Home › Posts tagged not trandy › Page 17

not trandy

Plimbări de toamnă

Posted on by — 20 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gAOp7URgij4]

Rămâi fără suflu. Capătul aleii este îngropată-n frunze, copacii cu capul plecat par să-şi întoarcă capul. Întrebările cad ca stropii de ploaie şi se sparg pe gândurile împrăştiate. Tăcerea naşte nelinişti,  lucrurile nespuse nu-şi găsesc răspunsul în ecoul contorsionat al amintirilor. Nicio pastilă nu mă poate salva de mine.
Un gând ca un glonţ trece şuierând şi se risipeşte-n vânt. Nu simt nimic. Frigul a încremenit ca într-o fotografie îngălbenită.
Undeva o fată, undeva un băiat se gândesc unul la celălalt. „Tu câţi prieteni ai?”
Ne jucăm fără jucării, atingerile par date cu încetinitorul şi mişcările n-au finalitate, înţepenesc undeva între vis şi realitate.
Îmi aprind ţigara şi dincolo de ploaie văd valurile de astă vară, soarele îmi face cu mâna şi cubul de zahăr strecurat în ceaşca de cafea alungă durerea pentru câteva clipe.
Cad frunze. Ce părea o mână întinsă se dovedeşte doar o umbră veştejită.

Şi când am aripile rupte, merg mai departe pe jos.

Between the Buried and Me

Posted on by — 6 Comments ↓

Mereu mi-au plăcut oamenii care au curaj să experimenteze, nu ţin cont de bariere, reguli, au creativitate şi nu se limitează la a urma căile bătute, la a se încadra în cutiuţele bine definitivate, aranjate şi puse-n sertăraşe cu eticheta lipită-n frunte.
Probabil unul din cele mai relevante – şi greu de digerat – exemple este Mr. Bungle-ul lui Mike Patton şi – zilele acestea – am descoperit o altă gaşcă americană, aceşti Between the Buried and Me care abordează de la Metal la Jazz cam orice gen şi reuşesc să le combine organic, fluent, au nerv şi culoare, dincolo de tehnica indiscutabilă au idei şi strălucire.

Nu sunt nici Between the Buried and Me o „gustare” lejeră, cum nici noul album, „The Great Misdirect” nu este uşor de mestecat, digerat. Pentru necunoscători recomand împrietenirea cu trupa prin albumul „The Anatomy of” scos în 2006, un material ce aliniază 14 prelucrări. Lista este colorată, de la „Blackened” (Metallica) sau „Territory” (Sepultura) la „Little 15” (Depeche Mode), piese clasice ca „Bicycle Race” (Queen), „Us And Them” (Pink Floyd) sau „Three of a Perfect Pair” (King Crimson) la piese şi trupe mai puţin cunoscute marelui public ca „Forced March” (Earth Crises), de la „Change” (Blind Melon) şi „Colorblind” (Counting Crows) la „The Day I Tried to Live” (Soundgarden) şi geniala piesă a lui Mike Patton „Malpractice” (Faith No More) sau la „Kickstart My Heart” (Motley Crue), „Cemetery Gates” (Pantera) şi „Geek U.S.A.” (Smashing Pumpkins). Cum se vede, influenţele trupei sunt la fel de multicolore ca muzica pe care o produc, dar prin intermediul pieselor cunoscute parcă şi întâlnirea cu Between the Buried and Me este mai comodă, mai puţin „colţoasă”.
Pare aproape imposibil ca o formaţie să alinieze credibil o listă atât de diversificată de tonalităţi, abordări şi stiluri, dar americanilor le-a ieşit de minune. Aici aş face şi o mică paranteză: America – patria universală a emigranţilor – este cel mai multicultural loc de pe pământ şi asta – măcar artist – le-a adus mari avantaje, infuzia de proaspăt, amestecul de elemente culturale uneori diametral opuse, mereu a adus progres, a favorizat experimentele şi a adus abordările, naşterea genurilor noi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w_zSpv4g9SU&feature=related]

