Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
Până în 1977 şi la „Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols” s-au întâmplat multe, între altele, managerul Malcolm McLaren a lucrat şi pentru americanii New York Dolls.
Piesa „Personality Crises” de pe albumul de debut auto-intitulat din 1973 le-a adus ulterior şi faima de Punkeri, dar în mare parte sunt responsabili şi pentru linia Glam. Rădăcinile trupei se trag din Rhythm And Blues şi influenţele majore sunt The Rolling Stones, MC5 şi The Stooges.
Cu toate că trupa s-a înfiinţat în 1971 nu concurează discografia celor din Kiss. După al doilea album lansat în 1974 „Too Much Too Soon” şi turneul care a urmat, formaţia s-a destrămat. Influenţa lor însă se regăseşte într-un şir lung de formaţii Rock, Glam şi Punk: Ramones, The Damned, The Clash, Dead Boys, The Smiths, Sigue Sigue Sputnik, Kiss, Hanoi Rocks, Mötley Crüe, Faster Pussycat, JetBoy şi Guns N’ Roses.
În 2004, Morrissey (ex-The Smiths), vechi fan al trupei, a reuşit să readucă cei trei supravieţuitori: David Johansen (voce), Sylvain Sylvain (chitară) şi Arthur Kane (tobe) pentru Meltdown Festival-ul de la Londra. De aici a fost doar un pas nou album, „One Day It Will Please Us to Remember Even This” în 2006, un disc realizat cu aportul lui Steve Conte (chitară), Sami Yaffa (bas), Brian Koonin (pian) iar în locul veteranului Kane, Brian Delaney la tobe şi Read more Înapoi la Punk ›
Moarte prietenului de o viaţă, chitaristul The Stooges, Ron Asheton în data de 6 ianuarie 2009, a schimbat agenda lui Iggy Pop radical. A anulat toate concertele pentru acest an, inclusiv spectacolul programat la Bestfest. În aceste condiţii, faptul că Iggy lansează un nou album solo, a venit pe neaşteptate.
Ultimul album a fost scos în 2003, „Skull Ring”, un disc zgomotos, în maniera clasică, tradiţională, urmat de reuniunea formaţiei The Stooges şi la fel de clasicul şi zgomotosul album „The Weirdness” din 2007.
După 41 de ani de carieră, 6 discuri cu The Stooges şi 14 albume solo, la 62 de ani, Iggy ne surprinde cu 36 de minute de Jazz, un amestec de parfum Parizian cu aromă de New Orleans, un disc,cum o spune chiar el „mai liniştit”.
Discul este inspirat de cartea „La Possibilité d’une île” (Posibilităţile unei insule) a lui Michel Houellebecq, recunosc, nu am citit cartea, nu cunosc autorul.
„Les feuilles mortes” (Autumn Leaves) care deschide albumul sună cunoscută din interpretările anterioare a lor Yves Montand şi Edith Piaf, este un standard Jazz franţuzesc din anii ’40 şi în varianta lui Iggy aminteşte de Serge Gainsbourg. Vocea lui Iggy este răguşită şi discretă, miroase a fum, a club îmbibat cu whiskey şi a obscuritate. Saxofonul răbufneşte, piesa sună surprinzător pentru Iggy, dar are şarm.
„I Want to Got o the Beach” are acelaşi parfum franţuzesc, amprentă Tom Waits, acomodarea cu „noul” Iggy este ciudată, totul este atmosferă aerisită, melancolie şi cinism, nu sunt elemente străine de Iggy, este inedit ambalajul.
„King of the Dogs” este (şi) mai Tom Waits, are puls de New Orleans, are ritm, atmosferă de anii ’40.
„Je Sais Que Tu Sais” îmbină cu gust Parisul cu New Orleansul, blues minimal, bas/tobă, chitara discretă şi pe lângă vocea lui Iggy o voce feminină mai mult şoptită, misterioasă.
„Spanish Cost” aminteşte de un apus de soare pe o plajă părăsită, vântul aduce sunete şterse, ecouri incerte… Încă nu pare real că acesta este Iggy Pop.
„Nice to Be Dead” animează puţin atmosfera, este prima sclipire de (Blues) Rock, refrenul are toate caracteristicile personale ale lui Iggy, era nevoie de un astfel de moment.
„How Insensitive” este un standard semnat de Antônio Carlos Jobim, readuce liniştea, confirmă spusele lui Iggy că s-a săturat de „Rock-ul cu două acorduri”… Hm. Piesa este plăcută, uşor ambientală şi obscură, orchestrată rafinat, pe straturi ce cresc şi se suprapun pentru crearea atmosferei.
Chiar dacă „Party Time” nu este un nou „Nightclubbing” şi mai degrabă o piesă de pe „Arizona Dreaming”, nuanţele electro colorează în mod pozitiv discul.
„Hes Dead – Shes Alive” este absolut New Orleans, simţi mirosul deltei şi al nămolului printre acordurile chitarei.
„A Machine for Loving” este povestită de Iggy pe un fundal minimal ce doar susţine vocea, chitara acustică alternează cu cea electrică, percuţia şi toba menţine ritmul, are cadenţă.
„Shes a Business” este un Blues tradiţional, condimentat cu puţină muzicuţă şi instrumente de corzi ce accentuează izul de coloană sonoră a întregului material.
„Les Feuilles Mortes (Marcs theme)” este o variantă de închidere a primei piese, orchestrată diferit, puţin mai ritmat ca la începutul discului şi cu o partitură de saxofon mai plină, dar în esenţă este acelaşi lucru.
Discul apare oficial pe 2 iunie, sunt curios cum va fi primit. Mie mi-a plăcut, dar este altceva decât cu ce ne-a obişnuit şi cu ce aşteptăm de la Iggy.
