Home › Posts tagged ora de muzică › Page 30

ora de muzică

Depeche Mode şi sunetele universului

Posted on by — 14 Comments ↓

Probabil că nu mi-am ales cel mai bun moment să devorez noul produs Depeche Mode „Sounds of the Universe”, luni dimineaţa la cinci. Oficial, acest al 12-lea album v-a fi lansat pe 20 aprilie, dar de pe 26 martie „a scăpat” pe internet. Eu m-am „împiedicat” de el ieri seară.
Nu are sens să vă vorbesc prea mult despre trecutul formaţiei, există un site oficial românesc care conţine istoria, biografia, discografia completă a trupei, are o secţiune de descărcare, wallpaperuri, noutăţi şi toate versurile.
Foarte pe scurt, Depeche Mode s-au înfinţat în 1980 la Basildon, Essex, Anglia. Dacă în prima perioadă s-au încadrat în zona New Wave-ului urmând tradiţia unor nume ca Ultravox, Alphaville, Yazoo sau Erasure, respectiv spectrul mai comercial, de Synthpop al valului, cu timpul formaţia a devenit tot mai întunecată, experimentală, s-a îndepărtat de aria Pop şi s-a apropiat de Rock, păstrând însă nota Electro.
Depeche Mode au vândut peste 100 de milioane de discuri în lumea întreagă, au 45 de piese numărul unu în UK Single Chart şi din cele 12 albume de până acum, două au fost numărul unu în Anglia, unul în America.
Vestea că Depeche Mode încep lucrul la un nou album a venit aproape simultan cu terminarea producţiei celui de al doilea album solo al lui Dave Gahan, „Hourglass” în vara anului 2007.
În august 2008 formaţia şi-a reziliat vechiul contract cu casa de discuri Warner şi a semnat pentru E.M.I. Să fac o glumă proastă, de ce nu cu Universal? 😛
Turneul „Tour of the Universe” include 28 de oraşe din 21 de ţări europene şi pe 10 mai un concert la Tel Aviv, Israel şi o să revină şi în America unde n-a mai fost din 1994.

depeche_mode_01

„Sounds of the Universe” porneşte lent, discret undeva-n fundal cu „In Chains”, o piesă de peste şase minute care creşte treptat de la sunetele introductive într-o melodie caldă care are-n centru vocea în uşoară manieră Gospel şi sprijinită de chitara cu o uşoară tentă de Swing, basul mârâie susţinut din umbră şi alternanţele cu momentele electronice dau o dinamică plăcută piesei.
„Hole To Feed” începe mult mai sintetic, ne aruncă uşor înapoi în anii 80 şi la o abordare minimalistă bas-tobă-voce accentuată uşor cu clape şi chitara la refrenuri.
Despre „Wrong” am vorbit deja, este o piesă ce mi-a amintit de albumul „Songs of Faith and Devotion” din 1993, are tensiune şi faţa aceea mai întunecată a trupei care m-a atras şi îmi place.
„Fragil Tension” este o altă retrospectivă a soundului New Wave din anii 80 reambalat uşor în tiparele moderne, ritmul te îmbie la bâţâială.
„Little Soul” încăpea pe „Exiter”-ul din 2001, e plăcut cum cu mijloace puţine, orchestraţie minimalistă reuşesc să vrăjească atmosferă într-o compoziţie. Chitara de la final te lasă oarecum uşor în aer, parcă mai aştepţi să urmeze ceva.
Synthpop lent cu efecte la zi, dinamică ingenioasă între strofă şi refren, „In Sympathy” pare o replică cuminte la „Barrel of a Gun” şi „It’s No Good”, adică ne trimite la albumul „Ultra” din 1997.
„Peace” este următorul single promis de pe disc. Trupa rămâne în aceeaşi zonă Synthpop, clapa de la început mi-a amintit de Erasure şi Ultravox. Ce vremuri, ha ha ha! Adică la vremea aceea ascultam Motorhead şi Sex Pistols.
„Come Back” ne readuce în zona „Playing the Angel” dar cu minimalismul de pe „Exciter” şi cu un uşor parfum de „Violator”. Contrastează destul de strident cu porţia de sirop de dinainte.
„Spacewalker” e o „joacă” de nici două minute, ca o combinare de samplere şi loop-uri într-un program de editare audio cu uşor iz de şansonetă, dar fără voce.
„Perfect” începe mai experimental, prinde contur treptat şi în momentul în care ai crede că se întâmplă minunea, vine revelaţia, se termină abrupt.
„Miles Away” are feelingul precedentului album, e uşor zgomotoasă iar ritmul aminteşte de „Personal Jesus”, dar nu are potenţialul acelei piese.
„Jezebel” este secvenţa de sentimentalism în notă Depeche Mode, cu tot arsenalul de sunete şi soluţii orchestrale pe care formaţia le-a testat şi aplicat de-a lungul timpului, în lipsă de altceva, interesant.
„Corrupt” închide albumul în ton mai grav, în nota piesei „Wrong” şi al albumului „Ultra”, are un riff de chitară bun dar nu suficient de explorat cum a fost cazul piesei „I Feel You” de exemplu, piesă cu care totuşi oarecum se înrudeşte.

depeche_mode_02

Albumul are oarecum această caracteristică de sinteză, de trecere în revistă a tot ceea ce a însemnat Depeche Mode din anii 80 până-n prezent, dar cum nici ciorba, nici relaţiile reîncălzite nu par să funcţioneze, aşa constat că nici această încercare nu este cea mai fericită mişcare a trupei. Am amintit de „Hourglass” scos de Gaham, este un disc mult mai dinamic, mai viu şi mai actual, poate chiar mai Depeche Mode.
Poate m-am pripit să trag concluzii, prima impresie nu este tot timpul şi ceea mai bună, dar „Sounds of the Universe” pare să încerce să satisfacă tot spectrul de fani al formaţiei şi astfel de încercări de obicei dau rezultate cu virgulă. Discul are momente bune şi faze de clişeu, chiar uşor jenante, dar lipseşte parcă sclipirea de geniu. Chiar şi după 3-4 ascultări consecutive, doar remiză.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=48JFIv9LZ2w&feature=related]

Concerte văzute şi de văzut

Posted on by — 14 Comments ↓

Da, am fost ieri seară la Soulfly. Da, a meritat.
Am ajuns cu o mică întârziere, formaţia Truda deja cânta şi i-am auzit doar din hol (scuze!), dar ştiţi cum e la câte un astfel de eveniment: te vezi cu prieteni, amici, schimbi o vorbă, o impresie, întrebi de alţi prieteni absenţi. Fundaţia Culturală (şi Penticostală – cred) Phoenix ne-a rezervat şi o mică surpriză: în Polivalentă nu se fuma şi de ieşit nu se putea din motive neprecizate. Pe lângă tricouri şi cd-uri la vânzare numai sticksuri şi băuturi răcoritoare, aşa că pot spune că a fost pe departe cel mai cuminte concert Rock la care am participat vreodată. Data viitoare poate distribuie şi nişte cărţi de rugăciuni. E drept, pe la zece seara în hol toţi şi-au aprins o ţigară şi jandarmii s-au dovedit neputincioşi: nu poţi da afară circa 1000 de oameni, he he he.
După Truda scena a fost preluată de Richie Cavalera, fiul vitreg al lui Max şi trupa sa Incite. Un Thrash Metal corect, dar atât. Dacă amintita legătură de rudenie n-ar exista, trupa din Texas, Arisona n-ar câta în polivalentă ci în cel mai bun caz într-un club gen Suburbia. Şi n-am nimic cu amintitul club.
A urmat o pauză mult prea lungă în care am audiat Metallica. Soulfly au intrat pe scenă abia la zece şi un sfert şi au început direct cu „Blood Fire War Hate”, piesa care deschide şi ultimul lor album „Conquer”. N-a lipsit nici „Back to the Primitive” sau „Prophecy” şi spre bucuria publicului, clasice Sepultura ca „Roots Bloody Roots” sau „Refuse/Resist”. A fost un moment semi-acustic de chitară al lui Marc Rizzo (ex-Ill Nino – abia acum am realizat ce chitarist bun este!) interpretat pe un double 6 şi un solo de tobe condimentat cu percuţie in-corpore a întregului trib, Max a tras pe scenă şi un fan din public. N-am făcut fotografii, dar vă recomand galeria Metalhead.
Una peste alta, un concert corect, polivalenta a fost pe jumătate plină (sau goală?), se pare că 2000 de oameni sunt interesaţi constant de acest gen de spectacole. Afară ne aştepta o ploaie măruntă, rece şi bezna parcului Tineretului, o plăcere de traversat la aceea oră.

bilete_la_concerte

Parcul Izvor
Sunt curios cum s-au gândit organizatorii să transforme parcul în stadion. Avem Depeche Mode pe 16 mai şi Madonna în cadrul turneului „Sticky and Sweet” pe 26 august. Bilete la Depeche Mode nu mai sunt, doar la „mâna a doua” cu 250 de lei, iar la Madonna preţul unui bilet este între 120 şi 800 de lei, da’ eu zic să vă grăbiţi, şmenarii cumpără en-gros.

