Doişpe a doişpe-a

Social Buttons by Linksku

Mă trezesc cu un ciot dintr-un vis pe colţul buzei. În obscuritatea somnoroasă plutesc secvenţe răsfirate dintr-un viitor intuit, dar incert, dimineaţa mă priveşte zgribulită de dincolo de perdea şi o nouă zi goneşte afară în vântul neprietenos alături de primii fulgi de zăpadă. Am îmbătrânit: urăsc iarna. ’neaţa.

Traseu prestabilit: baie, traversarea sufrageriei, slalom scurt prin hol şi finish-ul în bucătărie. Gesturi mecanice: ibric, apă. Puţin zahăr, aragazul, caut bricheta, găsesc chibrituri. Fulgii parcă mă urmăresc, se izbesc de geamul impasibil, e frig, aprind şi cuptorul de la aragaz şi strict din spirit de economie, cu acelaşi chibrit îmi aprind şi prima ţigară. Pregătesc cutia cu cafea şi aştept cu nerăbdare să clocotească apa. Cum e să aştepţi cu răbdare?

Cât costă fericirea? În secunda asta m-ar face fericit un borcan cu piure de castane. Mecanica simplă şi magia discretă a existenţei. 🙂 Gata cafeaua, mai fumez o ţigară apoi direcţia sufragerie, computer, conectare, internet. Aproape patetic.

Este mai bine să umpli golul cu vise, decât să  îl laşi gol. Nu mai e nici o frontieră iar colţul proaspăt tencuit îşi pierde palida culoare, se unge-n mir, pipernicit de şoaptele fără culoare. O fotografie frumoasa.
Stau ascuns. Sunt invisible pe mess. Ne-am luat cu voturile, cu frauda, ne-am rupt în două, fiecare după cum vede… binele comun şi propriul bine. Şi când zgomotul lumii zgârie timpanele de sticlă, ne rămân doar urmele. Până şi sărbătorile de iarnă au fost uitate. Iluzii prăfuite de vreme… Nu e sfârşitul lumii, nici măcar al României. Dap, e sâmbătă.

Discul de week-end: Skunk Anansie „Smashes And Trashes” (2009)

Skunk Anasie au explodat în conştiinţa iubitorilor de muzică (Rock) la mijlocul anilor ’90 şi au cucerit publicul în primul rând prin forţa, atitudinea, incisivitatea solistei Skin (Deborah Anne Dyer). Din cele trei albume lansate până la destrămarea formaţiei din 2001 („Paranoid and Sunburnt” 1995, „Stoosh” 1996 şi „Post Orgasmic Chill” 1999) au vândut milioane de copii şi au dominat clasamentele, astfel în 2004 au fost nominalizaţi ca una din cele mai de succes formaţii britanice din perioada 1953-2003 în Guinness Book of British Hit Singles & Albums.
De la piese în forţă la balade, Skunk Anansie reprezintă un Rock militarist, protestatar, o combinaţie fericită şi reuşită de muzică acceptabilă pentru un public larg, dar fără a face compromisuri deranjante.

Vestea că anul acesta trupa se reuneşte şi lucrează la piese noi m-a bucurat. Rezultatul – sper intermediar – este acest „Smashes And Trashes”, un disc ce conţine 15 piese, 12 succese anterioare şi 3 piese noi.
Avem clasicele „Hedonism”, „Charity”, „All I Want”. „Twisted”, „Weak”, „Brazen”, „Charlie Big Poatato”, „I Can Dream” „Lately”, „You’ll Follow Me Down” şi „Selling Jesus” (nu în această ordine).
Cele trei piese noi, „Because of You”, „Squander” şi „Tear the Place Up” nu aduc nimic nou la stilul deja consacrat al formaţiei, dar reconfirmă energia şi calitatea pieselor ieşite din atelierul de creaţie al britanicilor.
„Tear the Place Up” este foarte energică şi zgomotoasă, „Because of You” este o baladă în forţă cu caracteristicele accente paranoice iar „Squander” este o piesă lirică, aşezată.
Sper să vină albumul nou, acest material vine doar să ne deschidă apetitul.

