Home › Posts tagged show biz › Page 5

show biz

Slash – Slash (2010)

Posted on by — 8 Comments ↓

Slash Rocks!

Sunt câteva fețe, personaje care întruchipează inevitabil și inconfundabil Rock-ul. Lemmy, Angus Young, Page și Plant, Richie Blackmore, Ozzy și lista este lungă, deschisă, fiecare are favoriții săi. Ville Valo icoană Rock… Shit man!

La sfârșitul anilor 80 au apărut 2 chitariști care degajau Rock: Jim Martin (Faith No More) și Slash (Guns N’ Roses). Mi-l amintesc pe Jim stând la masă separată de colegii săi cu berea-n față în timp ce Billy Gould și ceilalți cuminți cu sucuri și cafeluțe îl priveau lung pe chitaristul „ciudat” iar Slash în permanență apărea cu un Marlboro în colțul gurii, joben, păr cârlionțat intrat peste ochi, la bustul gol și cu Gibson-ul în brațe. Cred că și dormea cu Gibson-ul dacă nu o face și acum… 🙂

„Hail the ghost that hide in your soul: Rock And Roll!”

Au trecut Read more Slash – Slash (2010) ›

bulă și joia de week-end

Posted on by — 17 Comments ↓

hai că poate-poate revin și „io” la normalitate!

asta este clar o tâmpenie fiindcă:

1. urăsc și ideea în sine de „normalitate”.

2. ce altceva credeți că mai revine la „normalitate” în țărișoara aceasta?

bun. am inclus în programul pentru azi încă o rundă de bătut câmpii, subiectul fierbinte politico-mediatic și 2 alternative de program (de week-end) începând cu seara aceasta (în București): a doua serată s.m.s. și lansarea noului album Vița De Vie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kGRdaRujDKg]

Nu se mai trăiește de pe o zi pe alta, nu ne mai agățăm de „ultimul pai” în speranța că n-ar fi ultimul, nu se mai zboară din floare-n floare ci sărim de pe o bulă pe alta. Read more bulă și joia de week-end ›

Gorillaz – Plastic Beach (2010)

Posted on by — 13 Comments ↓

De la nepot la bunică nu cred că e multă lume care nu s-a bâțâit pe Clint Eastwood, piesa proiectului Gorillaz.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_Y5KAZgMUac]

Pentru o trupă virtuală născocită de creierul lui Damon Albarn – compozitorul și producătorul din spatele formației Blur – în 1998, acest „Plastic Beach” lansat oficial pe data de 3 martie este doar cel de-al 3-lea album, așa că aș putea spune că este o „gașcă” cam leneșă, dar cei 5 ani scurși de la anteriorul produs, „Demon Days”, cred că au meritat așteptarea. Read more Gorillaz – Plastic Beach (2010) ›

Lostprophets – The Betrayed (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RwxDhdXjgCs]

După repetate amânări discul la care lucrul a început în 2007, al 4-lea album al trupei lui Ian Watkins, pe 13 ianuarie 2010 şi-a lansat în sfârşit noul material. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Despre trupa din Ţara Galilor înfiinţată de pomenitul Ian Watkins, basistul Mike Lewis – trecut ulterior pe chitară, chitaristul Lee Gaze şi bateristul Mike Chiplin s-au spus multe, li s-au atribuit o grămadă de etichete. De la de toţi rejectatul Emo sau Screamo la Nu Metal, de la Post Hardcore la Rock Alternativ, Punk şi Heavy Metal, dar au şi anumite inflexiuni de Gotic, Lospropetets au fost înghesuiţi în toate sertarele. Pornită iniţial ca proiect colateral al trupei de Hardcore/Punk Public Disturbance, au o abordare colorată, dar incisivă, toate aceste stiluri se amestecă şi se regăsesc în muzica lor.
În formula actuală pe lângă Ian Watkins, Mike Lewis şi Lee Gaze activează basistul Stuart Richardson, clăparul Jamie Oliver şi bateristul Luke Johnson.

Am prins ediţia pentru Japonia, uşor diferită de varianta pentru Europa şi cu 2 piese în plus şi încă o piesă ascunsă în ultima.
“If It Wasn’t for Hate, We’d Be Dead by Now” este un fel de intro prelungit, un marş Rock care aminteşte de The Cult, chiar şi vocea lui Ian Watkins are ceva din strălucirea lui Ian Astbury.
Se trece direct în “Dstryr/Dstryr”, piesă dezvoltă linia anterioarei, rămâne paralela The Cult, Lostprophets au nerv, energie, refrenul este mai modern, zgomotos, pulsează, riff-urile zgârie, au greutate. Un posibil imn debordant, o deschidere pe cât se poate de nimerită.
“It’s Not the End of the World, But I Can See It from Here” este single-ul menit să promoveze albumul. Piesa afişează latura mai Punk a formaţiei, refrenul este dubios de melodic, aproape Pop, solo-ul vine cu chitare zgomotoase, riff-uri, este un amalgam destul de colorat care vizează în primul rând generaţia Emo.
“Where We Belong” putea fi scrisă şi de Green Day, este un Post Punk cu infuzie de Rock şi Pop, încă un amestec colorat care dacă ar beneficia de promovarea de care au parte californienii în ultimii ani cu siguranţă ar face carieră în media, dar şanse are şi aşa.
“Next Stop, Atro City” schimbă placa, tonul. Trupa se dezlănţuie zgomotos, „Get in the car, get in the car”-ul scuipat de Ian Watkins inevitabil sună ca „Breaking the Law, Breaking the Law”, nu, nu este o furăciune, dar sare cumva-n ureche, este încă un potenţial imn Emo îmbibat de Metal, de riff-uri tăioase şi ritmul alert, bine balansat.
“For He’s a Jolly Good Felon” ne serveşte într-o primă fază o temă Ska ce aminteşte de Madness, refrenul este mai Screamo, mai (Punk) Rock, vocea şi construcţia aduce puţin şi cu Billie Joe Armstrong, dar accentele sunt ceva mai Metalice. Surpriza vine-n finalul piesei unde băieţii introduc un experiment Art Rock – Industrial cu sonorităţi foarte moderne, practic un outro care pare o piesă de sine stătătoare. Cool.
“AC Ricochet” se prelinge direct din ultimele acorduri ale piesei anterioare, este tot o construcţie Emo/Screamo, acel amestec de (Post) Punk şi Rock/Metal dinamic, incisiv, dar totodată melodios.
“A Better Nothing” pleacă de la o construcţie cu pianul, tobele intră acompaniate de viori şi chitara aduce tot o temă melodică. Este o piesă mai lentă, într-un tempo mediu, pulsul mi-a amintit de H.I.M., Love Metal-ul lor şi Emo-ul mereu mi s-au părut aceeaşi mâncare de peşte cu…altă pălărie.
“Streets of Nowhere” revine la ritmuri mai săltate, la un Punk mai degajat şi relaxat, tot de Green Day aş pomenii însă galezii parcă n-au aceeaşi lejeritate, nonşalanţa naturală a americanilor. Piesa este totuşi simpatică, pe mine nu mă deranjează nici cum sar de la una la alta, amestecă tonuri şi sonorităţi diferite de la piesă la piesă.
“Dirty Little Heart” pare un The Cars transpus într-un Post Punk californian, o combinaţie de Pop şi Punk cu structuri melodice de New Wave, nu ştiu cine sau câţi sunt cumpărători la aşa ceva, dar sună relaxant, lejer, nu este genul acela de comercial agasant.
“Sunshine” amestecă notele Post Punk cu sonorităţi mai moderne, cu ceva Nu Metal şi survine o oarecare paralelă şi cu Linkin Park, este încă o faţetă a abordării colorate a trupei.
“Darkest Blue” este încă un moment mai comercial, un strop de electronică, o construcţie melodică cu rădăcini în New Wave şi A.O.R.-ul anilor ’80, mi-au amintit puţin de INXS, a rămas ceva şi din infuzia de Linkin Park de la piesa anterioară, Lostprophets jonglează de toate pentru toţi, poate prea de toate şi acest fapt face relativ incert acel „toţi” din publicul ţintă…
“The Light That Shines Twice as Bright…” închide discul într-o tonalitate mai joasă, este o piesă mai lentă, lineară şi condimentată cu zgomote controlate. După o pauză de câteva minute intră şi piesa ascunsă, un mix electronic zgomotos, interesantă „joacă”, poate chiar mai interesantă ca unele pasaje de pe disc.