Pe 17 mai revin la Arenele Romane şi Gogol Bordello într-un spectacol produs de One Event, biletele se vor pune în vânzare în cursul acestei săptămâni, preţurile fiind următoarele: 75 de lei până la 12 aprilie, 100 de lei în perioada 13 aprilie – 16 iunie şi 125 de lei, la intrare, în ziua concertului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VDU6TJcrZdA&feature=related]

B’estfest.
B’estfest este un experiment curios. E ca şi cum ai încerca să-i faci lipeala lui Naomi cu un băiat din Noua Dreaptă. Ha ha ha. Îmi amintesc cu greaţă de Wu-Tang-Clan înfipt de-an pulea între Alice Cooper şi Marilyn Manson. Pe de o parte n-aveau nicio legătură, pe de altă parte a fost la fel de prost concertul ca Negură Bunget în deschidere la Paradise Lost. Wu-Tang-Clan nici boxele n-ar putea să le care la Cypress Hill de exemplu, ca să rămân tot la Hip Hop şi la artişti ce au trecut pe şi prin B’estfest.
Programul de anul acesta este tot după această reţetă cocktail: pe 1 iulie avem The Killers, Thievery Corporation şi Patrice, pe 2 iulie Ayo, Moby şi Motorhead, pe 3 iulie  Klaxons, Orbital, Franz Ferdinand şi The Faint şi pe 4 iulie The Charlatans, The Ting Tings şi Santana. În fiecare seară e ceva de văzut/ascultat, da’ eu am ales doar seara 2 iulie, Moby şi Lemmy fac toţi banii! Mi-ar fi plăcut şi Thievery Corporation (pe care i-am ratat elegant şi anul trecut), Orbital sau Franz Ferdinand, dar… mai vedem!
Pierderea mare este Iggy care şi-a contramandat toate concertele pentru anul acesta din cauza decesului chitaristului The Stooges, Ron Asheton (R.I.P.).
Abonamentele de trei zile, valabile pentru 2, 3 si 4 iulie, costa 270 lei iar preţul unui billet pe seară este între 110 şi 150 de lei: 110 până în data de 1 aprilie, 130 de lei în perioada 2 aprilie – 30 iunie şi 150 pe durata festivalului.
Biletele pentru acest spectacol vor fi puse in vanzare luni, 16 martie, pe MyTicket, urmand ca de joi, 19 martie, acestea sa fie disponibile şi în reţeaua magazinelor Diverta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ITO2zFpB__o]

La B’estfest AFTERSHOCK, 5 iulie 2009, avem Manowar şi HolyHell iar biletele sunt disponibile în două categorii de preţ, în funcţie de poziţia faţă de scenă: 100 lei şi 150 lei (Zona A, din faţa scenei).

“Thank you Bucharest, we will come back soon!”, a spus solistul trupei Placebo, Brian Molko la sfârşitul concertului din vara lui 2006. Nu ştiu câţi l-au crezut sau l-au luat în serios, dar britanicii se-ntorc la Bucureşti pe 21 iunie 2009 şi vor susţine un concert la RomExpo. Biletele sunt puse în vânzare la preţul de 175 RON (Zona A – in fata scenei) respectiv 100 RON (Zona B). Biletele pot fi procurate online la MyTicket, din reţeaua Diverta, Magazinul Muzica şi din cluburile Control, Fabrica şi Fire (toate din Bucureşti).

Am lăsat la urmă, probabil evenimentul anului: Kraftwerk la Bucureşti pe 12 iunie la Sala Palatului. Asta mă obligă să scriu un articol separat despre germanii avangardişti.

Nu ştiu piesa fredonată de Boc cu puşca şi cureaua, nu aplec urechea la toţi imbecilii, da’ merită strânşi banii pentru câte o seară de muzică.

Şi ceva pentru seara asta, 17 martie la Suburbia începând cu ora 20.00 “HELLECTRO” cu: SoSk, AKM, Creep şi Katalepsys. De la drum&bass la power-noise si breakcore. Mai multe informaţii pe:  Another Kind of Music
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VXa9tXcMhXQ]

Cucerire la Max(im)

Posted on by — 2 Comments ↓

Când toţi proaspeţii Rockeri ascultau „Arise” prin 1991, eu navigam în alte ape. Pura întâmplare a făcut să ascult „Cowboys From Hell”-ul chiar în 1990, anul apariţiei şi Pantera texană m-a copleşit, era perioada în care m-a prins Ministry, dar mai ales Nine Inch Nails, ascultam The Exploiteded şi Tom Waits, Miles Davis şi Suicidal Tendencies, Queensryche şi David Bowie, Marillion şi Faith No More, îmi plăceau – recunosc – Guns’N’Roses şi Nirvana. Aveam suficiente sunete şi zgomote în cap, proaspetele curente din zona Metal-ului, Grindcore-ul sau Death Metal-ul au trecut pe lângă mine ca intercity-ul pe lângă Buftea. Nu-mi transmiteau nimic. Nu-mi plăceau Napalm Death, Obituary sau… Sepultura.
Apoi a venit „Chaos A.D.” şi pe el piesa „The Hunt” a celor de la New Model Army, o trupă cult care îmi plăceau foarte mult. Colegii din proaspăta mea trupă erau ceva mai tineri şi fani Sepultura, pe lângă cover-urile impuse de mine (Sex Pistols, The Clash, Dead Kennedys sau Fear), ei au propus „Refuse/Resist”-ul. Vocea chitaristului Mari se potrivea la fix cu vocea lui Max, aşa că o cânta el, aveam şi eu o pauză de respiro. Nu aveam Google şi internet atunci, am prospectat eu textul tocind o casetă, apoi la repetiţii şi-n concerte am auzit piesa de sute de ori. Încet-încet m-am prietenit cu „Chaos A.D.” şi următorul produs, genialul „Roots” din 1996 mi-a zguduit boxele şi creierii.
Din păcate – sau cine ştie, nu chiar – Max Cavalera părăseşte Sepultura şi în 1997 înfiinţează noua sa formaţie Soulfly. Este un proiect mai „colorat”, mai experimental, cele şase albume editate conţin o muzică uşor avangardistă în care se combină elemente din zona Metalică cu muzica tradiţională Braziliană, Thrash Metalul cu infuziuni de Industrial. Nu greşesc forte mult dacă afirm că Soulfly continuă linia trasată de albumul „Roots” în timp ce vechii colegi din Sepultura au încercat să găsească o altă abordare, o altă cale de exprimare. În final dintr-o formaţie bună ne-am ales cu două, ce nu-i chiar rău.
Dacă Sepultura ne-au onorat deja cu vizita lor anul acesta, acum le-a venit rândul şi băieţilor din Soulfly să revină-n România.

soulfly_16_martie

Anul trecut Max ne-a făcut cadou două discuri: „Inflikted” cu noul său proiect Cavalera Conspiracy unde-l are alături pe fratele său, bateristul Igor Cavalera, deturnat şi el din formaţia mamă, Sepultura şi „Conquer”-ul scos cu Soulfly. Dacă Cavalera Conspiracy ne propune o abordare tradiţională a Thrash Metal-ului, cu Soulfly treburile stau altfel. Acest al şaselea album este anunţat ca fiind şi ultimul. Sper că nu, „Concquer” este un disc genial!
Albumul a fost precedat de multe zvonuri şi anunţuri oficiale şi semi-oficiale. S-a promis cel mai Heavy album Soulfly şi acum că rulez pentru a nu ştiu câta oară albumul, afirm că nu ştiu dacă este cel mai greu, dar cu siguranţă este cel mai complex şi cel mai reuşit produs semnat de Max Cavalera. Sună foarte-foarte curat, este mixat perfect iar piesele sunt dinamice, colorate, au toate elementele marca Sepultura/Soulfly într-o îmbinare perfectă.
Cumva nu-mi vine să vă „povestesc” despre acest material pas cu pas, nu cred că e vre-un Rocker să nu-l fi devorat deja. Pe mine m-a cucerit. 🙂 Finalul cu prelucrarea  „The Beautiful People”-ului lui Marilyn Manson este mortal!
Concertul din 16 martie de la Sala Polivalentă nu o să dezamăgească nici un fan. Nu are cum.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AG4fIM2ksSo&feature=channel_page]

Născut sub semnul nepotrivit

Posted on by — No Comments ↓

Wrong este primul single ce prefaţează albumul „Sounds of the Univers”, al 12-lea album Depeche Mode ce urmează să fie lansat în aprilie anul acesta, urmat de turneul de promovare „Tour of the Univers” care v-a aduce formaţia britanică pentru a doua oară la Bucureşti pe data de 16 mai 2009 în Parcul Izvor, după ce în 2006, pe 23 iunie ne-au onorat cu un spectacol pe Stadionul National.
Cu o sinceritate brutală, recunosc, în anii 90 când discotecile bubuiau „Personal Jesus”-ul şi străzile erau populate cu băieţi cu perciuni şi copii de ciocate din Turcia, numai depechar nu eram! Ba, pot spune şi aşa, aveam o boală pe ei. Era era marilor conflicte între Rockeri şi restul lumii… Acum – o fi şi asta parte din globalizare? – prăpastia dintre stilurile muzicale s-a estompat, s-a umplut cu muzică de interferenţă şi experimente de fuziune.

