Home › 2009 › January

Monthly Archives: January 2009

normalitatea. un vis urât?

Posted on by — 10 Comments ↓

În fiecare an de sărbători aud îndemnul „să fim mai buni”. Nu ştiu cu ce şi de ce ar trebui să fiu mai bun în decembrie ca-n aprilie? Trece Crăciunul, trec sărbătorile şi de fiecare dată se alege praful de promisiunile solemne, la fel cum nu rămâne nimic nici din promisiunile electorale ale politicienilor după alegeri. Nici ei nu sunt mai buni sau nici noi nu suntem mai buni decât ei şi – dureros – este firesc să fie aşa.
„În ce ţară trăim?” – este întrebarea pe care am tot auzit-o din toate direcţiile zilele acestea. Se fură armament dintr-un depozit al armatei la Ciorogărla, se desfăşoară un jaf armat extrem de violent în centrul Braşovului cu răniţi şi morţi, o tonă de cocaină confiscată la intrarea în ţară în portul Agigea, un om este bătut în metroul din Bucureşti fiindcă-i sună telefonul cu imnul unei echipe de fotbal din provincie, peste 350.000 de oameni sunt condamnaţi deja la şomaj şi creşte vertiginos numărul rău platnicilor la bănci, avem profesoare şi eleve porno şi copii care se fugăresc cu bâte şi săbii în incinta şcolilor, oamenii mor pe tărgile uitată-n holurile spitalelor, iar în ceea ce priveşte Guvernul…mai bine nu zic nimic. Şi cu toate acestea ne încăpăţânăm să susţinem că suntem buni, că ne pasă, că suntem harnici şi pioşi. Că suntem mândri.
Noul stadion „Lia Manoliu” ne costă peste 135 de milioane de Euro, vine Madonna şi Moby, printre gropile din străzile Bucureştiului poţi zării cele mai scumpe şi bengoase maşini, cluburile de fiţe sunt arhipline, avem staruri şi vedete peste tot, sexy Brăilence şi Magde Ciumac, avem Elvişi, zâne şi surprize,  personalităţi şi personaje, silicoane şi termopane, miliardari de carton, reclame luminoase şi avem paşapoarte biometrice, putem pleca încotro vedem cu ochii, se găseşte cineva să spargă asfaltul, să otrăvească fântânile şi să stingă lumina.
Privesc oraşul şi văd trei lucruri: farmacii, cazinouri şi bănci. Suntem bolnavi, viciaţi şi…cu conturi în bănci? Fast-fooduri, cârciumi şi amaneturi  la tot pasul. Şi biserici. Oh da, Allah e mare!
Trăim în ţara care este creată după chipul şi asemănarea noastră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-0xoJB5wWBo&feature=related]

Nu pot să-mi imaginez o lume nebună fără nebuni. Aştept încă dimineaţa în care să mă trezesc nebun şi să descopăr o lume normală în jurul meu. Dar asta depinde de fiecare din noi. Visez urât?

Plouă. Aştept primăvara.

31012009_0131012009_0231012009_0631012009_04

foc fără fum?

Posted on by — 17 Comments ↓

Ador sexul. Nu contează cum îi spunem, sofismele lingvistice n-au nicio relevanţă, că facem dragoste, ne-o tragem, facem sex, ne cordim, o ardem, ne frecăm, sau doamne fereşte, ne f*tem direct, important este ca faptul să se petreacă, să se consume acest desfrâu energetic şi chimic, să se întâmple lucrurile conform celor mai normale necesităţi, cât mai des, cât mai mult, în beneficiul ambelor părţi. Îmi place să savurez coniacul de dinainte şi ţigara de după. Iubesc sexul şi am şi scuza să beau ceva înainte şi să fumez după.

Eram într-un băruleţ cochet din centrul Braşovului cu ceva ani în urmă, singur la o masă şi cu două mese mai încolo era o fată tot singură. După două-trei pahare de coniac mi-am luat inima-n dinţi şi ţigara-n colţul gurii şi am abordat-o abrupt: n-ai vrea să fumezi cu mine ţigara de după? Fata s-a uitat puţin nedumirită la mine, apoi a început să râdă şi am consumat o seară agreabilă împreună. Ei, dar nu viaţa mea amoroasă este subiectul zilei!

foc fără fum?

„Avem în vedere devansarea termenului de majorare a accizelor la tutun şi alcool”, a declarat ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea.

Eu la sex nu renunţ! Ha ha ha! 🙂

Pe scurt, Guvernul susţine că din majorarea preţului ţigărilor cu circa 50% îşi va acoperii găurile din buget. Treabă perversă, zic eu, harababură mare. Fumătorii – teoretic – sunt discriminaţi, dar pe spinarea lor vrea guvernul să o scoată la capăt. Abia acum înţeleg şi treaba cu barurile şi restaurantele. Dacă până anul trecut exista în fiecare local măcar un colţ pentru nefumători, conform noii legi, acel colţ a dispărut, pe majoritatea spaţiilor de pierzanie scrie frumos pe uşa de la intrare: „în acest local se fumează”. Sunt fumător, dar oarecum înţeleg frustrarea nefumătorilor. Chiar dacă ei niciodată n-au dat dovadă de toleranţă şi înţelegere faţă de un amărât vicios ca mine.

Dar să revin la Guvern. Cumva ne-a intrat în sânge – ca nicotina şi alcoolul – să considerăm Guvernanţii o adunătură de proşti. Acum, la cinci dimineaţa, după un strop de coniac în cafeaua inevitabilă şi cele trei-patru ţigări fumate, m-am dumirit că treaba nu stă chiar aşa. Prima mişcare a fost asta cu fumatul la liber în toate cârciumile, a doua vine acum cu creşterea accizelor. Dar treaba este mult mai profundă! Vă mai amintiţi de scandalurile „Ţigareta” 1,2 şi câte au mai fost? În mai toate pieţele din Bucureşti se vând mii de pachete de ţigări netimbrate. Afacerea este-n floare, un pachet de ţigări costă între 2,50 şi 3,50 lei, în condiţiile în care ţigările timbrate au toate preţul peste 5 lei. Ţigările netimbrate se vând pe faţă. La chioşc, la tarabă, pe trotuar din plasele de rafie, sub ochii vigilenţi ai oamenilor legii. Păi ce, ei nu fumează?

Legat de criză nu o dată s-au făcut referiri la marele crack financiar din 1930. Acum mi-am amintit şi de Prohibiţia din anii 20, premergătoare crack-ului. Că la noi lucrurile se fac cam pe dos tot timpul, nu mă miră. Problema cu prohibiţia este că n-a dat niciodată rezultate. Prohibiţia fiscală conduce inevitabil la evaziune. Cred că „băieţii deştepţi” stau cu baxurile pregătite şi-şi freacă mâinile satisfăcuţi.

Prostituţia şi pornografia sunt şi ele ilegale. Cu toate acestea azi-mâine cred că nu mai este colţ de stradă, scară de bloc, fără un „salon de masaj” sau un „serviciu de escorte”. La toate chioşcurile şi tarabele unde se vinde presă, este plin de reviste pentru adulţi şi cd-uri, dvd-uri cu cele mai noi şi cele mai fierbinţi producţii autohtone. Starurile şi starletele pornografiei tronează pe toate coperţile ziarelor, defilează pe toate posturile de televiziune. Cum este posibil? „Băieţii deştepţi” ştiu răspunsul.