Lostprophets sunt nişte britanici cu muzică americănească, reţeta invers funcţionează de obicei impecabil. Şi acest album este colorat, aproape pestriţ, se amestecă genurile, abordările de la piesă la piesă, dar şi în interiorul acestora. Sunt câteva piese cu potenţial şi cu puţină şansă au ce le trebuie să-şi câştige un public mai larg, să cucerească clasamentele. Depinde mult cine şi cât îi va împinge… Muzica este tot mai mult un business şi nu o formă de exprimare, contează mai mult pe cine cunoşti decât ce vrei să transmiţi.
Pentru cafeaua mea matinală la 5 dimineaţa a fost o garnitură sonoră plăcută, dar cred că multe din piese funcţionează şi peste zi. 🙂

Eels – de la „Beautiful Freaks” la „Blinking Lights…”

Posted on by — 7 Comments ↓

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=V2yy141q8HQ&feature=fvsr]

Dacă m-ar întreba cineva dacă cred în dragoste la prima vedere, probabil aş răspunde sceptic că nu. Viaţa bate cinismul, „Novocaine for the Soul” a fost dragoste la prima vedere.

„Life is hard and so am I
you better give me something
so I don’t die
Novocaine for the soul
before I sputter out
before I sputter out

Life is white and I am black
Jesus and his lawyer
are coming back
Oh my darling will you be here
before I sputter out
before I sputter out
before I sputter out

Guess who’s living here
with the great undead
this paint by numbers life is fucking with my head
once again

Life is good and I feel great
’cause mother says I was
a great mistake

Novocaine for the soul
you better give me something
to fill the hole
before I sputter out…”

Sunt „chestii” care realmente „fill the hole” (umple golul), se lipesc de suflet şi rămân acolo, ca la o acadea dosită ne întoarcem la ele, ne ungem pe suflet sau… ne lingem rănile. Muzica este hrană, drog, sânge, oxigen, medicament… este energie şi este puls. Pentru stări şi momente diferite, ascult muzică diferită. De asta şi este incorect şi imposibil să desemnez un gen favorit sau un artist favorit. Sunt situaţii în care vreau Slayer sau Pantera, sunt momente pentru Miles Davis sau Tom Waits, uneori vreau The Prodigy, alteori Nine Inch Nails sau Ministry, în altă conjunctură am nevoie de Marillion sau Pink Floyd, de The Cure sau de… Sex Pistols, David Bowie, The The, Life Of Agony, Faith No More, The Clash, Eels şi… tot aşa.

Eram în sufrageria extrem de generoasă a unui prieten de la Braşov unde obişnuiam să-mi beau cafeaua de dimineaţă/prânz şi să ascultăm muzică. În aceea zi nu pusesem nici un CD, mergea televizorul pe MTV 2 şi am văzut clipul şi m-a lăsat cu gura căscată. Am notat repede pe un colţ de hârtie numele trupei şi titlul piesei şi am început săpăturile. Nimeni nu avea CD-ul, nimeni nu auzise de ei, n-avei de unde să-i iei.
A durat ceva până am pus mâna pe albumele lor, dar a meritat efortul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lC3MH-U6yDk&feature=channel]

Eels este în fapt Mark Oliver Everett aka E. Other sau simplu E, cântăreţ şi compozitor, ceilalţi participaţi la proiectul Eels se schimbă destul de des, atât la lucrul în studio cât şi în apariţiile live.
E. Other şi-a început activitatea muzicală la începutul anilor ’80 într-un şir de formaţii, cea mai cunoscută fiind The Toasters.
Sub numele Mark Everett scoate-n 1985 albumul „Bad Dude in Love” la o mică casă de discuri independentă apoi sub numele E lansează la Polydor în 1992 al 2-lea său album, „A Man Called E”, urmat de „Broken Toy Shop” anul următor. Succesul moderat îi face pe cei de la Polydor să-l concedieze, asta însă nu-l descurajează pe Everett şi este unul din primii artişti care semnează pentru nou înfiinţata DreamWorks Records.
Oficial trupa Eels ia fiinţă prin implicarea basistului şi compozitorului Tommy Walter alături de Everett în lucrul pentru noul album, „Beautiful Freaks” fiind lansat sub titulatura Eels pe 13 august 1996.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Omn4S7RfmhM&feature=related]

