Noi vrem respect – cu cine NU votez?

Mâine începe campania electorală. Da, abia mâine. Ce chestie! Parcă de cel puţin nouă luni suntem în campanie, naştere al dracului de grea domne!
Am spus că nu mai pomenesc de politică şi nu fiindcă – cum spun alţii – nu mă bălăcăresc în mocirlă şi alte ideograme de genul ci pur şi simplu fiindcă ştiu că politicienilor nu le pasă. Ne-o dovedesc cu nesimţire zi de zi. Şi asta când – după noua modă: focus-grupurile – toată lumea vorbeşte de rezistenţă, respect şi bun simţ. În paralel, ţara e praf şi cu ambele picioare-n groapă.

N-am să votez pe nimeni nici de această dată. Absenteismul – teoretic – îi mai dă o şeansă lui Băsescu, dar eu în locul lui nu aş miza nici pe scârba poporului…

Cum nici pe eternul vot negativ nu cred că este elegant să mizeze distinşii contra-candidaţi.

candidati

Băsescu s-a îngropat singur.
Toată lumea l-a votat să nu cumva să iasă preşedinte Adrian Năstase şi – cinic, nu? – dacă iese Geoană preşedinte, avem mari şanse să-l revedem pe domn Năstase două ouă, patru case, din nou premier. Este o situaţie mat oricum. Noua majoritate este şi nu este. PSD s-a raliat susţinerii candidatului Johannis, o mutare surprinzătoare şi câştigătoare din partea absentului Antonescu, dar – aici trebuie să le dau dreptate PD-Liştilor, o nouă coaliţie în fapt nu există. Este doar (încă) o situaţie de conjunctură. Dacă iese Goană preşedinte, blocajul se va perpetua. Greu de crezut – cu toată slugărnicia unor PNLişti şi pofta lor de a intra la ciolan – că PNL poate să-l susţină pe Năstase premier… Dar mai ştii? Cu toate că, am aşa o senzaţie, că nimeni nu-şi doreşte foarte tare guvernarea pe termen lung… Nu de alta, dar azi mâine vin alegerile… parlamentare. Şi uite aşa, din alegeri în alegeri, ţara s-a dus dracului şi politicienii nici acum nu sunt capabili să se gândească măcar 5 minute şi la altceva decât interesele lor imediate…

Băsescu s-a descalificat – pentru mine – de la incidentul cu „ţiganca împuţită”. În nicio ţară europeană nici un preşedinte n-ar fi rămas în funcţie după un astfel de comportament. Da’ la noi orice este posibil: the land of ce vrea muşchii mei.
Geoană este o marionetă. A ajuns tot în urma unei conjuncturi preşedinte de partid şi deja e coadă la funcţia lui, sunt câţiva colegi care abia aşteaptă să-şi rupă gâtul în alegeri şi să-i ia locul. Mi-e profund antipatic tov. Iliescu, dar cred că ce a spus ne rumegat, a fost adevărul gol goluţ: Geoană e un prostănac.
Antonescu este prototipul secretarului utecist: se vrea inteligent şi prietenos, dar este foarte rigid şi conservator. Ceva mă face să cred că nu spune tot, că are ceva de ascuns, că este altceva decât ce vrea să pară.

Mulţi jubilează că am scăpa de „mafia portocalie”. Tot scăpăm. Ba de cea roşie, ba de aia portocalie, ba de cea galbenă. Şi putem lua culorile curcubeului la rând, tot aia este.
Sunt câteva aspecte care aproape mă obsedează.
Nu este o mafie portocalie, una galbenă şi una roşie ci una singură care nu ţine cont de culoare.
Nu pot să uit ce a spus Emil Constantinescu la sfârşit de mandat: l-au bătut serviciile. La gafele şi derapajele lui Băsescu din ultima vreme, nu pot să nu mă gândesc că aceleaşi servicii îl fac şi pe el. Cumva pare evident că avem tot felu’ de marionete împinse în faţă, dar cărţile, jocurile se fac undeva în umbră.
Şi am ajuns şi la teoria „răului mai mic” cu care suntem ameţiţi la aproape fiecare vot. Cum măsurăm răul şi un rău – dacă definim ceva ca atare – cum poate fi mai mic sau mai mare? Adică: vrei să-ţi rup mâna sau piciorul?
Dacă am dreptate şi toţi figuranţii în postură de lideri sunt doar marionete, chiar nu văd sensul să-mi pun ştampila pe nici unul din ei.

Alegerea unui nou preşedinte nu schimbă cu nimic blocajul evident din Parlament şi – conform estimărilor – nici eventualele alegeri anticipate nu ar face-o.
Avem un premier interimar, unul desemnat de preşedinte şi unul susţinut de o majoritate parlamentară. Am trăit să o văd şi pe asta: minoritatea este la putere şi o opoziţie de conjunctură are majoritatea şi nu reuşeşte să facă nimic cu ea. În acest timp preşedintele se ţine cu dinţii de scaunul pe care vrea să-l mai păstreze cinci ani şi între timp – cum spuneam – ţara pe care toţi vor să o conducă, toţi încearcă să o mai jecmănească niţel, se scufundă. Ei par să nu observe asta: sunt în campanie. Iar noi suntem mat, paf şi… pa.