Tosca – No Hassle (2009)
Mare lucru nu ştiam despre acest duo Austriac, cum nici despre celelalte proiecte ale membrilor Richard Dorfmeister şi Rupert Huber. „No Hassle” este al 5-lea material al proiectului şi un album concept în maniera Electro/Downtempo.
Cei doi folosesc tehnica de sampling, sintetizatoare, pian, maşini de ritm. Dacă anumite teme, sunete par cunoscute, nu este întâmplător. Cu toate acestea rezultatul este unul plăcut urechii, o muzică relaxantă, uşor meditativă, dar nicidecum solicitantă, o poţi lăsa liniştit să curgă-n fundal şi să furnizeze un ambient cald şi lejer. Momentele mai antrenante rup ingenios plutirile, tripurile şi astfel cei doi evită amorţeala şi senzaţia de monotonie. Orchestraţia este minimalistă, dar de efect şi cu gust, sunetele sunt rotunde şi bine aşezate, integrate în ansamblu. Într-o lume în care este la modă „re-conectarea”, „No Hassle” aduce un moment confortabil de… de-conectare.
Casiotone For The Painfully Alone Vs. Children (2009)
Casiotone for the Painfully Alone vine din Chicago şi este proiectul lui Owen Ashworth.
După două albume minimaliste, (Answering Machine Music (1999) şi Pocket Synphonies for Lonesome Subway Cars (2001) ), stilul a fost extins, s-au introdus instrumente adiţionale: pian, flaut, instrumente cu corzi, astfel muzica a prins gust Indie/Alternativ. Albumul „Twinkle Echo”(2003) face trecerea uşor spre discul „Etiquette” din 2006.
Cele 11 piese de pe noul material păstrează abordarea minimalistă şi orchestraţiile suave ce oferă un covor moale de sunete sub vocea caldă şi calmă a lui Owen al cărui abordare aminteşte de Eels în momentele lor cele mai relaxate.
Nu este un produs de geniu, nu reinventează Indiul şi nici nu-l revoluţionează, dar o audiţie merită, este… chill.
Datarock – Red (2009)
Datarock sunt o formaţie Norvegiană ajunsă la al 3-lea album. Pornit ca un trio de prieteni în 2005, după plecarea lui Kevin O’Brien, formaţia a rămas un duo format din Fredrik Saroea – Voce, chitară, tobe, clape şi Ketil Mosnes – Bas, programare, clape, voce.
Stilul abordat este un Post-Punk pe linia Electro/New Wave, îşi numesc ca influenţe majore nume ca Devo, Talking Heads şi Happy Mondays, eu aş mai adăuga Yes şi Focus în abordările lor cele mai comerciale şi în anumite momente mi-au amintit şi de The Stranglers.
„Red” va fi lansat oficial în septembrie şi conţine 13 piese, o parte din ele fiind de factură mai progresivă, celelalte încadrate în maniera Dance/New Wave cu amprentă Retro şi Revival.
Mi-au plăcut „The Blog”, „Give it Up”, „In the Red”, „Fear of Death” şi „Amarillion”.
Un material plăcut, ascultabil, pretabil pentru maşină, iPod sau şters praful prin casă într-o dimineaţă de duminică.
Mobile In Motion – Shadows of Danger (2009)
Este un proiect Electro ambiental, minimalist, cu amprente de Trip-Hop şi Downtempo. Pot fi gustaţi pe MySpace şi cu toate că piesele sunt cântate în limba engleză, par francezi. În lipsă de informaţii, dau şi eu cu presupusul, sper că nu şi cu băţul în baltă.
Cele 14 piese ale albumului „Shadows of Danger” jonglează între elementele amintite, uneori cochetează cu puţin spirit de (Acid) Jazz, alte ori se reduce totul la un minimalism obscur, mecanic şi construit exclusiv din zgomote nedefinite, dar rezultatul este interesant şi audiabil. Poate nu au şarmul celor din Koop, n-au nervul unor Us3, nu-s nici muzicali ca A.I.R., dar în fiecare piesă au ceva, sunt câteva momente foarte bune şi tot discul este cursiv, n-are găuri, mereu alternează abordarea, sunetul şi stările în aşa fel încât te ţin „legat” să-i asculţi. Mi-a plăcut „The Dude” cu ruperile electro şi valurile zgomotoase, Jazz-ul modernist din „20_2047” cu umbre de Miles Davis, suspansul fragmentat din „Firestorm”, abordarea a la Business of Punishment din „American Diarrhea 2”, „Sure Thing” este un amestec de coloană sonoră, zgomote electro şi balans Jazz, foarte dinamic, antrenant.
E un nume care merită memorat şi dacă apar prin vre-un club nu trebuie rataţi!
Oraşul respiră greu, sudoarea curge-n valuri şi se lipeşte de noi, devorează tot. Mai bifez o staţie, o zi, un vis împuşcat, împănat, pus ca trofeu pe cerul negru şi indiferent. Dau mai tare muzica, înfig cât pot de adânc căştile-n urechi, urăsc dopurile acestea, urăsc transpiraţia, am o listă neîncăpătoare pentru tot ce urăsc şi am obosit tot urând totul.
„it’s not like I made my self a list
of new and different ways to murder your heart”
Jos, în burta oraşului ritmul este diferit, zâmbetele zugrăvite cu lumină de neon se reflectă prietenos pe pereţii pătaţi cu amintiri, stropiţi cu bere, zgâriaţi de dezamăgiri înecate-n fum…
„I’m just a painting that’s still wet,
if you touch me I’ll be smeared,
you’ll be stained
stained for the rest of your life”
Prima bere, prima ţigară, prima privire, prima atingere, prima firimitură dintr-o poveste neîncepută şi sortită sfârşitului, primul sunet, primul ciob, primul strigăt surd.