Beautiful Freaks – 1996

Stilul şi sunetul Eels are la rădăcini un Blues murdar abordat într-o manieră Rock cu nuanţe Alternative, însă Everett amestecă eficient tot felul de influenţe de la Country şi Hip-Hop trecând prin Grunge şi înapoi la Punk, dar rezultatul este compact, închegat perfect. Sunt foarte aerisiţi, cântă curat, nu aglomerează ci dimpotrivă, reduc totul cu eficienţă maximă. Everett are o fascinaţie pentru instrumentele jucărie şi aceste sonorităţi Lo-Fi au fost şi ele strecurate în sunetul grupului. Un atu în plus este şi vocea expresivă al lui Everett care leagă temele, dar şi piesele distincte, le conferă o faţă aparte. Textele sunt destul de macabre, temele favorite ale lui Everett sunt legate de moarte, boli mintale şi iubiri chinuitoare.
„Beautiful Freaks” are ca temă centrală schizofrenia…
12 piese pe durata a 44 de minute ne plimbă ca într-un carusel de la momente explozive sau teme mai calde la piese introvertite cu aer misterios.
„Novocaine for the Soul” are un groove ingenios, o construcţie fracturată, dar de impact, sunetul murdar este de impact, vocea lui Everett şi textul se înşurubează instantaneu. În „Susan’s House” se amestecă un ritm ce aminteşte de Hip Hop cu sunetele bizare şi pianul cu vocea ne plimbă într-o lume stranie. „Rags to Rag” se aproprie de lumea dEUS, pasajele calme, dar contorsionate sunt urmate de momente explozive. „Beautiful Freaks” invocă Blues-ul a la Tom Waits, piesa este construită în jurul vocii din sunete mai mult sau mai puţin bizare într-un vals obscur. „Not Ready Yet” pulsează obsedant, chitara sună murdar şi chinuit. „My Beloved Monster” în ciuda titlului este un moment aproape senin, senin cum nebunia poate fi senină… uneori. „Flowers” este construit pe un cor de presupuşi îngeri, o trezire „dincolo de nori”… „Guest List” aminteşte de Dire Straits, este undeva la limita dintre Country şi Rock. „Mental” are un puls Pop de anii ’80 condimentat cu un refren mai zgomotos şi murdar. „Spunky” readuce sunetele tulburi ale pianului de jucărie însoţit de violoncelul sobru, vocea lui Everett şi textul fac toţi banii. „You’re Lucky Day in Hell” are tonuri grave şi un puls tensionat, basul bârâie, chitara sună chinuit, tema sumbră din strofe este contrabalansat de un refren suspect de blând şi contrastant cu versurile. Genial. „Manchild” închide discul în armonii ceva mai deschise, e un cântec de leagăn, la fel de nebunesc ca tot restul materialului… „I’m not happy…”
Fără să compar, dar nebunia niciodată n-a mai avut astfel de culoare şi n-a fost atât de perfect reflectată cam de la „Final Cut”-ul celor din Pink Floyd.
Discul s-a bucurat – încă o dată – doar de un succes moderat, totuşi în 1998 câştigă un BRIT Awards pentru „Best International Breakthrough Act” şi piesele “Novocaine for the Soul”, “Susan’s House”şi “Your Lucky Day in Hell” au parte de oarecare difuzări. Asta mai ales datorită faptului că tot anul 1997 trupa s-a aflat în turnee şi a cântat şi la câteva festivaluri importante ca Reading şi Shepherds Bush.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1ED9ky-ojQ]

Electro-Shock Blues – 1998

Lucrurile din viaţa personală a lui Everett au amprenta profund muzica şi cariera acestuia.
Sora lui, Elizabeth, care suferea de schizofrenie, se sinucide; mama lui este diagnosticată de cancer pulmonar; o serie de alţi prieteni mor astfel completând şirul nefast început de decesul tatălui său în urma unui atac de cord…
„Electro-Shock Blues” este un disc ceva mai „cuminte”, orientat spre Blues şi marcat de influenţa lui Tom Waits, dar la fel de zbuciumat iar textele sunt (şi) mai morbide, dar evidente: sinucidere, cancer, moarte…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nW7C9lnTyWo]

Discul pleacă de la ultima înscriere de jurnal al surorii sale „Elizabeth On the Bathroom Floor” şi se închide cu „P.S. You Rock My World”, un adio mai degajat, cu note aproape umoristice, conclus prin versurile: „everybody is dying, but maybe it’s time to live.” Între cele două este un şir tumultuos de piese, de la „Going to Your Funeral” la zgomotoasa „Hospital Food” sau resemnări ca „The medication Is Wearing Off”. Fiecare piesă este o bucăţică dintr-un puzzle întunecat, momente tulburi şi răbufniri se succed într-o spirală bizară, dincolo de lumea uşor halucinantă, vibraţia este profundă şi Everett uneori găseşte resurse pentru seninătate şi umor sarcastic. „Electro-Shock Blues” are acea marcă Tom Waits, „Last Stop This Town” este un moment mai degajat plecând de la versurile „you’re dead but the world still spinning”, pasajele liniştite sunt rupte cu intervenţii zgomotoase ale chitarei şi abordare Hip Hop.
Un disc colorat, ce-i drept, predominant în tonuri închise, dar cu multă-multă sensibilitate: „Life is funny, but not ha ha funny…” Am să fiu jalnic, da’ discul acesta m-a făcut să plâng…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IDLpUxBr13I&feature=related]

„Feeling scared today
Write down ‘I am ok’
A hundred times the doctors say
I am ok
I am ok
I’m not okay
Skin is crawling off
Mopping the sweaty drops
Sticking around for this shit
Another day
Another day
Not another day
Pink pill feels good
Finally understood
Take me in your warm ambrace
I am trying
I am trying”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0TfqbuTBqX8&feature=channel]

Daisies Of The Galaxy – 2000

Everett spune că dacă „Electro-Shock Blues” a fost ca un apel telefonic dat la miezul nopţii la care nimeni nu răspunde la capătul celălalt al firului, „Daises Of the Galaxy” este ca telefonul care te trezeşte dimineaţa în camera de hotel şi eşti anunţat că micul dejun este gata. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iwMTZFBd5eQ&feature=channel]

Albumul este mai ritmat, mai senin şi mai puţin experimental, amestecul de Blues, Folk, Country şi Rock este mai degajat, mai lejer şi mai luminos. Piese ca „Sound of Fear” degajă energie, au o oarecare abordare mai Pop, însă sunt colorate interesant, experimentele Lo-Fi, sunetul murdar, dar deloc aglomerat rămâne unul din atuurile trupei.
Un album abordat cu seninătate, mult mai luminos:

„Wake up the dying
Don’t wake up the dead
Change what you’re saying
Don’t change what you said”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=09aN6Tvf6oo]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jKi4DZtUg-0]