Eu nu vreau respect. Aştept soluţii de la cei care au puterea şi pârghiile să le promoveze şi să le aplice. Cu tot respectul, tare mă tem că aştept degeaba.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QHpVTgX2kRQ]

Dracu m-a pus…

(Dracu m-a pus să-mi fac blog. Şi – bănuiesc – tot Dracu mi-a dat (cât de cât) minte şi opinie personală. Şi să păstrez linia desfăşurării naturale (sau draconiene), tot Dracu mă pune să-mi şi exprim părerile.
Am luat-o peste nas că mi-am permis să spun de ultimu’ Pearl Jam că este mediocru. Nu, cu excepţia unui tip civilizat (ededdeddie) cu care am avut un dialog, majoritatea s-au rezumat la depunctări (pe Metalhead).
Nu mă deranjează când cineva e de altă părere şi nici dacă mă înjură. Ce cred eu că este aiurea, este lipsa de argumente (contra-argumente), incapacitatea de a se exprima, de a susţine o opinie a multora.
Cronica la Rammstein l-a supărat (şi) pe fgrahram. El şi-a dat drumul. Dar tot ce a putut să spună a fost: „nu stiu cine esti dar esti o eroare totala… moartea e pentru toti .” Fuck! Despre ce Dracu – iartă-mă – vorbim??!

Mă întreba Un Soricel „care sunt tiparele mentale şi reflex ale rockerilor”. Păi e cam aceeaşi atitudine şi mentalitate de turmă general valabilă. Adică Iron Maiden cântă pe stadion, Paul Di’Anno într-un club cu 300 de locuri. La Metallica se duc 7000 de oameni, la Faith No More nici 1000. În ’78 a avut Ted Nugent un album, pe „Fear of the Dark”-ul din 1992 al celor din Iron Maiden este o piesă: „Weekend Warriors”. Păi cam aşa e şi rockerul ca microbistul: de sfârşit de săptămână. Stă cu mama şi tata şi când se-nsoară, se lasă de Rock ca de… labă. Cam asta e!

Punk Ain’t Dead! 😀 Tânăr şi neliniştit. Până la moarte! 😆 😆 😆 (Pentru cine plânge chitarele?)

glamor and punk

Dracu m-a pus să-mi fac trupă, să cânt şi să nu mă las nici când am rămas fără trupă. Unii spuneau că-i Punk, alţii că-i Metal, niciodată n-am înţeles – de exemplu – de ce trebuie să se bată la concerte dacă vin şi le place şi unora şi altora ce aud?
Dracu m-a pus să nu o las baltă şi să am un nou proiect care sună diferit de alte chestii, nu prea poate fi înghesuit în nicio cutiuţă şi – cum a fost şi la Cybermental – lumea nu prea ştia cum să reacţioneze… 🙂 Apropo Cybermental, mi-au parvenit pozele de la show-ul meu şi… Dracu m-a pus şi le-am pus pe net. Le găsiţi AICI. (Merci Smogg627adso)

Mr. Pan[k]sament 01.10.2009.

Dracu m-a pus să mă uit pe blogurile WordPress şi n-am găsit nimic interesant. 😆 Politică… mestecat şi remestecat rahat. Horoscop şi alte stele şi pretendente la statutul de steluţe-n devenire. Azi mai nimic…

Dracu m-a pus să citesc pe Ziare.com că au făcut britanicii un studio din care reiese că – e drept, indirect – facem sex cu circa 2,8 milioane de oameni. Măcar am înţeles de ce sunt tot timpul aşa de obosit! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zq5SjPt60DA]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kXm2w3wX8r4]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9EJ4QJKczt8]

Media Violence – The Great Collapse

De gaşca asta americană am dat pur întâmplător pe IsoHunt de unde puteţi descărca tot albumul, este un torent oficial de promovare al Wex Records-ului cu mp3-uri la 128 CBR.

download_MV

http://isohunt.com/torrent_details/135950313/MEDIA+VIOLENCE+-+The+Great+Collapse+(Full+Album)+%5BLike+Ministry+Nine+Inch+Nails+KMFDM%5D?tab=summary

Trupa se află la al 8-lea album (!) şi conform celor spuse se înrudesc cu Ministry, Nine Inch Nails, KMFDM şi pe lângă producţiile personale au apărut pe diverse compilaţii Industrial alături de KMFDM, Bella Morte, Ego Likeness şi Clan of Xymox. Trupa înfiinţată de solistul Patrick D McCormick în anul 2000 în actuala componenţă îi mai are pe: Eric Archer – chitară, John Patrick Berry – bas şi TJ Harmon – vizuale, efecte live, de programare, samplere şi chitare se mai ocupă tot Patrick.

Discografie (albume):

2001 – In Digital Memory
2002 – Art of the State
2003 – The Quiet Game
2004 – The Infinite Sequence
2005 – Falling Into Flight
2006 – Among Ghost Men
2007 – Unhinging The Human Machine
2009 – The Great Collapse

collapse (5)

Puteţi asculta muzica lor şi pe pagina MySpace iar pe site-ul oficial găsiţi coperţile, texte şi informaţii în plus despre trupă şi cariera lor.

Muzica lor este dinamică, o construcţie organică între componentele electronice şi chitarele agresive, stilistic se aventurează pe o plajă largă de abordări Industriale, mie mi-au amintit cel mai mult de o altă formaţie americană care ne-a şi vizitat la începutul anilor ’90: Schnitt Acht. Audiţie plăcută!