”So turn around ,walk away
before you confuse the way we abuse each other
you’re not afraid of getting hurt
and I’m not afraid of how much i hurt you”
The Legendary Pink Dots. N-ai ce povestii despre un concert Psihedelic într-o eră a consumului în care este mai şic să fi „post” sau „retro” prăfuit, să fi orice numai tu însăţi nu, când este mai important să fi văzut decât să vezi şi conversaţiile se termină inevitabil cu: „ce vremuri au fost acelea!”.
”I’m well aware I’m a danger to my self
are you aware I’m a danger to others ?
there’s a crack in my soul
You thought it was a smile”
Zâmbesc. Am bătut sistemul acum 20 de ani şi mi-am dat seama că am să-l mai bat. Coşuri de gunoi pline…
„whatever doesn’t kill you…
it’s gonna leave a scar…”
Mă uit la afişul cu The Amsterdams şi îmi amintesc de „Portocala Mecanică”, muzica lor (îmi) aminteşte de Midnight Oil şi Kaiser Chiefs în egală măsură, băieţii au strâns 11 piese pentru albumul lor de debut „Adolessons” şi-l lansează în seara aceasta la Silver Church la ora 20.30.
Intrarea costă 25 RON şi primeşti şi CD-ul pentru banii aceştia sau poţi cumpăra ultimul număr al revistei Sunete care conţine o invitaţie pentru spectacol.
Sunt formaţii care reuşesc să se reinventeze miraculos. După succesul major al albumului „Dookie” şi al piesei „Basket Case” din 1994, vândut în peste 15 milioane de exemplare, băieţii din California însorită, încet-încet au intrat într-un corn de umbră şi multă lume a fost tentată să-i arunce în cutia formaţiilor cu un succes de o vară. La 10 ani distanţă, albumul „American Idiot” s-a instalat confortabil în fruntea tuturor clasamentelor muzicale, s-a vândut până-n prezent în peste 12 milioane de exemplare şi a câştigat numeroase premii printre care şi Grammy şi Brit Awardsul pentru cel mai bun album Rock în 2006.
Mulţi contestă „bărbăţia” muzicală a formaţiei, apartenenţa lor la curentul Punk Rock, s-au ales cu eticheta de Pop Punk, dar asta este o altă poveste! Paternitatea genului este revendicată şi atribuită unui şir lung de artişti, de la MC5, Stooges, The Dictators, New York Dolls până la The Who, Patti Smith, Captain Beefheart, The Velvet Underground sau Plastic Ono Band-ul lui… John Lennon. O poveste colorată ce merită o analiză separată.
Dar să revenim la Green Day! După succesul neaşteptat al albumului „American Idiot” a urmat un turneu mondial cu 150 de spectacole şi DVD-ul „Bullet in a Bible” scos pe 15 noiembrie 2005. Atât albumul, cât şi acest DVD au fost aspru criticate pentru presupusa atitudine anti-americană.
În urma uraganului Katrina, în scop caritabil pentru ajutorarea sinistraţilor, Green Day şi U2 scot pe piaţă în 2006 single-ul „The Saints Are Coming”, o prelucrare a piesei din 1978 al celor de la The Skids. În 2007 imprimă piesa lui John Lennon, „Working Class Hero” pentru discul „Instant Karma: The Amnesty International Campaign to Save Darfur”, un alt proiect umanitar.
2008 aduce albumul „Stop Drop And Roll!!!” lansat sub titulatura Foxboro Hot Tubs, un proiect despre care cu mult umor a comentat solistul Billie Joe Armstrong: „singura similaritate între Green Day şi Foxboro Hot Tubs este că sunt una şi aceeaşi formaţie.” Ha ha ha! 😛 Discul de doar 32 de minute este un material perfect Green Day cu multă lejeritate, melodios, dinamic şi cu mult gust de anii 70 cu o mare pregnanţă The Beatles.
Lansarea oficială a albumului „21 Century Breakdown” va avea loc pe data de 15 mai, dar din 7 mai a scăpat pe torrente versiunea completă a discului şi a fost cel mai descărcat material al zilei.
Noul album este produs de celebrul Butch Vig (Garbage), cel care a lucrat şi pe materiale ca „Nevermind”-ul celor de la Nirvana şi „Siamese Dream”-ul celor din Smashing Pumpkins. Discul este tot o poveste narativă ca şi anteriorul material şi prezintă viaţa unui cuplu, Christian şi Gloria, prin turbulenţele cotidiene ale timpurilor noastre. Structurat în trei acte, are o durată de 70 de minute.
După un scurt intro („Song of the Century”) urmează „calupul” de 6 piese al actului întâi: „Heroes and Cons”.
Din primele acorduri ale piesei „21 Century Breakdown” paralela The Who şi The Beatles pare inevitabilă. Structura aminteşte de „American Idiot” şi are toate componentele caracteristice formaţiei: melodicitate şi dinamism. Reţeta se aplică la tot materialul, dacă ţi-a plăcut „American Idiot”, o să-ţi placă şi acest disc.
Primul single, „Know Your Enemy” păstrează linia ca „¡Viva la Gloria!” după un intro melancolic-sentimental să revină în ritmul săltăreţ şi la melodicitatea Pop. „Before the Lobotomy” începe tot în surdină ca după circa un minut să explodeze într-un riff ce iar mi-a amintit de The Who. „Christian’s Inferno” porneşte filtrat foarte modern, ca să se transforme într-o piesă galopantă de Punk Rock. Finalul actului, „Last Night on Earth” este o baladă foarte John Lennon şi extrem de The Beatles.
Actul doi, „Charlatans and Saints”, conţine tot şase melodii, „East Jesus Nowhere” ne trezeşte din visare cu un riff sănătos, este un potenţial nou imn Green Day. „Peacemaker” mi-a amintit uşor de perioada „Nimrod/Warning” (1997-2000) şi de… Franz Liszt. „Last of the American Girls” revine în zona (Pop) Punk, ca „Murder City” să echilibreze uşor balanţa spre Punk Rock. „¿Viva la Gloria? (Little Girl)” este încă o perlă de cum combină Green Day ritmurile dansante cu melodia şi sunetul uşor retro totuşi are un suflu proaspăt.