Trupa s-a format în 2001 în Raleigh, Carolina de Nord, nucleul dur fiind alcătuit din vocalul Tommy Rogers şi chitaristul Paul Waggoner, cei doi cântând împreună anterior şi în formaţiile Prayer for Cleansing, Undying şi From Here On. Au debutat cu un an mai târziu cu albumul auto-intitulat, un material zgomotos de Deathcore/Metalcore presărat cu elemente de Progresiv, un disc ce mi-a trezit amintiri plăcute legate de o altă formaţie americană şi albumul lor de debut din 1993, Cynic şi genialul „Focus” (urmat abia anul trecut de un nou material „Traced In Air” – un material genial!!!). Paralela nu este întâmplătoare, ambele formaţii au rădăcinile în Death, dar şi-au lărgit orizonturile spre Jazz şi Progresiv.
„Between the Buried and Me” conţine 8 piese de-a lungul a 48 de minute, elementele de Metal sunt cele pregnante, dar pasajele de Progresiv aduc şi o coloratură în plus, deschid orizonturi şi creează spaţii aerisite. Trupa dă dovadă de multă tehnicitate, fapt reproşat de unii critici, dar în cazul lor parcă tehnicitatea şi complexitatea nu par simple înşiruiri de virtuozitate, au substanţă, au conţinut.

„The Silent Circus” apare în 2003, fără modificări semnificative, fără mutaţii spectaculoase, este un album la fel de incisiv şi cu sonorităţi pregnante de Death şi Metalcore, poate cu ceva mai multe pasaje experimentale, progresive. Cele 10 piese (plus un track ascuns) se întind pe circa 48 de minute şi oferă încă un set de piese complexe cu o inflaţie de teme şi multe ruperi, schimbări, multă tehnicitate, dar şi suficientă ingeniozitate şi creativitate. Un disc brutal, poate uşor încâlcit, dar interesant, dinamic.

„Alaska” este lansat în 2005 şi aduce şi primele schimbări în componenţa grupului. În locul bateristului Will Goodyear, chitaristului Nick Fletcher şi basistului Jason King vin Dustie Waring – chitară, Dan Briggs – bas şi bateristul Blake Richardson. Materialul aduce şi o oarecare cristalizare muzicală, este un disc mai bine structurat, conţine şi piese scurte şi brutale („Croakies and Boatshoes” 2.22), dar şi construcţii complexe cum este „Selkies: The Endless Obsession”, „Roboturner”, una din cele mai interesante compoziţii „Backwards Marathon” cu inflexiuni King Crimson alăturate unor pasaje brutale şi „Medicine Wheel”– o piesă experimentală şi aerisită. Pe acest disc apar şi momente Doom, dar şi primii muguri timizi de Jazz.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fH72VUa-Fso&feature=related]

În 2006 scot amintitul „The Anatomy of” – un disc surprinzător mai ales din perspectiva unei formaţii atât de incisive, având coloana de bază clar aşezată în zona Death şi Metalcore.

Acesta este şi punctul de cotitură în evoluţia formaţiei, urmează albumul „Colors” în 2007, un disc care aduce în prim plan elementele progresive, infuzia de Jazz, notele de Death şi Metalcore rămân la fel de incisive şi brutale, lipsite de compromis, dar combinaţiile între genuri şi abordări devine mult mai coerentă, mai cursivă, balanţa între elemente se echilibrează, materialul devine mai omogen.
Mike Portnoy (Dream Theater) numeşte „Colors” ca albumul său favorit al anului şi primesc această distincţie şi din partea Ultimate-Guitar.com.
Mulţi i-au comparat cu Dream Theater, totuşi există diferenţe majore. Pasajele de Metal al celor din Between the Buried and Me sunt mult-mult mai brutale şi de asemenea pasajele de progresiv sunt mult mai tradiţionale, mai aşezate, sunt o întoarcere la elementele şi notele anilor ’70. Există asemănări mai ales în ceea ce priveşte tehnicitatea, complexitatea – uneori puţin exagerată în cazul ambelor formaţii – dar tinerii din Between the Buried and Me împing experimentele în ambele direcţii la extreme.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=eZwIjnlfA3g&feature=related]