Filmul de week-end: The Terminal (2004)

Nu sunt expert în filme, nu pretind şi n-am să pretind asta niciodată. Am avut o perioadă-n viaţă când „haleam” filmele pe bandă rulantă, îmi amintesc  cu plăcere de nopţile cu video organizate de Alin înainte de ’89, din când în când mă mai ia un val de lene, nostalgie sau ştiu eu ce alt impuls şi mă uit la câteva filme noi sau vechi, dar – revin – nu-s critic cineast, abia de memorez 5-6 nume de actori sau regizori, nu sunt la curent cu tendinţele din lumea filmului. E drept, vizualul m-a atras de mic copil, prima oară prin desen, apoi întâmplător am urmat un curs de film la Palatul Pionierilor, apoi un curs foto şi am ajuns să lucrez o vreme într-o televiziune, de câţiva ani fac editare foto/video, nu-s total paralel cu fenomenul, doar că nu-s atât de implicat cum sunt cu muzica. Mai fac o paranteză-n paranteză, anul acesta mi-au răsărit din senin nişte idei de scenarii de film, mă tentează ideile, habar n-am cum se scrie un scenariu, dar nu exclud posibilitatea să mă aventurez şi-n aceste proiecte în 2010.

„The Terminal” este un film „uşurel”, un amestec romantic de dramă şi tragedie cu o reţetă de succes impecabilă: regizor Steven Spielberg, protagonişti Tom Hanks şi Catherine Zeta-Jones.
Nu o fi o capodoperă cinematografică (încă o paranteză, săptămâna aceasta m-am mai relaxat cu câteva filme de geniu al lui Michelangelo Antonioni), nici n-a obţinut nicio distincţie semnificativă (din ce ştiu eu) şi habar n-am ce încasări a produs (sau nu), dar este un film excelent pentru relaxare, pentru deconectarea de la tumultoasa nebunie care ne înconjoară.
Naraţiunea filmului este simplă: Viktor Navorski, un cetăţean din statul fictiv Krakozhia, ajunge în aeroportul internaţional J.F.K. din New York însă în timpul zborului are loc o lovitură de stat acasă şi Viktor rămâne blocat în terminalul aeroportului pentru următoarele nouă luni, rămas fără stat şi cetăţenie, nu poate nici să se întoarcă, dar nici să intre în Ţara Făgăduinţei. Situaţia, precara cunoştinţă a limbii engleze naşte tot felul de situaţii comice sau tragice.
Un film asemănător a mai fost făcut în 1994 de regizorul francez Philippe Lioret: Tombés du ciel (Lost in Tranzit), însă pe acesta nu l-am văzut.

Viaţa bate filmul? La ora actuală este un cetăţean chinez, Feng Zhenghu, într-o situaţie oarecum asemănătoare în terminalul aeroportului din Narita, Japonia deoarece autorităţile din China îl consideră un agitator şi nu vor să-l mai primească pe teritoriul Chinei.
Puteţi urmării evoluţia situaţiei lui pe Twitter.

De week-end

Social Buttons by Linksku

Doi iepuri. Dintr-un foc.

M-am scărpinat şi am întors-o pe toate părţile. Chestia asta prostească cu „răul mai mic” mă scoate din minţi! Avem doi candidaţi – votaţi tot de „bobor” că nu marţienii le-au acordat încrederea! – numai buni de puşi în vitrină. Vitrina frigorifică. Ala-bala, portocala… Nu! Nu! Nu-i bine! Favorizează unul dintre candidaţi!
Juratu’ pe biblie m-a dat gata! Mi-am amintit de Green Day şi DVD-ul lor „Bullet in a Bible”… Şi asta m-a dus cu gândul la bâlciurile de odinioară şi la trasul la ţintă…