Rammstein – Liebe ist für alle da. Da! Da! Da!

Toată planeta este-n criză. Ţin minte că Larry Flint (fondatorul revistei Hustler şi nu numai) şi Joe Francis (producător de filme pentru adulţi), de acum un an cereau Congresului American 5 miliarde Dolari pentru salvarea industriei pornografice. Parcă citeam undeva că şi Alina Plugaru, vedetuţa meleagurilor noastre sărace şi mult mai sărăcite, s-a reorientat profesional. Cu atâtea torente şi descărcări ilegale, industria muzicală suferă de mult… Rammstein fac un efort supraomenesc – vezi şi clipul Pussy, ha, ha, ha! – şi încearcă să salveze şi Rock-ul, şi pornografia.

dildo_stein

Doamnelor şi Domnilor, la o parte cu timiditatea,  jos chiloţii, s-a lansat noul Rammstein! “Porno Is There for Everyone”, pardon, „Love Is There for Everyone”. 🙂 Din titlul original, acel „da” de la final îmi place cel mai mult! „Da, da, da!” Dacă până acum mă încurcam în cutiile Rock Industrial şi Metal Industrial, de azi încolo avem şi Porno Industrial, ha ha ha! 😆
Ca să fie toată lumea fericită, şi nepotul cu furtunu’, şi mătuşica cu casa, ştiţi voi reclama, după scandalosul clip „Pussy” lansat pe situl de Webcam Visit-X , Rammstein scot şi o ediţie limitată la noul material, o cutie ce pe lângă CD include un prea minunat set de vibratoare şi lubrifianţi. 😆
Ştiu, ştiu, toţi rockerii conservatori strigă-n cor „huo!”, eu nu pot să mă abţin să nu zâmbesc măcar şi să nu apreciez umorul din spatele „ambalajul”. Acum ştiu că am să supăr (şi) o duzină de rockeri încruntaţi, dar cu ce ar fi mai penibili Rammstein decât 90% din formaţiile de Black Metal cu un kilogram de vopsea pe meclă şi litrii de ketchup stropiţi pe pereţi? Adică sex fac şi eu – ocazional, de câte ori am ocazia şi de obicei nu cu lumina stinsă – dar nu mi-am turnat niciodată găleata de lavabil în cap şi n-am stropit pereţii cu sos de bulion! 😆 Sau să pomenesc de Manowar cu poantele lor de mare rahat şi costumaţia de piele cu bucii la vedere? Ha, ha, ha! Sau Heil, heil, heil and Ill! 😆 😆 😆

Dar să vorbim de muzică fiindcă dincolo de dildouri, despre muzică este vorba! Noul Rammstein este pe departe cel mai Rock album al teutonilor, în spatele sintetizatorului şi al sampler-urilor, construcţia este foarte tradiţională, muzica are rădăcini clare de Heavy Metal, cu excepţia evidentă a vocii lui Till Lindemann, paralela cea mai la îndemână este Judas Priest, mai exact un Priest undeva la interferenţa dintre „Turbo” şi „Painkiller”. Oi fi eu un bătrân obosit, dar ceva mai Heavy (Metal) ca ce vă povestesc eu acum, nu prea-mi pot imagina. Asta în ansamblu. Pe de altă parte, „Liebe ist für alle da” este cel mai complex şi cel mai colorat, diversificat material Rammstein până-n prezent. N-au ezitat să experimenteze, să „devieze” de la reţetele testate şi sigure, dar cu toate acestea să rămână Rammstein. Multă vreme i-am hulit şi eu pentru „împrumutarea” modelului Laibach, dar admit, Rammstein au metalizat şi germanizat acel prototip şi l-au modelat după chipul şi asemănarea proprie, l-au reaşezat în viziunea personală.
Au trecut patru ani de la „Rosenrot”, au existat tensiuni, frământări şi repetate amânări, dar rezultatul final este un disc modern, dinamic, nu neapărat revoluţionar, dar solid şi de calitate. Ar fi o prostie să ne împiedicăm de vibratoare şi să nu savurăm 46 de minute de Metal dinamic, modern şi de calitate.