Muzica electronică începea la mine cu Kraftwerk şi se termina la Nine Inch Nails, Ministry şi Malhavok. A trecut marea febră Depeche, tot mai multe formaţii Rock au început să le prelucreze melodiile şi pe nesimţite m-am ataşat de ei. Perioada 1981 – 1984 nici acum nu mă convinge-n totalitate şi primul album pe care l-am cumpărat CD original a fost „Songs of Faith and Devotion” din 1993. Apoi toate care au urmat şi în final le-am colectat toată discografia.

depeche mode - wrong - promo cd 2009

Privind înapoi fără mânie, Depeche Mode au ceva special, mistic. Textele au o profunzime nebănuită, ezoterică, care la prima audiţie poate să-ţi scape, dar odată descoperită această abordare, începi să ciuleşti urechile şi să fi tot mai atent ce se ascunde în spatele cuvintelor şi sunetelor.
Ulterior chiar pare suspect cum o formaţie atât de întunecată şi profundă a ajuns aşa celebră şi cum de industria muzicală perfidă şi ahtiată doar de profit, a investit şi promovat o asemenea formaţie şi a reuşit să o comercializeze cu atâta succes iar trupa în loc să devină tot mai lichidă, aproape în mod paradoxal, s-a dezvoltat şi s-a maturizat, s-a transformat într-un cult şi un produs uneori chiar aspru, dar indiscutabil valoros. Ei, 100 milioane de cd-uri vândute e ceva!
Dintr-o singură piesă este imposibil să tragi concluzii legate de noul album, dar Wrong este suficient de convingător să tensioneze aşteptarea celor 13 piese ce vor popula noul disc şi concertul din mai.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5bsXOcK9_Cw]

I was born with the wrong sign
In the wrong house
With the wrong insanity
I took the wrong road
That led to
The wrong tendencies
I was in the wrong place
At the wrong time
For the wrong reason
And the wrong rhyme
On the wrong day
Of the wrong week
I used the wrong method
Of the wrong technique

Wrong
Wrong

There’s something wrong with me
Chemically
Something wrong with me inherently
The wrong mix
In the wrong genes
I reached the wrong ends
By the wrong means
It was the wrong plans
In the wrong hands
The wrong theory for the wrong man
The wrong lies
On the wrong ???
The wrong questions
With the wrong replies

Wrong
Wrong

I was marching to the wrong drum
With the wrong scum
Pissing out the wrong energy
Using all the wrong lies
And the wrong signs
With the wrong intentity
I was on the wrong page
Of the wrong book
The wrong rendition
Of the wrong hook
With the wrong mood
Every wrong night
With the wrong two ???
And the sound ???

Wrong
Wrong
Too long
Wrong
Too Long
Wrong
Too Long
Wrong

I was born with the wrong sign
In the wrong house
With the wrong insanity
I took the wrong road
That led to
The wrong tendencies
I was in the wrong place
At the wrong time
For the wrong reason
And the wrong rhyme
On the wrong day
Of the wrong week
I used the wrong method
Of the wrong technique

depeche_mode_afis_16_mai

Visul de 4 şi 13

Posted on by — 2 Comments ↓

Nu eram foarte popular printre Punkerii mei când spuneam că-mi plac The Cure. Nici printre Rockeri nu mă făceau popular şi dacă stau bine să mă gândesc, nu eram la modul general foarte popular, dar asta nu mai are nici o legătură cu gaşca britanică din Crawley, Vest Sussex. Ha ha ha!
Trupa s-a înfiinţat în 1976 şi singurul membru care a supravieţuit tuturor schimbărilor până-n ziua de astăzi, este carismaticul frontman, principalul compozitor şi textierul formaţiei, vocalul Robert  Smith.
La început etichetaţi Punk, ulterior Post-Punk, New Wave, Gothic Rock şi-n final (Rock) Alternativ, The Cure de la debutul din 1979 cu „Three Imaginary Boys” şi până la noul produs „4:13 Dream” lansat pe 27 octombrie 2008, au la activ 13 albume din care au vândut peste 27 milioane de copii.
Interesant de menţionat, probabil cea mai celebră piesă a formaţiei, „Boys Don’t Cry” n-a fost inclusă pe varianta originală a albumului de debut ci doar pe varianta rearanjată pentru piaţa americană şi ulterior la re-editarea discului în forma „Deluxe” ca album dublu din 2004. Piesa a dat titlul controversatului film din 1999 în regia lui Kimberly Peirce şi-n rolul principal cu Hilary Swank care a şi primit Academy Awards-ul pentru cea mai bună actriţă în acel an. Filmul redă un fapt real, tragedia lui Brandon Teena, un băiat care se dădea drept fată şi sfârşeşte violat şi ucis. Da’ nu despre film vreau să vă povestesc, acesta e domeniul lui Alin, se pricepe mult mai bine!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=l8CDERzun4k&feature=related]

Revin la disc, tot exclusiv pe varianta americană a albumului apare şi o altă piesă de succes, „Jumping Someone Else’s Train” şi una din favoritele mele, „Killing An Arab”, piesă controversată care le-a adus nenumărate probleme şi acuze de rasism. Piesa, de altfel face referire la „Străinul” lui Albert Camus: „Standing on the beach/ With a gun in my hand/ Staring at the sky/ Staring at the sand/ Staring down the barrel/ At the arab on the ground/ I can see his open mouth / But I hear no sound / I’m alive/ I’m dead/ I’m the stranger/ Killing an arab”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BD1uGPkxQfA&feature=related]

Marele succes a venit cu albumul „Pornography” din 1982 şi single-ul „Let’s Go to Bed”. Infuzia de Pop şi orientarea spre ritmuri dansate a îndepărtat o parte din fanii Punk şi Goth, dar le-a adus o popularitate lărgită mai ales peste ocean. La sfârşitul anilor 90, piese ca „Just Like Haven” sau „Friday I’m In Love” au pătruns în top 100 Hot Billboard şi astfel formaţia a devenit de notorietate în toată lumea.
Pe lângă cele 13 albume de studio amintite, trupa a lansat mai multe colecţii de single-uri, remixuri şi best of-uri: „Staring At The Sea – The Singles” (1986), „Mixed Up” (1990), „Galore” (1997), „Greatest Hits” (2001) – disc ce conţine un bonus CD cu variante acustice ale pieselor şi „Join the Dots” (2004) – o colecţie de 4 cd-uri cu piese rare şi mixuri inedite. Merită amintit şi live-ul „Paris” din 1993 care a fost lansat şi în format DVD.
Cu toate acestea, patru ani de „pauză” între albumul „The Cure” din 2004 şi până la actualul „4:13 Dream” este o adevărată înfometare pentru fani.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ozh1y7zI0r8]

Dezlipind toate etichetele şi scoţând formaţia din toate cutiile mereu prea strâmte pentru artiştii care fac muzică dincolo de categorii, genuri şi stil, The Cure propun o muzică aparte, au o „faţă” şi o personalitate proprie şi în mare măsură au influenţat evoluţia sound-ului Post-Punk, Dark şi New Wave al anilor 80 şi 90. Chiar dacă s-au evidenţiat într-o bună măsură şi datorită aspectului lui Robert Smith, fără conţinutul muzical deosebit, cu siguranţă n-ar fi ajuns atât de departe şi nu ar fi rezistat atâta timp.
Muzica lor acoperă o plajă largă de stiluri şi sunete de la teme aerisite, sumbre sau tensionate, până la compoziţii ritmate, lejere şi „jucăuşe”. Uneori aparenta veselie este contrastată de textele destul de întunecate ale lui Smith. Excepţiile sunt rare. The Cure combină cu naturaleţe sintetizatoarele, clapele şi pianul sau ritmurile mecanice cu chitare acustice, instrumente suflătoare sau erupţii de chitară electrică. Un element important din sunetul lor este basul şi vocea specială, inconfundabilă a lui Robert Smith. Mereu reuşesc să creeze atmosferă şi farmecul lor constă exact în atmosfera creată.
Unul din albumele lor cele mai complexe este „Kiss Me Kiss Me Kiss Me” din 1987 şi re-editat şi el în 2006. Discul conţine piese Rock cum este introducerea cu „The Kiss”, piese destinse ca „The Catch” sau „The Perfect Girl”, scufundări abstracte ca „If Only Tonight We Could Sleep” sau „A Thousand Hours”, melodii lente sau piese de bubuială-n discoteci cum este „Hot Hot Hot”. Hit-urile discului au fost amintita „Hot Hot Hot”, „Why Can’t I Be You?” şi o altă piesă foarte cunoscută „Just Like Haven”. Dar nu este drept să afirmi despre nici un disc că este mai bun sau mai prost ca celălalt. Fiecare album reflectă pe de o parte momentul în care a fost creat , pe de altă parte starea şi sentimentele celor implicaţi în crearea lui. Nu tot timpul „merge” să-i asculţi şi poate că nu te „prind” din prima, dar dacă-i asortezi cu starea şi momentul potrivit, The Cure se pot dovedii de-a dreptul magici.

