Home › Posts tagged pop › Page 3

pop

Indie la rotisor

Posted on by — 2 Comments ↓

Incredibil de multe discuri s-au adunat grămadă, nici n-am cum să le mai fac faţă, le iau la foc rapid, nu-i nici foarte corect, nici prea elegant, dar secolul vitezei, societatea de consum (pe bandă rulantă şi cu ochii închişi) nu este nici prea corectă, nici prea elegantă.

P.S. Chiar dacă le-am aruncat la rotisor şi le servesc cum s-ar spune la grămadă, nu înseamnă că sunt trupe şi discuri mai slabe ci doar reflectă faptul că este aşa o avalanşă de „marfă” încât cu greu îi fac faţă. Mai am o grămadă de restanţe din 2009 şi am constatat că s-a umplut sertarul (folderul) cu discuri proaspete. Spunea un prieten că nu face faţă la ritmul cu care diger eu discurile, păi cum se vede, nici eu nu fac nici faţă, nici spate la avalanşa cu care vin noile produse. E o nebunie completă, dar încerc să funcţionez ca o redacţie completă de unul singur.

…Şi în nebunia generală am optat să plec de la un disc care prin simplitate, minimalism şarmant şi incredibil de mult suflet, m-a cucerit pe loc. Read more Indie la rotisor ›

Prince – LOtUSFLOW3R (2009)

Posted on by — 16 Comments ↓

Spui Prince, inevitabil lumea îl asociază cu „Purple Rain”, cu câteva hit-uri – doar a compus sute de piese, a avut 10 albume notate Platină şi 30 de single-uri Top 40 -, ne vin în minte „Nothing Compares 2 U”, „Kiss”, „Cream”, „Diamonds And Pearls”…

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=pDTfbADJAEc&feature=related]

Prince, acum în vârstă de 52 de ani, este un artist complex: compozitor, multi-instrumentist, actor. Are-n vitrină 7 Grammy-uri, un Glob de Aur, în 2004 a fost introdus în „Rock and Roll Hall of Fame” şi revista Rolling Stone îl situează pe poziţia 28 din cei mai importanţi 100 de artişti al tuturor timpurilor.
Dincolo de cifre şi date, pe cele 26 de albume de studio lansate începând din 1978, Prince ne-a oferit în toţi aceşti ani o muzică extrem de colorată, un adevărat hibrid multicultural şi dimensional, a mixat cu extrem de mare eficienţă elemente Rock, Jazz, Soul, Blues, Funk, Psihedelic, New Wave, Folk, Rap şi Hip Hop şi îşi desemnează rădăcinile în muzica unor artişti ca: Jimi Hendrix, James Brown, Miles Davis, Sly & the Family Stone, Curtis Mayfield, Parliament-Funkadelic, Stevie Wonder, Carlos Santana, Joni Mitchell, The Beatles, Duke Ellington şi Led Zeppelin.
Prince a pus umărul la lansarea unor artişti ca Sheila E, Carmen Electra, The Time, Beyonce şi Vanity 6. Mereu l-am iubit pe Prince. Cred că Michael Jackson n-ar fi existat fără Prince, în fapt mereu am văzut în Jaco o copie palidă a lui Prince, o copie unde accentul s-a pus pe dans şi mega-show şi mai puţin pe muzică. Prince cântă excepţional cu vocea, chitara, pianul şi instrumente de percuţii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3m0teOZICZY&feature=related]

Ar fi foarte multe de spus despre cariera şi muzica lui Prince, are albume geniale şi perioade mai puţin reuşite. De exemplu în perioada 1994-2000 cariera lui a fost marcată de conflictul cu casa de discuri Warner, Prince a scos discuri pe bandă rulantă numai să scape cumva de contract… Atunci este lansat şi albumul „The Black Album” imprimat în 1987 şi amânat până-n 1994 de casa de discuri… Afilierea sa la secta Martorii lui Iehova în 2001 a marcat oarecum şi stilul şi muzica artistului, din fericire pentru noi, după o perioadă-n care Isus a fost introdus chiar şi-n „Purple Rain”, Prince a lăsat-o mai moale cu convertirea audienţei, ultimele lui discuri au revenit la temele, abordările care-l caracterizau în epoca Prince And the Revolution (1984-1987).
Aş amintii totuşi câteva din albumele lui de excepţie, o minimă discografie obligatorie care arată faţetele colorate ale artistului:

1984: Purple Rain
1986: Parade
1987: Sign o’ the Times
1990: Graffiti Bridge
1991: Diamonds and Pearls
1994: Come
1995: The Gold Experience
1996: Chaos and Disorder
1996: Emancipation
1998: The Truth
2002: One Nite Alone…

„Parade” conţine una din piesele mele preferate: „Sometimes It Snows in April”, „The Truth” din 1998 este un album Blues axat predominant pe chitară-voce sau „One Nite Alone…” din 2002 este un album genial, aproape exclusiv pian-voce ce aminteşte de Keith Jarrette şi genialul „The Köln Concert” din 1975.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HekCMP_2-4E]

Citeam nominalizările Grammy pentru 2010 şi am dat şi de numele lui Prince la categoria „Best Rock Solo Vocal Performance” cu piesa „Dreamer” şi aşa am aflat de albumul „LOtUSFLOW3R” lansat în martie 2009.

Materialul a fost lansat ca CD dublu şi în cutie ca 3 CD-uri, celor două discuri noi Prince s-a alăturat şi CD-ul noii protejate al lui Prince, Bria Valente şi albumul ei de debut „Elixer” la care a contribuit Prince şi clăpar-compozitorul Morris Hayes.
Albumul poartă amprenta lui Prince, Valente are o voce plăcută, însă este un disc destul de convenţional pe segmentul R&B, nimic deosebit, nimic ieşit din comun, Prince mai scapă degetele pe chitară şi colorează discul puţin, dar cam atât.