Safe sex şi fum fără timbru.

zâmbiţi, vă rog!

Posted on by — 2 Comments ↓

Cheese! Richard Cheese. Richard Cheese and Lounge Against the Machine. Recunosc, am descoperit acest artist absolut întâmplător. Intenţionam să scriu despre „cover”-uri şi căutând materiale să exemplific cât mai bine despre ce este vorba, m-am împiedicat şi de Richard Cheese.

Chop Sue vs. Chop Sue

Trupa s-a înfiinţat  în anul 2000 şi până-n prezent au editat şapte discuri, dintre care cel din 2006, „The Sunny Side of the Moon”, este un „Best of”. Celelalte albume sunt: „Lunge Against the machine” (2000), „Tuxicity” (2002), „I’d Like A Virgin” (2004), „Apetif for Destruction” (2005), „Silent Nightclub” (2006) şi „Dick at Nite” (2007). Ultimul disc conţine prelucrări ale unor teme celebre din filme, celelalte conţin cover-uri după piese cunoscute al unor artişti ca: Radiohead, U2, Pink Floyd, Offspring, Snoop Dogg, Guns N’ Roses, System of A Down, Madonna, Korn, The Cure, Disturbed, The Clash, Beastie Boys, Nirvana, Limp Bizkit, Garbage, etc, toate făcute Jazz, într-o manieră Swing sănătoasă şi cu mult umor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V4hSUDCWKDc&feature=related]

Băieţii îşi fac veacul – evident – în Las Vegas, conform sitului official, după actualul turneu American,  „United We Lounge”, din motive de sănătate, trupa renunţă la viitoare turnee. Se pare că oboseala şi stresul îşi pun amprenta pe vocea lui Richard. Cu toate acestea, pentru anul acesta sunt planificate nu mai puţin de trei noi albume: „Viva la Vodka”, „Lavapalooza” şi „OK Bartender”, plus încă un album pentru 2010 „Back in Black Tie”.

“Cover version” –  în muzică reprezintă o nouă abordare a unei melodii deja compusă, interpretată şi înregistrată. Sunt formaţii axate pe acest gen de performanţe, sunt multe formaţii “tribut” în special la nivel de activitate în cluburi, cum sunt multe formaţii care au în repertoriu exclusiv sau predominant piese preluate de la alţi artişti. Sunt artişti care într-un punct al carierei consideră să-şi aducă omagiul artiştilor pe care îi apreciază şi care în opinia lor i-au influenţat propria creaţie. Asemenea discuri sunt Metallica “Garage Inc.”, Overkill “Coverkill”, Tesla “Real to Reel”, Def Leppard “Yeah!”, etc.
Formaţii care s-au axat aproape în exclusivitate pe prelucrări sunt: Apocalyptica, Hayseed Dixie, Nine Inch Elvis, Beatallica, Dread Zeppelin, etc, cum sunt trupe care pe lângă compoziţiile proprii vin cu un vast repertoriu de prelucrări ingenioase, cum sunt şi Nicotine sau Reel Big Fish.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZ4S-UiNmzo]

Mereu mi-au plăcut reinterpretările mai ales în cazul în care acestea aduc o altă perspectivă melodiei, dacă noua variantă nu doar redă fidel piesa şi interpretarea originală şi o reaşează într-o altă formă, o modelează după caracterul celui care o redă.


Veteranul Pat Boone şi-a construit cariera de interpret de Jazz prelucrând piese tradiţionale   de Rhythm and Blues.  Versiunea din 1955 a piesei lui Fats Domino “Ain’t That a Shame” a fost un mare succes, dar albumul “In a Metal Mood” din 1997 aliniază o serie de reorchestraţii ingenioase a unor piese Rock ale unor artişti ca Led Zeppelin, Deep Purple, Judas Priest, Alice Cooper, Metallica, etc. care l-au readus în atenţia marelui public.
Francezii de la Nouvelle Vague combină ingenios stilurile New Wave şi Bossa Nova şi au devenit celebrii cu prelucrarea piesei “Love Will Tear Us Apart” a celor din Joy Division    şi cele două albumele ale lor conţin variante inedite după trupe ca The Clash, XTC, Modern English, Dead Kennedys, New Order, Blondie, etc.
Geniala Tori Amos merită şi ea amintită pentru câteva interpretări cutremurătoare ale unor piese consacrate, amintesc doar de Depeche Mode şi vibrantul “Enjoy the Silence”.
Sau nu pot să nu-l amintesc pe The King care înzestrat cu vocea Regelui Elvis, împrumută această amprentă unor piese Rock şi rezultatul este electrizant!

Exemplele sunt extrem de multe, dar mă opresc pentru moment aici. Anul trecut v-am povestit la momentul respectiv despre concertul Queensryche la Bucureşti. Băieţii se aflau în turneul de promovare al noului lor album “Take Cover” care, după cum sugerează ingenios şi titlul, conţine 11 prelucrări. Am fost uşor dezamăgit la spectacol fiindcă n-au cântat nimic de pe acest album.
Discul începe cu un frumos “Welcome to the Machine” al celor de la Pink Floyd. Chiar dacă n-au operat schimbări majore în compoziţia şi orchestraţia originală la nici una din piesele pe care le-au luat la “reîncălzit”, Queensryche au reuşit să-şi pună amprenta sunetului cristalin şi autentic American asupra compoziţiilor. Îmi plac enorm “Red Rain”-ul lui Peter Gabriel, “Heaven on their Mind”-ul din Jesus Christ Superstar şi “Bullet the Blue Sky” al celor din U2. Nu este un disc revoluţionar, dar este unul corect şi plăcut de ascultat.
O altă formaţie care de ceva vreme ne ameninţă cu retragerea definitivă şi a trecut pe lângă noi şi anul trecut concertând doar în Bulgaria şi Ungaria, Ministry, au lansat tot un album ce conţine în exclusivitate cover-uri: “Run for Cover”. Pe lângă deja celebra prelucrare a piesei lui Bob Dylan “Lay Lady Lay” discul conţine industrializarea unor artişti ca The Rolling Stones (Under My Thumb ) , Golden Earring (Radar of Love), Deep Purple (Space Truckin), Black Sabbath (Supernaut), ucigătoarea versiune la “Rodhouse Blue”-ul celor din The Doors şi o halucinantă şi surprinzătoare abordare a magicului “What a Wonderful World” al lui Armstrong. Un disc care îşi merită cu prisosinţă locul într-o colecţie.
O altă veterană, Patti Smith, tot în 2007 a lansat tot un disc cu prelucrări: “Twelve”. 12 piese reînprospătate în maniera personală a artistei, un album reconfortant care amestecă cu succes piese după artişti din vechea gardă cum ar fi Allman Brothers Band (Midnight Rider), The Doors (Soul Kitchen), Jefferson Airplane (White Rabbit) etc cu un frumos omagiu adus lui Kurt Cobain prin “Smells Like Teen Spirit”.
Tot în 2007, Poison au revenit pe scena Rockului cu un album de cover-uri “Poison’d” în care îşi aduc omagiul unor artişti ca Sweet, David Bowie, Alice Cooper, Tom Petty, The Rolling Stones, etc.