curedreamcover

Nici „4:13 Dreams” nu face excepţie de la această reţetă de cocktail servită cu rafinament de The Cure. Discul începe lent, plutitor, într-un fin vâjâit de sintetizatoare, chitare halucinogene şi un ritm pufos cu „Underneath the Stars”. “The Only One” este mult mai relaxată ca şi următoarea „The reasons Why”. „Freakshow” jonglează între un riff Rock combinat cu basul uşor fuzzat şi un ritm săltăreţ de dans ca apoi „Sirensong” să ne liniştească cu armoniile sale de cântec de leagăn. „The Real Snow White” este melodic, cald şi fredonabil ca şi următoarea „The Hungry Gost” construită pe chitara care bâzâie plăcut.
„Switch” este o incursiune electrică şi eclectică, schimbă atmosfera albumului la momentul potrivit ca chitara acustică ce introduce plăcut „The perfect Boy”-ul să aibă efect maxim. „This. Here and Now. With You”  este o joacă de efecte pe chitare şi bas, un experiment sonor pe care degajarea din vocea lui Smith o face plăcută şi poate aduce şi un zâmbet în colţul gurii. „Sleep When I’m Dead” începe sumbru, dar se transformă rapid într-o piesă Rock sănătoasă cu ritm şi greutate fără a fi stridentă. „The Scream” este un alt experiment, destul de apăsător, perfect The Cure ca-n final să revină sunetul Rock în „It’s Over”.
Am făcut doar o scurtă trecere-n revistă a celor aproape 53 de minute ce alcătuiesc albumul, dar sper să aveţi plăcerea şi răbdarea de a-l savura în întregime.
Înregistrările discului au început în 2006 şi s-au întins pe o perioadă de doi ani, lansarea lui fiind de mai multe ori amânată. La un moment dat se zvonea că o să fie un disc dublu, Robert Smith a confirmat că s-au imprimat 33 de melodii, dar multe din înregistrări au fost excluse la o selecţie finală. Sunt şi două piese vechi, rămase din sesiuni anteriore: „Sleep When I’m Dead” este o piesă scrisă pentru albumul „The Head On The Door” din 1985 iar „The Perfect Boy” este construită pe scheletul piesei „A Boy I Never Knew” care n-a mai încăput pe anteriorul album “The Cure”.
De ce „4:13 Drems”? Albumul ar fi trebuit să fie lansat oficial pe 13 septembrie. În cele patru luni premergătoare lansării, în data de 13 a fiecărei luni a fost scos câte un single. Astfel în mai a apărut „The Only One”, în iunie „Freakshow”, în iulie „Sleep When I’m Dead” şi în august „The Perfect Boy”. Amânarea lansării a „născut” editarea E.P.-ului „Hypnagogic States” ce conţine 5 remixuri la cele patru single-uri lansate şi inedita „Exploding Head Syndrome”.

O fi sâmbăta seara, dar când vine vorba de a fi îndrăgostit, tot vineri este!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BFnIP2NT5Yc&feature=related]

metalmorfoza

Posted on by — 2 Comments ↓

M-am apucat să scriu despre Adrian Năstase şi discursul său teribil şi teribilist, dar mi-am dat seama că nu are rost să scriu al 6548-lea blog despre asta, chiar dacă şi eu îmi doresc ca instituţiile statului să funcţioneze, bugetul să răspundă nevoilor oamenilor, justiţia să apere cetăţenii, penitenciarele să nu lase criminali pe drumuri, pensionarii să aibă pensii mai bune, profesorii să aibă salarii mai mari, de asemenea şi medicii şi funcţionarii publici şi, nu în ultimul rând, naţionala României să se califice în Africa de Sud iar turismul (ecumenic?) să triumfe în România.

Poate cu un mic amendament: justiţia nu trebuie să apere cetăţenii – asta ar fi datoria Poliţiei, Jandarmeriei, al S.R.I.-ului şi-n caz de un nedorit război al Armatei – justiţia ar fi momentul să-şi facă treaba şi borfaşii, infractorii, criminalii, hoţii şi corupţii să ajungă după gratii. Indiferent că-i cheamă Iliescu, Năstase, Verestoy, Gorbunov, Becali sau cum i-o chema.

Atât.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=92miS5edOao]

Nici n-a început bine anul şi au dat năvală Metaliştii de ligă grea-n Bucureşti. Şirul l-au deschis britanicii din Napalm Death în promovarea proaspătului lor album „Time Waits For No Slave” într-un concert pe 11 ianuarie la Becker Brau în faţa a 400 de fani. N-am fost la concert, dar mi-am băgat nasul (urechile) în album. Recunosc, nu-s fan Napalm Death, din cele 14 albume începând cu debutul „Scum” din 1987, cred că am început să-i urmăresc abia de la „Fear, Emptieness, Dispair” din 1994. Atunci trupa a renunţat la Grind-Core şi a început să experimenteze, să devină şi muzicali, nu doar extremi şi vitezomani. Fanii evident au considerat asta ca trădare şi semn de comercializare, dar asta e o altă mâncare de peşte! „Diatribes” din 1996 este probabil cel mai experimental produs al lor şi favoritul meu. Cu următoarele albume, „Inside the Torn Apart” (1997) , „Words from the Exit Wound” (1998 ) şi terminând cu „Enemy of the Music Business” (2000), treptat Napalm Death au revenit spre stilul care i-a consacrat. „Order of the Leach” (2002), „Leaders Not Followers part 2” (2004), „The Code Is Red…Long Live the Code” (2005) şi „Smear Campaign” (2006) sunt discuri corecte, redefinesc elementele tradiţionale de Grind-Core într-un Metal tăios, energic şi momentele mai „lente”, riff-urile de respiro fac muzica lor mai accesibilă şi pentru un public puţin mai larg.

napalmdeathtimewaitsfornoslave

Cele 14 piese de pe „Time Waits For No Slave” păstrează reţeta ultimelor produse, predomină temele brutale, ritmurile alerte, secvenţele experimentale au dispărut aproape în totalitate, dar au mai rămas mici ruperi, pete de culoare şi câteva riff-uri ce taie sănătos câte o piesă şi lasă omul să tragă aer în piept. Dacă supravieţuieşti primele patru piese, ai mintea odihnită şi nervii suficienţi de tari, de la „On the Brink of Extinction” discul devine tot mai interesant. Urmează ceva mai experimentalul „Time Waits For No Slave” care combină strofele Grind cu un refren mai lent, colorat interesant şi sprijinit şi de un cor vocal atipic pentru trupă, „Life And Limb” este o piesă aproape tradiţională ce aminteşte de momentele bune ale regretaţilor Pantera şi nici „Downbeat Clique” nu este departe de acel sound. „Fallacy Dominion” combină armonii interesante şi aduce şi ceva pasaje mai lente. Nu este un disc revoluţionar, dar este un album corect. „Politically corect”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OJS76JZbP1s]

Într-un interviu acordat de Max Cavalera revistei „Revolver Magazine” în 2007 a lansat ideea unei posibile reuniuni al formaţiei Sepultura în cadrul Ozz Fest-ului. Lucrurile au evoluat într-u totul altă direcţie: Igor s-a alăturat proiectului proaspăt al lui Max, botezat sugestiv Cavalera Conspiracy şi a părăsit şi el Sepultura. În aceste circumstanţe nu ştiu câtă lume mai spera într-un nou album al Brazilienilor, cu toate acestea, al 11 disc Sepultura nu doar că a fost lansat pe 16 ianuarie 2009 şi băieţii pe 7 februarie au şi sosit la Bucureşti in cadrul primei ediţii al „My Metal Festival”-ului să-şi promoveze proaspătul produs în Sala Polivalentă. Sesiunea nu-i o scuză, da’ alta n-am, am mai ratat un eveniment!

Numele Alex vă spune ceva? Anthony Burgess? Sau poate Kubrick? 1971? Portocale Mecanică? Exact! „A-Lex” – titlul noului album Sepultura – se referă la acel Alex şi băieţii şi-au propus un nou album concept după „Dante XXI” care  s-a bazat pe „Divina Comedie” a lui Dante Aligheri.

sepulturaalex

Discul porneşte cu un scurt intro „A-Lex I” care surprinde cu prezenţa sintetizatorului, clapele fiind mânuite de invitatul Eduardo Queiroz pe tot parcursul albumului. „Moloko Mestro” revine cu un riff puternic în zona sunetului tradiţional al formaţiei, Thrash Metal curat, simplu şi energic. Calităţile noului baterist, Jean Dolabella (ex-Udora şi Rock Fellas) se fac simţite în „Filthy Rot” care include şi pasaje de percuţie Braziliană tradiţională, nuanţe Electro-Industriale şi un cor ce dă culoare interesantă. „We’ve Lost You” a fost prima piesă disponibilă pe pagina MySpace a formaţiei, este o piesă ce porneşte uşor cu chitară acustică, apoi vine şi riff-ul cu toba, piesa devine apăsătoare şi este grea (Heavy) fără să fie rapidă. „What I Do!” mai încinge puţin atmosfera pentru două minute. Surprinzător, majoritatea pieselor sunt foarte scurte, 2-3 minute. „A-Lex II” este încă o piesă instrumentală ce combină sonorităţile Braziliene cu Metalul Nord American, sunt pete muzicale interesante. „The Treatment” este încă un Thrash galopant ca apoi în „Metamorphosis” să slăbească uşor ritmul şi în doar 3 minute să ne treacă prin stări şi abordări diametral opuse. „Sadistic Values” cu cele aproape 7 minute este şi una din cele mai interesante compoziţii de pe album. Derrick dovedeşte că are veleităţi vocale adevărate şi sincer nu înţeleg de ce nu le etalează/foloseşte mai des. După un început tulbure construit predominant pe tobe, voce şi ceva electronică, piesa intră în tempoul tradiţional şi devine încă o desfăşurare tipic Sepulturistă şi trece neobservat în „Forceful Behavior” o piesă cu un ritm ceva mai alert. „Conform” închide şi ciclul doi al discului şi ajungem la „A-Lex III” încă o instrumentală scurtă. Apropo de „A-Lex”, ingenioasă găselniţa din latinul Ab (departe) şi Lex (lege) în combinaţie cu numele personajul şi caracterul lui Alex. „The Experiment” nu putea fi decât încă o piesă mai Thrash urmată de un moment bun al discului: „Strike” cu un bas sănătos şi chitara uşor Industrializată. „Enough Said” ne scoate rapid din sonorităţile Metalice şi ne aruncă într-o interesantă incursiune în lumea lui „Ludwig Van” (Beethoven of course! Cei care au văzut filmul lui Kubrick, ştiu de ce!). Urmează „A-Lex IV” şi finalul cu „Paradox”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NbROQxe4aV4&feature=channel_page]

„A-Lex” nu este nici „Chaos A.D.”, nici „Roots” şi poate nici măcar „Roorback”, dar este un disc dinamic şi colorat şi dovada că Sepultura merită să rămână pe scenă.