Noul album, „The Great Misdirect”, lansat anul acesta pe 27 octombrie în primul rând beneficiază de un sunet mult mai curat, un mixaj mai chirurgical şi mai echilibrat ce face ca materialul complex să fie mult mai ascultabil. Muzical formaţia continuă linia materialului precedent – amintita paralelă de la început cu Cynic pare şi mai evidentă – , pasajele progresive, experimentale primesc spaţiu mai larg, apar multe pasaje colorate cu infuzie de Jazz şi coloratură de Psihedelic/Progresiv din anii ’70-’80 ambalate însă într-un sunet şi o abordare modernă. Intervenţiile brutale s-au limitat, în anumite pasaje ele au fost combinate cu temele progresive, melodice, omogenizarea este evidentă şi de bun augur. Cu toate acestea formaţia nu şi-a pierdut din incisivitate, din nerv, dovada cea mai elocventă fiind momentele ucigaşe din deschiderea piesei „Disease, Injury, Madness” urmat de o construcţie progresivă ce ne trimite (iar) înapoi la eternul King Crimson ca momentul calm să fie perturbat din nou de o răsturnare violentă urmată de o incursiune în zona Space Rock a la Hawkwind colorată cu parfumul King Krimson şi un strop de progresie Jazz. Probabil această înşiruire de teme, multiplele răsturnări, schimbările de atmosferă şi abordare, fac formaţia dificil de urmărită pentru mulţi ascultători. Pentru metaliştii conservatori temele progresive şi experimentale sunt prea lungi şi prea numeroase, pentru iubitorii progresivului intervenţiile din zona Death şi Metalcore sunt prea brutale…
„The Great Misdirect” nu este un material simplu, dar dacă-i acorzi atenţia şi timpul cuvenit, se aşează şi îşi dezvăluie coloratura şi profunzimea.
Between the Buried and Me au dat dovadă de consecvenţă, şi-au construit cariera cu sudoare, pas cu pas şi evoluţia, progresia este evidentă, incontestabilă. Cu siguranţă o să mai auzim de ei, „The Great Misdirect” o să le aducă un public mult mai numeros şi asta fără să fi făcut compromisuri, chiar dacă s-au îndepărtat de zona Death/Metalcore.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lXYM82J9pMQ&feature=PlayList&p=3BD7624F86CEE440&index=0]

Vă place manelele?

Posted on by — 6 Comments ↓

Care Brahms bre? Fugi de aici frate!
Coaie! Dă muzica mai tare!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qRj35sVWN2s]

Răspunsurile – ca şi voturile noastre – sunt “by default” negative.

Ne scârbeşte politica, nu jucăm la bingo, nu căutăm sticla de juma’ de milion, nu ne place Sexy Brăileanca, eleva porno,  fetele nu visează la câte un Irinel, nu ne plac manelele, nu şi nu şi nu.

Atenţie! Se man/mele(şte)! Restu’ e istorie. Sau urmează diseară la Sick Minds 2. 😀

the spoileD Jerks debut la Sick Minds 2!

Posted on by — 16 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qRj35sVWN2s]

Reţeta 2 în 1. 😀 the spoiledD Jerks prezintă şi (puţin) Mr. Pan[k]sament pe lângă un mix colorat din piese cunoscute de Pop, Disco, Rock, Jazz şi Metal amestecate cu teme, ritmuri şi abordări personale.  Vă place manelele? 😆 😆 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ojT0oJo8vIo]

Minte bolnavă am cât pentru nu încap consumatori în Stamba… 😆 😆 😆

„You’re Pretty When I F.U.” este noul video-promo pentru albumul „One Bullet Revolution” al proiectului Mr. Pan[k]sament, nu e un “Pussy” cum nici eu nu sunt Rammstein. 😀 Trimiteţi copii la joacă! 😆 Toate video-urile le găsiţi adunate într-un singur loc AICI. Şi apropo “Pussy”, la amicul Alin găsiţi: making of “Pussy”. 😆 Şi probabil o să fiu oarecum jenat-obligat să mă explic şi eu pentru goliciunile afişate… Dar toate la timpul lor!

OK! Azi a trecut Moş Crăciun pe la mine de dimineaţă la o cafea şi am zis, de ce să nu facem un cadou celor care au fost cuminţi-cuminţi peste vară?
Timp de 10 zile puteţi descărca gratuit CD-ul bonus al materialului „Walk, Don’t Walk” de AICI. (Arhivă 7zip, programul gratuit poate fi descărcat AICI.)