Cover_lifad

Introducerea, „Rammlied”, re-ia riff-ul piesei „Rammstein”, ambalajul este diferit, incisivitatea acelui riff memorabil este integrată într-o construcţie mai amplă, mai grandioasă, risc şi spun: uşor epică. Rammstein au un monumentalism oarecum tipic nemţesc, au abordarea întunecată a lui Wagner, chiar dacă o aplică – tot după un alt tipic german – într-o manieră minimalistă, repetitivă şi-n ritm de marş. Ramm-stein!
„Ich tu dir Weh” (I Hurt You – Te rănesc) continuă cu un riff barosan, clapele colorează şi tensionează simultan, refrenul este mai melodic, mai lipicios, cam lent, dar contrastant şi gras, alternează momentele sumbre cu riff-urile tăioase şi cu pasajele melodice, o fac coerent, cursiv, sunt clişee, dar Rammstein le asamblează convingător.
Am ajuns la „Waidmanns Heil” (Hunter’s Hail/Greeting – Salutul Vânătoresc), aici amintita paralelă Priest este de netăgăduit, un „Turbo” fortificat cu ceva „Painkiller”, riff-urile sunt mai ferme, mai lineare şi cu sunet mai la zi, dar au forţa şi construcţia tradiţională din Heavy Metal, tobele rup, este imposibil să rămâi pasiv la asalt şi la elanul, energia degajată. Probabil una din cele mai bune piese de pe disc.
„Haifisch” (Shark – Rechin) schimbă tonalitatea, intră în zona Synthpop, are aşa o reverberaţie Depeche, sau mai degrabă Paradise Lost din perioada „Host”, dar clapa este clar Depeche, ritmul foarte teuton, chitara vine cu o notă de (Pop/Power) Punk şi cu acorduri la rece, adică fără efect, este ceva diferit, inedit, nu sună rău, dar sună uşor ciudat, pe ultimul album Duman sunt piese de genul acesta, nu de la Rammstein aşteptam asta, dar îmi plac surprizele şi Rammstein şi în ipostaza aceasta inedită, se descurcă exemplar.
“B********” (Bückstabü) începe extrem de Industrial, este totul distorsionat, filtrat, tras prin efecte, murdărit şi zgomotos. Pică la fix puţină hârâială, toba are nerv, bubuie din nou sănătos, chitarele sună gros, nervos, Lindemann trece de la vorbit la grohăială impunătoare şi la refren (aproape) cântă, piesa rupe, este un „anthem” Rock cu toate ingredientele de rigoare.
Parcă Oliver Riedel – basistul – spunea că unica piesă de pe disc care-i displace este  „Frühling in Paris” (Springtime in Paris – Primăvară la Paris). Cum mă aşteptam, este balada de serviciu, nu-i rea deloc, un mare atu este faptul că nu este un clişeu tipic, are câteva pasaje chiar nimerite şi umorul, ironia vine cu invocarea Piaf: Je Ne Regrette Rien – aruncată printre rânduri. Sincer, mă temeam de ceva mult mai nasol! 😆
„Wiener Blut” (Viennese Blood – Sânge Vienez) nu este cover Falco! 😆 Heavy Metal-ul tumultuos se amestecă cu experimentalism Electro/Industrial, momentele răvăşite de riff-uri sunt aşezate lângă pasaje contorsionate şi tulburi de electronică şi tensiune. Tensiune este cuvântul caracteristic, este de remarcat cum exprimă cu mijloace diferite aceeaşi stare.
Şi am ajuns la ce ne doare (pe noi bărbaţii) cel mai tare: Pussy!

„Too big, too small,
Size does matter after all.
Zu groß, zu klein,
Er könnte etwas größer sein.

Merzedes-Benz und Autobahn,
Alleine in das Außland fahren,
Reise, Reise, Fahrvergnügen
Ich will nur Spaß, mich nicht verlieben

Just a little bit…
Just a little bitch!

You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick.
So take me now before it’s too late
Life’s too short, so I can’t wait.
Take me now, oh don’t you see,
I can’t get laid in Germany.”

Piesa e un imn clar, are la bază o schemă Heavy Metal, dar au ambalat-o ingenios, comercial şi digerabil, refrenul este memorabil, simplu, direct şi dincolo de cinismul adevărului este… amuzant. Eu rămân la părerea mea: este un pamflet. Pe de o parte fac mişto de pornografia ieftină, pe de altă parte de clişeele la fel de ieftine din Metal – vezi costumaţia de piele ce aminteşte clar de Metal-ul anilor ’80 şi nu de costumele gay sau Sado/Maso. Alăturarea celor două clişee, e genială.
Mie mi-a dat de gândit fraza: „I can’t get laid in Germany.” Cei care-i acuză că „s-au vândut”, nu ştiu ce vorbesc. După 4 ani de aşteptare, Rammstein îşi vindeau discul şi ambalat în hârtie de ziar. Mă repet: infuzia porno pe de o parte este un manifest, acel deget mijlociu arătat clar, pe de altă parte, mult-mult umor. So… Du riechst so gut!
Piesa de titlu, „Liebe ist für alle da” (Love Is There for Everyone – Dragostea-i acolo pentru toată lumea) are acelaşi monumentalism Heavy Metal cu o coloratură Electro/Industrial împinsă undeva-n spate, îngropată sub riff-urile groase, sub dinamismul agresiv, ritmul balansat, incisivitatea debordantă. Combinaţia este organică, vitală, au nervul care multora din copiile Helloween de anii ’80 le lipseşte cu desăvârşire. Să nu dau nume…
„Mehr” (More – Masi mult) este o piesă colorată, foarte interesantă construcţia, fluxul ei, oscilaţiile din zona Electro ambientală spre răbufnirile Metal/Industriale, de la clipele calde – paradoxal aduse de clape şi samplere -, la „răutatea” susţinută de chitare, totul într-o desfăşurare naturală, cursivă. „Mehr” este un experiment extrem de reuşit, are o atmosferă aparte, are acea strălucire magică ce te face să spui: Ja, ja, ja! 😆
Finalul se lasă uşor straniu, „Roter Sand” (Red Sand – Nisip roşu), aproape simţi vântul împrăştiind nisipul, praful se transformă-n nori de sânge şi totul se scurge în fluierăturile unei veri apuse… Drăguţ. 🙂

În viaţă rămâi prost sau devii pragmatic. Pe mine poveştile cu dragoni şi semi-zei nordici nu m-au dat pe spate nici la 16 ani, n-am să mă înghesui nici la Herry Potter, nici la Pokemoni acum. Prefer pragmatismul:

„You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick.”