Finalul de act, „Restless Heart Syndrome” iar aminteşte de The Beatles, de această dată linia George Harrison cu un final exploziv reaşezând tema într-o interpretare modernă.
Actul final, „Horseshoes and Handgrenades” conţine 5 piese şi începe energic cu „Horseshoes and Handgrenades” un Punk’N’Roll sănătos, ca la carte. „The Static Age” păstrează ritmul, ca „21 Guns” să reînvie spiritul The Beatles pentru încă 5 minute. „American Eulogy” poate fi considerat partea a doua la „American Idiot”, un imn aproape clasic Green Day: „I don’t wanna live in a modern world!” Finalul „See the Light” încheie discul în notă The Who cu amprenta dată de Billie Joe Amstrong, de altfel, compozitorul întregului material.
Am ascultat şi B-Side-ul „Lights Out” care este o piesă mult mai Punk Rock, mai directă şi mai brută decât piesele de pe album şi poate că momente din acestea şi cu sunetul acesta mai puţin cizelat încăpeau şi pe disc, dar una peste alta, „21 Century Breakdown” este un material OK, te scote dintr-o eventuală amorţeală şi chiar dacă Johnny Rotten şi mulţi fani Punk nu privesc cu ochi buni evoluţia celor de la Green Day, sincer, prefer astfel de produse în mainstreem, decât deşeurile produse pe bandă rulantă de tot felu’ de fufe ambalate drept dive şi toată grămada de băieţi cu dantură perfectă şi pieptănaţi cu cărare impecabilă de pe alea din spate sau de pe bloc… ha ha ha! 😛
Citeam undeva că pirateria în România depăşeşte 90%. În condiţiile crizei, dar şi a „tradiţiei”, cifra nu mă miră. „Moca” e mottoul întipărit în mintea multora. Pe de o parte nu avem tradiţia cumpărării materialelor originale – multă vreme ne având acces la aşa ceva – pe de altă parte internetul şi posibilitatea descărcării ilegale s-a răspândit rapid în lumea întreagă. Dacă industria cinematografică suferă simţitor de pe urma acestui fenomen, în industria muzicală lucrurile merg (încă) ceva mai bine: artiştii s-au pus pe cântat, se fac banii – mulţi, puţini, câţi sunt de la caz la caz – din cântări. Şi aici avem o problemă: lumea s-a cam obişnuit cu cântările „câmpeneşti” şi corporatiste, adică evenimente gratuite cu mici şi bere, plus mulţi încă mai mizează pe strecuratul la concerte gratis… dar asta e deja o altă poveste!
Mereu am dat bani pe muzică. Mi-am cumpărat CD-uri originale, mi-am cumpărat bilete la concerte. Nu îmi permit să-mi cumpăr tot ce-mi doresc, dar produsele artiştilor favoriţi le cumpăr şi materialele artiştilor autohtoni care-mi plac, le cumpăr şi nu le copiez. Ştiu, sunt cam idiot. Ha ha ha! PM3-urile omoară vedetele de MTV … ha ha ha! 😛 Cred că în câţiva ani prefabricatele, „vedetele” de duzină create artificial o să dispară şi asta, sincer, mă bucură. Cei care nu sunt capabili să cânte live, n-au nici public adevărat şi eventual doar câte un „şlagăr” de o vară, nu vor rezista. Sper. 😛
Faptul că România a fost inclusă în programul turneelor se datorează în primul rând acestui fenomen de piraterie. Dacă banii ies din concerte – inclusiv tricourile, accesoriile şi CD-urile care se mai vând la astfel de evenimente – trupele care trec prin zonă nu ratează ocazia să ne onoreze şi pe noi cu un spectacol. Chiar dacă nu au mare lucru de câştigat, nici n-au nimic de pierdut.
Acum privind agenda din vara asta, constat că ai nevoie de un portofel gros şi mult timp liber să vezi tot ce ar fi de văzut. Încă suntem o piaţă de mâna a doua (sau a treia?), devin „tradiţionale” spectacolele de luni seara, concertele de joi, etc, ha ha ha! Nu am găsit încă formula portofelului burduşit cu bancnote şi de a avea şi mult-mult timp liber, dar nimeni nu este perfect! Momentan am un portofel subţire şi timp de bătut câmpii… ha ha ha!
Sunt totuşi câteva evenimente ce ar fi păcat să le ratăm. Nine Inch Nails sunt unii din artiştii sold-out permanent dincolo de ocean şi vin relativ rar în Europa (chiar dacă acum doi ani au mai făcut un mini-turneu), Kraftwerk sunt mai mult decât o legendă, Madonna sau Depeche Mode reprezintă vârfuri din mainstream şi prezenţa unor artişti ca Placebo, Moby, Motorhead, The Prodigy, Limp Bizkit sau Manowar sunt evenimente aşteptate de mii de fani…
Şi dacă tot am amintit de Fred Durst: „dacă cineva chiar cunoaşte secretul, combinaţia pentru această viaţă şi unde este el păstrat”…să mă anunţe şi pe mine.
Pe 26 aprilie la Hala, în Bucureşti vin NAZARETH. Preţul biletului este de 90 RON. Nazareth sunt una din formaţiile importante ale Rock-ului, dacă tot a fost ţeapă AC/DC şi Guns’N’Roses, aceşti veterani merită respect şi ca o mică observaţie:trupa lui Axl Rose fără ei n-ar fi existat.
afişul unui vis de-o seară...
La Sala Palatului, miercuri, 29 aprilie de la ora 20:00, avem concertul trupei ANATHEMA reunită în formula completă .În deschidere vor cânta Celelalte Cuvinte iar preţul biletelor este de 60, 80, 100 şi 120 RON.
La doar o zi distanţă, pe 30 aprilie, la The Silver Church, tot în Bucureşti, cântă legenda Thrash Metal Germană DESTRUCTION. Preţul biletului este între 66 şi 100 RON.