Mult mai plăcută a fost surpriza rezervată de Prince cu „LOtUSFLOW3R” şi „MPLSoUND”.
Cele 21 de piese ne aruncă înapoi undeva în anii ’80, la atmosfera şi abordarea epocii „Purple Rain”, dar totul sună extrem de proaspăt, viu, Prince ne plimbă de la Blues şi Soul la Funk şi Rock, de la momente Psihedelice ne trimite în ringul de dans, dar o face extrem de abil, cu multă energie, sensibilitate şi nu în ultimul rând cu mult-mult talent şi abilitate.
„Pachetul” „LOtUSFLOW3R” conţine 12 piese din segmentul mai Rock şi Blues, piesele mai experimentale iar al doilea disc, „MPLSoUND” are 9 piese şi sunt din latura mai comercială, mai apropiată de zona R&B şi Funk, ceva Hip Hop. Ce leagă discurile este talentul lui Prince, notele Soul, lejeritatea şi naturaleţea cu care Prince „se joacă” cu diferitele sunete şi abordări.
Imediat intro-ul piesă  „From the Lotus…” are un ton Blues/Jazz şarmant, are nerv, vibraţie. „Boom” vine cu tonuri Psihedelice, incizii Rock/Funk, are un groove captivant, chitara şi vocea lui Prince domină şi conduc compoziţia. „Crimson & Clover” este o baladă marca Prince, are şarmul anilor ’80, insertul din „Wild Thing” (piesa lui Chip Taylor înregistrată de The Wild Ones în 1965 şi făcută celebră de The Troggs în 1966) este de-a dreptul genială! „4Ever” este tot o piesă mai lentă, uşurică aş spune, dar Prince reuşeşte să strecoară feeling, trăire chiar şi în astfel de piese mai simple, vis a vis de pseudo R&B-ul absolut jenant din topuri, chiar şi piesa aceasta este o oază de seninătate. „Colonized Mind” este încă o incursiune în Blues, colorată cu ceva Psihedelism, cu chitara criminală al lui Prince şi un refren stropit cu ceva inflexiuni Soul. „Feel Good, Feel Better, Feel Wonderful” aruncă-n luptă arsenalul Funky, un segment în care Prince a învăţat toate lecţiile de la James Brown şi le-a perfecţionat. În „Love Like Jazz” tema cu rădăcini Jazz este aşezată într-o abordare lejeră, are notele sud-americane şi condimentele Blues se asortează perfect. „77 Beverly Park” readuc Psihedelismul şi Rock-ul anilor ’70 pentru câteva secunde ca apoi Prince să ne surprindă cu un cântăcel latin, proaspăt ca un răsărit de soare. Tonurile apăsate din „Wall of Berlin” însă aduc în faţă din nou amestecul Rock şi Funk, piesa are ritm, puls, Prince încă o dată dă dovadă de stil când vine vorba de chitară şi compoziţie. „$” se înrudeşte cu lumea lui Quincy Jones, premisa este Funk, avem Soul şi Blues, ritm şi relaxare. Amintitul „Dreamer” sună ca Jimi Hendrix într-o interpretare Led Zeppelin, sau ca… Them Crooked Vultures ha ha ha! 😛 😛 😛 Prince dă dovadă de nerv, are forţă, ţipă şi el, şi chitara lui, are feeling, are şi coaie. „…Back to the Lotus” închide discul cu încă o perlă Rock/Blues în care are loc şi Jazz-ul şi nuanţe de Psihedelic, este o desfăşurare plină de energie.
De foarte multă vreme n-am ascultat un disc atât de bun, fără momente moarte, fără fisuri şi fără cusur!

Nu-i rău nici „MPLSoUND”, dar aminteşte mai mult de perioada The New Power Generation (începutul anilor ’90), are puls, domină Funk-ul, mi-a plăcut „U’re Gonna C Me”, piesă reorchestrată de pe albumul „One Nite Alone…”, dar şi celelalte piese dansante sunt ok.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLs14blKM00]

Eels – End Times (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Reiterând înţelepciunea „nicio masă fără peşte”, dacă sâmbăta am avut Eels, duminică am avut Eels, mi se pare „de-a dreptul drept” ca luni să avem tot Eels.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CVZA-tr4X-I]

Am rămas cu povestea la „Hombre Lobo – 12 Songs of Desire” şi la nerecunoscuta dezamăgire. Everett s-a cuminţit, lipseşte de pe acel disc tonul acela dulce-amar care îl făcea special, lipsesc experimentele Lo-Fi care-i confereau o aură specială.
Viaţa inevitabil şi-a pus amprenta din nou pe creaţia artistului: „End Times” reflectă divorţul lui Everett, dezamăgirile acumulate şi îmbătrânirea, teama de aceasta.
Am încercat să nu am nicio aşteptare de la noul disc, să evit o eventuală nouă dezamăgire…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PBsMuwjZGjM]

Hm… „End Times” nu este nici „Beautiful Freaks”, nici „Souljacker” sau „Daisies Of The Galaxy”, este apropiată de lumea şi sunetul albumului „Blinking Lights…” însă abordarea, maniera este cea de pe „Hombre Lobo” în piesele lente.
Aceleaşi nume îmi vin în minte: Mark Knopfler, Jim Croce, Bob Dylan şi mult mai puţin Tom Waits.
Nu vreau să îmbătrânesc.
Vreau să trăiesc.
Să evit pe cât posibil situaţiile despre care cântă Everett: „She locked herself in the bathroom again, So I am pissing in the yard” (s-a încuiat din nou în baie aşa că mă piş în grădină…).
Însă viaţa, piedicile, contorsiunile, disfuncţionalităţile, înfundăturile şi-n final moartea, nu pot fi evitate. Ce putea să evite Everett era să nu-şi dezamăgească – din nou – fanii, dezamăgirile sale care înainte prindeau culoare să nu se înece în conformism şi banalitate.
Din păcate aparenta cristalizare, maturizarea artistică a lui Everett a adus o cuminţenie, o curăţenie oarecum sterilă, temele, ideile bune care mai ajung la suprafaţă, încremenesc într-o oarecare lehamite de a mai experimenta, de a explora sonorităţile bizare. Everett parcă şi-a pierdut vlaga.
„End Times” la doar 6 luni după „Hombre Lobo” sună ca un set de teme, idei şi piese lăsate la macerat şi scoase de „proaspete” acum. Nu lipsesc momentele bune, Everett nu şi-a pierdut comple şarmul, însă ambalajul, garnitura cu care ne serveşte este departe de vibraţia pe care o avea, „felia” aceasta de Folk-Country-Blues este destul de inodoră, impersonală şi această impersonalitate nu-i vine deloc bine lui Everett şi cu certitudine nu va fi digerată nici de fanii primelor albume.
Însă având în vedere schimbările de ton şi toane, permanenta mişcare de artişti din jurul lui Everett, nu-l putem ignora, nu se ştie niciodată când apare de sub pat un nou „monstru drăgălaş” sau următorul „Electro-Shock Blues” …