Acest bonus conţine două track-uri the spoileD Jerks: „Mouth of Seven (Suburbia Sunrise)” şi „The Time Has Come”, dar şi cinci piese de pe albumul „One Bullet Revolution” al proiectului meu „de bază” Mr. Pan[k]sament. Piesele sunt: „MP3 Killed the MTV Star”, „Achtung Maybe (Alarm part 1)”, „Emo Number Five”, „You’re Pretty When I F.U.” şi „Pop Floor of Shame (Death of the Dance)”. Sunt editări şi mixaje noi. 🙂

Am şi un nou mix la “Bang Your Head”. 🙂 Tot nu este varianta finală, dar încet-încet se aproprie de ce am gândit.

the spoileD Jerks este un proiect pe care l-am făcut din joacă în 2005. Am „construit” atunci două albume, circa două ore de muzică, un amalgam de mixaje şi creaţie proprie, muzică de tot felul de la hituri din anii ’80-’90 până la chestii Rock/Metal, Jazz şi Etno. Toate comprimate şi aduse într-o zonă uneori dansantă, alteori zgomotoasă şi sobră.
Din cele două albume făcute acum patru ani, am re-mixat un material de 60 de minute într-un singur track.

the_spoileD_Jerks

the spoileD Jerks – Walk, Don’t Walk (Bright On the Dark Side)

00.00 Nitro – Radio Anthem 06.32
06.32 New Shit Mambo Five 11.32
11.12 Mein Name Ist Picasso 16.30
16.30 Whole Lotta TechNO 21.35
21.35 9.99 – Casting Couch 25.50
25.50 Angels And Whores 31.23
31.23 Gloria – Revelation, but No Salvation 36.35
36.35 WonderHole 39.20
39.20 Bright Side (Dark in the Park) 42.45
42.45 Interference And Struggle 45.46
45.46 MuSick And Sick Muses 50.42
50.42 This World – Monopoly On Sorrow 57.51
57.51 Dickhead (Crush on Kate Nash) 60.02

Bun!
Sâmbăta şi duminica în Club Stamba (str. Gabroveni nr. 19) de la ora 20 se desfăşoară a doua ediţie Sick Minds, biletu’ pentru băieţi e de 10 RON, pentru fete de 5 RON.

Sâmbăta vor presta: ODT, TUKON, SOSK, AKM, FLO şi KIDU.
Duminică:TDI, AKM, SOSK, FLO, KIDU şi THE SPOILED JERKS.

So, let’s party!

Duminică seara voi prezenta în premieră proiectul the spoileD Jerks, piese mai găsiţi şi aici în MUSIC Box, dar programul include şi câteva piese Mr. Pan[k]sament. 🙂

sickminds2

Sick Minds II AMÂNAT!!!

Posted on by — 15 Comments ↓

Habar n-am care e treaba cu festivalul acesta, ce ştiu este:  cânt şi „io”.  E un hobby de-al meu, vorba unui cântec. 😆 Nu o să fie un concert Mr. Pan[k]sament ci un set DJ combinat cu live act şi voi “presta” şi piese din proiectul the spoileD Jerks.

Festivalul s-a amânat de pe 17-18 octombrie pe 24-25 octombrie şi probabil se va desfăşura în Clubul STAMBA.

Prima ediţie s-a desfăşurat pe 18 aprilie 2009, înainte de Paşte, în cinstea “iepuraşului” în clubul Apaşu şi au prestat pentru preţiosul public: Ollie Dirt, Creep, Demonologist, AKM, SoSk şi Katalepsys.
Sâmbăta, 24 octombrie, ostilităţile se vor desfăşura în Club Stamba (str. Garboveni, nr. 19) şi zgomotul de fond pentru petrecere îl vor furniza: SoSk, AKM, Kidu, Flo şi Tukon.
Duminică, 25 octombrie, poluarea sonoră o să fie furnizată de: TDI, SoSk, AKM, Mr. Pan[k]sament/the spoileD Jerks, Kidu şi Flo.