Eu pun problema raţional şi practic. Pe de o parte programul „NU geoană” care înseamnă încă luni bune de criză guvernamentală, alegeri anticipate, deci încă jumătate de an de campanie şi scandal, asta implică inevitabil un dezastru economic iminent şi implicit tensiuni sociale. În contextul deja grav al crizei economice, acest program nu sună deloc promiţător. Tezele false cu comuniştii şi mogulii mă  fac să casc.  Legalizarea drogurilor uşoare nu mă interesează şi dacă vreau să apelez la serviciile unei prostituate, mă descurc şi-n condiţiile actuale. Pe comunişti (şi corupţi) nimeni nu i-a combătut în ultimii 20 de ani, fix acum a sosit momentu’ revoluţiei. Să fim serioşi! Mai e şi treaba cealaltă care mă cam îngrijorează: Statul prezidenţial pe care-l visează nea băse, visu’ lui de jucător, toate mi-l amintesc pe Ceauşescu, alt brav cârmaci care a controlat tot şi se pricepea la toate. Nici programul „NU băsescu” nu pare – deocamdată – prea elaborat, însă are oarece avantaje: o majoritate parlamentară, un guvern de coaliţie cu susţinere consistentă, un premier german prezentabil, adică există o cât de mică şansă să se facă ceva. Cât rezistă alianţa, cât de independent şi competent este Johannis, după 20 de ani de hoţie şi debandadă ce şanse mai sunt să ieşim din rahat, greu de spus, dar…
Şi mai e ceva. Că de la bâlci şi trasu’ cu puşca (şi cureaua lată) am plecat: dacă votez negativ, ca un foc de armă şi-l votez pe geoană, există o mică-mică şansă să elimin de pe scena politică măcar câţiva măscărici pentru totdeauna. Este evident că dacă pică băse, odată cu el se cam scufundă şi bărcuţa PD-L, chiar dacă traseiştii se vor reorienta spre PSD şi PNL, tot rămân câţiva de… căruţă, adică pe dinafară. Mare lucru nu e, dar tot e ceva decât nimic.

O ştire care a trecut neobservată-n ameţeala electorală… Miron Cozma şi invenţia sa nouă, Partidul Muncitorilor se dă rocker… Pe ăsta nu-l huiduie, nu-l fugăreşte nimeni… N-am văzut lume cu pancarde, cu “JOS”…  Nicio reacţie. Ruşine ăstora care se dau acum mari anti-comunişti… Sunt revoluţionari când cei din umbră apasă butoanele. Într-o ţară praf, lume praf.

Pocnesc din degete cu mintea şi scot din pălărie batiste viu colorate şi înnodate între ele. În capul meu e un fel de bla-bla-bla … simt că am cam obosit. Îmi plac dimineţile în care mă trezesc în pijamale. Şi serile care mă prind tot în pijamalele de dimineaţă. Oamenii îmbrăcaţi în pijamale sunt naturali şi vulnerabili. …Ies să îmi cumpăr ţigări… îmi fac cafea… Beton în jur şi gânduri zgâriate de zâmbete amăgitoare. Oamenii se mulţumesc să mă catalogheze drept ciudată şi mă fascinează cum din persoana perfect lucidă cu care mă trezesc în fiecare dimineaţă-în corpul meu – ei o fac în toate felurile,şi beţivă,şi anorexică, şi paralelă cu planeta Pământ.
De câte ori nu ai vrut să te ridici şi să pleci? Aşa, simplu, să cedezi primului impuls. Să te ridici şi să nu te mai uiţi înapoi. Fără regrete, fără teama de consecinţe. Mai bine neobişnuit decât banal. Specializaţi în somnul straşnic şi îndelungat, împovărăm oscioarele altora cu toate puseurile planurilor stătute. Naiv, iluzionat, înfierbântat, entuziasmat şi efervescent am lăsat lucrurile aşa, să văd ce poate să se întâmple şi până când. Mi-e dor de vremea când alergam desculţ(ă) printre fluturi şi flori… Dacă raiul ar fi o singură amintire fericită, pe care ai alege-o? …şi dacă într-o noapte m-aş întoarce cu spatele şi te-aş lăsa dezgolit de mine şi gol? O zi ca oricare alta, aceeaşi neclintire în aer…

Peste tot doar politică, politică, politică şi iar politică. Ne-am damblagit toţi şi cu totul! Totuşi şi ceva amuzant: femeile şi fotbalul. Orgasm perturbat de fluierul arbitrului… he he he.
Am dat două click-uri mai în-colo şi schimbare de ton(uri): m-am uitat la pozele lui Andrei din cimitir.