În perioda 15-17 mai se desfăşoara Festivalul Dark River Rock Fest ajuns la cea de-a treia ediţie. Evenimentul va avea la Valea Întunecată (lângă Sf.Gheorghe). Încă nu s-au anunţat participanţii…
Pe 16 mai în Parcul Izvor, dacă ne permite şi dom’ Vanghelie, avem DEPECHE MODE în cadrul turneului mondial „Tour of the Universe 2009″. Biletele pentru Gazon A s-au epuizat, zona din faţa scenei fiind sold-out.
Joi, 21 mai la ora 21:00 în Club Control din Bucureşti concertează THE LEGENDARY PINK DOTS. O legendă pentru…cunoscători.
Vineri, 12 iunie, trupa Germană KRAFTWERK, pionerii muzicii electronice vin la Bucureşti pentru un spectacol la Sala Palatului. Biletele, în funcţie de categorie, costă 100, 150, 220, 300 şi 500 RON.
Pe data de 17 iunie, la Arenele Romane, revin după doi ani, conglomeratul multi-etnic şi polifonic: GOGOL BORDELLO. Preţul biletelor este de 75, 100, respectiv 125 RON.
PLACEBO concertează la Bucureşti pe 21 iunie la Romexpo, în cadrul turneului de promovare al viitorului lor album, pe care îl vor lansa in 2009.
28 iunie este o dată cu probleme la Arenele Romane. Şi situl oficial al celor de la QUEENSRYCHE, şi situl oficial LIMP BIZKIT anunţă spectacol. Queensryche îşi promovează doar la un an de la concertul anterior, noul album „American Soldier” iar gaşca lui Fred Durst (Wes Borland, Sam Rivers, John Otto şi DJ Lethal) sunt în turneul „Unicorns N`Rainbows Tour 2009”. Ştiu că Limp Bizkit naşte discuţii aprinse şi multe controverse, dar mie îmi plac. Cred că se prefigurează iar un mini-scandal la minunaţii noştrii organizatori… după “gluma” AC/DC nimic nu ne mai poate surprinde.
2 iulie la Bestfest avem în aceeaşi seară MOTORHEAD şi MOBY iar pe data de 5 la Bestfest Aftershock MANOWAR.
Hardcore nu este un termen folosit exclusiv în pornografie. Greii din Brooklyn, BIOHAZARD şi Comeback Kid vor cânta la a II-a ediţie My Metal Festival în perioada 10-11 iulie la Arenele Romane.
„I question not me, it only happens to others
I cant deny reality as lite gets smothered
If the lines can be read between
Maybe you can tell me then what it all means
Cause he who paints the big picture runs the whole scene
Locked down, I gotta get it out
Impending doom, a cloud above my head
Why me ? my faith has been devout
Blasphemous ? am I better off dead ?
Punishment, for all my sins
A burning thought inside my mind
Has me full of pity for all of human kind
As we move forth, we fall further behind
Fear of death, will my life go on ?
Controlled fate ? on the corner rolling dice
Punishment, but Ive done nothing wrong
In my eyes, who really pays the price
My lament, for the human race
Guilty, punishment for all my sins
Dread the day that brings the truth
Punishment for what Ive done
Sentence me for all my sins
Bound in fear for what Ive got
Though not much it seems a lot
Life is death and no one wins
Bustin my ass, another day another dollar, as I kneel down and i
Confess to the father that Im suffering a burning question of
The truth, whether or not to pull the trigger or to jump right
Off the roof, cause I did things normal and just like all my friends
But now Im positive and life it all ends
Punishment, for all my sins, I repent
In reality, we all must face the fact that the majority
Of the people are out there smoking crack, getting doped up,
Shooting that shit into their veins, the question must be asked if
We have any brains left, or right or wrong in this song,
A question we all ask and must answer before long, cause no one
Is safe in this world, whats the deal, the sentence is death and to
What court do I appeal ?
Punishment, for all my sins, I repent
Punishment!”
17-19 Iulie la Sibiu avem ARTMANIA 2009. Preţul biletelor este de: 90, 110, 160, 180 ROn şi vor evolua: NIGHTWISH, OPETH, MY DYING BRIDE şi TRISTANIA.
În perioada 23-26 iulie cap de afiş la Peninsula (Felsziget), Târgu Mureş, anul acesta, sunt THE PRODIGY şi NINE INCH NAILS. Dacă The Prodigy au mai fost în România, Nine Inch Nails este un eveniment şi având în vedere show-urile lor, o să fie un spectacol cu siguranţă incendiar!
În perioada 20-23 august, la Feteşti se desfăşoară Rock City Open Air Festival. Preţul biletului este de 270 RON la presale şi 400 RON la intrare. O listă impresionantă de artişti, din care merită evidenţiaţi IMMORTAL (Norvegia), MAYHEM (Norvegia), LAKE OF TEARS (Suedia), PRIMAL FEAR (Germania), SINNER (Germania), dar şi foştii vocali de la IRON MAIDEN, veteranul PAUL DI ANNO şi înlocuitorul temporal al lui Bruce Dickinson, BLAZE BAILEY.
Lista celorlalţi participanţi: Agathodaimon (Germania), Amon Amarth (Suedia), Ancient Rites (Belgia), Betrayer (Romania), Blood Red Throne (Norvegia), Brainstorm (Germania), Bucovina (Romania), Cirith Gorgor (Olanda), Claymore (Bulgaria), Crossover (Grecia), Dawn Of Destiny (Germania), De Profundis (Marea Britanie), Dew-Scented (Germania), Eastern Front (Marea Britanie), Einherjer (Norvegia), Euphobia (Bulgaria), Ghamorean (Suedia), Hanzel Und Gretyl (SUA), Hollenthon (Austria), Infected Rain (Rep Moldova), Lacrimas Profundere (Germania), Macbeth (Italia), Moribund Oblivion (Turcia), Nothnegal (Insulele Maldive), Onslaught (Marea Britanie), Overgarven (Grecia), Sirenia (Norvegia), Stormlord (Italia), Symbolic (Bulgaria), The Cold Existence (Suedia), The Revenge Project (Bulgaria), Theatres Des Vampires (Italia), Trail Of Tears (Norvegia),Trooper (Romania) şi Vendetta (Germania).