Dar e loc suficient şi pentru cei care au rămas la plastilină. 😆 😆 😆

Vă recomand: Herzeleid
Site-ul oficial
Şi nu în ultimul rând să cumpăraţi albumul!!!

Poţi cumpăra on-line şi mp3-uri. 🙂 Evoluăm şi noi, ce draq! 😀 Rammstein sunt în turneu cu Combichrist… Pe 21.11. ajung la Viena, pe 25.11 la Praga… 🙂 Datele complete ale turneului le găsiţi AICI.

cumpara_rammstein

Cifrele nu „minte”

5.3 bilioane Euro deficit bugetar (fiecare cetăţean român ne-am ales cu 2000 şi ceva Euro datorie)
7% şomaj (plus mai sunt minim 7% care n-au loc de muncă…)
-8% „creştere” economică faţă de +8% anul trecut, adică -16%
şi FMI e pe punctul să închidă robinetul.

Râdeam cu un prieten că rău am ajuns dacă FMI-ul ajunge să forţeze revoluţia în România. 😆 😆 😆
Fiindcă foamea, frigul şi disperarea până la urmă poate-poate scot şi românul (din nou) în stradă.
E de râs, dar ştim că nu…e.

Cred că e prima oară când un meci al naţionalei de fotbal trece nebăgată-n seamă… 😆 Nu că m-ar interesa, cum e ţara aşa şi fotbalul e praf, dar m-a distrat supărarea lu’ Mutu că cică şi-a rupt genunchii pentru naţională şi acum este hulit. Păi, măi băiatule, de rupt picioarele puteam şi eu, da’ din câte bănuiesc eu, profan în ale fotbalului, pe tine te-au selecţionat să dai goluri şi golurile n-au prea venit…Marcatu’ la „folcloriste” – tot din câte ştiu eu – nu se pune la scor. 😆

Cum mă aşteptam, multă lume jubilează, Johannis înainte să fi deschis gura, este „salvatorul” şi tot ce ne-a rămas de făcut este să-l nominalizăm la Nobel pentru pace. 😆 Că până la scaunul de premier mai e cale lungă…
Citeam la Roxana Iordache că „Băsescu nu are loc de întors”. Păi nu v-am spus de ieri (la prânz) că are? Şi a avut. L-a scos din joben pe Croitoru şi a obţinut exact ce şi-a propus: câştigă timp şi până una-alta, in extremis, tot Boc o să gestioneze alegerile.
Eu nu mă dau anal-ist politic, n-am surse şi nici informaţii din „surse”, dar era la mintea cocoşului că hei-rup-ul liberalo-pesedist n-are nicio finalitate.
Am mai spus: nici liberalii, nici pesedişti NU vor să-şi asume guvernarea. Ce se petrece acum este extrem de simplu şi evident: unul ţine scaunul cu două mâini să nu-l piardă şi alţi 2-3 trag de acelaşi scaun să pună mâna (curul) pe el.
Să nu ne amăgim aiurea-n tramvai că nu suntem votanţii turmentaţi: nici Antonescu, nici Geoană nu s-au gândit nici un minut la criză, la economie şi la soluţii şi proiecte de perspectivă şi tot bâlciul acesta extrem de incitant – admit – se rezumă în continuare strict la lupta pentru preşedinţie. Punct.
Îi dau perfectă dreptate Roxanei: „Restul e şmecherie ieftină. Care nu mai ţine.” Ea se referea strict la Băsescu, dar schema este aplicabilă întregii clasei politice.
Cred că Băsescu în câteva zile a reuşit ce n-au izbutit mogulii şi toţi opozanţii lui în ultimii ani. Da’ cu ce este mai bun un Geoană sau un Antonescu? Pe bune!
Şi revin la o durere mai veche de-a mea: teza răului mai mic este una profund falsă. Răul este rău şi… din nou: punct. Despicatul firului în patru este o „fiţă” politicianistă menită să aducă boul la urnă.
Punct.

Cum eu am ce am cu mu…rele în ultimele zile, aşa pe blogul Mose & Mordechai e o altă întrebare existenţială: „Acum nu mai simţiţi broscoiul în gât. Cum era mai bine? Cu broscoi în gât sau cu pula în cur?”
Şi vorba lu’ dtsb: „Cu pula broscoiului în cur.” 😆

O ieşire din impas m-a străfulgerat pe blogul lui Florin M. : „Criza care a cuprins toate domeniile vieţii este o criză a omului care trăieşte sub domnia inteligenţei şi a raţiunii.” Eu sunt cam prost şi adesea iraţional. De ce pula – pardon! pruna (că tot sunt în plin sezon de fructe… 😆 ) –  mea m-a lovit şi pe mine criza??!
Să mai dăm nişte bani pe 2-3 biserici şi… dumnezeu cu mila! 😆 Băi, toţi ne luaţi de proşti? Şi biserica şi politicienii?!