Souljacker – 2001

Următoarea oprire, „Souljacker” aduce o abordare mai sârmoasă, mai incisivă, mai Rock, influenţele Post-Grunge sunt mai accentuate. Această schimbare se datorează oarecum şi aducerii în echipă al lui John Parish, compozitor şi producător care este cunoscut mai cu seamă pentru lucrul cu PJ Harvey.
Însă nu lipsesc nici momentele mai „ciudate” care amintesc de acelaşi Tom Waits – „That’s Not Really Funny” (genială!) sau piesele mai liniştite – „Woman Driving, Man Sleeping”.
Este un disc echilibrat, cu un puls sănătos, viu, are farmec, Everett se dovedeşte un compozitor de calitate, ştie să facă piese simple, dar lipicioase, de fiecare dată reuşeşte să transmită ceva.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VieVlEgP3Bk&feature=related]

Shootenanny! -2003

Discul a fost imprimat complet live în studio în doar 10 zile, combină incisiv latura Rock cu Blues-ul neconvenţional, evident, sună foarte viu, are puls, ritm, nuanţe de Southern Rock se „pupă” impecabil cu sonorităţile Indie, Blues şi Country.
Sunt piese cu note heavy ca „All In A Day’s Work” şi momente mai degajate ce amintesc de clipele mai senine de pe primele albume cum este şi „Love of the Loveless”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HsmzDZKtCjQ]

Blinking Lights & Other Revelations – 2005

A fost mai mult decât un vis împlinit pentru Everett: i-au fost alături Tom Waits, Peter Buck şi John Sebastian. Albumul dublu este impregnat cu acea atmosferă de Blues neconvenţional, avangardist, revin tonurile mai grave, este o întoarcere la sonorităţile primelor albume, abordarea însă nu este la fel de macabră şi sumbră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VtjmQ6Dwojs&feature=related]

Discul conţine atât piese instrumentale, cât şi cântece mai scurte, cu note Pop, este un amalgam colorat, adună la olaltă cam toată experienţa acumulată pe anterioarele produse însă s-au estompat sonorităţile mai dure, momentele de Rock gălăgios.
Este un disc frumos, într-o notă personală, unele momente sună ca muzica de film, altele sunt reflexii interiorizate, influenţa lui Tom Waits este şi mai pregnantă şi evidentă.

„You think you’ll get under
old monsieur’s lid
and try to imagine
all the things that he did

You don’t know where
I’m gonna go
you don’t know where
I’ll go

I’ll go none too bravely
into the night
I’m so tired of living
this suicide life
that ain’t no reason to live

Wake up in the night
and think of all the years
falling from the ceiling
and covering your ears

you don’t know how
you’re gonna get out
you don’t know how
you’ll get out

call up your best friend
and tell him a lie
you’ve got to be kidding
I’m not really high

I don’t know where
I’m gonna go
I don’t know where
I’ll go

I’ll go none too bravely
into the night
I’m so tired of living
this suicide life
that ain’t no reason to live…”

Între pauzele dintre albume, Everett mai scoate coloana sonoră a filmului „Levity” în 2003 şi în 2005 albumul „I Am the Messiah” creditat ca fiind al lui MC Honky însă există multe suspiciuni şi supoziţii conform cărora misteriosul DJ Honky şi Everett ar fi una şi aceeaşi persoană. Albumul este mult mai ritmat, un Blues-Rock amestecat cu Funk, foarte diferit de celelalte materiale semnate de Everett, dar extrem de reconfortant… dansant. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PNEVbhqkKhY&feature=channel]

Povestea nu se termină însă aici. 🙂

Nitzer Ebb – Industrial Complex (2010)

Posted on by — No Comments ↓

(Înlocuitor fără zahăr pentru fanii Depeche Mode, dar nu numai!)

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=XrVfFL6TPEc&feature=related]

Am şi primul album pe 2010, s-a nimerit să fie tot din zona Industrial-Electro: Nitzer Ebb. Albumul urmează să fie lansat oficial pe 22 ianuarie, dar o ediţie etichetată „Tour Edition” s-a pus în vânzare deja anul trecut în cadrul turneului din America, s-a pus în vânzare pe iTunes în noiembrie şi inevitabil s-a răspândit şi pe internet.
Nimereală sau coincidenţă – nu cred în aşa ceva -, anul trecut a debutat parcă tot cu nişte britanici electro(cutaţi), Depeche Mode şi invitat al celor din Nitzer Ebb la piesa „Once You Say” este nimeni altul decât Martin Gore.
Paralele între cele două formaţii există, au sonorităţi înrudite, chiar dacă Nitzer Ebb sunt mai incisivi – cu o abordare a la Killing Joke, navighează în aceeaşi sferă întunecată.
Trupa poate fi considerată una veterană, activează încă din 1982 şi „Industrial Complex” este al 6-lea lor album de studio. Miezul trupei sunt  Vaughan (Bon) Harris – clape, programare, tobe, voce şi vocalul Douglas McCarthy.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=A175kGntYyY&feature=related]

„Promises” deschide energic materialul, clapele au viaţă, abordarea este tradiţională, manieră Retro, orchestraţie aerisită, piesă orientată în zona discotecilor şi al cluburilor, parcă insuficient de convingătoare însă şi prea incoloră să deschidă un disc…
„Once You Say” sună foarte „I Feel You” şi asta nu doar datorită prezenţei lui Martin Gore. Sunetele sunt mai moderne, pulsează, mie tare-mi lipseşte şi o chitară cu greutate, ar sălta mult impactul, cu toate acestea piesa prinde, are ritm.
„Never Known” sună mai grav – piesa este inclusă şi pe soundtrack-ul filmului Saw VI -, încet-încet trupa îşi găseşte cadenţa, piesa are greutate, balans, lucrurile se aşează în direcţia bună, piesa are atmosferă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XgpFBR23e5o&feature=related]