Şi apropo de scenă, pe 16 martie ne onorează cu vizita sa şi Max cu trupa Soulfly pentru un concert la Sala Polivalentă în promovarea genialului album de anul trecut „Conquer”. Cu siguranţă merită fiecare bănuţ din cei 75 Ron cât costă biletul!

kreatorhordesofchaosl

Nici nu apucăm să ne dezmeticim, pe 9 februarie la Becker Brau năvălesc peste noi „hoardele haosului”! Când vine vorba despre germanii de la Kreator îmi amintesc două lucruri: 1. albumul genial din 1992 „Renewal” – un disc mai experimental şi uşor Industrializat, deloc apreciat de public şi 2. un interviu din Metal Hammer al lui Nick Holmes (Paradise Lost) în care povestea despre un turneu dezastruos în America împreună cu Kreator, turneu de prin 1993-1994 dacă ţin bine minte, vremuri când erau deja Regi în Europa, dar în America abia de se adunau 4-5 oameni la concertele lor, turneu deprimant în urma căruia au ajuns în pragul destrămării, şi în care cel mai distractiv lucru era să-l întrebe în autobusul de turneu pe Mille Petrotzza despre conţinutul textului piesei „Bonebreaker”…Hahaha! Bine, dacă mai sap puţin, nu departe, doar prin 1988, îmi amintesc că prietenul meu Goro primise de la „sursa” din capitalismul corupt şi desfrânat o casetă care pe o parte avea „Endless Pain”-ul, pe partea cealaltă „Pleasure to Kill”-ul. Nu auzisem nimic aşa turbat până atunci, brusc Slayer sau The Exploited păreau copii inocenţi şi rapid mi-am şi “tras” un logo mare cu Kreator pe spatele hainei de camuflaj cu care defilam în acele vremuri… Eram singurul Punker din Braşov şi prieten cu toţi Rockerii, de bătut ne băteam doar cu cocalarii…Alte vremuri!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=a4CB-qTBIvI&feature=PlayList&p=745F4EFCEAB7F3E8&playnext=1&index=2]

„Hordes of Chaos” a fost lansat oficial pe 13 ianuarie 2009, este al 12-lea album al formaţiei şi conform spuselor lui Mille, este un disc imprimat aproape-n totalitate live, fără prea multe artificii de studio. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Mille Petrozza – chitară, voce, Sami Yli-Sirniö – chitară (membru din 2001 şi component activ al formaţiei Waltari), Christian Giesler – bas (membru din 1994) şi bateristul veteran, co-fondatorul formaţiei, Jürgen ‘Ventor’ Reil (absent doar în perioada 1994-1996). Albumul debutează cu chitarările armonice ce amintesc uşor de Iron Maiden ca imediat Mille să se desfăşoare şi se trece la Thrash-uiala tradiţională: „Everyone hates everyone…Chaos!” „Hordes of Chao (A Necrologue for the Elite)” este o piesă care aliniază toate elementele de marcă Kreator şi este un început promiţător. Trecere directă prin tobe şi ajungem în „Warcurse”. Reţeta este neschimbată, combinaţii de riff-uri armonice cu pasaje de măcinare (grinding) Thrash. Vocea lui Mille este neschimbată şi textele rămân în aceeaşi zonă, de la „Violence is conquering the world” la „Violence, total violence unlike anything You have ever seen before”. Clişee? Probabil, dar fac parte din arsenalul Kreator, fără acestea ar fi ca AC/DC fără riff-urile lui Angus şi textele cu „money”, „Rockin’”, whiskey şi femei. În „Amok Run” Mille cântă surprinzător pe o temă de chitară acustică, dar piesa intră-n normal cu un riff care iar m-a dus cu gândul la Maiden, la fel ca şi riff-ul de bază din „To The Afterborn” unde şi refrenul aminteşte de Britanici.

„Hordes of Chaos” este un disc „regular”, obişnuit pentru gaşca lui Mille, nu aduce nimic nou şi rămâne în categoria discurilor corecte ca şi ultimul Napalm Death.

Alături de Kreator luni seara-i mai putem vedea pe: Caliban (Germania), Eluveitie, Emergency Gate, Taine şi Snapjaw.

Setlistul concertului conform site-ului Metalhead : 01. Intro 02. Hordes Of Chaos 03. Warcurse 04. Extreme Agression 05. Phobia 06. Voices Of The Dead 07. Enemy Of God 08. Destroy What Destroys You 09. Pleasure To Kill 10. To The Afterborn 11. Corpses Of Liberty 12. Demon Prince 13. The Patriarch 14. Violent Revolution 15. Terrible Certainty 16. Betrayer 17. Amok Run 18. Riot Of Violence  PLUS 19. Flag Of Hate 20. Tormentor

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hcDhw90VTQg&feature=related]

Cu filtru, vă rog!

Posted on by — 4 Comments ↓

Motto: cu sapca, fara sapca, dar cu filtru sa fie!

(pagini de jurnal nefiltrate)

Nu promovez „muzica bună”, ci muzica pe care o consum. Muzica strecurată prin filtrul meu…  Muzică ne-comercială? Nimic nu este ne-comercial într-o lume a consumismului debordant. Şi cea mai întunecată formaţie de Black Metal – ca să dau un exemplu extrem – îşi are adepţii, deci se adresează unui public ţintă… Nu există muzică bună, doar muzică care ne place sau nu ne place. Gusturile nu se discută şi eu nici nu încerc să influenţez sau să modelez gusturile cuiva… Vă povestesc doar trăirile mele legate de muzica pe care o ascult.

Filtrăm realitatea, filtrăm adevărul, ne filtrăm sentimentele. Filtratul devine o obişnuinţă, este masca pe care o purtăm sau o detestăm la alţii. Minciuna este tot un filtru…

filterremixesforthedamned

Când a apărut albumul „Short Bus” în 1995 şi am văzut la televizor piesa „Hey Man, Nice Shot”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t3PUAEU7rQw]

am zis: woau! „I wish I would never met you/ Now its a little late… Thats why I say hey man nice shot/  What a good shot man/ A man/ Has gun/ Hey man/ Have fun/ Nice shot!” Albumul purta o amprentă pregnantă de Nine Inch Nails, fapt deloc întâmplător, fondatorul trupei, Richard Patrick (voce şi chitară) a fost membru al trupei de concerte a lui Trent Reznor în perioada 1989-1993 şi a părăsit Nine Inch Nails-ul în timpul înregistrărilor genialului album „The Downward Spiral”.
„Dose” al doilea single al albumului de debut arată direcţia mai Rock, mai axată pe chitară şi instrumente naturale a formaţiei decât producţiile semnate Nine Inch Nails, dar paralela rămâne, vocea lui Patrick şi abordarea sa amintesc de multe ori de Reznor.
„Short Bus” rămâne probabil cel mai viu, cel mai incisiv album al formaţiei, este dinamic, plin de energie şi răbufniri sonore, o combinaţie ingenioasă de Rock Industrial cu elemente de Hard Core şi Post-Punk.
În perioada imediat următoare, FILTER apar pe diferite coloane sonore ale unor filme, fapt care evident le creşte popularitatea. Pentru „Songs In The Key Of X: Music From And Inspired By The X-Files” livrează piesa „Thanks Bro”,„Jurassitol” „aterizează” pe discul ce însoţeşte filmul „The Crow: City of Angels”, colaborarea cu The Crystal Method pentru muzica filmului „Spawn”  naşte „monstrul” „(Can’t You) Trip Like I Do” iar pentru coloana sonoră a filmului „X Files, Fight the Future” din 1998 furnizează cover-ul piesei lui Harry Nilsson „One (Is the loneliest number)” , o prelucrare sensibilă, dar energică, caracteristică formaţiei.