Tismăneanu îl (cam) pupă-n cur pe Băsescu. Dezgustător. Niciodată n-am înţeles cum de unii intelectuali s-au coborât din sus-ul unde s-au urcat singuri pentru tot felu’ de interese şi avantaje să-l apere pe Băsescu. Mai amuzant e când unu’ din America ne spune că suntem nişte cretini, că a citit el în Wall Street Journal sau a auzit nu ştiu unde că „guvernul Boc nu a fost un eşec, ci dimpotrivă.” Nene, ne laşi? Mai bâlbâi şi eu două-trei vorbe-n engleză şi mai citesc presa internaţională, mai dau din telecomandă şi pe Euro News, BBC sau CNN. Nu mă uit toată ziua la Playboy Chanel. 😀 Toată lumea ne priveşte suspicios pentru iresponsabilitatea cu care tratăm situaţia. Nu, nu eu sau vecina de la trei ci clasa politică.

Cred că suntem toţi cu muia dacă mai punem botul la bâlciul politic şi nici acum, cu mult după miezul nopţii – că al 12-lea ceas a trecut de mult – nu realizăm că suntem luaţi drept fraieri şi ne lăsăm tărăgănaţi în rahaturile politice şi nu conştientizăm că în două-trei luni ne scoate frigul, foamea şi disperarea-n stradă…

Da’ poftiţi, doamnelor şi domnilor, sezonul de mure e în toi, gura mare!

(Nu vă îngrămădiţi să ajungă la tot poporul. )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Mură-n gură

Legat de subiectul de ieri, muia, vorbeam cu un prieten pe Mess că „muie” e probabil una din puţinele înjurături neaoş româneşti. Şi este una din aia care răneşte.
Zicea amicul meu că două traseiste de pe centură dacă prestează împreună un sex oral la un şofer de tir într-o parcare şi la final se ceartă pe cum să împartă banii şi una o face pe cealaltă „muistă”, aia chiar se supără! 😆

Acum mă gândeam de unde o fi expresia „mură-n gură”? De ce mure şi nu alt fruct? Mure, mure…o fi tot de la… muie?

mouth

Sick Minds II AMÂNAT!!!

Habar n-am care e treaba cu festivalul acesta, ce ştiu este:  cânt şi „io”.  E un hobby de-al meu, vorba unui cântec. 😆 Nu o să fie un concert Mr. Pan[k]sament ci un set DJ combinat cu live act şi voi “presta” şi piese din proiectul the spoileD Jerks.

Festivalul s-a amânat de pe 17-18 octombrie pe 24-25 octombrie şi probabil se va desfăşura în Clubul STAMBA.

Prima ediţie s-a desfăşurat pe 18 aprilie 2009, înainte de Paşte, în cinstea “iepuraşului” în clubul Apaşu şi au prestat pentru preţiosul public: Ollie Dirt, Creep, Demonologist, AKM, SoSk şi Katalepsys.
Sâmbăta, 24 octombrie, ostilităţile se vor desfăşura în Club Stamba (str. Garboveni, nr. 19) şi zgomotul de fond pentru petrecere îl vor furniza: SoSk, AKM, Kidu, Flo şi Tukon.
Duminică, 25 octombrie, poluarea sonoră o să fie furnizată de: TDI, SoSk, AKM, Mr. Pan[k]sament/the spoileD Jerks, Kidu şi Flo.

Preţul este rezonabil: 10 RON băieţii, 5 RON fetele. Mai moca de atât nu ştiu ce poate fi. A, da! Să stai acasă şi să te scobeşti în nas şi să te plângi: ce plictiseală! Super EMO! 😆 😆 😆

Totul e să nu mai intervină ceva…. ha ha ha! 😆

Lucrurile care-mi scapă

Toată lumea spune că este scârbită de politică. Schema însă e la fel ca şi cu manelele, telenovele, bâlciurile ieftine de la televizor şi toate mizeriile mondene care încă mai ţin ţara în mişcare. Că mergem înapoi, n-are nicio semnificaţie pentru absolut nimeni.
Azi am scris o cronicuţă la noul album Editors şi eram conştient că nu este o trupă foarte populară şi nu o să rup gura târgului cu treaba asta. Totuşi, din aproape 200 de vizitatori, o singură persoană a accesat articolul…

Eu admit, sunt un idiot.

Nu ascult manele. Nu mă interesează şoferul lu’ Monica Columbeanu şi nici cine o să fie premier. Sau preşedinte. Din rahat, nu ne scoate nimeni dacă nu facem noi ceva… Dar noi o frecăm pe internet în timpul seviciului şi seara căscăm gura la televizor. Cică criza a venit de dincolo şi cum a venit, aşa o să şi treacă…

E bine. Tot mai bine.

brush

Perversiune

La o… muie, că altfel nu prea merge spus, cel mai important aspect este pe care parte a penisului te situezi. Sună vulgar şi este o abordare abruptă, dar cam asta face (din nou) clasa politică.

Se fofilează. Sau vorbesc cu gura plină.

