabil cel mai vădit anti-comercial.
Dacă muzica s-ar putea descrie în cuvinte, aş spune că este stranie şi misterioasă această lucrare… Vioara şi chitara se tatonează, covorul de clape vine ca un val liniştit, dar ascunde tensiune, tema rămâne una minimalistă, nu are grandoare, dar conţine emoţie şi gravitează ca tristeţea ascunsă-n suflet…

MUSE nu s-au dezminţit şi în mod cert nu-şi dezamăgesc fanii. „The Resistance” este un material concept, un disc umbros de secol XXI, cu ingredientele de rigoare şi cu nostalgia unor vremuri apuse despre care ne place să ne amintim că ar fi fost mai… calme.

Canalul oficial MUSE de pe YouTube

Introducing… Brazda Lui Novac!

Posted on by — No Comments ↓

Brazda lui Novac este primul cartier in care s-au construit blocuri în Craiova.

Proiectul solo al lui Victor Popescu, pornit în 1997 pe vremea când era student la Arhitectură în Bucureşti, abordează un IDM înrudit cu Autechre şi Aphex Twin (conform propriilor declaraţi ale lui Victor), dar are şi o amprentă personală şi se resimt (şi aud) note distincte abordării europene şi zonei de Est (şi Balcani).

Din 2003 Victor porneşte propriul său studio numit „Square sound studio” şi treptat descoperă avantajele sintetizatoarelor autentice faţă de softwear-urile tot mai răspândite şi utilizate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L9g5aiLp6jI]

Conform celor spuse de organizatori pe situl festivalului, trupele şi artiştii participanţi în fiecare an au venit cu ceva nou la festival şi chiar dacă acest lucru nu este o regulă, a devenit o obişnuinţă de bun augur. Astfel şi Brazda Lui Novac o să prezinte un set de piese noi.

Vizitaţi pagina MySpace şi nu rataţi showul de pe 1 octombrie de la CYBERMENTAL 4 în Silver Church!

Cybermental.4

Introducing… eKlipSe!

Posted on by — 12 Comments ↓

eKlipSe este proiectul lui Răzvan Petrescu din Piatra Neamţ. Absolvent al Facultăţii de Filosofie din Iaşi, Răzvan a descoperit pasiunea pentru compus muzică în 2000 atunci când a pornit proiectele eKlipSe şi Kafeine. În timp ce Kafeine este un proiect Chill-Out „tradiţional”, eKlipSe este un proiect fără limitări stilistice şi se aventurează în zona experimentală.

Cum ne prezintă organizatorii festivalului CYBERMENTAL în update-ul de astăzi, „Ideea de bază e să nu vă aşteptaţi la easy listening ci să înţelegeţi în profunzime direcţia şi identitatea muzicală a proiectului. Setul de la Cybermental se bazează pe exact aceeaşi paradigmă şi va fi un spectacol audio/vizual nu bazat pe tehnici complexe de mixaj sau pe muzică de dans, ci pe crearea unei atmosfere din care să se poată distinge intenţia şi fundamentul cultural al artistului.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yEIvc0RaCvA]

Pe situl oficial eKlipSe Răzvan spune că muzica lui este pur şi simplu „muzică electronică” fără nicio constrângere artificială legată de gen sau abordare.
eKlipSe este un experiment interesant, o călătorie însorită pe un fundament electro-minimalist, dar nu superficial, o muzică ambientală cu accente simfonice, o muzică introspectivă şi meditativă, definitiv neadecvată bâţâielii, accentul fiind pus pe armonii şi sugestiile sonore ci nu atât pe ritm.
De pe site pot fi descărcate mp3-uri. Merită ascultate şi nu rataţi recitalul de la CYBERMENTAL!

Cybermental.4

Introducing… CYCLER!

Posted on by — 2 Comments ↓

Cybermental 4 e pe rol… Rock’N’Roll… 🙂  În fiecare zi găsiţi ceva nou pe noua pagină a festivaluli.  Azi – pentru cei care încă nu-l cunosc – îl puteţi urmării pe CYCLER (…şi merită vizitată şi pagina MySpace) în acţiune la ediţia de anul trecut.

The boys makes some noise… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pYLYFDui27g]

Cybermental.4