Nu lipsesc nici scandalurile. Problemele legate de alcool a lui Patrick duc la scindarea formaţiei, co-fondatorul Brian Liesegang părăseşte formaţia, dar Patrick păstrează numele. În acest context apare în 1999 albumul „Titel of Record”, cel mai vândut disc de până acum al formaţiei, care conţine şi piesa cea mai de succes: „Take a Picture”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nyGU17xuf9g]

o piesă aerisită, cu chitare acustice, cu o temă foarte personală în care textul face referire la un scandal într-un avion când Patrick băut fiind s-a dezbrăcat la chiloţi… Fraza „Could you take my picture ’cause I won’t remember?” este o expresie Sudistă  care exprimă coma alcoolică, iar strigătul „Hey, Dad, what do you think about your son now?” face aluzie la faptul că tatăl lui Patrick n-a privit niciodată cu ochi buni ideea unei cariere muzicale al fiului său. Când vine vorba despre muzică, dar nu numai, fiecare înţelege ce vrea, respectiv altceva, din fiecare melodie. Eu din piesa asta am tras două concluzii: nu vreau să salvez pe nimeni şi nu vreau să fiu salvat iar pe de altă parte, sunt un avion, nu călătoriţi cu mine: prăbuşirea este iminentă! Este cinci dimineaţa, (iar) beau cafea cu whiskey şi dacă mă tem de ceva sau cineva, acela sunt eu. La Mulţi Ani! Hâc! …Nice shot, man!
Dar să revin! „Title of Record” menţine linia de Rock Industrial al trupei, „Welcome to the Fold” după un scurt intro explodează din boxe, următoarea „Captain Bligh” este la fel de dinamică şi face aluzie la ieşirile anti-sociale violente a lui Trent Reznor, „It’s Gonna Kill Me” porneşte cu acel bas fuzzat care a fascinat şi la „Hey Man, Nice Shot” şi are dinamica acelei piese iar „The Best Things” este mai electronică, pe linia  „(Can’t You) Trip Like I Do”. După amintita „Take a Picture” urmează o altă melodie liniştită, aşezată într-o albie elctronică, plutitoarea „Skinny” cu un refren ce aminteşte oarecum de coverul „One”: „Skinny/ And it will make you cry/ Skinny/ And it will make you lie/ Skinny/ And if it makes you soft inside/ Skinny/ At least you will not die”. Energia revine cu  „I Will Lead You” ca apoi să urmeze o piesă apăsătoare ca şi titlul  ei: „Cancer”.  Piesa are aportul vocal al basistei D’arcy Wretzky din Smashing Pumpkins cu care se spune că Patrick ar fi avut o relaţie. Discul rămâne în zona calmă şi cu „I’m Not the Only One” o piesă care m-a prins: „What you want/ Is something you need/ And what youve wanted/ Is something I bleed”. Finalul discului este rezervat piesei „Miss Blue” – dedicată amintitei D’arcy -, o piesă care combină ingenios acustica şi electronica, percuţiile cu sunetele sintetice şi chitara, creşte treptat ca Bolero-ul lui Ravel: „Hey you miss blue/ I hate it when you say goodbye…”

Ora opt şi optsprezece minute. Am trecut pe bere Redd’s.  Bere…filtrată. Al treilea produs Filter, „The Amalgamut” a fost lansat în 2002. Discul conţine hiturile (hahaha!) „American Cliché” o piesă furioasă şi tăioasă, construită pe ritmuri electronice şi un riff tăios de chitară şi „Where Do We Go From Here” o pisă tensionată, dar mai aşezată, ce combină momente acustice cu răbufnirile zgomotoase. „You Walk Away” care deschide albumul începe cu un ritm exotic ca apoi pas cu pas să se transforme într-un imn Rock marca Filter. „Columind” este un moment haotic, Industrialul bine amestecat cu Hard Core-ul ca „The Missing” să calmeze lucrurile şi să ne plaseze într-un vis moale şi melodios. „The Only Way (Is the Wrong Way)” – bun titlu de piesă!  – este o piesă cu o construcţie şi linie melodică care îmi aminteşte de U2 oarecum ca apoi „My Long Walk To Jail” să revină uşor pe ritmul şi linia mai Rock a formaţiei, tema simplă de chitară fiind combinată interesant cu electronică şi efecte iar vocea lui Patrick cântă şi urlă în funcţie de moment şi text. După încă o piesă dinamică, „So I Quit”, „God Damn Me” este încă o baladă liniştită şi amară, orchestrată fin. „It Can Never Be The Same” începe greoi, percuţiile au prim-planul, vocea este filtrată, chitara undeva îngropată în spatele ritmului oriental ca doar la refren să se arunce în faţă şi să puncteze. „World Today” este un experiment sonor straniu, dar o pată de culoare interesantă pe disc. Finalul, „The 4th” continuă experimentul, este construit parcă din frânturi de sunet şi totul pluteşte, n-ai de ce să te agăţi, te laşi dus spre o destinaţie necunoscută.

Îmi aprind o ţigară cu filtru, am nevoie de o pauză. Patrick între două sesiuni de dezalcoolizare are timp şi de compus muzică nouă,  astfel îi conteactează pe fraţii DeLeo din Stone Temple Pilots pentru o colaborare. Se naşte balada „A Better Place” şi formaţia Army of Anyone iar în 2006 este lansat albumul auto-intitulat. Rezultatul este un album S.T.P. cu vocea lui Patrick, un Rock American Modern cu infuzie de Grunge fără prea multe extrauri.

filterremixesforthedamned

Trec berea în planul doi în rol de extinctor şi mă re-apuc de ce a mai rămas din prietenul meu George Ballantine. Beau prea multă cafea (la filtru!), o să mă ucidă! „Anthems for the Damned” este lansat în mai 2008. Tema principală a discului este războiul cu evidente referiri la Afganistan şi Irak. „Soldiers of Misfortune” are amprenta colaborării cu fraţii DeLeo, este o construcţie acustică, dar nu lentă, cu un pregnant gust U2. Dacă e să desemnez o formaţia care a marcat determinant anii 90, inevitabil ajungem la trupa lui Bono. La un moment dat chiar şi Metallica au declarat că vor să ajungă la fel de celebrii ca U2.  Hahaha! Probabil a fost tot un moment de beţie… „What’s Next” ne readuce în sfera originală a trupei, ca „The Wake” să ne ducă într-o lume care mi-a amintit de The Perfect Circle. „Cold (Anthem for the Damned)” revine la tonalităţile U2 şi mă face să cred că Patrick îşi doreşte poate prea mult să dovedească şi să aibă succes. Este o piesă plăcută, nimic de zis, dar oarecum aşteptările legate de Patrick şi Filter sunt altele. „Hatred is Contagious” rămâne în aceeaşi zonă de Rock mai mult acustic şi aici îmi amintesc de Life of Agony… Nici piesa aceasta nu este rea, dar cumva nu este Filter. Nici „Lie after Lie” nu ne scoate din această zonă de Rock plăcut şi nici următoarea „Kill the Day”. Puţină energie şi chitară distorsionată revine în „The Take”, ritmul este alert şi refrenul ceva mai ascuţit. „Minunea” nu ţine mult, „I keep flowers Around” este o piesă minimalistă, construită pe bas şi tobe, chitara se ascunde în fundal şi doar la refren reuşeşte să se facă cât de cât auzită. „In Dreams” combină pasajele acustice obscure cu un refren mai energic, dar nu convinge. „Only you” este evident o altă baladă.  🙂 Viorile creează o atmosferă plăcută în combinaţie cu violoncelul şi chitara rece, dar nimic nou. Încheierea cu „Can stop this” este în nota experimentală a finalului albumului anterior, pare mai mult un intro decât un outro, dar nu este suficient de ingenioasă ca să rămână şi memorabilă. Nu vreau să fiu greşit înţeles, „Anthems for the Damned” este un disc bun, dar nu…semnificativ.

Pe lângă muzică, Patrick a prins gustul jurnalismului şi…implicării politice. Pe 25 august este publicat primul său editorial, „Vorbind despre război” în Huffungton Post şi de atunci are o rubrică permanentă „Filtrând Adevărul” în Suicide Girls.

Oarecum în trend (sau Trent? Hahaha!) cu Nine Inch Nails, pe 4 noiembrie a fost lansată şi varianta de remix a albumului, „Remixes For the Damned”, 15 track-uri: câte trei remixuri pentru „Soldires of Misfortune” şi „Kill the Day”, „What’s Next” şi „The Take” au câte două remixuri, celelalte piese fiind remixuri la: „Cold”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PIE0f5MCN9s]

„I Keep Flowers Around”, „Lie After Lie” şi „Only You”.  Chiar dacă remixurile nu sunt la fel de creative şi diferite ca în cazul albumelor de remix a lui Reznor şi Nine Inch Nails, discul este mai dinamic şi evident mai Electro şi mai Industrial decât albumul original.
Pentru 2009, Patrick promite un nou album, mai electronic şi mai incisiv, mai Heavy, cu mai puţine tobe naturale şi mai multe sunete Industriale. Nici nu mă aştept la altceva din partea lui. Hâc.

“A waste of time, a waste of life, a waste of youth, oh…
A waste of minds, a waste of life, and where were you? Oh…
When I look back on this, will I think I missed out?
Oh, will we end up as life’s many wrongs?
Or will we end up at all?

Lie, lie after lie
Lie after lie
Oh!

Always a crime, a waste of time, always with you, yeah
A waste of minds, a waste of life, and where were you? Oh…
When I look back on this, will I think I missed out?
Oh, will we end up as life’s many wrongs?
Or will we end up at all?

Lie, lie after lie
Lie after lie”

dezamăgiţi de soare

Posted on by — 3 Comments ↓

Era parcă în vara anului 1994, la nici doi paşi de casa mea, în vitrina vechiei consignaţii, am văzut nişte coperţi de CD-uri. Am intrat din curiozitate şi am găsit un teanc de CD-uri originale, aduse de o femeie mai în vârstă care le primise de la fiul său plecat pe nu ştiu unde. Sincer, nu cunoşteam nici un nume, erau CD-uri promoţionale, trimise la radiouri şi reviste de casele de discuri, dar preţul era tentant şi dacă cei din magazin nu aveau CD player, am cumpărat vreo zece discuri la „plezneală”. M-am dus acasă, am pus repede câte puţin din fiecare, apoi am fugit înapoi la magazin şi le-am cumpărat pe toate.
Aşa m-am ales cu nişte noi prieteni ca BiGod 20, Black 47, Ugly Mus-Tard, H.P. Zinker, Candy Machine şi nu în ultimul rând cu albumul de debut al Belgienilor de la dEUS „Worst Case Scenario”, lansat anul acela.