Un cover uneori poate fi mai “bun” ca originalul şi uneori coverul este atribuit ca fiind original. 🙂 Este cazul piesei “Wonderwall” despre care toată lumea ştie că este al celor de la Oasis…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sHhVydgvuAc&feature=related]

fixaţii şi sexaţii

Posted on by — 16 Comments ↓

Plouă cu încăpăţânare. Mă eschivez: de stropi, de gânduri, de priviri sau…atingeri. Îngeri rătăciţi cu feţe oglindite în băltoacele spumoase. Uneori un zâmbet te salvează, alteori te trimite direct în iad. Prea multe drumuri şi ocolişuri pavate cu bune intenţii! Dar rămân gropile şi mă înghite golul din mine. Fixaţii şi sexaţii. A cinci-a roată şi rămaşi de căruţă într-un pseudo-picknick prelungit la marginea drumului: ne întoarcem privirea. Imagini uşor mişcate, blur-ul marilor oraşe prin perdeaua de fum, agitaţie şi sirenele disperării. Totul pare uşor distant şi străin, tot mai departe de mine… Oraşul doar mârâie şi-l traversez cu nepăsare. Cai verzi printre betoanele gri. Graffiti. Cui îi folosesc piticii de grădină? Sau piticii mei? Am “pitici” să umplu tot oraşul! Dar nu şi golul… Off-side, cartonaş galben…lovituri la liber. Sunt varză călită frate!  ’neaţa. Încerc să-mi fac o zi bună, da’ nu cu mâna mea. Hahaha! Deschid umbrela…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TvC6VS4Np4U]

În Jurnalul Naţional Am dat peste subiectul meu de sezon preferat: Eurovision-ul. „Emovision” cum spun cei doi autori, Dana Andronie şi Miron Manega. E de rău, dacă pentru un amărât de articol a fost nevoie de doi jurnalişti. Dacă-i loveşte criza şi se trece la restructurări o să rămână ziarul doar cu poze şi semnătura unuia din cei doi? Poze cu „pitzi” re-ciordite şi ele… Zău că-i păcat pentru copacii tăiaţi!
Cel mai tare lucru pe care l-am aflat din tot articolul este că: „Apropo de Emo, e nevoie să precizăm că acest gen de cultură este perceput ca o sectă de copii mai “sensibili” cu gânduri sinucigaşe! Din punct de vedere muzical, consacrarea maximă a venit prin formaţia Nirvana care, în 1992, a vândut 10 milioane de discuri ale albumului lor de debut, “Nevermind”.” Să-mi trag scaunul de sub mine! Dau repede filmul înapoi, fix până-n anul de graţie 1989 şi-n sertarul Nirvana găsesc albumul „Bleach”. Pentru cei care n-au nici film, le lipsesc şi suspect de multe sertare, le recomand utilizarea Google sau Wikipedia . Sunt abia anul I la jurnalism, da’ pentru un examen citisem ceva legat de subiect şi documentare…aşa o fi? Dau filmul de data aceasta înainte şi mă opresc la cadrul numărul doi: „Nevermind” 1991. Bun. Mi-am verificat memoria: nu m-a lăsat. Un alt mic „detaliu” ar fi că trupa lui Cobain a fost etichetată „Grunge”, cum de au ajuns cei doi să-i cupleze cu mult mai proaspătul curent „Emo”, nu-mi explic. E drept, Cobain şi-a cam găurit căpăţâna cu vesta anti-glonţ pe el – vorba lu’ Eminem – dar dacă plecăm de la acest principiu, Hendrix săracu’ o fi fost şi el Emo ca şi Jim Morrison sau Ian Curtis…
Dau din curiozitate pe Wiki şi surpriză! La „Emo” – pagina românească – prima frază este: „Genul şi cultura EMO este o sectă de copii mai “sensibili” cu gânduri sinucigaşe!” Hahaha….tăvăleală frate! Retractez, oamenii s-au documentat…Hahaha! N-au ştiut despre verificarea din mai multe surse… Se mai minunează lumea blogosferei că mulţi dau simple copy/paste-uri şi habar n-au ce postează. Să nu zic de avertismentul de pe pagina Wiki: „Acest articol sau secţiune are multe probleme.” Staţi liniştiţi, nu este nici izolat, nici singular cazul! Hahaha!

Şi eu sunt Emo. Şi Metro(u)-sexual. De fiecare dată când mă “dau” cu metroul am emoţii cine cade peste mine sau cine se freacă de mine…Holly Shit! (Ca să nu zic “Holly Cow” că se interpretează! Hahahaha!)

P.S.
1. Credeam că n-am subiect pentru astăzi. Merci Dana, merci Miron.
2. N-am nici eu tot gardul pus… Sau l-am dat jos?

3. Are cineva ţigle de vânzare?

blogăreală de seară

Posted on by — 4 Comments ↓

Bucurie, mare bucurie: „Un avocat curajos a dat în judecată Guvernul pentru suspendarea paşapoartelor biometrice.” Bâzâie, vâjâie toată blogosfera. Toţi anti-globaliştii, anarhiştii şi rebelii fără cauză, celebrează evenimentul. Sincer, cred că-i o stupizenie absolută. Pe de o parte nu cred că vor câştiga procesul, pe de altă parte cred că avocatul în pricină s-a orientat bine, a văzut oportunitatea situaţiei şi s-a gândit că iese din anonimat. Şi a ieşit. Este erou, ne-am ales cu încă un „luptător al luminii”. Argumentaţia e… „Prin obligarea noastră, a tuturor cetăţenilor români, de a accepta paşapoarte ce conţin cipuri cu date biometrice, ni se răpeşte dreptul la viaţă privată. De asemenea, consider ca prin amprentarea mea, mi se încalcă dreptul la prezumţia de nevinovăţie.” De supravegheat, suntem supravegheaţi de multă vreme, să nu ne facem iluzii. Americanii interceptau şi stocau toate comunicaţiile de multă vreme. Guvernul lor a profitat de „incidentul” de la 11 septembrie pentru a legaliza acest aspect şi sub acelaşi pretext al luptei anti-teroriste, toate statele pretins democratice au procedat la fel. Pe mine mă doare la un metru-n faţă de cip. Dacă Guvernul altă treabă n-are, să facă şi reality show din viaţa mea. Vreau parte din drepturile de difuzare… Prin Europa putem circula liniştiţi şi fără paşaport, treaba cu cip-ul e o poveste legată de eternul vis American. Eu nu-l mai am. Nu-i mai aştept şi nici nu mi-am propus să merg să văd… Gemenii. Dacă vor, să-mi bage un cip  şi-n c*r…sau şi mai bine să şi-l bage singuri!

Mi-am zis să-mi luminez şi eu seara cumva şi am căutat-o în bookmark-uri pe Curvette. Bumm! Fata şi-a privatizat şi blogul şi s-a mutat. Curvette cu punct ro mi-a amintit de C.U.R.V.E.T.T.E. scris mare din neoane colorate pe frontispiciul unei clădiri. Punct ro este primul pas? Ultimul blog e din data de 26 ianuarie şi e o mică incursiune în schi, sex şi muzică simfonică. L-am citit, dar n-am simţit nimic.