„Going Away” este o piesă lentă, cumva nu-mi vine să spun baladă, are vibraţie, construcţia curge firesc, petele de sunet creează atmosferă, zugrăvesc adecvat mesajul, Dave Gahan sigur storcea din ea un hit, dar poate devenii şi aşa.
Şi-n „Hit You Back” transpiră mireasma Depeche Mode, însă Nitzer Ebb reuşesc să jongleze în această zonă parcă mai cu viaţă decât au reuşit-o Depeche Mode pe „Sounds of the Universe” anul trecut. Echilibrul dintre zgomote şi sonorităţile Vintage se leagă mai organic.
„Payroll” te aruncă direct şi neiertător într-o zonă mai zgomotoasă, mai gravă, în sonorităţi moderne, vine ca o palmă peste ochi sau un şut în dos. Momentul aminteşte de colaborarea trupei cu Die Krupps din 1989 pe EP-ul „Machineries of Joy”, chiar şi fără chitare, piesa are greutate, ritmul Rock are un balans sănătos şi clapele zgomotoase creează apăsarea necesară.
„Down On Your Knees” este scrisă-n manierea primei piese, tonurile sunt mai grave, pulsul mai incisiv, reţeta este acelaşi minimalism Electro însă zgomotele inserate o fac mai interesantă.
„I Don’t Know You” este o întoarcere la sonorităţile de la începutul anilor ’80, ca şi Depeche Mode parcă trupa încearcă să mulţumească toate gusturile şi asta dă o senzaţie de fragmentare a materialului, lipseşte un liant care să lege măcar sonor piesele între ele.
„My Door Is Open” reuşeşte amestecul, straturile mai zgomotoase, distorsionate de sunete se împletesc coerent cu sunetele mai tradiţionale, piesa are nerv, muşcă.
„I Am Undone” poartă aceeaşi amprentă Depeche, este o piesă semi-lentă şi în ciuda amintitei paralele – sau poate chiar de aceea – este un moment destul de reuşit.
„Kiss Kiss Bang Bang” revine la tonurile mai moderne, abordarea mai cu vână Rock, are energie şi dinamică, un refren pregnant, dacă construiau tot materialul pe linia aceasta şi renunţau la unele clişee Retro/Vintage, spuneam fără rezerve: o, da!
„Traveling” este bonusul, tot un pod sonor între spiritul Depeche şi sonorităţile mai incisive, o piesă cu puls, mai convingătoare decât „Promises” sau „Down On Your Knees”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wgGPmBe02mA&feature=related]

Nitzer Ebb nu s-au modernizat excesiv, fazele Retro, minimalismul uneori sec de anii ’80 îi mai trage înapoi, însă oarecum paradoxal, privind cu coada ochiului la Depeche Mode, au reuşit să facă un disc mult mai viu, mai credibil decât aceştia la ultima încercare.
Momentele mai zgomotoase, mai contorsionate sunt un plus evident, ca minus aş menţiona doar faptul că vocea lui Douglas McCarthy este uşor lineară, nu are senzualitatea, misteriul, dimensiunea lui Dave Gahan.
Totuşi „Industrial Complex” nu este nici foarte Industrial, nici cine ştie ce complex, dar este un disc bun şi o audiţie plăcută, se pare că pentru 2010 trupa mai preconizează câteva surprize, având în vedere şi faptul că acest material a fost imprimat în 2008.
„Payroll”, „Kiss Kiss Bang Bang”, „I Am Undone”, „Never Know”, „Going Away” sau „Traveling” au suficient potenţial, pot fi punctul de plecare pentru un material mult mai grav.

Fuck Buttons – Tarot Sport (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

Cred că numele – pentru unii intrigant – al formaţiei, nu spune mare lucru multora. Recunosc, m-am împiedicat şi eu de ei în clasamente Indie şi Electro şi nu le-am acordat prea multă atenţie. Acum dacă pomenesc nume ca Kraftwerk, Klaus Schulze, Tangerine Dream, Robert Fripp sau Brian Eno, acestea probabil pentru cunoscători o să sune mult prea pretenţios. Cu toate acestea, Fuck Buttons fac prte din acelaşi curent Drone.
Nici eu nu le ştiu pe toate şi niciodată n-am pretins că sunt perfect sau infailibil. Kraftwerk m-au vrăjit copil fiind cu al lor „The Man-Machine”, nu tre’ să caut pe Google cine este Robert Fripp, mi-au plăcut şi Tangerine Dream şi Brian Eno este cel puţin un „tip” interesant, însă admit, în zona Electro nu mă mişc la fel de lejer, nu îmi este la fel de familiar ca sfera Rock-ului. Şi dacă tot suntem la momentul confesiunilor, săpând după rădăcinile celor din Fuck Buttons şi ce înseamnă Drone, am auzit prima oară de La Monte Thornton Young… Cum spuneam: nimeni nu este perfect, nimeni nu le ştie pe toate şi am şi eu multe goluri, lipsuri şi tot felu’ de „chestii” de recuperat. Dar dacă tot suntem la „ciudăţenii”, profit de moment şi arunc una din trupele şi piesele mele favorite…Odată şi odată o să-mi fac timp să povestesc şi despre ei.  🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_ruj8qgkV9k]

Dacă despre Rock spuneam (la modul foarte general) că-n mare parte este captarea şi degajarea de energie, cu alte genuri muzicale lucrurile stau diferit. Muzica de multe ori este un „trip” (o călătorie), induce stări, stârneşte şi stimulează imaginaţia, ne colorează momente din viaţă.
În paralel cu evoluţia, progresul omului şi al tehnologiei, evident şi muzica s-a transformat. Minimalismul – caracteristica de bază a sub-genului etichetat Drone – dincolo de căutările fireşti, este oglindă şi oarecum răspunsul la aceste schimbări. Paradoxal, evoluţia tehnologică n-a adus doar noi posibilităţi, n-a deschis doar noi orizonturi şi nu ne-a făcut viaţa „mai uşoară” ci a creat şi premiza superficialităţii. Consumatorul de „tip nou” este unul comod, superficial şi aceasta este o realitate. Minimalismul într-un anume fel răspunde acestei realităţi, satisface comoditatea auditorului însă genul, abordarea, nu poate fi redusă la atât.
Aminteam de veteranii Electro, germanii de la Kraftwerk şi muzica lor are rădăcini mult mai vechi, eu regăsesc în stilul lor matematica muzicală al lui Bach şi repetarea temelor caracteristică lui Mozart.
Muzica Drone se caracterizează prin simplitatea temelor şi repetarea, modelarea anumitor faze/teme. Plecând de la muzica clasică, experimentele sonore a lui La Monte Thornton Young pe cont propriu apoi prin colectivul creat de el şi denumit Theater of Eternal Music, experimentul avangardist a atras o serie de artişti, muzicieni, pictori, poeţi, dar şi matematicieni: Marian Zazeela, Tony Conrad, Angus MacLise, Terry Jennings, John Cale, Billy Name, Jon Hassell, Alex Dea, Pauline Oliveros, Eliane Radigue, Charlemagne Palestine, Yoshi Wada, Phill Niblock, etc.
Un astfel de experiment sonor elocvent este piesa „Heroin” de pe primul album Velvet Underground din 1967.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nJNMnBhf-Ds]

Experimente Drone s-au făcut în muzica clasică, în Jazz şi-n Rock, dar oarecum firesc, cele mai multe s-au făcut în zona muzicii electronice: Kraftwerk, Klaus Schulze, Tangerine Dream, Roxy Music, Cocteau Twins, Coil, My Bloody Valentine, Slowdive, The Jesus and Mary Chain, Ride, Loop, Brian Eno, Sonic Youth, The Dead C, Pelt, Charalambides, Sunroof!, Sunn O))) etc.