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Oca-0wH9SyU&feature=related]

Discul sună ca nişte poveşti de viaţă spuse de un bătrânel simpatic la un pahar, două într-un bar obscur. Majoritatea sunt triste, unele au şarm, altele au fost estompate de perspectiva timpului şi cu înţelepciune au prins nuanţe ironice, sunt şi câteva momente mai vesele, dar uneori par bancuri uşor răsuflate… „Bătrânelul” – Everett – este totuşi simpatic, îl ascult politicos, poate chiar îi mai cumpăr un rând de băutură şi poate-poate povestea următoare este mai reuşită.
Au trecut anii, a trecut şi divorţul, cred că e timpul să lase trecutul în urmă, nu ştiu de ce au intervenit tensiuni între el şi Tommy Walter, dar eu zic că-i timpul să pună mâna pe telefon şi măcar de dragul vremurilor bune, să stea la un pahar de vorbe şi cu el… nu se ştie niciodată ce iese dintr-o discuţie. 🙂
„End Times” este un disc calm, plăcut. Prea calm şi prea plăcut. Dar nu şi un disc rău… Vreau “io” electro-şocuri cu orice preţ!

Florence And The Machine – Lungs (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Noua „paranghelie” – cel puţin în U.K. şi valul a atins încet-încet şi Europa – are un nume: Florence. Florence are şi o trupă: The Machine. Fără „rage” (furie) şi fără „against” (împotriva). Florence este cuminţică. Gurile rele spun că…”she was a he” şi ceva-ceva din alura Amanda Lear are Florence Welch – am mai povestit noi despre faptul că e “cool” să fi trans-sexual, gay, lesbi sau cu sexualitate ambiguă -, din ecuaţie nu lipseşte nici Dali, însă are alt nume: B.B.C. Fără B.B.C. n-ar fi Florence. OK, sunt cam răutăcios, dar aşa frumos a curs introducerea aceasta, n-avem cum să nu marchez!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tpsDegqioVA]

Florence cântă Indie – ce altceva ar fi putut? – şurubul fiind un strop de Soul.
În 2008 au cântat la mai toate festivalurile importante din Anglia: Glastonbury, Reading, Leeds şi T in the Park şi albumul „Lungs” lansat pe 6 iulie 2009 a intrat direct pe locul 2 în prima săptămână şi s-a menţinut săptămâni la rând în top 40-ul britanic.

„Dog Days Are Over” deschide promiţător albumul, este o piesă simpluţă, dar drăguţă, are groove, Florence are voce plăcută, expresivă şi are şi ceva energie, refrenul e memorabil, orchestraţia dozată ca la carte. Are ceva din aerul pieselor anilor ’60 – Peaches And Herb – într-un ambalaj nou, Indie.
„Rabbit Heart (Raise It Up)” ne menţine în aceeaşi zonă Soul cu orchestraţie Indie, ritmul este mai dansant, sunetul se împrăştie mai „murdar”, o murdărie controlată, are ceva din Alanis Morissette.
„I’m Not Calling You a Liar” pulsează între lirism Soul şi un vals Indie, se aliniază la direcţia primei piese, este plăcută să zic aşa, dar cam atât. Merge băgată-n iPod…
„Howl” deja suferă de minimalismul din orchestraţie, bubuiala tobelor este previzibilă, clapele scârţâie pe un ton fad iar viorile (samplate, cred) sună neconvingător, este un cârlig la Disco-ul din anii ’70, dar parcă nu s-a prins, nu s-a agăţat.
„Kiss with a Fist” sună ca un răspuns la Jack şi Meg White, toba are – ca pe tot albumul de altfel – acelaşi ton, chitara sună murdar, dar n-are energia pe care Jack reuşeşte să o stoarcă din ea… E un anthem Indie, dar la indigo, cum spune Manson: copie la imitaţie. Dacă trecem peste acest „detaliu”, piesa e chiar ok… ha ha ha! 😛

„Girl with One Eye” are un aer Sud-American, un strop de Blues, minimalism calculat: chitară, voce şi tobă, basul vine târziu şi încearcă să murdărească tot a la The White Stripes/ The Dead Weather lucrurile, dar nu le iese, adică le iese, dar la nivel de trupă de club afumat şi îmbibat în alcool.
„Drumming Song” mi-a amintit de o altă piesă din clasamentele de anul acesta: „Jungle Drum” al artistei Emiliana Torrini. Dacă piesa respectivă are ritm, coerenţă, prinde prin simplitate şi este dansantă, Florence nu prea ajunge nicăieri cu piesa, lucrurile sună tot mai învălmăşit, adunătura de clişee nu exprimă nimic.
„Between Two Lungs” este iar un moment mai simpatic, nu e mare şmecherie, dar măcar are atmosferă, lucrurile se leagă chiar dacă genul acesta de piese se fac parcă la grămadă în ultimii ani. Florence reuşeşte să impună piesei un ritm bun, îi conferă din energia ei prin interpretare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=b1pHDEAvqwE&feature=channel]