După un scurt intro, discul începe cu o vioară tăioasă şi obsedantă: aceasta este „Suds & Soda”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=h3r7Oo0Fs-8&feature=related]

o piesă care te prinde şi nu îţi mai iese din cap niciodată. Strofa haotică, febrilă este urmată de un refren cald şi melodios iar soloul zgomotos, cu iz de The Doors şi psihedelic de anii 70 dar în veşminte noi, experimentale fac imaginea completă a trupei. În extrema cealaltă se situează „Hotellounge (be the death of me)” o piesă mai aerisită, mai aşezată, dar tot purtând amprenta vibrantă şi tensiunea care caracterizează tot albumul. dEUS nu sunt doar muzică şi versuri într-o orchestraţie şi interpretare genială, sunt Artă. Este o construcţie sofisticată, dar vie şi naturală, fiecare moment îşi are farmecul său de la piesa de titlu „W.C.S (First Draft)”, trecând prin zgomotoasa „Morticiachair” şi terminând cu vesela „Shake Your Hip” şi „Divebomb Djingle”. Worst Case Scenario este un album atât de bun încât chiar şi lor le este greu să-l egaleze.

Al doilea album, „In a Bar, Under the Sea” a apărut în 1997 şi am avut şansa să-i văd live la Budapesta. O experienţă unică şi fascinantă. Sunt extrem de electrizanţi live, reuşesc să redea frumos „nebunia” din studio condimentând-o cu noi experimente sonore. Piese pulsante ca „Fell Off The Floor, Man”, infuzii de (Acid) Jazz ca-n „Theme From Turnpike” , sentimentalism relaxat şi deloc siropos ca-n „Little Arithmetics” şi tensiunea pulsantă din „For The Roses” completează perfect cartea de vizită a celor din dEUS.

Să nu rataţi splendida „Disappointed In The Sun” !

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YQkuJcP1diY&NR=1]

Pentru o zi ploioasă, pentru un moment amar, nu ştiu dacă s-a scris vreo piesă mai potrivită!

„Who could tell the story better
About the things that I went through
Some were great but most were terrifying and so spooky too
Had to get out of there, to hide away
Had to get out of there, to find my way
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Need I say my only wish was
To escape my earthly life
High skies were no option whereas
Diving deep in oceans wide
Was the way for me, to hide away
A possibility, to leave today
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Under the sea is where I’ll be
No talking ’bout the rain no more
I wonder what thunder will mean, when only in my dream
The lightning comes before the roar
Circumstantial situations, now I know what people meant
Beware of the implications, God I’ve had enough of them
Dedicated to be brave and find a way
Just picking out a wave and slide away
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Maybe taking it another hour then taking away the pain
Maybe taking it another hour then taking away the pain
Maybe taking it another hour then taking away the pain
Then taking away the pain
Then taking away the pain
Then taking away the pain
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Under the sea, is where I’ll be
No talking ’bout the rain no more
I wonder what thunder will mean, when only in my dream
The lightning comes before the roar
Under the sea, down here with me I find I’m not the only one
Who ponders what life would mean if we hadn’t been
So disappointed in the sun
And that’s why we’re thinking
That’s why we’re drinking in a bar under the sea
And that’s why we’re thinking
That’s why we’re drinking in a bar under the sea”

“The Ideal Crash” lansat în 1999 începe mai zgomotos, mai Rock cu „Put The Freaks Up Front”, o piesă cu elemente moderne, are puls şi un ritm obsedant, chitara scârţâie, vocea este neschimbată, caldă, dar incisivă când tema o cere, băieţii şi-au păstrat nervul şi acea tensiune specifică care i-a consacrat, au vitalitate, totuşi parcă lipseşte ceva… Nu aş putea spune ce. Probabil aşteptările mele erau prea mari, re-re ascultând discul, încet-încet se strecoară prin urechi spre sufletul meu, dar dacă-mi vine să ascult dEUS, tot după primele două discuri îmi întind tentaculele… „Sister Dew” este o piesă lentă, acompaniată discret de violoncel, creşte în intensitate treptat, dar rămâne în zona de plutire: „Please forgive me if I keep on smiling/ but every sad story has a funny side in/ from that moment on I felt like crying… every day.” Tot discul rămâne în zona mai melancolică, cu nota uşor realist-cinică care m-a prins din prima la ei. „One Advice, Space” este uşor mai electro, chiar dacă rămâne undeva în fundal – cred – un quartet de corzi şi un cor eteric, aproape ireal.
„The Magic Hour” este tot o piesă lentă, mai acustică, mai interiorizată, cu aceeaşi orchestraţie soft, cu nelipsita vioară şi cu o rupere de ritm şi ton splendidă pe finalul compoziţiei. Piesa de titlu readuce puţin ritm şi tensiune, dar rămâne totuşi într-o zonă destul de abstractă. Single-ul „Instant Street” este mai lejeră în contextul albumului şi aduce puţină eliberare, chiar dacă numai veselă nu este! „Magdalena” este încă o piesă lentă, „Everybody’s Weird” este cel mai zgomotos moment al albumului, urmat de experimentul de şase minute jumătate „Let’s See Who Goes Down First”. Discul se termină cu o altă piesă la fel de lungă, „Dream Sequence #1”, mai puţin experimentală, dar o perfectă reflexie a întregului disc.
Ascultând dEUS este aproape imposibil să nu ţi-se deruleze filme în faţa ochilor. Au acest efect hipnotic. Vezi filmul şi vrei să fi parte din el. Te scufunzi. dEUS cer răbdare, uneori sunt abstracţi şi dificili, greu de digerat. Membrii formaţiei sunt implicaţi în zeci de alte proiecte şi toate aceste escapade şi experimente se întorc şi pe albumele lor, îşi fac loc în noile călătorii sonore.

La vremea lui am ratat albumul „Pocket Revolution”, scos în 2005. Discul începe lent, parcă anevoios, piesa de peste şapte minute, „Bad timing” abia după jumătatea ei prinde viaţă. „7 days, 7 weeks” este undeva între lejeritate şi căutare interioară, exprimată fin acustic, dar pulsant. „Stop-start nature” explodează energic, este mai Rock ca tot ce a oferit dEUS pe ultimele două albume, are nerv. Din fericire dEUS păstrează linia şi pe următoarea „If you don’t get what you want”: este o piesă zgomotoasă şi tensionată. Chiar dacă următoarea „What we talk about (when we talk about love)” are elemente de Electro-Industrial, este o rupere de ritm inteligentă, are o sacadare care te prinde şi te ia cu ea. La  „Include me out” realizezi că trupa îşi caută rădăcinile în direcţia primelor două albume, parcă îşi regăseşte trăirile originale, le reformulează ingenios, găseşte acea aromă dulce-amăruie pentru care te îndrăgosteşti de ei. Puţin Jazz, puţin Rock Indie/Alternativ, multe game experimentale, o reţetă magică care-i face deosebiţi. Piesa de titlu menţine magia, este colorată, fină şi abstractă. Pulsează şi reflectă dorinţa revoluţiei…Evoluţiei.
Zgomotele sănătoase, bas-ul fuzzat revin în „Nightshopping”, dinamitând discul în sens pozitiv. „Cold sun of circumstance” combină ingenios momentele de „furie” cu escapade sensibile care ne introduc în piesa următoare: „The real sugar”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3LaRC9CJFCw]

o adevărată perlă naturală, neşlefuită, dar splendidă. „Only love is the real sugar/ Only love is the real…” Următoarea piesă, „Sun ra” este o nouă călătorie dEUS, alte aproape şapte minute de căutare şi răvăşeală tensionată, frumos pastelată, aşezată în diferite ritmuri şi acorduri. Finalul, „Nothing really ends” este o revenire la teme Jazzy, vine ca o concluzie rece, ca o floare oferită pe înserate. „Mă mai iubeşti?”  🙂

deus

Anul trecut am ratat concertul de la a şasea ediţie a Stufstock-ului din Vama Veche, dar n-am mai ratat noul album, „Vantage Point” lansat pe 18 aprilie. Adevărul este că la o audiţie superficială, nu m-a convins discul, dar după 2-3 ascultări parcă nu-mi vine să-l mai scot din CD player şi în final „Vantage Point” intră clar în topul meu personal cu albumele cele mai reuşite pe anul 2008.  „When She Comes Down” parcă începe de unde s-a terminat albumul anterior, creşte în valuri consecutive şi introduce ingenios următoarea piesă „Oh Your God” , un imn Rock furios, aproape atipic pentru dEUS. Cred că acesta este ingredientul secret al formaţiei: mereu experimentează şi mereu surprind prin ceva nou. Albumul alternează ingenios momentele calme, sensebile, cum este „Eternal Woman” sau „Smokers Reflect” cu piesele energice, uneori umplute cu sunete noi, electronice, cum sunt „Favourite Game” (Leonard Cohen?) , „Slow” sau „The Arhitect”. Ultima din cele zece piese, magicul „Popular Culture”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GGzcqzO78H0]

te face să cânţi, să dansezi şi să-ţi doreşti să re-asculţi tot discul:
„Let me tell you a thing
On popular culture
American swing
The British add sulphur
I’ll buy you a beer
If you can compete from here