Filmul de week-end: Anatomia Iadului

„Acest film este ficţiune, Nu un roman de televiziune.
Nici măcar de actualitate
Toate părţile corpului feminin din film sunt înlocuite de imitaţii
Acestea ajutând autorul să-şi exprime punctul de vedere.”

„Ce te sperie mai mult, moartea sau prostia?”

Pe Rocco Siffredi„Italian Stallion” – probabil cei mai mulţi îl cunosc din filmele sale pentru adulţi. Cu toate acestea Rocco a jucat şi-n câteva pelicule non-pornografice. Cu scriitoarea şi regizoarea franţuzoaică Catherine Breillat a colaborat în două producţii: „Romance X” din 1999 şi acest „Anatomie de l’enfer (Anatomy of Hell)” din 2004, adaptat după cartea ei „Pornocratie”.
Nu sunt un specialist în filme ca prietenul Alin aşa că mă feresc de o analiză. Nu este deloc relevant, dar mie mi-a plăcut. În general îmi plac filmele franţuzeşti, probabil ca un reflex la saturaţia provocată de producţiile americane pe bandă rulantă. E un film întunecat şi erotic, o explorare numai bună sâmbăta seara. Pentru cine gustă şi ce-i sub plapumă, nu doar la… suprafaţă.

1 decembrie

Social Buttons by Linksku

Mă trezesc cu faţa la cearşaf, perna sub pat şi visele plictisite privindu-mă de pe dulap. Sunt zile în care n-aş vrea să mă trezesc, sunt alte zile în care abia reuşesc să adorm de nerăbdare să mă trezesc şi sunt zile când nici nu mă trezesc, doar umblu ca o umbră, mă împiedic de fiecare secundă, sunt buimac şi îmi doresc să fie mâine…sigur, o să fie o zi mai bună
Este o fugă, eterna cursă contra-cronometru pe care o dăm cu noi şi o pierdem.
Viaţa este ciudată, întortocheată şi plină de surprize. Unele plăcute dar de cele mai multe ori neplăcute…Suntem atât de mici şi insignifianţi în raport cu universul, suntem atât de inconştienţi de puterea unei clipe, privim prea mult în viitor sau în trecut şi uităm să fim fericiţi de ceea ce avem în prezent.. de fapt uitam să trăim.
Sâmbătă şi duminică au trecut repede, prea repede dacă mă întrebaţi pe mine, este marţi din nou, un marţi fără urma celor trei ceasuri rele ci cu aroma unei duminici. Oraşul doarme întors pe o parte, o da, e 1 decembrie. M-am săturat de defilări şchioape, de patosul formal, de confiscarea sărbătorilor. Vreau lucruri simple, un strop de normalitate. Oare o să ningă de Crăciun?

Sap în buzunarul secret cu amintiri. Secretele care ne apasă, ne fac să tresărim, secretele pe care le ocrotim, micile bucurii care ne ţin pe linia de plutire, ne fac să zâmbim tâmp şi cei din jur să nu înţeleagă nimic. Ne uităm uneori la feţele oamenilor, la cupluri, la oamenii din jurul nostru şi ne gândim cât de fericiţi sunt unii, cât de frumoşi sunt împreună, cât de bine le merge… Ne-am cunoscut. Am ajuns să ieşim dintr-o joaca, ca atunci când te mănâncă şi laşi puţin timp înainte să te scarpini pentru plăcerea mai mare. Şi a fost… şi vreau să mai fie. Şi o să fie. Primeşti ce oferi. 🙂

La Mulţi Ani!