„Cosmic Love” este ca o piesă Trance/Chillout interpretată cu mijloace de anii ’60, interesantă ideea de revers, bun şi crescendo-ul compoziţiei, din păcate în momentele culminante vocea lui Florence se dovedeşte prea slabă, fără vlagă. Altfel, este unul din momentele mai interesante ale materialului.
„My Boy Builds Coffins” sună interesant doar ca titlu, deja îmi imaginam ceva gen Tom Waits, dar nu e cazul. Nu ştiu, încercam altă abordare, altă orchestraţie, formula Retro la compoziţia aceasta nu s-a legat nici cum.
„Hurricane Drunk” are aer American, o parte sună ca piesele Country/Rock ale sutelor de soliste de pe felia aceasta, o parte are aerul Indie minimalist care suna proaspăt şi interesant acum 10, 15 ani. Merge pe o selecţie de condus maşina la drum lung…
„Blinding” are groove, se leagă şi atmosfera, rămân însă la părerea mea că suferă la capitolul sunet şi orchestraţie, din nou am aceeaşi senzaţie că este o piesă gândită în manieră modernă şi orchestrată ca acum 2-3 decenii, însă aici viorile iar nu conving, chiar dacă sună mai firesc.
„You’ve Got the Love” e o piesă din 1986 aparţinând trioului Anthony B. Stephens, Arnecia Michelle Harris şi John Bellamy, un amalgam de Gospel, Soul şi Disco. Varianta propusă acum de Florence răvăşeşte top-urile, o să o tot auzim anul acesta. 🙂 Long live the Queen, God bless the B.B.C.! 😛 😛 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mzMcNAe4nE8&feature=channel]

Lady GaGa – The Fame Monster

Posted on by — 8 Comments ↓

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=xBE3CTcNa8I]

Deja aud strigătele din toate părţile: trădare!!! – şi asta este forma salon la mult mai neaoşul nostru…muie. Robbie Williams, Air, Pet Shop Boys şi acum… Lady GaGa. WTF?

Am auzit „Poker Face” anul acesta şi inevitabil mi-am amintit de „Ma Baker” (Boney M) – Ma, Ma, Ma, Ma – , apoi am văzut clipul, a hot chick, dar – tot inevitabil – am făcut o analogie Ziggy Stardust (David Bowie) – Mechanical Animals (Marilyn Manson) şi Poker Face (Lady GaGa).
Imaginea androgenă, non-sexualitatea sau dimpotrivă, bisexualitatea sau homosexualitatea în (noua) cultură Vestică reprezintă o virtute artistică, o certificare a faptului că eşti „diferit” – deosebit, eşti… sofisticat.
„Poker Face” a fost declaraţia de bisexualitate a artistei… Din punctul meu de vedere, un clişeu, în Vest însă – se pare – în continuare un mobil excelent spre succes.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bESGLojNYSo]

Un prieten îmi tot repetă că muzica a murit la sfârşitul anilor ’70 şi tot ce se întâmplă de atunci este doar o reinterpretare a lucrurilor deja experimentate. E ceva în afirmaţia asta, însă ştiu artişti, sunt trupe care au reuşit să infirme o astfel de abordare. Pe de altă parte, industralizarea muzicii, transformarea artei în afacere, evident a adus şi simptomele nocive al capitalismului: supraproducţia. Devine tot mai important pe cine cunoşti, cu cine bei, cu cine te culci, cine te impresariază şi cine te produce, cum arăţi şi ce freză, ce ţoale ai, cine-ţi regizează video-clipurile şi este mai puţin important ce şi cum cânţi. Cultură Pop… sau cum am denumit-o: McChicken Shit.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=d2smz_1L2_0&feature=related]

Pe Lady GaGa industria încearcă să ne-o vândă ca fiind noua Madonna. O paralelă există: ambele fete sunt de origine italiană. Muzical se mişcă pe zona Euro-Disco, Euro-Pop şi mi-a amintit de 2 duo-uri: The Veronicas şi t.A.T.u. Atât australienele cât şi rusoaicele cred că au un sunet mult mai bine inventat, găsit. The Veronicas risc să afirm că bat şi trupe cu aere mult mai Rock, gen Paramore iar de la fetele lui Ivan Shapovalov, Lady GaGa a împrumutat şi conotaţiile sexuale.
Industria funcţionează în funcţie de cerere şi ofertă, dacă reuşesc să ne vândă anumite produse, înseamnă că satisfac o cerere existentă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OvYh666pg-I&feature=channel]

„Poker Face”, „Paparazzi”, „Beautiful, Dirty, Rich” au totuşi calităţi: sunt compuse bine, au refrene simple şi imediat memorabile şi nu în ultimul rând, esenţial pentru publicul ţintă, sunt dansante. Şi este ceva ce o diferenţiază pe Lady GaGa de celelalte dive: este compozitoare, piesele îi aparţin, nu este nevoită să apeleze la fabricanţii de hit-uri pe bandă rulantă.
Cântă la pian de la vârsta de 4 ani şi a studiat la facultatea Tisch School of the Arts din New York.
Una din primele ei piese, „Boys, Boys, Boys” este un „răspuns” la „Girls, Girls, Girls”-ul celor din Motley Crue inspirat şi de „T.N.T.”-ul celor din AC/DC iar porecla GaGa provine de la piesa „Radio Ga Ga” al celor din Queen.
De la 19 ani începe să cânte prin baruri şi o vreme are şi show-uri Burlesque. Din 2007 începe colaborarea cu Lady Starlight, o serie de spectacole sub egida Lady Gaga and the Starlight Revue şi sunt invitate să participe la faimosul festival Lollapalooza. Muzical combină elementele Pop şi Vintage, Glam Rock-ul inspirat de… David Bowie cu sonorităţi mai moderne.
Semnează un contract cu un sub-label Interscope şi compune piese pentru diferiţi artişti, între care şi pentru Akon care îi remarcă şi calităţile vocale. Importanţi pentru cariera ei sunt şi producătorii Nadir Khayat (cunoscut ca RedOne) şi Rob Fusari. Scrie piese pentru Britney Spears, New Kids on the Block, Fergie şi Pussycat Dolls.