Preţul este rezonabil: 10 RON băieţii, 5 RON fetele. Mai moca de atât nu ştiu ce poate fi. A, da! Să stai acasă şi să te scobeşti în nas şi să te plângi: ce plictiseală! Super EMO! 😆 😆 😆

Totul e să nu mai intervină ceva…. ha ha ha! 😆

Editors – In This Light and on This Evening

Posted on by — 8 Comments ↓

Dacă aş simplifica totul, aş spune că lucrurile pleacă de la Ian Curtis şi Editors în 2002 au continuat de unde s-au oprit Joy Division în 1980. New Order sunt o altă poveste. Editors au o strălucire misterioasă şi totodată sunt Dark, au ceva din Glam/Gotic-ul amestecat cu New Wave-ul de la începutul anilor ’80, dar cu un sunet mai realistic, mai Indie, e cumva ca şi cum The Cure are cânta piese U2.
Primul album a fost lansat în 2005 şi din „The Back Room” s-au vândut peste un milion de exemplare, critica din Anglia aducând elogii inepuizabile trupei.
„An End Has A Start” este scos în 2007 şi s-a vândut la fel de bine ca albumul de debut. Discul are aceleaşi amprente de Post-Punk, poate este uşor mai dinamic, chitara are ceva mai mult spaţiu şi sună ceva mai murdar, dar în esenţă, Editors şi-au păstrat stilul şi abordarea, au melodii şi armonii deschise, strălucitoare şi o apăsare Dark, Post-Punk într-o manieră evident britanică, înrudită cu amintiţii The Cure, dar şi cu Depeche Mode.
Cei patru magnifici: Tom Smith – voce, chitară, pian), Chris Urbanowicz – chitară şi sintetizatoare, Russell Leetch (bas, sintetizatoare şi backing vocals şi Ed Lay – tobe, percuţii şi backing vocals; ne-au vizitat vara aceasta, pe 16 august au cântat la Teatrul de Vara Herăstrău, oarecum au nimerit prost în plin sezon de concedii şi pe o agendă supraîncărcată de evenimente.

Editors_70x100

În data de 12 octombrie a fost lansat noul material, al treilea album al formaţiei: „In This Light and On This Evening”.
Conform celor declarate de Tom Smith, de această dată au încercat o altă reţetă, au abandonat abordarea tradiţională având în centru chitara şi au ales un sunet mai Industrial, mai modern. Pentru acest experiment l-au ales ca producător pe Mark Ellis – cunoscut sub pseudonimul Flood – cel care a lucrat cu trupe ca: Depeche Mode, U2, Nick Cave and the Bad Seeds, Nine Inch Nails, The Jesus And Mary Chain, The Smashing Pumpkins, The Sound, Erasure, Curve, Nitzer Ebb, The Killers, Sigur Rós şi PJ Harvey şi în 2006 a obţinut un premiu Grammy pentru albumul anului cu produsul U2 „How to Dismantle an Atomic Bomb”.
Diferenţa se simte, „In This Light and on This Evening” este un disc mai „ciudat”, chiar dacă construcţia de bază, reţeta compoziţională nu s-a schimbat radical, coloratura discului accentuează în mod pozitiv mesajul, stările, ideile din spatele muzicii.
Este un disc ce necesită atenţie şi probabil un timp de digestie mai lung, dar cred că merită încercarea!

Inthislightonthisevening

„In This Light and on This Evening” deschide discul într-un ton sumbru furnizat de sintetizatoare şi vocea gravă a lui Tom Smith. N-am văzut (încă) Londra, dar Tom spune: „I swear to God, London becomes the most beautiful thing I’ve seen”. Piesa explodează zgomotos, dar sunetele sunt aşezate cu atenţie, zgomotul este curat şi controlat, o nebunie sub atentă supraveghere şi cu un final abrupt. Interesantă deschidere, oarecum un semn – un avertisment – că este altceva.
„Bricks And Mortar” vine mai aşezat, are ceva foarte calm şi senin sub straturile de sintetizatoare, ritmurile suprapuse de zgomote şi percuţii, e un amestec ameţitor din U2, Depeche Mode şi mii de alte chestii, se suprapune feeling-ul  New Wave de anii ’80 cu dichiselile sunetului anilor ’90 şi infuzia de Industrial/Electro, vocea lui Tom Smith este fermă, dar are un ton cald, sugerează încredere… „My whole life it’s for you”. Corurile amintesc de U2 şi sună oarecum straniu în context şi în construcţia oarecum mai încărcată, dar dau o culoare aparte.
„Papillon” este primul single, piesa menită să promoveze materialul. Lucrurile sunt mai aşezate, abordarea mai minimalistă: tobă  şi sintetizator, vocea mai incisivă a lui Tom şi un refren eficient, manieră anthem, memorabil şi potenţial imn: „It kicks like a sleep twitch!” Este ca şi cum Depeche Mode ar interpreta o piesă mai incisivă de Post-Punk, să zicem ceva de pe primul album Kaiser Chief.