Găuri, cercuri şi băncuţe

Social Buttons by Linksku

Viaţa este ca o cutie de bomboane de ciocolată, niciodată nu ştii ce găseşti în ea…

Miercuri aştepţi să se facă sâmbăta, sâmbăta nu-ţi ies socotelile şi aştepţi să se facă luni să o iei de la capăt, faci acelaşi lucru, aceeaşi rutină, aceleaşi greşeli, la capătul aşteptărilor aşteaptă aceleaşi dezamăgiri, dorinţa devine soră cu durerea, cad frunzele şi se înfig ca nişte ace, transpiri, să se facă miercuri, să se facă joi, vineri seara aluneci în noapte spre dimineaţa de sâmbătă când te culci cu acelaşi gust amar în suflet, obosit şi visând la o duminică cu soare…
Stau pe o bancă, zilele sunt ca nişte bănci, ne mutăm de pe una pe alta, uneori stăm singuri, alteori se mai aşează cineva, schimbăm sau nu două vorbe, ne oferim unul altuia bomboane de ciocolată, unele dulci, altele amare, apoi ne mutăm cu o zi, cu o bancă mai încolo, nici nu realizăm că băncile sunt aşezate în cerc, ne învârtim în acelaşi cerc cum şoricelul se învârte pe roata lui din cuşcă în speranţa că aleargă şi evadează, că se trezeşte pe o altă roată, un alt cerc, o altă cuşcă, poate mai dulce.

A pândit cu suspiciune, ieri, luminile necinstite de toamnă târzie… A recunoscut bănuiala aia a cumpărătorului de iluzii ascultând oferta mieroasă a vânzătorului de iluzii, dar care ştie că nu poate să refuze ispita, viciul.
Prea puţini ştiu ce e în sufletul meu.

– De ce vrei să distrugi mereu doi oameni care se iubesc?

Broderie de vise, cuvinte, frânturi risipite-n ceaţa care sper să nu se lipească de suflet… Dimineaţa de duminică se agaţă ca o vampă de gâtul meu, genul acela de fată pe care nu ai duce-o acasă să o prezinţi părinţilor, dar nu te-ai dezlipii de ea nici pentru o secundă…

Ştiaţi că pe mine filmele cu o uşoară tentă filozofică mă fac să gândesc prea mult? Să-mi pun întrebări existenţiale? Bine, de fapt nici nu trebuie să aibă tentă filozofică.
Chiar dacă o dau iar pe siropuri… băi, tre’ să recunoaştem uneori e nevoie şi de miere şi zahăr, nu numai sarea-n bucate – că destulă acreală pe lume.
…am mers până mi-au amorţit picioarele.
Lumea asta în care încerc să mă mai mişc este prea zbuciumată, prefer să visez că îl aştept pe Moş Nicolae…
Trăiam ca păsările călătoare. Iarna aşteptăm vara.
Luna noiembrie se zice ploaie. Şi ziua se spune gri. Iar norii… Norii se spun unul pe celălalt şi se-ndeamnă la rele.
Indiferent pe care bancă şi lângă cine mă mai trezesc, luni, vineri sa poimarţi… sunt recunoscător pentru zilele care se scurg aparent la fel şi par că au trecut degeaba…pentru oamenii care nu mă judecă şi nu mă schimbă şi cu care pot să mă răsfăţ.
Când şi-au pierdut oamenii culoarea?
Oamenii ar trebui să îşi dea voie să fie liberi. Liberi să iubească sau să nu dea doi bani. Liberi să alerge sau să stea pe o bordură cu o bere la picior şi o ţigară lipită de buze, uitându-se la alţii din jurul lor.
Vrei mai mult, mai mult şi nimic nu te poate opri.

Un principiu pe care-l ţin minte de la ora de economie, zicea ceva de “plăcerea continuă duce la diminuarea oricărei plăceri”, de unde forţând un pic logica, rezultă că o plăcere e cu atât mai intensă cu cât e mai rară şi mai redusă ca durată.

…revin la faza cu Universul care are el grijă din când în când să simţim că totuşi… merită! şi nu suntem chiar singuri acasă.

Vecino! Vreau zahărul înapoi!