Pe lângă aceste evenimente majore, cluburile sunt pline, underground-ul pulsează şi el cu încăpăţânare demnă de admiraţie. Bani să avem, distracţie este din belşug!
Acum o săptămână m-a anunţat Alin: au scos Queensrÿche album nou. Şi pe mine m-a luat prin surprindere evenimentul şi am dat repede iama pe internet să văd despre ce este vorba.
Şi încă o surpriză: după concertul din vara trecută de la Arenele Romane, pe 28 iunie, trupa revine din nou la Bucureşti tot la Arene, dată confirmată şi de site-ul oficial al formaţiei! (De când cu ţeapa AC/DC, verificatul pe site-ul oficial, a devenit obligatoriu! 😛 )
Spre surprinderea mea plouă cu materiale Heavy Metal ale veteranilor: Yngwie Malmsteen, Saxon sau mai tinerii Black Label Society şi Hammerfall sunt doar câteva din numele care s-au prezentat cu albume noi.
Bun, dar să rămânem deocamdată la Queensrÿche şi s-o luăm de la începuturi. Trupa a fost înfiinţată în 1981 la Bellevue, Washington (o suburbie al Seattle-ului) de chitaristul Michael Wilton şi bateristul Scott Rockenfield sub titulatura The Mob după o perioadă de rodare într-o formaţie care cânta prelucrări Cross + Fire. Lor li s-a alăturat chitaristul Chris DeGarmo şi basistul Eddie Jackson. Neavând vocal, au apelat la serviciile lui Geoff Tate, la aceea vreme membru al formaţiei Babylon. În această formulă este imprimat un demo ce conţinea patru piese şi trimis la casele de discuri însă fără nici un succes. Trupa Babylon se destramă, dar Tate care nu dorea să cânte Heavy Metal se alătură formaţiei Myth. Restul formaţiei decide schimbarea numelui din The Mob în Queensrÿche după titlul primei piese de pe demo, „Queen of the Reich” şi în urma unei recenzii extrem de pozitive din prestigioasa revistă Kerrang! scot demoul în formă de E:P. pe cheltuială proprie în 1983. În final primesc şi mult doritul contract de disc de la E.M.I. şi reuşesc să-l convingă şi pe Tate să se alăture grupului. Read more Queensrÿche şi eşecul soldatului American ›
Ce înseamnă comercial? Am mai vorbit despre asta, în opinia mea totul este comercial. Şi cea mai extremă formă de muzică – să zicem Grindcore, Noise sau Death Metal – este comercială atâta timp cât există cerinţă pentru ea, sunt consumatori. Mulţi cred că doar muzica Pop, adică muzica populară consumată de mase mari, este comercială, dar adevărul este că se fabrică – şi contra-fabrică – şi muzică Rock. Să ne amintim de „bum-ul” Grunge şi câte copii de Nirvana sau Pearl Jam au apărut, să privim spre aşa zisul curent Emo, care nu este altceva decât o schemă de marketing, un ambalaj pentru a da o identitate (falsă) unei noi generaţii şi a vinde un produs reîncălzit. Dar aşa s-a întâmplat şi cu Punk-ul şi cu orice unde cineva influent a mirosit şi cea mai mică urmă de profit. Nu cred nici în ideea că cineva se apucă să „facă” muzică doar pentru sine şi nu vrea să împartă produsul cu cineva… Acum dacă acest produs îşi găseşte drumul, rezonanţa în 10 oameni, 100 sau 1 milion depinde de mulţi-mulţi factori.
Noul meu proiect se numeşte HOTRIDERS ON ICE şi sper ca albumul „Seeds And Stains” să fie gata în următoarele luni. Când anterioara mea formaţie, NATION’S SLUM a naufragiat după o carieră frumuşică în 1998, efectiv n-am mai găsit oameni cu care să încerc să construiesc sau să reconstruiesc ceva. Am traversat şi atunci – ca şi acum – o perioadă mai dificilă, dar am avut câţiva prieteni adevăraţi care au fost lângă mine. Datorită lor – Marius şi Cipango – m-am apropiat de computer şi de muzica digitală. Am fost şi voi rămâne un fan Nine Inch Nails, cum din copilărie ascult şi Kraftwerk, adică eram familiarizat cu sunetul electronic, dar una e să asculţi, alta e să produci. Nu odată am auzit opinia că astfel de produse sunt „fără suflet”, sunt pur sintetice sau simple coloane sonore. Cred că cei care spun asta, nu ştiu despre ce vorbesc.
E la fel ca şi cum ai spune despre Hendrix că a fost un zero barat, a contat doar chitara Fender şi Marshall-ul pe lămpi forjat la maxim.
Habar n-am ce impact (comercial) o să aibă HOTRIDERS ON ICE, n-am făcut nici un calcul şiret anterior să mă apuc de el. Cum nici cu PANSAMENT n-am făcut în beciul lui Ernst în 1988 şi am cântat pur şi simplu. Muzica nu este chirurgie, este energie.
Găsiţi video-clipul promoţional pe YouTube şi pe MySpace am încărcat pentru descărcare cinci piese. Nu cred că voi avea un milion de accesări nici de data aceasta, da’ nici nu consider că aş fi în concurs pentru ceva. 🙂
Ce să spun despre propriul meu rahat altceva decât, e tare! Ha ha ha! 😛
Nu o să vedeţi clipul pe MTV, nici înainte şi după ştiri cum am văzut că se promovează mai nou anumite produse, nu ştiu cât o să reziste şi pe YouTube şi piesa probabil nu o să fie difuzată la radio. Dar toate acestea nu au nicio relevanţă.