Albumul ei de debut, „The Fame” este lansat pe 19 august 2008 şi s-au vândut peste 8 milioane de exemplare din el, a produs mai multe hit-uri şi anul acesta, pe 2 decembrie a fost nominalizat pentru cel mai bun album Electro şi cel mai bun album al anului la Grammy.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1cnv7uKYcJo&feature=channel]

Casa de discuri a dorit anul acesta re-editarea albumului „The Fame” însă Lady GaGa n-a fost încântată de idee nici într-o eventuală formă remixată şi astfel s-a născut oarecum un material de compromis, „The Fame Monster”.
Practic avem de-a face cu 8 piese noi cu o durată de 34 de minute şi cu o ediţie specială care conţine şi piesele de pe primul disc.
Titlul materialului, conform celor povestite de domnişoara Stefani Joanne Angelina Germanotta (alias Lady GaGa) s-a născut pe parcursul turneului „The Fame Ball Tour” şi exprimă diferitele ei confruntări cu „monştrii” care au bântuit-o: sexul, drogurile, alcoolul, singurătatea… Pe de altă parte, Lady GaGa vorbeşte şi despre un concept: primul album a reprezentat abordarea luminoasă, noul material este expresia părţii întunecate, astfel cele două materiale se completează exact ca în conceptul Yin şi Yang.
Critica s-a grăbit să afirme că este un disc cu influenţe Gotice şi Industrial, eu însă dincolo de ideea interesantă ca premisă, cred că realizarea materialului nu este cea mai reuşită.

Prezentarea este într-adevăr una mai întunecată, a fost lansată şi cu o copertă alternativă, piesele au o nuanţă mai Dark, mai sumbră, însă parcă nu suficientă să exprime conceptul.
Dacă la un moment dat Lady GaGa s-a „gudurat” pe lângă Marilyn Manson – se pare nu cu suficiente rezultate -, producătorii Rodney “Darkchild” Jerkins, Fernando Garibay, Edward Theodore “Teddy” Riley şi Nick Dresti (alias Space Cowboy) şi vechiul partener RedOne, reprezintă latura Pop/comercială a industriei, astfel discul sună destul de diluat, nu are suficientă greutate, aerul acela de Euro Disco nu exprimă mai nimic, parcă este fad şi de multe ori chiar lipsit de energie. Cred că altul era rezultatul dacă pentru acest proiect apele la un producător mai…neortodox. La banii ei riscam un Brian Eno sau – şi mai bine – apelam la Mark Ellis (Flood), eventual Trent Reznor (a produs pe lângă primele albume Manson discurile 12 Rounds şi a făcut lucruri interesante şi pentru Bowie) sau Michael Beinhorn – cel care l-a ajutat pe Manson la “Mechanical Animals”, un album al cărui sunet şi stil se preta la ideea acestui disc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qrO4YZeyl0I&feature=channel]

„Bad Romance” începe promiţător – ca majoritatea pieselor de altfel – însă rapid sunetul se aşează în aceea zonă Euro Disco/Pop de anii ’90 şi cu toată bunăvoinţa, sună destul de sec şi neconvingător. Lipseşte energia, coerenţa care pulsează în amintitele The Veronicas sau t.A.T.u.
Sunt momente mai bune – Monster şi Teeth – şi piese destul de inodor, incolore: Dancing in the Dark sau Alejandro (o incursiune cam fără sens în Latino). „Speechless” este o baladă Rock pe care artista o dedică tatălui său, este destul de previzibilă, o aliniere de clişee ce mi-a amintit de Gwen Stefani şi Pink.
Dacă duetul Lady GaGa – Marlyn Manson nu s-a concretizat, o avem pe… Beyonce în piesa „Telephone”. Degeaba două voci de calitate, piesa este tot un clişeu Disco…

Stefani are doar 23 de ani şi are deja fortune and fame, nu cred că duce lipsă de talent, o strică… anturajul…ha ha ha! 😛 Se poate şi poate mai mult, n-a fost să fie (nici) de data aceasta, dar mai are suficient timp. Are suficente antuuri, depinde de ea pe ce mână joacă.  🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_7HvURBhMGE&feature=channel]

Pet Shop Boys – Yes şi Christmas EP

Posted on by — 6 Comments ↓

Pet Shop Boys sunt istorie. Dincolo de propria lor istorie sunt oglinda muzicii Pop din anii ’80 până-n prezent. Multă vreme mi-au fost indiferenţi, făceau parte din categoria de formaţii care nu mă deranjau, dar nici nu-i căutam. Le ştiam piesele, dar nu le aveam şi nu-mi lipseau.
Apoi cumva, într-un anume context s-a lipit de mine:
„All day, All day – Watch them all fall down
All day, all day – Domino Dancing…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=76BO1NBHdvs&feature=related]

Probabil pare o prostie, dar m-a prins imaginea valurilor şi analogia cu piesele de domino care cad… Textele lor au un alt conţinut, o altă abordare vis a vis de majoritatea artiştilor din zona Pop, au un soi de realism rece, analitic şi puţin din şarmul cinismul britanic. M-au câştigat definitiv cu piesa „Rent”.