Klaus Johannis, premierul scos pe post de iepure, iepure în rol de ţap ispăşitor, din pălăria magică de PNL, nu este o soluţie pentru criza actuală. Nici cea politică şi nici cea economică.
Situaţia pe cât este de complexă, pe atât de simplist este abordată.
Pe de o parte unicul punct pe agenda politică la ora actuală este eliminarea lui Traian Băsescu. Asta cu orice mijloace. Pentru asta o mutare vitală era eliminarea guvernului Boc. Nu spun că gluma 2 în 1, invenţie 100% românească a pseudo cabinetului cu miniştrii cu câte două portofolii, ar fi guvern pe bune şi nu o glumă proastă ce obligatoriu trebuia înlăturat. Dar să nu ne facem iluzii: nu asta interesează clasa politică. Pe de altă parte – şi am mai spus asta – nimeni nu are bărbăţia să-şi asume răspunderea unei guvernări în asemenea vremuri de oprelişte. Le este comod aşa… pe la spate şi cu ciorapii pe meclă. 😆 Astfel, aruncarea în gura leului al unui personaj neutru, este soluţia care convine atât PNL-ului, cât şi PSD-ului. Îşi menţin statutul şi prestaţia nepătată. Susţii un independent. Dacă treaba iese bine, îţi asumi meritele, dacă iese prost, dai din umeri. Perfect!
Johannis este oarecum reţeta Obama: n-avem negrii, dar băgăm în faţă minoritarii. Cum UDMR este greu de crezut să pună botul la abureală, soluţia „germană” – trebuie să recunoaştem – dă bine.
Evident este discutabil şi cât de independent este primarul Sibiului. Se ştie că l-a susţinut pe Traian Băsescu la alegerile anterioare pentru Cotroceni, se ştie apropierea între el şi PNL din ultimii doi ani.
Dacă – deocamdată pare totuşi improbabil – ajunge în funcţia de premier, cunoscând caracterul clasei politice româneşti, mă îndoiesc că nu o să-i sune telefonul ba de la PNL, ba de la PSD şi – de ce nu? – de la UDMR.
Deocamdată, dacă aşa vrea muşchii lu’ Băsescu, îl mai poate ţine în perfuzii şi interimat pe Boc cel puţin 45 de zile. Nu ştiu dacă tergiversarea i-ar folosii la ceva, mai degrabă tind să cred că i-ar aduce şi mai multe deservicii, dar Băsescu este cel puţin imprevizibil.
Şi coaliţia PSD-PNL este una împotriva firii. Pentru PNL chiar mă hazardez să spun că este chiar soluţia suicidală. O înţelegere în spatele uşilor închise am mirosit de mult timp, dar o alianţă pe faţă cred că aruncă PNL-ul pe calea decesului inevitabil şi-i trimite undeva lângă PNŢ-CD.
Sunt curios şi la campania ce urmează: Geoană şi Antonescu s-au menajat în mod suspect şi până acum, ce vor face de acum în acolo? Vom asista la înjurăturile – eventual mai subtile – ce caracterizau guvernarea PSD-PDL în care Geoană cu un picior era-n guvernare, cu unul în opoziţie, sau cei doi se vor evita elegant? Nu că ar conta.
Cred că Antonescu în turul doi ar avea şanse mai mari în confruntarea cu Băsescu, dar – din păcate – probabil Geoană o să prindă turul doi şi – în ciuda optimismului afişat – are mari şanse să piardă. Fiindcă nici un susţinător al dreptei nu o să pună ştampila pe Geoană doar de dragul de a scăpa de Băsescu.

Suntem într-un mare rahat şi nu ştiu cine o să tragă apa. Poate tehnocraţii…ha ha ha! 😆 😆 😆

caricatura_sex_oral

Editors – In This Light and on This Evening

Dacă aş simplifica totul, aş spune că lucrurile pleacă de la Ian Curtis şi Editors în 2002 au continuat de unde s-au oprit Joy Division în 1980. New Order sunt o altă poveste. Editors au o strălucire misterioasă şi totodată sunt Dark, au ceva din Glam/Gotic-ul amestecat cu New Wave-ul de la începutul anilor ’80, dar cu un sunet mai realistic, mai Indie, e cumva ca şi cum The Cure are cânta piese U2.
Primul album a fost lansat în 2005 şi din „The Back Room” s-au vândut peste un milion de exemplare, critica din Anglia aducând elogii inepuizabile trupei.
„An End Has A Start” este scos în 2007 şi s-a vândut la fel de bine ca albumul de debut. Discul are aceleaşi amprente de Post-Punk, poate este uşor mai dinamic, chitara are ceva mai mult spaţiu şi sună ceva mai murdar, dar în esenţă, Editors şi-au păstrat stilul şi abordarea, au melodii şi armonii deschise, strălucitoare şi o apăsare Dark, Post-Punk într-o manieră evident britanică, înrudită cu amintiţii The Cure, dar şi cu Depeche Mode.
Cei patru magnifici: Tom Smith – voce, chitară, pian), Chris Urbanowicz – chitară şi sintetizatoare, Russell Leetch (bas, sintetizatoare şi backing vocals şi Ed Lay – tobe, percuţii şi backing vocals; ne-au vizitat vara aceasta, pe 16 august au cântat la Teatrul de Vara Herăstrău, oarecum au nimerit prost în plin sezon de concedii şi pe o agendă supraîncărcată de evenimente.