Am picat ca musca-n lapte pe blogul lui Adelina Enache. Nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo, a fost un coşmar! Am călcat într-o pagină PSD-istă, m-am împiedicat de o blondă, m-am ridicat şi am fugit încotro vedeam cu mouse-ul. Post-ul „Nimic nu se vinde, totul se cumpără” a fost un fel de soft-drink de seară. Cum se face, respectiv nu prea se face comerţul. Vă zic eu care-i problema: patronii când vine vorba de reclamă ştiu ei exact ce şi cum vor. Deh, pe banii lor să nu le spună nimeni ce şi cum să facă! Adelina spune: „nu ofertantul hotărăşte ce vinde ci cumpărătorul hotărăşte ce cumpără.” Da, din acest motiv m-am plimbat şi eu azi prin două mall-uri câteva ore bune şi n-am cumpărat nimic… Şi încheie cum spune chiar ea, metaforic: „degeaba vrei să-ţi vinzi sufletul diavolului dacă acesta nu este interesat să-l cumpere…” Ei, asta este şi problema mea!

Săptămâna aceasta în topul Ze List pe locul 99 am găsit Rezistenţa Urbană. Am citit „scenariul” filmului „Facultatea de ROCK’N’ROOLLL!!”. Mi-a plăcut finalul.
În schimb merită studiat blogul despre distrugerea Bucureşti-ului.

Şi dacă am dat de rezistenţă:
1.    Rezistenţa Materialor (de ascultat!)
2.    Şi o incursiune documentată şi detailată în obscura istorie a Punk-ului Românesc pe pagina lui Machu Pichu.

Mai las loc de bună ziua şi pentru mâine. 🙂

Un tramvai numit Marleen

Posted on by — 20 Comments ↓

Între două rafale de vânt câţiva stropi de ploaie obosiţi îşi şterg obrazul de geamul murdar al tramvaiului. Lumină chioară, lume pestriţă, feţe obosite într-o seară zgribulită şi împroşcată cu noroi. Caut cu disperare să-mi fixez privirea pe ceva, pe altceva. N-am noroc, în seara asta nu văd nici o fesă bombată, nici o aluniţă deocheată sau măcar un toc de cizmă mai ascuţit. Mă pierd în gol, mă scufund în incertitudinea gândurilor neliniştite, în tulburiul necunoscutului şi în ceaţa ce şi-a lăsat parfumul peste mine. Sunt aici, dar nu şi prezent. Timpul parcă se aruncă în faţa roţilor de oţel şi în confuzia creată nu mai există nici trecut, nici viitor. Prezentul plumburiu mă ameţeşte. Ne amăgeşte?
Cu o staţie-două mai încolo urcă un băieţaş brunet cu un acordeon agăţat de el, priveşte-n jur neîncrezător şi îşi începe recitalul. „Minunat!” – mă gândesc şi mă dojenesc că mi-am lăsat mp3 playerul acasă. Prestaţia nu este tocmai jalnică chiar dacă muzica ţipă puţin prea tare în vagonul transformat ad-hoc într-o cutie de rezonanţă. Băiatul ajunge lângă un grup de trei cetăţeni, uşor mototoliţi de ceva alcool şi cu aer şi aere de şoareci de birou, funcţionari de bancă sau agenţi imobiliari, băieţi cu pantaloni călcaţi mai la dungă, cu cămaşa mai curată la guler, cu portofelul mai subţire, dar cu Master plastic în el. Ştiţi voi! Cu toate că mă străduiesc să nu-i aud, frânturi din discuţia lor mă zgârie pe urechi, vorbesc tare, cu superioritate despre muzică şi rezonanţă, teoretizează sunetul şi ce este în substratul sunetului. Îmi amintesc de un alt timp, un alt oraş şi o altă situaţie în care cu un prieten tot după prea multe beri, prăbuşiţi sub norii de fum, am ajuns de la o discuţie despre Jazz la fizică şi de la artă la matematică, tot o artă, dar… În fine!
Acordeonistul a ajuns în dreptul grupului de băieţi şi unul din ei i-a întins o hârtie de un leu. Altul, cu strălucire dubioasă-n privire, s-a întors spre trubadurul ambulant şi l-a întrebat: „da’ pe aia, Lili Marleen, o ştii?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GtPBv0KEQNc]

Băiatul a interpretat „ceva” cu iz de Dietrich, cu parfum de mahala şi aromă de odinioară. Trecem prin dreptul blocurilor colorate ţipător, acum înăbuşite-n beznă, încremenite şi ele parcă dintr-un alt timp şi uitate de izbelişte odată la patru ani… Gaşca îşi continuă discuţia, omul cu comanda strâmbă din nas nemulţumit, dar îi întinde băiatului o bancnotă de cinci lei, altul încă una de un leu. Vreau să mă scobesc şi eu de portofel, să scot ceva mărunţiş, moment în care observ un alt tip solid care urmăreşte toată faza zâmbitor, sprijinit de-o bară cu doi-trei metri mai încolo: giacă de piele neagră, blugi suspect de curaţi, pantofi strălucitori şi o burtă supradimensionată. Băiatul cu acordeonul trece prin faţa mea, miroase a canal şi fum, are degete lungi şi negre, pare şi mai subţire cu acordeonul vechi şi mare atârnat pe piept. Ajuns ceva mai în colo la un alt grup de călători se opreşte din mers şi ridică tonul la cântat. Umflatul cu geaca de piele se pune şi el în mişcare, se înfige-n capătul tramvaiului şi nu-şi ia ochii de pe băiat.  Îmi cade fisa, el e tartorul.
Se termină rondul muzical, băiatul ajunge la şefu’ din spatele vagonului şi-i dă toată încasările. Poate totuşi se va alege şi el cu o franzelă şi două felii de parizer… Poate.
Şi realizez că indiferent ce pantofi purtăm, nu contează câţi giga are iPodul atârnat de gât, nici ce etichetă are geaca de pe noi sau câte carduri avem în buzunar, toţi avem un pufos vigilent, un pretins înger păzitor, un ochi care ne urmăreşte şi ne…taxează. Sună aiurea,  ştiu, dar gândul acesta s-a înfipt ca un ac otrăvit în subconştientul meu, m-a trezit din amorţeală şi m-a făcut să zic: „băgami-aş p****la!”
Uite, uneori nici eu n-am nimic de spus şi nu-mi iese nimic inteligent pe gură… Şi-am promis să nu mai înjur!

vând tot!

Posted on by — 6 Comments ↓

M-am gândit şi deh, cu criza asta m-am crizat şi “io”, n-am încotro, vând tot.

Vând o pereche ciorapi, bleu închişi, abia purtaţi două zile, parfum autentic, remaiaţi o singură dată. Preţ promoţional! Vând ceas de mână, Pobeda de pe vremea lu’ bunicul, stricat, dar şic. Made In URSS, nu chinezării din acestea ieftine! Vând cheie la boxa de la subsol a vecinului de la patru. Am găsit-o în zăpadă astă iarnă, este uşor ruginită, dar este încă funcţională. Vecinul de la patru e prea bătrân să mai coboare la boxă, când o să mai coboare vreodată undeva, o să coboare mai jos şi definitiv.

