Kate Bush – Director’s Cut (2011)

I kind of miss her as I miss “Babooshka”. Her previous album, “Aerial” was released six years ago and that material was released after a 12 years gap. And well, “Director’s Cut” is a compilation consists of a revisitation/revision of selected tracks from her 1989 and 1993 albums “The Sensual World” and “The Red Shoes” and it will be available on 16 May 2011. While “Aerial” was one of Bush’s most critically acclaimed album, not surprisingly “Director’s Cut” have something from the atmosphere of its predecessor, is a multi-layered work, incorporating colorful elements of Folk, Renaissance, classical, Blues and pop music into one soft, mainly kind of intimate, nice and quiet music, but having a fresh, alive breath. Read more Kate Bush – Director’s Cut (2011)

Judgement Day – Peacocks/Pink Monsters (2010)

Când vine vorba de violoncel şi Metal, toată lumea asociază îmbinarea cu finlandezii din Apocalyptica. Însă băieţii din Helsinki nu sunt singurii care experimentează menajul între muzica şi instrumentele clasice şi Metal-ul. Fraţii Patzner – Anton – vioară şi Lewis – violoncel – împreună cu bateristul Jon Bush au înfiinţat trupa Judgement Day în 2002 la San Francisco un oraş celebru pentru multiculturalitatea sa şi viaţa artistică – şi nu numai – extrem de diversificată.
În 2003 lansează un prim EP Acustic ce conţine 7 plus 1 piese urmat un an mai târziu şi de albumul de debut „Dark Opus” – puteţi asculta toate materialele pe pagina lor Bandcamp.
„Dark Opus” conţine 12 piese, sunetul trupei devine mai agresiv, compoziţiile sunt dinamice, băieţii îmbine ingenios elementele din muzica clasică cu structurile Metal/Rock şi Punk. Ce fac americanii nu seamănă deloc cu muzica finlandezilor, Judgement Day sunt mult mai coloraţi, au o paletă mai largă de sonorităţi, elementele se îmbină diferit în muzica lor, este un experimet avangardist cu rădăcini clasice, un produs de fuziune extrem de intens şi dinamic. Read more Judgement Day – Peacocks/Pink Monsters (2010)

Jon Anderson and Rick Wakeman – The Living Tree (2010)

Yes sunt cunoscuţi de cei mulţi mai ales datorită piesei „Owner of a Lonely Heart” de pe albumul „90125” din 1983, disc care a marcat turnura formaţiei din zona Rock-ului Progresiv spre sonorităţi mai comerciale, radio friendly.
Din cele 19 albume de studio scoase sub emblema Yes, Anderson a cântat pe 18, a lipsit doar de pe albumul „Drama” din 1980 şi a revenit pentru pomenitul „90125”, material ce purta în mare măsură amprenta lui Trevor Rabin şi iniţial ar fi trebuit să fie scos ca produsul unei noi formaţii: Cinema. Anderson începând din 1976 a scos 14 albume solo, a făcut parte din proiectul Anderson Bruford Wakeman Howe, practic tot Yes-ul din 1989, a colaborat la 5 albume cu Vangelis, „The Friends of Mr. Cairo” din 1981 fiind probabil unul din cele mai cunoscute, dar a cântat ca invitat şi pe alte 3 albume Vangelis, cum şi pe albume semnate de Kitaro, Mike Oldfield, Tangerine Dream, King Crimson, Toto, 4 Him şi Milton Nascimento.
Wakeman şi-a început cariera de muzician de studio alături de David Bowie în 1971 cântând pe piesa „Space Oddity” fapt pentru care a fost plătit cu 9 Lire Sterline. A mai colaborat cu Bowie la 4 piese: “Life on Mars?”, “Changes”,  “Oh! You Pretty Things” şi în 1985 la “Absolute Beginners”. Tot în aprilie 1971 a lucrat cu Cat Stevens la  mega-hit-ul “Morning Has Broken”. Apoi s-a alăturat formaţiei Strawbs şi împreună cu aceştia a imprimat trei albume ca-n 1971 să-l înlocuiască pe Tony Kaye, clăparul din Yes. Apare pe 8 albume de studio alături de aceştia, plus amintitul proiect ABWH. În anii ’70 scoate 10 albume solo printre care merită pomenite măcar „The Six Wives of Henry VIII” (1973), „Journey to the Centre of the Earth” (1974), „Lisztomania” (1975) sau „Rick Wakeman’s Criminal Record” (1977). Anii ’80 aduc alte 18 albume solo, printre care două sunt coloane sonore pentru filme, „The Burning” (1981) şi „Crimes of Passion” (1986).
În anii ’90 imprimă aproape 40 de albume şi din 2000 până-n prezent încă aproape 20, dar are timp să cânte şi cu Alice Cooper, Ozzy Osbourne, Black Sabbath, Brian May, T. Rex, Elton John, John Williams, Brotherhood of Man, Elkie Brooks,Vivian Stanshall, Denny Laine şi Al Stewart.

„The Living Tree” este Read more Jon Anderson and Rick Wakeman – The Living Tree (2010)

World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)

Dacă sunt şapte idioţi, unul din ei cu siguranţă sunt eu. Nu mă ascund, îmi plac tot felul de ciudăţenii, de la muzică clasică la dubioşenii avangardiste. În aprilie mi-am găsit deja trupa şi albumul anului: Shining „Blackjazz”, am trecut de mijlocul lunii septembrie şi cu toate că am mai devorat un morman considerabil de discuri şi au fost printre deşeuri şi suficiente perle, Shining rămân de nedetronat.
De câteva zile tot mestec „Seven Idiots”-ul şi nu prea ştiu ce aş putea scrie despre el, cu toate că-mi place.
World’s End Girlfriend este numele sub care îşi scoate discurile japonezul Katsuhiko Maeda despre care  până acum nu ştiam nici că există, deşii primul album l-a lansat în 2000 şi actualul material este al zecelea disc în rând.
Mi-a amintit de Frank Zappa, totuşi comparaţia este inadecvată. În schimb există o paralelă cu „Flex-able” şi „Flex-able Leftovers”, primele 2 albume solo ale lui Steve Vai profund impregnate cu spiritul lui Zappa. Diferenţa constă doar în faptul că Katsuhiko Maeda nu este un chitarist extrem de virtuos, în schimb este un multi-instrumentist, cântă la chitară, clape şi foloseşte tehnica oferită de samplere.
Muzica lui este muzică contemporană. Greu de îndesat într-o cutie anume. La vârsta de 10 ani era fascinat de muzica clasică, la 12 ani deja experimenta la pian şi chitară şi inevitabil au apărut infuziile electronice şi Rock.
Noul material conţine Read more World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)