„You dress me up, I’m your puppet
You buy me things, I love it
You bring me food, I need it
You give me love, I feed it

And look at the two of us in sympathy
With everything we see
I never want anything, it’s easy
You buy whatever I need

But look at my hopes, look at my dreams
The currency we’ve spent
(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pixzMy7iD2A]

Asta ar fi abordarea emoţională, personală.
În date şi cifre, duo-ul alcătuit din Neil Tennant – voce, clape, chitară şi Chris Lowe – clape, voce, s-au dovedit a fi cel mai rezistent şi de succes duo din istoria muzicii. Şi-au început colaborarea în 1981 şi până-n prezent au vândut peste 100 de milioane de discuri, au avut 42 single-uri în top 30 şi 22 Top 10 hit-uri în Marea Britanie. În 2009 au primit distincţia pentru „contribuţie majoră la dezvoltarea muzicii” din partea BRIT Awards-ului.
Greu de crezut că sunt oameni care să nu fi ascultat măcar o dată piese ca „It’s A Sin” sau „West End Girls”.
Vorbim despre compoziţiile proprii sau cover-uri remodelate pe stilul lor ca „Always On My Mind” (Elvis), „Go West” (Village People) sau „Where the Streets Have No Name” (U2 combinat cu hit-ul din anii ’60 „Can’t Take My Eyes Off You”), Pet Shop Boys au o abordare cursivă, orchestraţii minimaliste, dar cu mult bun simţ, reuşesc prin simplitate să se reinventeze, să se facă ascultaţi.
Au remixat cu succes piese ca „Girls & Boys” (Blur), „Hallo Spaceboy” (David Bowie) sau „Mein Teil” (Rammstein) şi au compus, furnizat hit-uri şi pentru alţi artişti. Pet Shop Boys sunt una din formaţiile cele mai active din ultimele decenii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=J4S-r3owLRM&feature=related]

„Yes” lansat anul acesta în luna martie este al 10-lea album semnat Pet Shop Boys. Cele 11 piese noi păstrează standardele trupei, menţin ştacheta ridicată. Ediţia specială mai conţine un CD cu piesa „This Used to Be the Future” şi 6 remixuri al unor piese de pe album.
„Love etc” a devenit rapid un hit, o abordare modernă, uşor întunecată a Synth Pop-ului minimalist care-i caracterizează, „All Over the World” combină sample-uri împrumutate de la Tchaikovsky cu tonurile moderne şi armoniile ce ne trimit înapoi în anii ’80, „Beautiful People” are din nou tonuri mai grave şi un refren deschis, luminos; „Did You See Me Coming” rupe ringurile-n discoteci şi cluburi, are aceea căldură minimalistă care persistă în majoritatea compoziţiilor celor doi: „Vulnerable” balansează între lirism şi un puls modern Electro; „More Than A Dream” sună gros, grav şi modern; „Building A Wall” reduce puţin tempo-ul şi pe lângă sunetele moderne introduce şi note tradiţionale, textul este excepţional; „King of Rome” este aproape o baladă, un strop de Trance modelat după conceptul P.S.B.; „Pandemonium” bubuie boxele cu sunetul plin, combină din nou cu succes minimalismul Retro cu tonurile aduse la zi; „The Way It Used To Be” pulsează cu seninătate ca-n final „Legacy” să facă o analiză a finalului de deceniu:

That’s it, the end
But you’ll get over it, my friend

Time will pass, governments fall
Glasses melt, hurricanes bawl
High speed trains, take us away
North or south… and back the same day

And you, you’ll get over it
You do, you get over it

Seasons will change, more or less
Species vanish, art perplex
Resentment remain, both east and west
Police expect… an arrest

For now, you’ll get over it
Somehow, you’ll get over it

You’ll be there, the king over the water
In despair, recoiling from the slaughter
They’re raising an army, in the North
From York Minster to the Firth of Forth
The pilgrimage of grace, you won’t believe it
Such a human face… when you receive it

And you will, get over it
With time to kill, you’ll get over it

There’s a cruiser waiting, at Scapa Flow
To take you away from all you know
The old man agonized
He really has compromised
Public opinion may not be on your side
There’s those who think they’ve been taken for a ride

You’ll get over it, I’m on your side because
You’ll get over it, and what a ride it was

It’s dark, but you’ll get over it
On your mark, you’ll get over it…

That car phone warehouse boy has been on the phone
He wants to upgrade the mobile you own
Have you realized your computer’s a spy?
Give him a ring, he’ll explain why

The bourgeoisie will get over it
Look at me, I’m so over it
And you, you’ll get over it
You do, you’ll get over it… in time”

Poate să pară blasfemie, dar mi-a amintit de Roger Waters şi “Amused to Death”…

Este un album de sinteză, o radiografie rece, realistă, ambalată comercial, domestic, pentru consumatorul mai nepretenţios, dar cu un conţinut şi pentru cei care (mai) caută şi dincolo de suprafaţă.
Neil Tennant şi Chris Lowe au reuşit să compună încă un album cu hit-uri, s-au reinventat fără să se îndepărteze de cine sunt şi cultura Pop pe care o reprezintă. Este un disc în egală măsură de ascultat şi de dansat, pe mine m-au convins încă o dată şi – părerea mea – merită tot respectul.

Cadou pentru fani – şi nu numai – pe 14 decembrie au lansat un EP intitulat „Christmas”, cu 5 track-uri:
“It Doesn’t Often Snow At Christmas” (new Version produced by Marius de Vries), “My Girl” (originally written by Mike Barson), “All Over the World” (new Version produced by Marius de Vries), “Viva la Vida”/”Domino Dancing” (Pet Shop Boys/Guy Berryman, Jonny Buckland, Will Champion, Chris Martin) şi “My Girl” (Our House Mix).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PRdVlHVUWk4]