În boxă am găsit şi albumul „Omagiu”, da, acela pentru Nicolae Ceauşescu, văd că-s mulţi care-i duc dorul, vând şi ditamai cărţulia, poate iau mai mult pe ea aşa decât la centrul de reciclat hârtia. Vând şi cardurile de credit, cumpărătorul să-mi achite datoriile… Vând bocancii găuriţi în talpă, dacă nu ninge sau plouă, chiar ţin de cald. Vând pijamalele, deobicei adorm ca porcul îmbrăcat pe canapea, sunt noi nouţi! Vând periuţa de dinţi…că nu prea mai am obiectul muncii.

Vând o mănuşă, mâna stângă, are o singură gaură arsă cu ţigara, perechea de la mâna dreaptă am pierdut-o în tramvaiul 32. Nu, nu ofer recompensă! Se poate sta cu o mâna dreaptă-n buzunar şi cu cea stângă agăţat de bară. Dau tot! Şi buzunaru’ gol… şi – la o adică – şi bara! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LSnXjE66tvQ]

Mă dau… Poate şi la schimb, da’ asta rămâne de negociat. În paricular. Ieri prin căutare m-a găsit cineva care tastase-n Google: „caut gigolo de calitate”. Aici sunt! Şi da, m-am răzgândit, nu mai vrea doar part-time , accept şi angajament full-time.

Mi-a mai rămas sufletul, dar nu-l vrea nimeni…

cafea cu sex

Posted on by — 14 Comments ↓

Ziua bună începe de dimineaţa cu o cafea. “Cafea cu dragoste” spune reclama, da’ eu cum sunt mereu mai cu moţ – să nu zic pe invers că se interpretează aiurea – mi-am tras o cafea cu sex de dimineaţă… să-mi meargă bine şi să vă meargă bine!

Presa pute iar a lipsă de subiecte aşa că m-am refugiat în blogosferă. La prima cană de cafea am râs puţin citind răutăţi la adresa femeilor pe pitzipoanca.org . Citez câteva: „Disponibilitatea spre sex. Se ştie că femeile vor să se f*tă fără să se înţeleagă că vor să se f*tă. Vor să se f*tă accidental. Dacă îi pui bomboana în braţe, ţi-o suge. Da să nu pară că a cerut-o ea.” Despre tocuri: „Ele spun că sunt ca să pară mai înalte, picioarele mai lungi şi să încordeze muşchii fesieri. Nu. S-au suit pe chestiile ălea instabile ca să sugereze că nu se pot mişca. Ideea exprimată este următoarea: “Dacă ar fi să mă alergi cu p*la în mână, n-aş putea să mă mişc prea repede, dacă înţelegeţi aluzia mea fină”. Fustele nu au nicio utilitate practică: „Nu te feresc de frig sau săbii şi nici nu oferă o mobilitate prea ridicată. Dar sunt uşor de dat jos.” Cerceii: „Cerceii bălăbăne la urechi ca să distragă atenţia de la faţă.” Poşeta este „o extensie a vaginului.” Sutienul: „E greu şi pentru ele să îl dea jos. Şi asta le mulţumeşte.” Am şi eu povestea mea cu sutienul şi dacă mă gândesc bine ştiu una şi cu poşeta, dar sunt de povestit la ceas târziu…hahaha.

Un blog tare am citit la Şi blondele gândesc . Noua (a)moralitate şi relaţionarea post-modernistă este subiectul, am citit, mi-a plăcut. Spicuiesc niţel că am observat că pun link-urile cam degeaba, nu prea vă omorâţi cu datu’ click-urilor: „Pe vremuri, băieţii trimiteau fetelor pe care le plăceau scrisori de dragoste. Azi, puştii le ard gagicuţelor DVD-uri cu empetreiuri. (…)Mai demult, tinerii făceau curte şi mergeau la peţit. Azi, ei merg la agăţat şi fac mofturi că nu vor cu prezervativ. (…) Suntem extrem de moderni, voiam să zic. Şi, am demonstrat că am evoluat (avem nero-express), ne-am redefinit prejudecăţile (fata face primul pas) şi ne-am aliniat la trend (ca-n telenovele, unde cel mai jalnic mod în care piţipoanca vrea să-l fure pe Făt-Frumos e să-i producă un prunc, care iese voinic şi deştept în ciuda tuturor alcoolemiilor ilegale ale tatălui turmentat). (…) Vreau să-ţi pot cere numărul de telefon fără să mă bănuieşti că-ţi stric casa. Sau să ţi-l ofer pe al meu, fără să mă gândesc că te gândeşti că poate mă gândesc eu la ceva neortodox. (…) Nu mai vreau să fiu nici fată, nici băiat. Pentru că sunt mai mult decât sexul meu din buletin.” De acord. Da’ totuşi, nu ne-o tragem? Hahahaha!

Trec să văd şi ce fac băieţii (?) şi citesc despre Mihai Trăistariu pe blogul lui Simona Tache . Omul a băgat 50.000 de euro şi şi-a tras un studio, genial numit: „MIHAI STUDIO”. Mihai este nemulţumit de piesele care i se compun şi s-a hotărât să ia el totul în mână. Şi o să o şi ia. Pentru asta „şi-a procurat cursuri şi cărţi din străinătate şi se pune pe treabă!” Vrea să-l întreacă pe Moga, cică. Bun aşa, e bine să şti ce vrei! Din experienţa mea de peste opt ani în aria digitală a muzicii şi în general a ceea ce înseamnă tehnică şi computere, plus cu cei 20 de ani de cântat cu tot felul de trupe, am înţeles că sculele sunt bune, dar fără omul cu idei, cunoştinţe şi inspiraţie în spatele lor, totul este-n van. Degeaba îmi daţi o cheie franceză, nu ştiu să schimb nici măcar garnitura de la robinetul de la chiuveta din bucătărie…şi e din aceea nouă, pe rulmenţi, fără garnitură…

Tudor Chirilă scrie tot mai bine. Astăzi despre cum este traficul în oraşu’ lu’ Bucur, dar mai ales ce bengoşi suntem noi, urmaşii ciobanului…: „Plouă. Traficul este oribil. Nimeni nu mai încape. Mitocănia musteşte. E verde-n morţii mă-tii nu te uiţi? Mânca-mi-ai pulaaa de prooosst!!! Făăă, târfă, muiieeee tu nu vezi că ai cedeazăăă fă proasto!!!! Ia uite-l şi p’ăsta mânca-ţi-aş!!! Tataieeee du-te acasă să mori că n-avem loc de tine!!!” Exact. Ăştia suntem…f*tui!

Cred că-s masochist, m-am născut în România, m-am mutat la Bucureşti şi intru din când în când pe la ciudatu’, pardon!  Ciutacu să-i citesc frustrările constante. Tipul nu este niciodată mulţumit de nimic şi tot timpul se agită şi se revoltă. Din scurta incursiune am înţeles că l-a enervat presa. Păi el nu tot presă face? El nu este tot o rotiţă în maşinăria asta şi nu ne poluează cu acelaşi gen de subiecte şi cu acelaşi ton de…n.f.??!  Chiar nu se găseşte nicio fată sufletistă să-i facă un sex oral cumsecade să se mai relaxeze şi băiatul acesta? Sau mie…să mă relaxez „io”….