Social Buttons by Linksku

Viaţa în Bucureşti poate fi foarte plictisitoare dacă nu ai job şi prieteni. Cât să stai pe fereastră? Cât să citeşti?
Povestea începe undeva departe, cu mult timp în urmă, începe şi nu vrea să se termine decât cu ultima picătură de sânge rămasă pe acest pământ. Norii se aduna pe cer, iar soarele dispare pentru o altă noapte. Aştepăm compensarea cu ruperea fiecărei sfori ce forţează lucrurile. În aşezare, etajare, păstrare ori livrare. Râvnind ca pepenii la apă, omitem partea invizibilă a negoţului. Ne pudrăm mânuţele, ne spălăm păcatele.  Uneori suntem atât de dezamăgiţi încât… (am vrea) să iasă şi să plece odată cu stropii de viaţă şi Iubirea, Dorinţa, Speranţele, Iluziile…  Singurul nostru raspuns la toate e “nu am stiut”.  Apoi te trezeşti cu un gol.

Există momente în viaţa unui bărbat când este absolut necesar să se rupă de tot ceea ce face.  Învăţaţi să o sugeţi, vă zic. Asta e dovada iubirii, când o sugi cu sufletul, nu cu gura

Ceaţă şi miros de gutui…  Văd că nu mă ia somnul drept care continuu să mă bucur de bucuria (sau ce-o fi ea) bătutului de câmpi şi să mă întreb ca un om ce sunt de ce nu se revoltă (vorba lui Magus) omii (vorba lui Nuclearrr) pe viaţa lor de cacao.  Este ora patru dimineaţa şi eu încă nu dorm.

Am vrut să mă deconectez, să mă uit pe o bancă lângă un peron aglomerat cu străini grăbiţi, să plec din viaţa mea fără să spun adio, fără să arunc o privire înapoi, fără să las o urmă.

Vreau… să simt ceva. Orice.

Mă dau pe blog: România veselă

Social Buttons by Linksku

Vremuri triste, ţară veselă. Explicaţiile sunt multiple ca răspunsurile la testele grilă. Sau ca la alba-neagra: „asta are, asta n-are, care are, care n-are?” E bine, trăim în ţara celor 22 de milioane de antrenori de fotbal, 22 de milioane de mecanici auto, instalatori, zidari, zugravi şi electricieni, 22 de milioane de analişti politici şi tot atâţia economişti, 22 de milioane de alegători şi potenţial potenţi candidaţi şi… 22 de milioane de viitor şomeri. Pe 6 decembrie se termină şi ameţeala care a dat peste cap toată ţara şi cineva o să ne tragă preşul de sub picioare şi o să stingă lumina. Ştiu, ştiu, suntem „descurcăreţi”, însă sintagme ca „frate cu codrul” – cacofonie acceptată gen biserica catolică – nu mai sunt actuale, Verestoy şi Pinalti au avut grijă să nu mai avem codrii. Ne vedem în parcul Carol sau într-un parc virtual, la alegere.

Mă distrează euforia aproape revoluţionară cu referendumul. „Să mergem să-i dăm jos pe bandiţi!” Cool frate! Mai sunt câteva zile şi jur că n-am văzut nicio informare legat de acest subiect. Ok, ok, promit: azi mut de pe Animax pe Boomerang, poate nu m-am uitat la posturile de televiziune care trebuiau. Nici în presa scrisă, nici la televizor nimic despre diferenţa dintre un parlament unicameral propus de actualul preşedinte şi cel actual, bicameral. Treaba asta are un iz „size does matter”, adică conotaţii sexuale.  Exact ca: “Mai vreau odată!” 😛 O au prea mare, nesimţiţii, hai să le-o tăiem. Cred în necesitatea reformării clasei politice, dar este complet greşită abordarea. Nu cantitatea ci calitatea parlamentarilor contează. Numărul şi structura parlamentului n-are nicio legătură cu calitatea parlamentarilor. Şi – între noi fie vorba – am mai spus asta: pe lângă aspectul strict populist al manevrei, pe de o parte votul este strict consultativ, adică nu are nicio relevanţă, în practică nu o să se schimbe absolut nimic, pe de altă parte adevărata problemă este ambiguitatea actualei constituţii, se încalecă puterile de stat şi cred că după 20 de ani de bâlbâieli şi brambureală, ar fi momentul pentru o reală reformă constituţională şi să hotărâm dacă ne dorim un stat prezidenţial sau unul parlamentar. Sună uşor a sofism, dar este foarte simplu.