Pe această linie vin şi duo-ul Fuck Buttons înfiinţaţi în 2004 la Bristol de către Andrew Hung şi Benjamin John Power.
Hung aduce cu el în proiect influenţe Acid Techno şi Aphex Twin iar Power este fan al unor trupe Post-Rock ca Mogwai.
Albumul lor de debut din 2008, „Street Horrrsing” a fost foarte bine primit atât de public cât şi de critică şi este ceea ce vă spuneam: o călătorie sonoră, un experiment şi o experienţă.

Fuck Buttons Site oficial
Fuck Buttons Blog
Fuck Buttons MySpace
Fuck Buttons LastFm

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4ph8z8-RCGs&feature=related]

Pe 14 octombrie 2009 este lansat al doilea album, „Tarot Sport” care continuă călătoria cu încă 7 piese ce cumulat ne oferă aproape o oră de muzică. Cu excepţia a două piese de circa 4 minute (Rough Steez şi Phantom Limb), celelalte piese trec fiecare de 10 minute.
„Surf Solar” are un puls captivant; „Rough Steez” modelează tonuri alungite, mai grave şi zgomote Industriale; „The Lisbon Maru” începe cu o atmosferă senină ca ritmurile să crească exponenţial şi piesa să prindă viaţă şi puls ca un răsărit de soare sau o trezire lentă; „Olympians” are ritmuri şi mai alerte, sunete deschise şi alungite, modelate cu culoare; „Phantom Limb” revine la experimentele minimaliste construite din şi prin sunete; „Space Mountain” este o construcţie aerisită pe ritmuri dansante, accentuate cu aceleaşi teme repetate, alungite şi modelate şi-n final „Flight of the Feathered Serpent” închide materialul într-un tempo alert, contrastant cu temele oarecum lente, pufoase ca nişte nori.
Este un material compact, cursiv, cu puls şi culoare, te prinde din mers şi ca un val, te poartă de la un capăt la celălalt.
Pentru mine a fost o călătorie plăcută, o experienţă interesantă şi relaxantă, la a doua, a treia ascultare temele devin familiare.  🙂

Şi de această dată, discul a fost bine primit, în clasamentul Urban 75 a terminat anul pe prima poziţie, în Gigwise pe 3, în Drowned In Sound pe 5, în New Musical Express şi Mojo pe locul 8, în clasamentul Pitchfork pe 11 şi în Q Magazine pe poziţia 30.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OFbE3lHTcuo&feature=related]

2009 pe platane (partea a III-a)

Posted on by — 10 Comments ↓

(2009 pe platane (partea a I-a)

2009 pe platane (partea a II-a) )

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gKno6Dp3rw4]

Am rămas la Rock şi Metale, în zona „grea”.
Trebuie pomenite măcar în treacă şi proiectele celor din Fear Factory: Dino Cazares a revenit cu un album extrem, Heavy şi foarte convingător, al 2-lea album Divine Heresy „Bringer of Plagues”, iar Burton C. Bell a lucrat la proiectul City Of Fire, un disc foarte interesant, un Metal avangardist care oscilează de la faze Post Grunge la Punk.
Tot în zona „limitrofă” a Metal-ului avem şi ultimul album semnat  Rammstein – „Liebe Ist Fur Alle Da” a fost un alt disc foarte aşteptat şi sunt convins că n-a dezamăgit. S-a născut mai greu, dar a meritat aşteptarea şi germanii dovedesc să reuşesc să evolueze, să se mişte, fără să se dezică de trecutul lor şi de elementele care i-au deosebit de restul trupelor, le-au devenit trademark. E un disc cu vână, cu puls, cu un sunet bogat şi bine gestionat, cu idei bune şi bine exploatate. „Pussy” este o satiră perfectă a lumii în care ne porcăim, pe de o parte a lumii entertainmentului, dar nu numai…
Şi mai sunt câteva discuri despre care n-am scris la vremea apariţiei şi merită să vorbim. 🙂 (Şi o rectificare: albumele Kreator şi Napalm Death sunt din 2008)

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=T0uO_hXhdG0]

Punk

Cu un disc de remarcat s-a întors şi veteranul Jello Biafra: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine – “The Audacity of Hype”. O combinaţie reuşită între sonorităţile Post Hardcore şi influenţele Industriale, o continuare firească după proiectul Lard, discul probabil merita o clasare în primii 10. Biafra a rămas proaspăt şi la fel de intens, incisiv.
S-au întors şi The New York Dolls cu albumul „Cause I Sez So” un disc care putea să apară şi în 1975, bătrânii nu şi-au pierdut nici vâna, nici strălucirea şi este una din puţinele excepţii când o gaşcă reunită după o atât de lungă pauză fac un disc de dragul muzicii, ci nu să îşi mai rotunjească pensia.
Iggy Pop – alt veteran incontestabil – ne-a surprins cu albumul „Préliminaires”, disc marcat de decesul prietenului şi camaradului Ron Asheton. Materialul este îmbibat cu elemente de Blues, Jazz şi surprinzătoare tonuri de Cabaret parizian. Cum spuneam şi în primele două părţi ale acestei retrospective, multe materiale experimentează cu zonele de interferenţă, încalcă şi trec peste barierele stilistice impuse de anumite genuri şi din aceste experimente au rezultat albume de excepţie.
Un alt disc de pomenit este albumul „Grey Britain” al celor din The Gallows şi un alt disc care amestecă stiluri, aduce tonuri şi culori proaspete, o trupă de urmărit: Propagandhi („Supporting Caste”).

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=sG2Vj86B2hg]

Industrial

Chiar dacă aparent greii stilului, Ministry şi Nine Inch Nails, vor să ne părăsească, am avut câteva materiale interesante şi în afara deja pomeniţilor Marilyn Manson şi Rammstein.
Tim Skold – trecut şi prin Manson – ne-a încântat şi cu un album Skold Vs. KMFDM şi a lucrat şi pe ultimul produs KMFDM intitulat „Blitz” al acestora. Despre ambele am scris şi sunt 2 albume intense şi interesante. Tot un chitarist trecut prin Manson, John 5, a lansat albumul „Remixploitation”, un disc ce conţine variante noi şi remixate ale unor piese apărute pe albumele anterioare, reaşezate într-o sonoritate mai Heavy şi mai întunecată.
Combichrist s-au întors cu un material incisiv, „Today We Are All Demons”, din aceeaşi zona am avut şi Psyclon Nine cu un material interesant.
Mi-am făcut şi cunoştinţe noi, Caustic şi albumul „This Is Jizzcore” a fost o surpriză plăcută, şi tot surpriză plăcută a fost şi bavareza Geneviéve Pasquier cu albumul „Le Cabaret Moi”.