Vorba Unui Şoricel: „oricum o dai, viaţa omului e încă mai largă decât politica sau religia!”
În rest, totul este „normal”: leul cade simţitor, criza ca criza (ha ha ha!), dar s-au vândut şi anul acesta 150 de milioane de ouă şi 60 milioane litri de vin, conducerea bisericii ortodoxe a descoperit adevărata şi falsa lumină a învierii adusă de la Ierusalim, sărăcia împinge o femeie să-ţi vândă copii, ea o să ajungă-n puşcărie, dar sistemul ineficient dis-funcţionează în continuare, Becali a fost eliberat, oamenii lui nu şi…Vanghelie dă dovadă de faptul că nici „almanahele” nu le-a citit: „Cine-i Depeche Mode?! Ăştia care vin la concert nici nu ies la vot…” 😛
AC/DC NU mai cântă în România! Direcţia Belgrad, fraţilor, 26 mai, cât mai sunt bilete… ha ha ha! 😛
Am râs de cum s-a prezentat marele eveniment de la bun început dar nu e de râs, e penală traba!
Au fost deja vândute 8 mii de bilete pentru “eveniment”-ul de la Bucureşti, Ticketpoint a promis returnarea banilor… organizatorii, Play Cool nu mai sunt de găsit… n-a ieşit ţeapa de 4 milioane de euro, da’ 10 mii de euro tot au ciupit cei doi israelieni şi dacă nu apărea infirmarea pe situl oficial al formaţiei australiene, în seara de 14 mai încasau 300 de mii de euro…
Date oficiale de pe situl oficial AC/DC
“Pe 31 mai AC/DC nu canta in Romania. Este sută la sută. Avem contra-confirmare şi de la agentul trupei cu care am vorbit în urmă cu două ore. Nu ştim exact dacă a existat vreodată un contract, cum arăta acel contract, cu cine s-a semnat şi aşa mai departe. Noi am fost implicaţi în acest eveniment strict pentru artiştii români. O să analizăm, mâine, situaţia şi, dacă vom considera, s-ar putea să fie un proces de imagine între noi şi Play Cool”. – a declarat ieri seară Cristian Busuioc de la One Event pentru Realitatea.net.
http://acdc.com/index-orig.php - prima pagină, situl AC/DC
Situl oficial al formaţiei AC/DC anunţă ţeapa pe prima pagină…. Suntem tari!!!
Citez:
AC/DC Date In Bucharest Falsely Advertised
Promoters in Bucharest, Romania have been falsely advertising AC/DC as the headliner for their 2 day Bucharest Rock Arena festival happening on May 30 and 31, 2009.
Tickets for this event have been available online as well as various retail outlets in Bucharest. AC/DC’s Black Ice World Tour is sweeping through Europe where the band are headlining the 02 Arena in London tonight as well as April 16, 2009. AC/DC fans are encouraged to visit the ACDC.com tickets page for a list of all sanctioned concerts. AC/DC will complete another 20 European dates before returning to the U.S. for a tour which kicks off on July 28 in Foxborough, MA. (AC/DC news)
Este suficient de clar, nu? Promovare falsă a unui eveniment…
Eu am spus prin ianuarie că AC/DC şi U2 au declarat oficial că NU vor cânta anul acesta în România, motivul principal fiind lipsa unui stadion. Formaţiile mari şi-au cam făcut agenda de turneu şi greu mai prinzi câte o “feresatră”…
Play Cool şi mega fâs-tivalul lor mi s-a părut o chestie dubioasă de la bun început: păi faci afişe numai cu trupele din deschidere şi pui bilete-n vânzare fără să ştii cine o să fie cap de afiş?
Figura AC/DC a făcut mare vâlvă… Marketing mioritic? Foarte posibil…
„Bucharest Rock Arena Se amana pana la o data care va fi comunicata ulterior PlayCool anunta amanarea Bucharest Rock Arena pana la o data care va fi comunicata ulterior. Motivele amanarii sunt de natura organizatorica si vor fi comunicate in detaliu in urmatoarele zile. Mentionam faptul ca Bucharest Rock Arena NU se anuleaza ci doar se amana. Revenim cu amanunte curand.”
M-am consultat şi eu cu tata gândac (înlocuitor artificial la mama omida) şi o să vină AC/DC la Bucureşti când se întoarce Bon Scott vocal.
Până atunci… vă las cu ochii-n soare (adică cu blogu’ de azi).
Am fost urecheat de Thanata: “Ma! Azi m-ai dezamagit! Sa nu sufli tu un cuvant ca nu mai vine ACDC??? Pai ma asteptam la un blog pe tema asta, unul usturator !! eu crap de nervi! In pauza vroiam sa ma duc sa iau bilet…e…ca aveam vreo 10 de luat” – m-am executat rapid! Ha ha ha! 😛
Up-date 15 aprilie: am râs şi… nu degeaba. Vin AC/DC la Bucureşti când se întoarce la microfon Bon Scott… citeşte aici.
http://acdc.com/index-orig.php - prima pagină, situl AC/DC
Am râs de festivalul Bucharest Rock Arena, afişele au împânzit oraşul, s-au pus în vânzare şi biletele, dar organizatorii nu ştiau încă cine o să fie cap de afiş. 😛
Pentru seara a doua, 31 mai s-a anunţat bomba: AC/DC vin la Bucureşti! În deschidere vor evolua ALTAR şi CELELALTE CUVINTE.
În prima seară, deschiderea o vor face formaţiile autohtone PERSONA, GRIMUS, THE PIXELS, THE MOOOD, AB4 şi VIŢA DE VIE iar zvonurile vorbesc în şoaptă despre GUNS’N’ROSES.