Aaaaa…..era să uit, m-am chinuit ceva, dar noaptea trecută în final am reuşit să-mi încarc şase piese pe MySpace că tot v-am aburit cu ce şi cum am cântat şi ce mai intenţionez să fac(k)…  Este o piesă nouă al proiectului meu actual Rope Of Hope (Bang Your Head), două piese din era Nation’s Slum (Burn şi XXX), două piese făcute-n 2005 pentru două proiecte diferite (Veşti Proaste – doare doar când respir, respectiv Re/Boot – nimeni nu e nimeni) şi în final un clasic compus în 1988 sau 1989 al primei mele formaţii, Pansament, piesa Punk Ain’t Dead… Ştiu, n-am să-l concurez nici pe Trăistariu, nici pe Moga…Hahaha! Nu vreau nici la Eurovision să mă fac de cacao după aşa o cafea, trag tot la casă, la Braşov aşa că merg pe mâna lui Flavius şi strig şi eu: “Hai Dalma!”

hore anti-criză şi calmante

Posted on by — 13 Comments ↓

Cred că nu întâmplător Cabinetul Boc a „scăpat” spre presă aşa zisul „program anti-criză” într-o zi de vineri, în umbra week-end-ului şi la adăpostul manifestărilor populiste prilejuite de sărbătorirea Unirii. Presa şi blogosfera s-a umplut evident cu discuţii pe marginea programului, dar cetăţeanul obişnuit şi-a văzut de treburile lui.  Pentru cei care nu au citit încă măsurile propuse de Guvern, pot descărca documentul în format pdf de aici sau de pe pagina electronică a ziarului Cotidianul . Am citit cele 17 pagini ale documentului, dar recunosc, nu mă pricep la economie, las analizele serioase pe seama specialiştilor. Ce am văzut au fost găurile. Sunt multe-multe găuri prin care se scurg mulţi-mulţi bani. Dacă la ieşiri sumele apar exacte, la încasări am găsit un şir de „o să facem, o să dregem” şi formulări genul „găsirea unor soluţii”, expresie care pe mine, simplu contribuabil, mă sperie. Spre CEC Bank şi Eximbanc se duc 1,07 miliarde lei (minus 0,19% din PIB), Administraţia Publică a acumulat datorii semnificative, achitarea lor înghite 8,04 miliarde lei (1,39% din PIB), neimpozitarea profitului reinvestit mai aduce o pierdere la buget de circa 3,44 miliarde lei (0,59% din PIB) şi reglementarea plăţii TVA la încasarea facturii aduce pierderi de 0,9 miliarde de lei. Măsurile sociale ne costă încă peste 7 miliarde de lei şi sume mari se duc şi spre susţinerea diverselor sectoare economice. O altă soluţie la capitolul măsuri sociale: „În sectorul bugetar, ajustarea salariilor în anul 2009 se va face ţinând cont numai de creşterea prognozată a preţurilor de consum.” Din foarte puţina economie pe care o cunosc, ştiam că orice creştere salarială este o măsură producătoare de inflaţie şi ideea că vor creşte doar „în zona salariilor mici” este cel puţin utopică. Din experienţa de până acum orice creştere salarială într-un sector sau la o anumită categorie de salariaţi a provocat reacţii în lanţ în toate celelalte sectoare şi a condus la tensiuni sociale.
Mă opresc aici, cum spuneam, nu sunt specialist în economie şi finanţe, cu toate acestea, documentul Guvernului pare unul subţirel. Poate şi din acest motiv a fost lansat spre discuţia publică. Eu n-am nicio soluţie deşteaptă şi nici nu ştiu cine are. Guvernul acesta nu cred. Cum nici celelalte dinainte acestuia n-au avut şi tare mă tem că nici cele ce vor urma nu o să aibă.
În schimb i-am văzut dansând în hora populară, cei drept, cu excepţia doamnei Udrea, cam crispaţi. Pe undeva este firesc, blonda a obţinut două miliarde printr-un proiect al ministerului privitor la tichetele de vacanţă, nu e problema ei cine şi cu ce bani astupă (şi) gaura ei…

Au trecut doar câteva zile de când am (re) amintit de Erika şi de faptul că sistemul sanitar este defect ca toate celelalte sisteme. La sfârşitul săptămânii s-a confirmat că sistemul defectuos generează şi efecte secundare dezastruoase. Se întâmplă o tragedie la Slatina, alta la Galaţi, mor pacienţii pe holurile spitalelor plimbaţi dintr-o secţie la alta sau dintr-un spital în altul, mor abandonaţi cu targa la colţ de stradă sau pur şi simplu salvările nu ajung fiindcă ba sunt blocate în trafic, ba n-au benzină, medicul sau şoferul este în concediu… Cu asemenea ocazii – o adevărată fiesta pentru presă – se discută despre fapte sau despre sistem, dar se pierde din vedere factorul uman. De ce un medic ia şpagă? Fiindcă după ani de învăţat ajunge să lucreze pe un salariu ridicol de mic în condiţii de foarte multe ori mizere şi inadecvate unei asistenţe medicale „normale”, civilizate. Lipsa de fonduri şi reforma doar la nivel afirmativ o să genereze în continuare tragedii iar vinovaţi vor fi găsiţi în continuare oamenii captivi al acestui sistem defectuos şi niciodată cei care generează şi menţin sistemul în asemenea stare. Nu caut nici scuze, nici nu vreau să dezvinovăţesc oamenii, doar cred că răul nu poate fi îndreptat atâta timp cât rădăcinile lui nu sunt exterminate. Oriunde în lume în urma unor astfel de scandaluri demisiona Ministrul de resort sau tot Guvernul în… b(l)oc. Nu la noi, la noi niciodată.

Mă amuză starea blogosferei. Dacă în toată lumea civilizată s-a dezvoltat aşa numitul „citizen journalism”, în care jurnalistul amator sau ad-hoc prezintă ştiri şi uneori devine generator de ştiri pentru mass-media tradiţională, la noi bloggerul este predominant un simplu sau un „inteligent” comentator de ştiri absorbite din fluxul convenţional. Blogurile seamănă uneori izbitor cu talk-show-urile de la televizor. Dacă am „inventat” şi „democraţia originală”, avem şi o blogosferă originală. Este totuşi bine că (încă) ne păstrăm independenţa, se comentează şi se discută şi lucrurile care în presă nu răzbat sau sunt prezentate unilateral, chiar dacă văd şi citesc tot mai multe bloguri cu iz corporatist sau sesizabil subordonate unor interese. În ceea ce priveşte comentatul, nici eu nu fac excepţie aşa că pe bună dreptate puteţi spune: „ciocul mic!” Hahaha.