Spuneam că aparent ne părăsesc greii, Ministry au mai lansat un remix la genialul „Last Supper” şi Trent Reznor după turneul „Waving Goodbye” şi-a scos sculele la vânzare pe eBuy şi o pauză de doar câteva luni şi-a dat seama că acasă e plictiseală mare, aşa că anul acesta o să avem un nou album Nine Inch Nails şi Trent mai promite şi un material solo, ceva diferit şi… ciudat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=JfTJzxoS7vM&feature=related]

Indie

Zona Indie/Alternativ Rock este tot mai fadă, a devenit trendy şi formală, o maşină de făcut bani. Ascult The Ting Tings sau Paramore, de fapt nu ascult nimic, sunt doar clişee grămadă, de la trupe etichetate „one hit wonder” am trecut la „no hit wonder”, chiar dacă multe din piese ajung în clasamente…
Salvarea vine de la Jack White, proiecte ca amintitul City Of Fire, de la cei care au curajul să experimenteze, să mai caute ceva şi să exprime ceva, din păcate marea masă doar re-împachetează ciunga gata mestecată (şi scuipată) de predecesori.
Mi-a mai plăcut mult şi Mike Patton cu coloana sonoră a filmului „Crank II: High Voltage”.
Însă nu toate experimentele au fost şi reuşite. Exemplu elocvent este albumul „Scream” al lui Chris Cornell.
Dacă acum câţiva ani în clasamentul anual Pitchfork găseam şi 20 de trupe interesante, anul acesta din cele 50 de albume şi trupe premiate, abia de am găsit ceva-ceva de ascultat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=-OgwDVaCiSw&feature=fvst]

Pop, Dance, etc

Aici m-au convins aproape fără drept la apel A-HA şi noul lor material „Foot of the Mountain”. Pe de o parte se simte o plafonare şi o lipsă de idei, soluţii noi, pe de altă parte persistă valul Retro, întoarcerea la sonorităţile Euro-Disco din anii ’90. Excepţie fac A-HA, au îmbinat stilul lor cu un sound modern şi surpriză plăcută a fost şi duo-ul The Veronicas, cu toate că anul acesta doar au re-editat primele lor 2 albume.
Un alt album care face oarecum diferenţa este şi „The E.N.D.” al celor din Black Eyed Peas.
Un disc bun au livrat şi fabricanţii de succese pe bandă: Pet Shop Boys şi francezii Air.
Însă industria suferă de sindromul „Timbarlake/Timbaland”… Beyonce este dezamăgitoare şi Lady GaGa nu m-a convins.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gPKTha26ews]

Muzica românească

Peisajul autohton este dezolant. Pe felia de Metal persistă sunetul de „overdrive” care îmi aminteşte nu în cel mai plăcut mod de chinuiala de la sfârşitul anilor ’80, din acest motiv cred că nu mă pot convinge nici Trooper, Lună Amară, Act, Nexus şi… nimeni. Excepţie fac Viţa De Vie, ei sună bine, însă au problemă gravă de personalitate: de la Soundgarden au migrat la Korn, apoi la Limp Bizkit, au făcut o încercare de Post Grunge/Alternativ şi nu putem ştii ce trend o să mai călărească…
Lucrurile merg mai bine în zona Indie/Alternativ, aici avem câteva trupe interesante, Kumm, Byron, Blazzaj, etc care pot produce surprize, au potenţial.
De scris, am scris doar despre albumul „Zuluoscarbravo” al veteranilor Z.O.B. şi despre un proiect underground: Oedip Piaf . Ambele sunt din zona Punk, aş putea spune sunt extremele: Z.O.B. şi-au făcut cale în mainstream, Oedip Piaf cântă de plăcere, de dragul de a cânta, eventual pentru prieteni şi apropriaţi, muzica lor poate fi descărcată gratuit de pe internet.
În rest… „rege” este Ştefan Bănică Junior, urmat de Proconsul şi Voltaj, Direcţia 5, Holograf şi Iris. Sincer? Jalnic!

Ce aştept de la 2010? Să câştig la loto şi să plec dracului din ţară… ha ha ha! 😛 plm…

Sper să revină Faith No More cu un nou disc, la fel şi Anthrax, Nine Inch Nails şi sunt curios de ce pune la cale Reznor în paralel, Limp Bizkit ne-au promis şi ei album, la ce bine au sunat în Arene, am speranţe mari şi legat de ei. Se întoarce şi Slash cu un nou album, dacă Axl se ţine de cuvânt, ar urma a 2-a parte din trilogia noului Guns’N’Roses… şi o să fie discuri multe, concerte multe, sănătoşi să fim şi… groşi la portofel.

Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine – The Audacity of Hype

Posted on by — 5 Comments ↓

Nu poţi pretinde că eşti punker dacă nu ştii cine este Jello Biafra. Cu alte cuvinte: fuck off! 😛
Prin 1996 m-am gândit să facem cu Nation’s Slum (trupă despre care v-am rămas dator cu o „poveste” completă) un cover Dead Kennedys. Am vrut să fie treaba ok, i-am trimis o scrisoare lui Biafra. Am fost surprins peste vre-o 2 luni când m-am trezit cu un colet din America, era o scrisoare scrisă de mână de la Biafra, CD-ul „Give Me Convenience OR Give Me Death” şi toate textele Dead Kennedys. Biafra ne-a urat succes şi m-a rugat, dacă imprimăm ceva, să-i trimit şi lui CD-ul. Aşa m-am ales eu cu un Best Of Dead Kennedys şi Biafra cu albumul „Frust-Rated XXX”… 😛 😛 😛
Am corespondat încă o vreme şi chiar am vorbit la telefon de câteva ori la sfârşitul anilor ’90 când eu intrasem într-o pasă foarte proastă şi Biafra nu o dată m-a încurajat şi-mi spunea că o să fie bine. Bine n-a fost, dar asta nu-i vina lu’ Biafra! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-KTsXHXMkJA]