Robbie Williams – Reality Killed The Video Star

Posted on by — 10 Comments ↓

N-am să încerc să vă conving că Robbie este Rock cu toate că este. Are atitudine, are personalitate, carismă, este un băiat rău. Nu tatuajele te fac Rock, nu trebuie să fi biker să fi Rock, te naşti sau nu te naşti Rock. L-am remarcat pe Robbie Williams acum mulţi ani când a fost invitat să prezinte decernarea premiilor MTV Europe şi a apărut în cămaşă de forţă şi a făcut un circ teribil. Detest boy-band-urile, Take That n-au făcut excepţie de la regulă. Nu (prea) m-a interesat nici faptul că s-au spart, nici cariara solo al lui Robbie Williams. La 17 ani este oarecum firesc să fi rigid, apoi cu trecerea timpului sau te blochezi în lucrurile cunoscute şi devii un conservator fără să-ţi dai seama, sau barierele se şterg, dispar treptat. Dincolo de stil, de genuri, muzica este bună sau este proastă. Dacă nu la modul concret, măcar din propria ta perspectivă.
Robbie Williams de la primul album a avut piese bune: „Let Me Entertain You”, „Angels”, „Old befor I Die”.
Şi n-a avut disc fără măcar câteva piese bune: „Strong”, „Millenium”, „Strong”, „No Regrets”, „Supreme”, „Rock DJ”, „Feel”, „Sexed Up”, „Come Undone”, etc.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=b4Yxd9gJr_c]

Robbie a avut nu doar piese bune, dar are o voce puternică, are intensitate şi sensibilitate, are personalitate şi nu în ultimul rând o doză mare de (auto)-ironie, cinism şi umor.
După al 3-lea său album, Robbie Williams m-a cucerit definitiv cu discul „Swing When You’re Winning”, o abordare total diferită de ceea ce făcea, un disc realizat cu big-band şi care aliniază o serie de standarde Jazz (Swing) compuse de: Duke Ellington, Nat King Cole, C. Carson Parks, George Gershwin, etc, piese ca: „Somthing Stupid”, „Mack the Knife”, „Do Nothin’ Till You Hear from Me”, „It Was a Very Good Year”, „Ain’t That A Kick In The Head?”, etc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XpkCazstUhM&feature=related]

„In my mind and in my car, we can’t rewind we’ve gone to far.
Pictures came and broke your heart, put the blame on VTR.

You are a radio star.
You are a radio star.
Video killed the radio star.”

Piesa din 1979 al celor din The Buggles a marcat finalul unei epoci şi începutul unei noi ere: generaţia MTV.
Suntem în 2009 şi generaţia MTV a fost înlăturată de generaţia IPod. Realitatea – descărcatul de pe net – încet-încet va înlătura (încă) o serie de artişti. Nu poţi da timpul înapoi (can’t rewind) şi nici n-ar avea sens. MP3-urile, descărcatul ilegal de muzică de pe net are şi un avantaj: „artiştii” de plastic, produsele de serie, o să dispară, cei care într-adevăr au ceva de oferit vor supravieţuii cântând. The Rolling Stones, Madonna, U2 sau Metallica umple stadioanele, la palierul mai mic, alte trupe umple cluburile şi vor supravieţuii.
După albumul remix „Rudebox” din 2006, un disc destul de fad, Robbie pe 6 noiembrie 2009 a lansat al 8-lea album de studio din carieră, acest „Reality Killed The Video Star”, o revenire la stilul său colorat, intens şi sensibil. Discul – deocamdată – n-a spart clasamentele, dar sunt şanse să o facă treptat cu lansarea single-urilor.
Avem momente lirice, avem Rock, Pop, urme de Swing, groove-uri moderne, puţină electronică şi Disco, este un album 100% Robbie Williams şi Robbie este genul de artist pe care-l iubeşti sau urăşti şi cu asta am spus cam tot ce era de spus şi despre noul produs. Mie mi-a plăcut. Are naturaleţe, puls, viaţă şi farmec.
„Blasphemy”, „Morning Sun”, „You Know Me”,„Deception”, „Superblind” sunt piese lirice, dar nu leşinături, sunt condimentate diferit, „Morning Sun” bate-n Blues, „Superblind” aminteşte de un Pink Floyd remixat modern, „Blasphemy” probabil o să fie un hit. „You Know Me” poartă amprente Soul/Jazz de anii ’70-’80, este ca o umbră prietenoasă care ne face cu mâna de undeva din îndepărtare, cu toate acestea are prospeţime.  „Do You Mind?” este un Pop-Rock de anii ’80, o piesă simplă, lejeră, dar cu atât mai relaxantă cu cât pare mai scoasă din context. „Difficult for Weirdos” este tot o întoarcere-n anii ’80, dar la muzica electronică minimalistă, la confruntarea dintre New Wave şi Disco şi din aceeaşi categorie face parte şi „Last Days of Disco”, dar aceasta este ambalată în manieră mult mai modernistă. „Bodies” este tot electronică, însă mult mai modernă, mai incisivă şi cu un refren care răstoarnă piesa interesant, are amprente de anii ’80, puţine reverberaţii Depeche Mode, dar sună confortant. „Won’t Do That” este un amestec plăcut de atmosferă big-band, Rock şi Pop, aproape un clasic pentru Robbie Williams.
Textele au rămas cinice, sunt multe faze care te fac să zâmbeşti complice şi sunt multe lucruri simple, sentimente pe care Robbie mereu le-a abordat direct, natural şi asta face parte din şarmul său.
Într-o epocă „post”, Robbie reuşeşte să fie retro privind spre viitor, nu inventează beat-uri noi, nu ne vinde gogoşi ci face muzică, cântă cu plăcere.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=US8cgUq_XBY]

A murit Michael

Posted on by — 10 Comments ↓

Acum vreo două zile aminteam de el şi na, că s-a dus! La 50 de ani, se pare că starul (mai exact fostul star) american a murit la Los Angeles, aparent în urma unui stop cardiac.
Jackson se pregătea intens pentru un nou şir de concerte, forţat oarecum de datoriile tot mai mari pe care le-a acumulat…
Am văzut ştirea de dimineaţă, da’ am evitat subiectul. Văd la televizor iar imagini de la concertele vechi unde leşinau adolescentele numai la vederea lui, văd imagini actuale cu oameni care-l plâng pe aşa numitul „Rege al Pop-ului”. Acum se stârneşte probabil un nou val de manie-Jackson, vor creşte vânzările şi cineva o să profite din plin de pe urma lui exact cum s-a întâmplat cu adevăratul Rege, Elvis Presley.