Armata celor 12 maimuţe. Avem un car de candidaţi la preşedinţie: Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu, Sorin Oprescu, Corneliu Vadim Tudor, Kelemen Hunor, George Becali, Ovidiu Iane, Remus Cernea, Constantin Rotaru,Constantin Ninel Potarca şi Gheorghe Eduard Manole. Bătălia se va da între primii trei, restul este doar împrăştiat de voturi aiurea. Favorabile – din păcate – stângii. Oprescu, vrea-nu vrea, conştient-inconştient, pus sau de bună voie, joacă pe mâna stângii şi probabil îi facilitează fostului său coleg de partid accederea în turul doi. Nicio surpriză de la aşa numitul „candidat surpriză”. Tare mă tem că se repetă formula Iliescu-Vadim în versiunea Băsescu-Geoană, caz în care în turul doi stau acasă şi mă scobesc în nas. Rău mai mic nu există, este o invenţie subversiv-propagandistică. Geoană preşedinte şi – foarte probabil – Adrian Năstase premier reprezintă doar o schimbare de mafie.

Şi apropo mafie, sloganul cel mai „vero” este cel al lui Vadim: „Jos mafia, sus patria!” Nu este nou, dar – din nefericire – valabil.
„Împingem împreună”, „Scoatem România din priză”, „Vai România!” şi toate celelalte sunt mai mult decât slăbuţe. O psihanaliză ar merita poate „Luptă pentru tine” – a 4-a sau a nu ştiu câta lozincă lansată de stuff-ul lui Băsescu, dar… de ce? Adică, cu ce folos?

Discuţiile – neinteresante. N-am auzit mai nimic despre atribuţiile reale ale candidaţilor la preşedinţie, doar populisme. Schimbarea – sau nu – de la Cotroceni, nu schimbă actuala componenţă a parlamentului şi nici starea de fapt în care se zbate ţara şi noi cu ea deodată.

Toată porcăiala cu dosare, clipuri pe YouTube, sms-uri, bloguri şi bla-bla show-uri la televizor, au scos din discuţie criza, lipsa unui guvern şi lipsa unui plan economic viabil iar dezastrul inevitabil stă după colţ cu braţele-n sân şi zâmbetul pe buze şi ne aşteaptă după magicul 6 decembrie.

Cel mai amuzant este că în locul unei dezbateri între candidaţi, avem dezbateri despre o posibilă – sau eventuală – dezbatere. Ha ha ha! 😆

Teoretic ar exista o soluţie. Mă tot gândesc la asta de luni de zile şi când am crezut că am găsit-o, am aflat că au fost alţii mult mai deştepţi înaintea mea, respectiv  William Henry Smyth în 1919 şi se numeşte „Tehnocraţie”. Dar despre asta povestesc altădată…

V-am şi m-am plictisit destul! Ha ha ha! 😆

M-am rupt în figuri, m-am dat în stambă, petic şi băşini, să mă dau niţel şi pe blog, doar am promis.