Dead Kennedys au fost cea mai semnificativă şi influentă trupă Punk din America. Au fost un răspuns acid şi incisiv la Sex Pistols, au făcut trecerea de la Punk la Hardcore, cele 4 albume imprimate în perioada 1980-1986 sunt discuri fără cusur.
Muzica lor este energică, melodioasă, incisivă, textele lui Biafra au fost mereu acide, critice, politice şi pline de umor, cinism şi sarcasm. Chitarele au incisivitatea şi acurateţea riff-urilor din Metal, basul cu toba conferă un fundament solid şi săltăreţ ca-n Hardcore, vocea şi interpretarea lui Biafra au fost mereu o marcă distinsă pentru trupă.
După destrămarea formaţiei, Biafra a lansat 9 albume de „spoken word”, toate în acelaşi ton critic, cu teme politice şi anti-corporatiste. În perioada 1989-2000 a activat şi-n cadrul formaţiei Lard, un proiect alături de Al Jourgensen şi Paul Barker (Ministry) şi Jeff Ward bateristul din Nine Inch Nails, Revolting Cocks, Ministry şi Low Pop Suicide. Proiectul evident destul de Industrial, zgomotos şi păstrând atitudinea incisivă şi abordarea Punk/Hardcore al lui Biafra a lansat 4 albume intense şi interesante.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ry0TyIJXgoU&feature=PlayList&p=97E40FFA742E6E8E&playnext=1&playnext_from=PL&index=73]

În paralel Biafra a colaborat cu zeci de artişti: Ministry, D.O.A., Nomeansno, Body Count, Sepultura, The Offspring, Coldcut, Napalm Death, Motorpsycho, Revolting Cocks, etc.
Un disc deosebit este şi colaborarea cu rebelul Country, Mojo Nixon pe albumul „Prairie Home Invasion” din 1994.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KOXOkqVORxw]

În ultimii ani au existat tensiuni legate de împărţirea banilor din dreptul de autor al pieselor Dead Kennedys între Biafra şi foştii săi colegi şi în 2001 aceştia au încercat să reînvie trupa înlocuind-ul pe Biafra cu Brandon Cruz, dar proiectul nu s-a bucurat de succesul scontat.
Conform celor declarate de Biafra, concertul aniversar de 60 de ani al lui Iggy Pop l-a inspirat legat de propria sa aniversare de 50 de ani şi în final a condus la formarea unui nou grup: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine. Din trupă face parte basistul Faith No More, Billy Gould, chitariştii Ralph Spight şi Kimo Ball şi bateristul Jon Weiss.
Trupa abordează un Hardcore/Punk incisiv, zgomotos şi cu sonorităţi Industrial, se încadrează perfect pe linia Dead Kennedys/Lard.

Pe 20 octombrie 2009 a fost lansat şi albumul de debut, „The Audacity of Hype”, 9 piese plus o nebunie zgomotoasă ascunsă după o pauză la finalul ultimei.
Biafra n-a dezamăgit niciodată şi nu o face nici cu noul său proiect. Temele abordate sunt la fel de incisive, de actualitate, protestatare şi îmbibate politic cum ne-a obişnuit Biafra, muzica este energică, zgomotoasă, un amalgam reuşit de Proto-Punk, Hardcore, Metal şi Industrial, foarte viu, foarte proaspăt şi extrem de credibil şi autentic. Mulţi încearcă să facă Hardcore, puţini o fac convingător. Biafra a fost un pionier al genului şi rămâne un caracter marcant, un supravieţuitor. Respect!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=w21YjOipIxA&feature=related]

Nopţi liniştite de noiembrie

Posted on by — 8 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=it1NaXrIN9I]

Sau mai puţin liniştite.
Ne învârtim în aceleaşi cerculeţe previzibile şi ne mirăm că nu se întâmplă nimic cu viaţa noastră, că ne-am blazat, ne-am blocat, ne-am ratat la o întindere de mână, la un pas în afara cercului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nVzebCOuQnM&feature=related]

Dacă nu întinzi mâna n-ai să simţi niciodată, dacă nu faci pasul, nu afli cum este dincolo. Dacă n-ai curajul să plângi nici când eşti singur, nu vei simţii niciodată uşurarea de după.
La dracu, vreau o ţigară! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JUSZrY9R7l4]

Am scris despre o parte din evenimentele lunii noiembrie, dar nu de toate. Este o lună plină, buzunarul să te ţină! Pe mine nu prea, asta e, am trăit şi vremuri mai bune şi nu zic hop până nu sar gardul, dar pot venii vremuri şi mult mai proaste.

Până-n prezent din ce era interesant de văzut, doar luna asta, am ratat Jon Lord, Implant Pentru Refuz şi ieri W.A.S.P.
Joi, 19 noiembrie este rândul lui Paul Di’Anno la Silver Church după ce concertul de la Cluj a fost anulat din lipsă de interes… Vineri, 20 noiembrie vin Superbutt din Ungaria, un Metalcore incisiv, clasa superioară, sper totuşi ca măcar pe ei să-i văd în Suburbia.

Înaintea concertului Garbarek din 25 noiembrie de la Sala Palatului, pe 22 noiembrie, tot acolo, avem şi „Diva Jazz-ului Modern”, concertul lui Diana Krall, aflată în turneul de promovare al noului ei album „Quiet Nights”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=usH4nVyy9A4&feature=channel]

Diana Krall este poate una din cele mai apreciate şi premiate artiste Jazz din zilele noastre, pianistă şi o voce de excepţie.
A debutat în 1993 cu albumul „Stepping Out” şi „Quiet Nights” este al 9-lea ei album de studio. Vocea ei puternică, dar şi senzuală a cucerit lumea rapid. Noul album păstrează tradiţia, e un Jazz aerisit cu orchestraţii subtile, aranjamentele, temele, abordarea modernă are adânci rădăcini clasice. Este prima oară prezentă în România, o seară alături de muzica ei nu poate fi decât deosebită. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7sxK8ghb9PU&feature=channel]

Brazda lui Novac este primul cartier in care s-au construit blocuri în Craiova.

Proiectul solo al lui Victor Popescu, pornit în 1997 pe vremea când era student la Arhitectură în Bucureşti, abordează un IDM înrudit cu Autechre şi Aphex Twin (conform propriilor declaraţi ale lui Victor), dar are şi o amprentă personală şi se resimt (şi aud) note distincte abordării europene şi zonei de Est (şi Balcani).

Din 2003 Victor porneşte propriul său studio numit „Square sound studio” şi treptat descoperă avantajele sintetizatoarelor autentice faţă de softwear-urile tot mai răspândite şi utilizate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L9g5aiLp6jI&feature=player_embedded]

La o zi după Garbarek, pe 26 noiembrie, de la ora 22 Brazda Lui Novac concertează în clubul Control. Biletul e 10 RON şi la ce am auzit din programul lui Victor la Cybermental face toţi banii!