Mereu m-a distrat piesa “Black or White” şi refrenul piesei “But, If  You’re Thinkin’ About My Baby, It Don’t Matter If You’re Black Or White…” şi disperarea cu care săracu’ încerca să se transforme din cine era în altcineva… Din negru în alb. Dar până la urmă toţi fugim de cine suntem şi credem că dacă am fi altcineva, ar fi mai bine…

Jackson a avut şi momente, piese bune. „Dirty Diana”, „Beat It” sau “Give In to Me”… Dar a fost şi un personaj excentric şi controversat, nu pot să trec cu vederea acuzaţiile legate de pedofilie… sau licitarea împotriva celui pe care-l considera prieten, Paul McCartey şi faptul că i-a suflat drepturile de autor asupra unor piese The Beatles care i-au aparţinut lui Lennon. E drept, în această “fază” şi Yoko bitch Ono are partea ei de vină… Se zvoneşte că prin testament Mike i-a lăsat copywrite-urile lui McCartney. Rămâne de văzut.

Mie îmi place mult „Man in the Mirror”, piesă scrisă de Glen Ballard şi Siedah Garrett (este trecut şi Jackson co-autor, dar ştim cum e cu vedetele…). Piesa este pe albumul “Bad” din 1987.

Realitatea TV a ridicat la repezeală un zid al plângerii la Universitate… Să-mi explice şi mie cineva de ce transformă media românească moartea unui cântăreţ american (era să zic altceva!), în tragedie naţională?

Scot batistuţa. De hârtie şi unică folosinţă. E gripă porcină, ce plm! R.I.P.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1zpTQCQEFhg]

“I’m Gonna Make A Change,
For Once In My Life
It’s Gonna Feel Real Good,
Gonna Make A Difference
Gonna Make It Right . . .

As I, Turn Up The Collar On My
Favourite Winter Coat
This Wind Is Blowin’ My Mind
I See The Kids In The Street,
With Not Enough To Eat
Who Am I, To Be Blind?
Pretending Not To See
Their Needs
A Summer’s Disregard,
A Broken Bottle Top
And A One Man’s Soul
They Follow Each Other On
The Wind Ya’ Know
‘Cause They Got Nowhere
To Go
That’s Why I Want You To
Know

I’m Starting With The Man In
The Mirror
I’m Asking Him To Change
His Ways
And No Message Could Have
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself, And
Then Make A Change
(Take A Look At Yourself, And
Then Make A Change)
(Na Na Na, Na Na Na, Na Na,
Na Nah)

I’ve Been A Victim Of A Selfish
Kind Of Love
It’s Time That I Realize
That There Are Some With No
Home, Not A Nickel To Loan
Could It Be Really Me,
Pretending That They’re Not
Alone?

A Willow Deeply Scarred,
Somebody’s Broken Heart
And A Washed-Out Dream
(Washed-Out Dream)
They Follow The Pattern Of
The Wind, Ya’ See
Cause They Got No Place
To Be
That’s Why I’m Starting With
Me
(Starting With Me!)

I’m Starting With The Man In
The Mirror
(Ooh!)
I’m Asking Him To Change
His Ways
(Ooh!)
And No Message Could Have
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself And
Then Make A Change
(Take A Look At Yourself And
Then Make A Change)

I’m Starting With The Man In
The Mirror
(Ooh!)
I’m Asking Him To Change His
Ways
(Change His Ways-Ooh!)
And No Message Could’ve
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself And
Then Make That . . .
(Take A Look At Yourself And
Then Make That . . .)
Change!

I’m Starting With The Man In
The Mirror,
(Man In The Mirror-Oh
Yeah!)
I’m Asking Him To Change
His Ways
(Better Change!)
No Message Could Have
Been Any Clearer
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
(Take A Look At Yourself And
Then Make The Change)
(You Gotta Get It Right, While
You Got The Time)
(‘Cause When You Close Your
Heart)
You Can’t Close Your . . .Your
Mind!
(Then You Close Your . . .
Mind!)
That Man, That Man, That
Man, That Man
With That Man In The Mirror
(Man In The Mirror, Oh Yeah!)
That Man, That Man, That Man
I’m Asking Him To Change
His Ways
(Better Change!)
You Know . . .That Man
No Message Could Have
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself And
Then Make A Change
(Take A Look At Yourself And
Then Make A Change)
Hoo! Hoo! Hoo! Hoo! Hoo!
Na Na Na, Na Na Na, Na Na,
Na Nah
(Oh Yeah!)
Gonna Feel Real Good Now!
Yeah Yeah! Yeah Yeah!
Yeah Yeah!
Na Na Na, Na Na Na, Na Na,
Na Nah
(Ooooh . . .)
Oh No, No No . . .
I’m Gonna Make A Change
It’s Gonna Feel Real Good!
Come On!
(Change . . .)
Just Lift Yourself
You Know
You’ve Got To Stop It.
Yourself!
(Yeah!-Make That Change!)
I’ve Got To Make That Change,
Today!
Hoo!
(Man In The Mirror)
You Got To
You Got To Not Let Yourself . . .
Brother . . .
Hoo!
(Yeah!-Make That Change!)
You Know-I’ve Got To Get
That Man, That Man . . .
(Man In The Mirror)
You’ve Got To
You’ve Got To Move! Come
On! Come On!
You Got To . . .
Stand Up! Stand Up!
Stand Up!
(Yeah-Make That Change)
Stand Up And Lift
Yourself, Now!
(Man In The Mirror)
Hoo! Hoo! Hoo!
Aaow!
(Yeah-Make That Change)
Gonna Make That Change . . .
Come On!
(Man In The Mirror)
You Know It!
You Know It!
You Know It!
You Know . . .
(Change . . .)
Make That Change.”