Am pornit agale pe WordPress, adică prin vecini. Rezultatele la SuperBingo nu mă interesează – dar pare subiectul cel mai fierbinte, speranţa moare ultima… –  aşa că mi-am băgat nasul în ce-i doare pe bucureşteni cel mai tare zilele acestea, Scrisoare catre nenea Metrorecs:
„Sa stii ca taticu si mamica sunt tare furiosi pe tine ca nu stiu ce le`ai facut. Taticu a zis ca te baga undeva, da` mamica a zis ca de ce vorbeste asa urat si pe urma nu a mai zis nimic, ca taticu a si pognit`o.
Draga nene, iti scriu ca sa te rog ceva din inima. Taticu, care nu`i un om rau, a zis ca a cumparat de la tine un “abonament” sau asa ceva si ca de banii pe care ti i`a dat, te`ai obligat sa il duci in fiecare zi la serviciul lui si ca se gandeste sa te dea in judecata ca de ce nu iti indeplinesti partea ta de obligatie.
Nene Metrorecs, eu nu stiu…”  Cred că subiectul a făcut trafic – în locul garniturilor care au stat şi mai stau şi astăzi – fiindcă am mai găsit o grămadă de blog-uri pe acest subiect.
„Amicul” meu Tismăneanu iar face apel să-i votăm şeful. Dacă nu iese preşedinte, rămâne fără slujbă şi s-a obişnuit cu pupatu-n cur.
La Roxana am dat de un clip al lui Crin Antonescu, YouTube Uber Alles!
Gata cu politica! Nu mai citesc, nu mai spun nimic! Parol!
Aşa am dat de Mantzy „Probably de meanest blog in the world” şi am aflat ce caută… iaurtul în vagin. Forumurile sunt o sursă inepuizabilă de râs şi plâns.
Duminică,  22 noiembrie, mare concert mare în El Comandante. 6 trupe vor distra câte 20 de minute publicul amator în semi finala unei competiţii organizate de trupa Byron. Finala o să fie un concert alături de trupa care-şi serbează al 3-lea an de existenţă pe 30 noiembrie în Club Fabrica. La Mulţi Ani şi baftă concurenţilor!
Şi uite cum nu scap de politică nici cum! Am ratat-o şi pe asta: trupa iris a concertat moca pe 11 noiembrie în favoarea lui Oprescu la Cinema Republica. Moca pentru public. 😀
Sex şi cugetări la marginea patului am găsit la Asaseya. Ca idee: „Am facut dragoste pana am cazut epuizata in bratele lui si am adormit.”
Asta mi-a amintit de o fază din viaţa mea jalnică. Eram acum ceva ani în urmă într-un băruleţ din inima Braşovului şi mă tatonam din priviri cu o fată. După câteva beri stinse cu coniac, mi-am luat inima-n dinţi şi ţigara – de şmecher – în colţul gurii şi am abordat-o vertical: n-ai vrea să fumezi cu mine ţigara de după, să evităm dezamăgirile… 😆
Cărţi. Ugly Bad Bear ne recomandă două. Dianei Haulică, CONTRACTE SPECIALE REGLEMENTATE DE LEGEA DREPTULUI DE AUTOR şi cartea Lorenei Lupu, HYDE PARK.
„Blog de ziarist ratat” – sună bine. Azi cinci întrebări de fată. Băieţii „ştie” răspunsurile! 😆
Film. „2012” – nu l-am văzut, nu ştiu dacă am să-l văd. Despre el aici.
La Meşterul Manole am citit despre dezamăgire: „Rămâne însă dezamăgirea judecăţii corecte pe care uneori aş dori-o să fie greşită. Să fiu măcar o dată, dezamăgită în dezamăgire…” Drăguţ.
În grădina de vis al Elisei azi am bălit la o prăjitură cu mere. Apropo reţete, intratul în post mi-a adus vizitatori în căutarea reţetelor cu varză! 😛 Şi – tot apropo – trafic. Vineri pe la prânz am lăsat deschis pe pagina analizei traficului, la acel moment aveam 158 de vizitatori. Mi-am văzut de alte treburi prin casă şi când m-am întors la computer, am dat refresh. Numărul de vizitatori a scăzut la 143… ha ha ha! Nu ştiu ce s-a întâmplat, probabil unii s-au răzgândit. Nu, nu mă plâng de trafic, în ultima vreme numărul vizitatorilor mei s-a dublat. Că-i de bine, că-i de rău, habar n-am.
Despre ce am făcut „io” azi, adică mi-am spionat vecinii, dar la un alt mod scrie 22 Visions într-un post cu parfum misterios şi plăcut.

În top 10 Ze-list aceleaşi nume se rotesc de când mă ştiu. Cabral, Ciutacu, Mircea Badea, Visurât (cu sau fără mă-sa! Ha ha ha!), adică bloguri devenite instituţii. Sunt mai anarhist din fire, nu mă duc la pomul lăudat, ba, am obiceiul să fluier prin biserică.

O să-mi vizitez şi prietenii, musafirii din blogroll, n-am făcut-o de mult şi-mi cer iertare. Dar pentru moment atât. 🙂 Am avut o seară naşpa şi un început de zi aiurea, cu plimbarea aceasta m-am mai relaxat. Sper să o faceţi şi voi. 🙂