They throw you a line
Let me see it you catch it
And they’ll give you some time, sure
If you got something to match it
Just as long as you know
Who is running that show, oooohhhh

And I was thinking, well hey
I’m gonna throw it away
Throwing out my popular culture
Cause now you know it’s not great
If you don’t come from the states
You will always be late to be in popular culture

From western slang
To showbiz spells
You’d almost think
There’s nothing else

Can you give me the news
On the romantic actor
No, I don’t really care but his blues
Is for me a distractor
Through his eyes I can see
What is wrong with me… oooooh…

And I was thinking, well hey
I’m gonna throw it away
Throwing out my popular culture
Cause now you know it’s not great
If you don’t come from the states
You will always be late to be in popular culture

From western slang
To showbiz spells
You’d almost think
There’s nothing else

And I was thinking, well hey
Well what the hell is my place
If someone else will dictate
My singular culture
Cause everybody’s a star
And if you don’t think too far
You can define who you are
Through popular culture

It’s like you’re not really seen
Without a fashionable spleen
That is so much alike the one
Your heroes suffered

And so you gotta be strong
You’ve got to just speak in tongues
About how you belong
In popular culture”

Fiecare piesă, fiecare album dEUS îşi are farmecul său dacă reuşeşti să-l asortezi cu starea potrivită. Poate că nu sunt foarte accesibili la o primă audiţie, dar au calitatea să se facă indispensabili dacă le acorzi suficient timp şi atenţie.

Dacă v-au plăcut dEUS, puteţi săpa şi după Americanii de la EELS

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V2yy141q8HQ&feature=fvsr]

merită şi ei gustaţi. Asta ca să nu vă trimit direct în braţele celor de la Radiohead.

Plec şi eu să beau ceva….Nu, nu sub mare ci la munte, într-un bar undeva-n Braşov. 🙂

zâmbiţi, vă rog!

Posted on by — 2 Comments ↓

Cheese! Richard Cheese. Richard Cheese and Lounge Against the Machine. Recunosc, am descoperit acest artist absolut întâmplător. Intenţionam să scriu despre „cover”-uri şi căutând materiale să exemplific cât mai bine despre ce este vorba, m-am împiedicat şi de Richard Cheese.

Chop Sue vs. Chop Sue

Trupa s-a înfiinţat  în anul 2000 şi până-n prezent au editat şapte discuri, dintre care cel din 2006, „The Sunny Side of the Moon”, este un „Best of”. Celelalte albume sunt: „Lunge Against the machine” (2000), „Tuxicity” (2002), „I’d Like A Virgin” (2004), „Apetif for Destruction” (2005), „Silent Nightclub” (2006) şi „Dick at Nite” (2007). Ultimul disc conţine prelucrări ale unor teme celebre din filme, celelalte conţin cover-uri după piese cunoscute al unor artişti ca: Radiohead, U2, Pink Floyd, Offspring, Snoop Dogg, Guns N’ Roses, System of A Down, Madonna, Korn, The Cure, Disturbed, The Clash, Beastie Boys, Nirvana, Limp Bizkit, Garbage, etc, toate făcute Jazz, într-o manieră Swing sănătoasă şi cu mult umor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V4hSUDCWKDc&feature=related]

Băieţii îşi fac veacul – evident – în Las Vegas, conform sitului official, după actualul turneu American,  „United We Lounge”, din motive de sănătate, trupa renunţă la viitoare turnee. Se pare că oboseala şi stresul îşi pun amprenta pe vocea lui Richard. Cu toate acestea, pentru anul acesta sunt planificate nu mai puţin de trei noi albume: „Viva la Vodka”, „Lavapalooza” şi „OK Bartender”, plus încă un album pentru 2010 „Back in Black Tie”.

“Cover version” –  în muzică reprezintă o nouă abordare a unei melodii deja compusă, interpretată şi înregistrată. Sunt formaţii axate pe acest gen de performanţe, sunt multe formaţii “tribut” în special la nivel de activitate în cluburi, cum sunt multe formaţii care au în repertoriu exclusiv sau predominant piese preluate de la alţi artişti. Sunt artişti care într-un punct al carierei consideră să-şi aducă omagiul artiştilor pe care îi apreciază şi care în opinia lor i-au influenţat propria creaţie. Asemenea discuri sunt Metallica “Garage Inc.”, Overkill “Coverkill”, Tesla “Real to Reel”, Def Leppard “Yeah!”, etc.
Formaţii care s-au axat aproape în exclusivitate pe prelucrări sunt: Apocalyptica, Hayseed Dixie, Nine Inch Elvis, Beatallica, Dread Zeppelin, etc, cum sunt trupe care pe lângă compoziţiile proprii vin cu un vast repertoriu de prelucrări ingenioase, cum sunt şi Nicotine sau Reel Big Fish.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZ4S-UiNmzo]

Mereu mi-au plăcut reinterpretările mai ales în cazul în care acestea aduc o altă perspectivă melodiei, dacă noua variantă nu doar redă fidel piesa şi interpretarea originală şi o reaşează într-o altă formă, o modelează după caracterul celui care o redă.


Veteranul Pat Boone şi-a construit cariera de interpret de Jazz prelucrând piese tradiţionale   de Rhythm and Blues.  Versiunea din 1955 a piesei lui Fats Domino “Ain’t That a Shame” a fost un mare succes, dar albumul “In a Metal Mood” din 1997 aliniază o serie de reorchestraţii ingenioase a unor piese Rock ale unor artişti ca Led Zeppelin, Deep Purple, Judas Priest, Alice Cooper, Metallica, etc. care l-au readus în atenţia marelui public.
Francezii de la Nouvelle Vague combină ingenios stilurile New Wave şi Bossa Nova şi au devenit celebrii cu prelucrarea piesei “Love Will Tear Us Apart” a celor din Joy Division    şi cele două albumele ale lor conţin variante inedite după trupe ca The Clash, XTC, Modern English, Dead Kennedys, New Order, Blondie, etc.
Geniala Tori Amos merită şi ea amintită pentru câteva interpretări cutremurătoare ale unor piese consacrate, amintesc doar de Depeche Mode şi vibrantul “Enjoy the Silence”.
Sau nu pot să nu-l amintesc pe The King care înzestrat cu vocea Regelui Elvis, împrumută această amprentă unor piese Rock şi rezultatul este electrizant!

Exemplele sunt extrem de multe, dar mă opresc pentru moment aici. Anul trecut v-am povestit la momentul respectiv despre concertul Queensryche la Bucureşti. Băieţii se aflau în turneul de promovare al noului lor album “Take Cover” care, după cum sugerează ingenios şi titlul, conţine 11 prelucrări. Am fost uşor dezamăgit la spectacol fiindcă n-au cântat nimic de pe acest album.
Discul începe cu un frumos “Welcome to the Machine” al celor de la Pink Floyd. Chiar dacă n-au operat schimbări majore în compoziţia şi orchestraţia originală la nici una din piesele pe care le-au luat la “reîncălzit”, Queensryche au reuşit să-şi pună amprenta sunetului cristalin şi autentic American asupra compoziţiilor. Îmi plac enorm “Red Rain”-ul lui Peter Gabriel, “Heaven on their Mind”-ul din Jesus Christ Superstar şi “Bullet the Blue Sky” al celor din U2. Nu este un disc revoluţionar, dar este unul corect şi plăcut de ascultat.
O altă formaţie care de ceva vreme ne ameninţă cu retragerea definitivă şi a trecut pe lângă noi şi anul trecut concertând doar în Bulgaria şi Ungaria, Ministry, au lansat tot un album ce conţine în exclusivitate cover-uri: “Run for Cover”. Pe lângă deja celebra prelucrare a piesei lui Bob Dylan “Lay Lady Lay” discul conţine industrializarea unor artişti ca The Rolling Stones (Under My Thumb ) , Golden Earring (Radar of Love), Deep Purple (Space Truckin), Black Sabbath (Supernaut), ucigătoarea versiune la “Rodhouse Blue”-ul celor din The Doors şi o halucinantă şi surprinzătoare abordare a magicului “What a Wonderful World” al lui Armstrong. Un disc care îşi merită cu prisosinţă locul într-o colecţie.
O altă veterană, Patti Smith, tot în 2007 a lansat tot un disc cu prelucrări: “Twelve”. 12 piese reînprospătate în maniera personală a artistei, un album reconfortant care amestecă cu succes piese după artişti din vechea gardă cum ar fi Allman Brothers Band (Midnight Rider), The Doors (Soul Kitchen), Jefferson Airplane (White Rabbit) etc cu un frumos omagiu adus lui Kurt Cobain prin “Smells Like Teen Spirit”.
Tot în 2007, Poison au revenit pe scena Rockului cu un album de cover-uri “Poison’d” în care îşi aduc omagiul unor artişti ca Sweet, David Bowie, Alice Cooper, Tom Petty, The Rolling Stones, etc.

Un cover uneori poate fi mai “bun” ca originalul şi uneori coverul este atribuit ca fiind original. 🙂 Este cazul piesei “Wonderwall” despre care toată lumea ştie că este al celor de la Oasis…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sHhVydgvuAc&feature=related]