Vreau să scap de mizerie… Bang!

trei în unu: magnetism, gheaţă şi democraţie

Posted on by — 12 Comments ↓

N-a fost un an rău, din punct de vedere muzical 2008-ul. Încet-încet am intrat şi noi în circuitul European al concertelor. Deh, cu mp3-urile şi download-urile, s-a schimbat şi faţa industriei muzicale, accentul nu mai cade pe milioanele de discuri vândute, ci pe concerte. Mai greu o duc cei din industria cinematografică, da’ asta este o altă poveste!
Am avut parte de distracţie, nu glumă. În acelaşi an, la distanţă de câteva zile să ai ocazia să vezi trupele adolescenţei: Iron Maiden, Judas Priest, Queensryche şi Metallica, e mare lucru! Dar lista cu artiştii care ne-au onorat este lungă: Paradise Lost, Massive Attack, Tricky, Manic Street Preachers, Kaiser Chiefs, Rosin Murphy, Apollo 440, Cypress Hill, Nelly Furtado, Unkle, The Dandy Warholes, dEUS, Ross the Boss (ex-Manowar), Primal Fear, Exploited, Madball, Morcheeba, ATB, Nouvelle Vague, Koop, Def Leppard, Whitesnake, Chick Corea, John McLaughlin, etc. Este adevărat, au fost şi nume care ne-au ocolit cu eleganţă: Ministry sau Slayer au preferat Sofia şi Budapesta…probabil din obişnuinţă.
Festivalurile adună şi publicul şi numele sonore, dar şi la concertele „obişnuite” mişcarea este tot mai mare. În ceea ce priveşte noul an, s-au anunţat deja multe nume, lista o deschide Sting, dar au fost deja veteranii de la Napalm Death şi urmează Kreator în februarie. Criza rămâne un vis urât ce umple golul din mass-media şi justifică timpul pierdut cu bazaconii al noului Guvern. Dar e duminică, să lăsăm politica să doarmă.

Era să zic „show biz da’ mulţi”. Biz în acest caz, probabil prescurtarea de la „bizoni”, nu, nu animalele pentru care am toată stima, ci „specimenele” care populează (şi) zona industriei de „entertainment”.
Citeam undeva despre plusurile şi minusurile anului 2008. La „mari dezamăgiri” figurau Metallica cu „Death Magnetic”. Autorul plângea după 1986 – „Master of Puppets” – şi desfiinţa sunetul discului, producţia lui Rick Rubin. Eu sincer m-am bucurat că băieţii l-au expediat pe Bob Rock, disc cu sunet mai prost ca „St. Anger” nu cred că am în colecţie, eventual doar dacă sap după nişte demouri de Thrash Metal de la sfârşitul anilor 80… Mie nu mi-au mai plăcut Metallica cu cele două „Load”-uri, dar reanalizând la rece perioada, din cele două discuri iese unul bun cu siguranţă. „Garage Inc.”-ul a fost o variantă extinsă la E.P.-ul din 1987 „The $5.98 E.P.: Garage Days Re-Revisited” şi conţine doar prelucrări iar „S&M”-ul din 1999 a fost un experiment ratat, o încercare de a ajunge la un public şi mai larg. „Death Magnetic” este un album care pune oarecum lucrurile la punct şi Metallica sunt din nou „băieţii în negru”, pe merit, cea mai populară formaţie din aria Metalului. Cu vânzări de peste 95 milioane de discuri, succesul formaţiei este probabil inegalabil.
metallica_death_magnetic_coverNu ştiu dacă doar din cauza numeleu, dar “Death Magnetic” mi-a amintit de formaţia Monster Magnet.
Revenirea la vechiul logo cred că este un mesaj direct pentru fanii primelor 4 albume: “băieţi, gata cu prosteala, ne-am întors!” Fac încă o confesiune, Radioul City FM ne-a tot bombardat cu primul extras single “The Day That Never Comes” , piesă care nu prea m-a dat pe spate, aşa că am fost neîncrezător.
Sunetul bătăilor de inimă şi o chitară de undeva din spate într-un crescendo Psihedelic marchează introducerea în album şi în piesa “That Was Just Your Life”. Atmosferă uşor Slayeriană aş îndrăzni să spun, dar după câteva măsuri intrăm în plină era “…And Justice for All” cu un riff ce ne salută ca o veche cunoştinţă de mult neîntâlnită. Schimbările de ritm, vocea lui Hetfield, sunetul, adică totul, se încadrează perfect în atmosfera trupei din 1988. Ce dracu am făcut cu viaţa mea în ăştia 20 ani?! “The End of the Line” te prinde repede cu ritmul său uşor săltăreţ şi cu riffurile tăioase. Linia vocală pe strofe ne aruncă înapoi la “Creeping Death” iar refrenul ne aduce undeva la “Fuel”. ” Need… More and more  Tainted misery. Bleed… Battle scars Chemical affinity. Reign… Legacy Innocence corrode. Stain… Rot away Catatonic overload. Choke… Asphyxia  Snuff reality. Scorch… Kill the light Incinerate celebrity. Reaper… Butchery Karma amputee. Bloodline… Redefine Death contagious deity.”  Piesa are şi un pasaj lent, de atmosferă, plăcut şi bine încadrat: “The slave becomes the master.”… Urmează o altă piesă “dansantă”, “Broken, Beat And Scarred”. Cam aici m-am liniştit, mi-am aprins o ţigară şi am zis, da domne, ăştia sunt iar Metallica, şi mi-am pus sau am pus întrebarea: “ce aţi mai făcut băieţi din 1991?” Am ajuns la amintitul ” The Day That Never Comes”. Început a la “Nothing Else Matters”, chiar şi armoniile sunt tot pe acolo, adică aşa şi aşa. Când se “supără” tot pasajul este un tribut Iron Maiden pe faţă: solouri cu chitări gemene şi tot tacâmul, doar tempoul rămâne inconfundabil Metallica. Până la urmă ascultată acasă pe boxe adevărate şi nu la serviciu pe un radio miniaturizat, nici piesa asta nu pot să zic că e rea. Ba, poate că după încă 10 ascultări o să-mi şi placă. “All Nightmare Long” este un titlu potrivit pentru încă o rockăială adevărată. Piesă tare este şi următoarea “Cyanide”, cu schimbări inspirate, sunetul şi mixajul este perfect, fără fiţe, dar bine echilibrat şi redă excelent dinamica formaţiei şi păstrează şi gustul de viu. Sper ca următorul single să fie făcut la “Cyanide”: “Suicide, I’ve already died, You’re just the funeral I’ve been waiting for, Cyanide, living dead inside, Break this empty shell forevermore!” şi nu la următoarea piesă de pe disc: “The Unforgiven III”. Doi-ul cred că l-am ratat…  A, a fost pe “Re-Loaded”…aha, hahaha! O baladă de aproape opt minute, mă puteam lipsii de ea, dar nu, nu e nasoală piesa şi are o orchestraţie interesantă pe alocuri. “The Judas Kiss” începe într-o manieră de Metal Simfonic dar din fericire e doar aşa o foarte scurtă introducere, vine iar ritmul galopant şi accentuat în modul caracteristic al trupei, ruperile sunt bine venite, chitara furnizează un riff sănătos, pe anumite pasaje mi-au amintit în mod plăcut de regretaţii Pantera. “Suicide And Redemption” cu cele aproape 10 minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe discul care orcium nu are piese sub 6 minute şi majoritatea sar de 7. Dacă vă mai spun şi faptul că este o compoziţie instrumentală… M-a surprins, dar în mod plăcut. Finalul cu “My Apocalypse” este încă o dovadă că băieţii s-au întors la statutul de băieţi, că Metallica încă nu este o trupă pe care să o tăiem cu regret de pe lista imaginară a formaţiilor Metalice adevărate şi că în final, trupa s-a regăsit, şi-a regăsit rădăcinile într-un mod absolut demn şi că merită tot respectul.
Eu zic că producţia veteranului Rick Rubin este ireproşabilă şi băieţii au prestat impecabil. Titlul albumului este o trimitere/referire la magnetismul cu care Moartea a atras Rockerii celebrii… Dimebag (Pantera), Layne Staley (Alice In Chains), etc. R.I.P. Dau volumul la maxim şi-mi las vecinii să bată-n ţevile de la calorifere şi să se caţere pe pereţi. „Death Magnetic” este un album care ne scoate din monotonia gri a marilor oraşe manelizate, cu miros de mici şi gust de bere la plastic.