Preţul unui bilet: 100, 200, 400, respectiv 800 ron biletul VIP. Locaţia: la km 15 de pe Autostrada Soarelui şi organizatorii vor pune la dispoziţie spectatorilor curse directe de autobuz în datele de 30 si 31 mai, între orele 14:00 – 02:00, la intervale de 5 minute, pe ruta Dristor – Bucharest Rock Arena si retur.
La faţa locului veţi găsii:
– puncte de vânzare pe o lungime de 800 m. Sistemul de vânzare pe baza de fise valorice.
– spaţii de odihnă şi relaxare
– 5 terase şi restaurante
– 1 mini-mall pentru vânzarea de produse de merchandising şi pentru desfăşurarea a diverse activităţi recreative (tatuaje, body painting, etc.)
– 480 de toalete ecologice
– Peste 17,000 de spaţii de parcare destinate exclusiv publicului
– camping cu duşuri şi toalete ecologice
– tribuna cu 2000 locuri pentru abonaţii VIP
– corturi pentru cele 500 de cadre de securitate si prim ajutor,
– peste 1000 de persoane prezente la locaţie implicate direct in eveniment.
Biletele pot fi procurate şi prin Ticketpoint.
Se întâmplă şi minuni. Între un răsărit şi un apus, între un zâmbet şi o atingere, între două cafele şi o ţigară când priveşti spre orizont sau printre crengi deaspura blocului de vis a vis.
Viaţa noastră curge şi decurge indiferent de distorsiunile cotidiene. O zi proaspăt parfumată, o nouă săptămână. Autostrada Soarelui? Zâmbiţi vă rog, chiar dacă nu suntem la camera ascunsă. 🙂
De câte ori n-aţi auzit expresia „Rhythm and Blues” sau cum se spune „R&B”? Termenul, cutiuţa, a fost creată pentru a definii muzica Afro-americanilor de la sfârşitul anilor 40, începutul anilor 50, muzică ritmată, având la bază Jazz şi amestecată cu Rock.. Are rădăcini în Soul şi Gospel ca şi în Blues. R&B-ul a contribuit substanţial la dezvoltarea Rock And Roll-ului, dar a influenţat şi apariţia Funk-ului.
Naşul termenului este Jerry Wexler de la revista Billboard şi a folosit expresia prima oară în 1948.
Începând cu anii 90 termenul a fost redirecţionat în cultura populară spre zona muzicii Pop cu influenţe de Funk, Soul şi Disco.
Gata cu lecţia de muzică, e duminică, ce draq! Ha ha ha! 😛
Uneori mai uit televizorul rulând pe VH1 şi de câteva săptămâni am tot auzit o piesă „Wall of Sound” al formaţiei Naturally 7. Iniţial am crezut că este ceva din anii 80, apoi ieri am văzut că piesa e în topul celor mai fierbinţi melodii lansate în 2009. Shit!
Sunt şapte negrii (deloc mititei, ha ha ha) şi cântă exclusiv cu vocea, adică Acappella, un gen pe care ei l-au definit Vocal Play. Actualii membrii ai formaţiei sunt: Roger Thomas – director muzical, bariton, Rap, Warren Thomas – percuţie, chitară, clarinet, temor, Rod Eldridge – prim tenor, scratching, trompetă, Jamal Reed – tenor, chitară electrică, Dwight Stewart – bariton, Garfield Buckley – tenor, muzicuţă şi Armand “Hops” Hutton – bas. Cu siguranţă ştiţi (măcar) piesa „Don’t Worry Be Happy” a lui Bobby McFerrin unde imită cu vocea instrumentele, cam asta este şi schema celor din Naturally 7 şi nu sună deloc rău ceea ce fac.
„Wall of Sound” este al cincilea lor material, să fac o ignoranţă (ha ha ha!), precedentele patru discuri le-am ratat. Au debutat cu „Non-Fiction” în 2000, urmat de „What Is It?” în 2003, „Christmas…It’s A Love Story” în 2004 şi de „Ready II Fly” în 2006.
S-au remarcat prin prelucrarea piesei „In the Air Tonight” al lui Phil Collins şi „Music Is the Key”, o colaborare cu artista Sarah Connor, ambele piese ajungând în topuri mai ales în Europa.
În 2007 au participat la celebrul Montreux Jazz Festival alături de artişti ca Al Jarreau şi George Benson. În 2008 au cântat tot la Montreux la aniversarea de 75 de ani a lui Quincy Jones. Apropo de performaţele live, dacă-i prindeţi în metrou pe ruta Laromet – 1 Mai, să-mi daţi vă rog şi mie un beep! Ha ha ha! 😛 Până una-alta, piesa din metroul parizian a avut peste două milioane şi jumătate de vizionări pe YouTube.
Trupa s-a lipit de sufletul lui Jay Leno, anul acesta i-a tot invitat, pe 18 martie au „prestat” la „The Tonight Show With Jay Leno” amintita „Wall of Sound”. Piesa îmi aminteşte de momentele bune ale lui Michael Jackson din anii 80, compoziţii ale lui sau cu amprenta amintitului Quincy Jones. Din cele 15 piese de pe album am recunoscut prelucrările: amintitul Phil Collins, o suavă interpretare la „As Tears Go By” al celor de la The Rolling Stones, „More Than Words” – balada celor din Extreme şi o plăcută „gospelizare” a piesei lui Simon And Garfunkle „Bridge Over Trouble Water”.
Discul conţine piese şi de pe anterioarele produse, mai sunt şi titluri care-mi sună cunoscute, dar…nu le-am recunoscut. Acum, nici eu nu le ştiu pe toate! Ha ha ha! 😛
Pot Rockerii şi Punkerii să dea drumul la înjurături, da’ „Wall of Sound” este un disc plăcut, confortabil şi relaxant. Acum că l-am ascultat de 3 ori în dimineaţa asta, parcă merge un The Prodigy! Ha ha ha! 😛