Editors_70x100

În data de 12 octombrie a fost lansat noul material, al treilea album al formaţiei: „In This Light and On This Evening”.
Conform celor declarate de Tom Smith, de această dată au încercat o altă reţetă, au abandonat abordarea tradiţională având în centru chitara şi au ales un sunet mai Industrial, mai modern. Pentru acest experiment l-au ales ca producător pe Mark Ellis – cunoscut sub pseudonimul Flood – cel care a lucrat cu trupe ca: Depeche Mode, U2, Nick Cave and the Bad Seeds, Nine Inch Nails, The Jesus And Mary Chain, The Smashing Pumpkins, The Sound, Erasure, Curve, Nitzer Ebb, The Killers, Sigur Rós şi PJ Harvey şi în 2006 a obţinut un premiu Grammy pentru albumul anului cu produsul U2 „How to Dismantle an Atomic Bomb”.
Diferenţa se simte, „In This Light and on This Evening” este un disc mai „ciudat”, chiar dacă construcţia de bază, reţeta compoziţională nu s-a schimbat radical, coloratura discului accentuează în mod pozitiv mesajul, stările, ideile din spatele muzicii.
Este un disc ce necesită atenţie şi probabil un timp de digestie mai lung, dar cred că merită încercarea!

Inthislightonthisevening

„In This Light and on This Evening” deschide discul într-un ton sumbru furnizat de sintetizatoare şi vocea gravă a lui Tom Smith. N-am văzut (încă) Londra, dar Tom spune: „I swear to God, London becomes the most beautiful thing I’ve seen”. Piesa explodează zgomotos, dar sunetele sunt aşezate cu atenţie, zgomotul este curat şi controlat, o nebunie sub atentă supraveghere şi cu un final abrupt. Interesantă deschidere, oarecum un semn – un avertisment – că este altceva.
„Bricks And Mortar” vine mai aşezat, are ceva foarte calm şi senin sub straturile de sintetizatoare, ritmurile suprapuse de zgomote şi percuţii, e un amestec ameţitor din U2, Depeche Mode şi mii de alte chestii, se suprapune feeling-ul  New Wave de anii ’80 cu dichiselile sunetului anilor ’90 şi infuzia de Industrial/Electro, vocea lui Tom Smith este fermă, dar are un ton cald, sugerează încredere… „My whole life it’s for you”. Corurile amintesc de U2 şi sună oarecum straniu în context şi în construcţia oarecum mai încărcată, dar dau o culoare aparte.
„Papillon” este primul single, piesa menită să promoveze materialul. Lucrurile sunt mai aşezate, abordarea mai minimalistă: tobă  şi sintetizator, vocea mai incisivă a lui Tom şi un refren eficient, manieră anthem, memorabil şi potenţial imn: „It kicks like a sleep twitch!” Este ca şi cum Depeche Mode ar interpreta o piesă mai incisivă de Post-Punk, să zicem ceva de pe primul album Kaiser Chief.

Clipul Papillon pe canalul oficial Editors de pe YouTube

„You Don’t Know Love” (like you use to, you don’t feel love like you did before…). Sentimentul de răceală, înstrăinare este exprimat prin minimalismul mecanic al tobelor şi sintetizatoarelor, undeva acolo se simte fantoma Depeche Mode, dar totuşi lucrurile sunt diferite, sună diferit, au ceva dement, o nebunie care n-ajunge atât de evident la suprafaţă în gaşca lui Dave Gahan, poate şi fiindcă la Editors amprenta şi moştenirea Joy Division pare mult mai evidentă, este mai pregnantă.
„The Big Exit” ne aruncă în lumea lui David Bowie, chiar şi vocea lui Tom Smith aminteşte fantomatic de Bowie, la refren cu puţină condimentare Depeche. Este o piesă stranie, minimalistă, dar cu profunzime, este ca un vârtej care te ia uşor, dar creşte-n intensitate şi când realizezi că eşti prins în capcană, este prea târziu: „take what once was ours…”
„The Boxer” este un moment şi mai lent, şi mai întunecat, mai straniu, mi-am amintit de o altă trupă veche şi uitată, Japan, eventual un Japan cu acelaşi Bowie la microfon în locul lui David Sylvian. Stranie, uşor anevoioasă construcţia, obscură şi totodată pregnantă, apăsătoare. Editors reuşesc să creeze atmosferă, au sentimente în spatele sunetelor, o calitate parcă tot mai rară… „show me something ugly, show me something free…”
„Like Treasure” animează uşor atmosfera, tema este ceva mai degajată, vocea lui Tom readuce un ton mai cald, sintetizatorul are puţină lumină, dincolo de cinismul lui Tom: „Got to have friends in high places, hiding behind they plastic faces…” Suntem ceea ce mâncăm… şi o înşiruire elegantă de clişee (la mâna a doua), dar paradoxal sună credibil, convingător, melodia este aproape dansantă, bună de bâţâială şi bine balansată.
„Eat Raw Meet = Blood Drool” învie spiritul Post-Punk într-un ambalaj Electro/Industrial, aduce puţin ritm şi o doză mai mare de zgomot, o dinamică ameţită în disonanţele controlate, prin anii ’80 The Stranglers erau experţi în astfel de construcţii contorsionate.
„Walk the Fleet Road” închide discul într-o notă caldă, lucrurile par să se aşterne într-un calm de spital… 🙂 Editors îşi lasă uşile deschise, orizonturile sunt multiple, de aici se pot îndrepta oriunde.

Dacă Depeche Mode au cam dezamăgit cu ultimul lor album şi nici în România n-au mai ajuns, Editor au punctat şi la Bucureşti şi acest nou material este sclipitor ca întunericul, are spirit, pregnanţă şi pentru cei deschişi la urechi şi suflet, poate oferii momente deosebite.

Surpriză plăcută „In This Light and on This Evening”, chiar foarte plăcută.

Site Oficial EDITORS

EDITORS pe MySpace