black_ice_coverPomul lăudat la care de la mic la mare s-a strâns toată lumea a fost Back in… „Black Ice”. Rulând la relantiu noul album AC/DC mi-am amintit de tovarăşul Moculescu care într-o splendidă sâmbătă, în emisiunea “Atenţie! Se cântă” a scăpat porumbelul fript pe gură: “Bine, bine, dacă insistaţi, am să vă cânt un nou şlagăr în primă audiţie!”  Cam aşa stă treaba şi cu Angus şi compania: au lansat o nouă colecţie de… standarde. Ca-n Jazz.
Băieţii nu inventează şi nu reinventează nimic: livrează. Dacă îţi plac, o să dai volumul la maxim, dacă nu, niciodată nu vei gonii prin casă cu mătura pe post de chitară şi cu mersul de gâscă a la Angus prin sufragerie. Sincer, mie îmi plac lucrurile simple, fără fiţe şi dacă un nou produs AC/DC este mai interesant ca “Flick of the switch” sau “Fly on the Wall”, eu mă declar perfect satisfăcut.
Trupa a rămas neschimbată: Brian Johnson –voce (61 de ani!), Angus Young – chitară, Malcolm Young – chitară şi voce, Cliff Williams – bas şi  Phil Rudd – tobe. Producătorul Brendan O’Brien şi inginerul de sunet Mike Fraser au păstrat intact sunetul simplu al trupei, totul este exact aşa ca produsele vechi de la sfârşitul anilor 70, totul este balansat şi aşezat, dar deloc steril. Albumul a fost imprimat în perioada martie-aprilie 2008 într-un studio din Vancouver şi lansarea oficială a discului se face în trei paşi: 17 octombrie – Germania, Italia, Elveţia, 18 octombrie – Australia şi pe 20 octombrie în tot restul lumii.
“Black Ice” porneşte agale cu personalul “Rock’N’Roll Train” . “Surpriza” plăcută este că deşii au trecut opt ani (!) de la “Stiff Upper Lip”, totul a rămas aşa cum au stabilit încă din 1975. Este un disc ceva mai lent şi ajuns la “Rock’N’Roll Dream” mi-am amintit că parcă tot AC/DC-ul este o reinterpretare a unui Zeppelin genial , cele 55 de minute care fac acest album şi cel mai lung produs de până acum al băieţilor Australieni, trec totuşi repede şi dacă uiţi discul pe repeat, nu-i bai, curge “liniştit” şi toată ziua. Aşa am păţit eu.
Sunt 15 piese, din care mie cel mai mult mi-au plăcut “Stormy May Day” , “War Machine”, “Money Made”  şi amintitul “Rock’N’Roll Dream”.  Avem 3 titluri care includ Rock’N’Roll-ul, un Rockin’ dar şi un Jack şi un Money. Poate că unii vor cataloga şi acest album ca pe o colecţie de clişee, dar eu mă repet şi spun că sunt standarde. Iar pentru condus nu cred că s-a inventat ceva mai adecvat! Nu este nuro-chirurgie, nici nu e mare lucru de spus (nici) despre acest disc, este pur şi simplu Rock’N’Roll şi este perfect aşa!

chinese_democracyCe au reuşit AC/DC, n-a ţinut şi în cazul Guns’N’Roses. Axl Rose are 47 de ani şi vrea să ne convingă că încă este rebelul care a fost la 25. Apetitul său pentru distrugere l-a adus în ipostaza aceasta şi sincer, nu cred că a rămas multă lume care să mai aştepte un disc Guns’N’Roses 15 ani: pistoalele s-au dus unul câte unul şi a rămas un singur trandafir iar cu o floare nici în acest caz nu este uşor să faci primăvară. Geffen a decis lansarea unui album pe care nimeni nu-l aşteaptă şi este greu de crezut că Axl cu noua gaşcă mai are public sau priză la vre-un public, scena s-a schimbat, lumea muzicii arată cu totul diferit ca în epoca de glorie a „Use Your Illusion”-ului.
Povestea „noului” Guns’N’Roses începe în 1994. Basistul Duff McKegan a fost înlocuit cu Tommy Stinson (ex-Replacements), chitaristul Slash cu Robin Flick (colaborator Nine Inch Nails) şi bateristul Matt Sorum cu Josh Freese (trecut prin The Vandals, A perfect Circle, Devo şi Nine Inch Nails). Unicul supravieţuitor al line-up-ului clasic este clăparul Dizzy Reed. Componenţa formaţiei s-a tot schimbat şi ulterior şi pe disc apar de la piesă la piesă diferiţi instrumentişti. Trebuie pomeniţi Paul Tobias, Chris Pitman şi Buckethead.
Producţia a înghiţit sume fabuloase, Axl a încasat un cec de un milion de dolar în 1998 de la Geffen cu promisiunea că mai primeşte un milion dacă termină albumul până în mai 1999. N-a fost să fie şi se vehiculează că în total discul a înghiţit peste 13 milioane…
Ce a ieşit? Să fiu semi-plastic aş spune că este ca şi cum am fi pus ciorba, felul doi şi desertul în aceeaşi farfurie. Sunt piese care amintesc de era „Use Your Illusion”, cea mai bună este cea lansată şi ca single „Better” , „There Was A Time” şi „Street Of Dreams”, sunt piese semi-industrializate ca „Shackler’s Revenge” sau „Raid n’ The Bedouins”. Sunt piese lente cum este „Sorry”, „Madagascar” şi „This I Love”, cum sunt şi piese Rock, cel mai bun exemplu fiind piesa de titlu „Chinese Democracy” . Din păcate compoziţiile lente predomină şi cu excepţia piesei „Street Of Dreams” sunt şi destul de inodore. Ar mai fi de amintit „If The World”, o piesă pulsantă, interesantă ca orchestraţie şi experimente sonore, construită pe un bas fuzzat şi o chitară cu iz de sample (loop) şi colorată cu tot felul de instrumente şi sunete. Dar discul are şi momente plictisitoare, nu doar amintitele semi-balade, dar şi tentative gen „Catcher In The Rye” care încearcă să pună cap la cap toate reţetele funcţionale ale trupei.
Cred că Guns’N’Roses putea fi o mare dezamăgire dacă cineva s-ar fi aşteptat la ceva din partea lor. Cu excepţia Geffen-ului evident… Mai guraliv momentan decât prietenul său Axl, Sebastian Bach (ex-Skid Row) spune că planul lui Axl ar fi ca acest disc să fie prima parte dintr-o trilogie care să apară integral până-n 2012. Probabil s-au cam adunat facturile şi pe frigiderul lui Axl… Criza, ce să-i faci?! Hahahaha!

V-am scos sau v-am băgat Rock-ul în cap şi astăzi! M-am uitat printre discuri, am mari restanţe de anul trecut şi deja vin materialele noi… Măresc doza,  abordez tratamentul de şoc…