Clipul Papillon pe canalul oficial Editors de pe YouTube

„You Don’t Know Love” (like you use to, you don’t feel love like you did before…). Sentimentul de răceală, înstrăinare este exprimat prin minimalismul mecanic al tobelor şi sintetizatoarelor, undeva acolo se simte fantoma Depeche Mode, dar totuşi lucrurile sunt diferite, sună diferit, au ceva dement, o nebunie care n-ajunge atât de evident la suprafaţă în gaşca lui Dave Gahan, poate şi fiindcă la Editors amprenta şi moştenirea Joy Division pare mult mai evidentă, este mai pregnantă.
„The Big Exit” ne aruncă în lumea lui David Bowie, chiar şi vocea lui Tom Smith aminteşte fantomatic de Bowie, la refren cu puţină condimentare Depeche. Este o piesă stranie, minimalistă, dar cu profunzime, este ca un vârtej care te ia uşor, dar creşte-n intensitate şi când realizezi că eşti prins în capcană, este prea târziu: „take what once was ours…”
„The Boxer” este un moment şi mai lent, şi mai întunecat, mai straniu, mi-am amintit de o altă trupă veche şi uitată, Japan, eventual un Japan cu acelaşi Bowie la microfon în locul lui David Sylvian. Stranie, uşor anevoioasă construcţia, obscură şi totodată pregnantă, apăsătoare. Editors reuşesc să creeze atmosferă, au sentimente în spatele sunetelor, o calitate parcă tot mai rară… „show me something ugly, show me something free…”
„Like Treasure” animează uşor atmosfera, tema este ceva mai degajată, vocea lui Tom readuce un ton mai cald, sintetizatorul are puţină lumină, dincolo de cinismul lui Tom: „Got to have friends in high places, hiding behind they plastic faces…” Suntem ceea ce mâncăm… şi o înşiruire elegantă de clişee (la mâna a doua), dar paradoxal sună credibil, convingător, melodia este aproape dansantă, bună de bâţâială şi bine balansată.
„Eat Raw Meet = Blood Drool” învie spiritul Post-Punk într-un ambalaj Electro/Industrial, aduce puţin ritm şi o doză mai mare de zgomot, o dinamică ameţită în disonanţele controlate, prin anii ’80 The Stranglers erau experţi în astfel de construcţii contorsionate.
„Walk the Fleet Road” închide discul într-o notă caldă, lucrurile par să se aşterne într-un calm de spital… 🙂 Editors îşi lasă uşile deschise, orizonturile sunt multiple, de aici se pot îndrepta oriunde.

Dacă Depeche Mode au cam dezamăgit cu ultimul lor album şi nici în România n-au mai ajuns, Editor au punctat şi la Bucureşti şi acest nou material este sclipitor ca întunericul, are spirit, pregnanţă şi pentru cei deschişi la urechi şi suflet, poate oferii momente deosebite.

Surpriză plăcută „In This Light and on This Evening”, chiar foarte plăcută.

Site Oficial EDITORS

EDITORS pe MySpace

My Dying Bride – For Lies I Sire

Posted on by — 5 Comments ↓

Nu sunt un consumator de Doom/Gothic şi recunosc acest fapt. Îmi plac Type O’ Negative foarte mult, dar TON este altă poveste, îmi plac chestiile sau mai Metal sau mai Electro/Industrial şi chiar dacă-i ştiu pe englezii de la My Dying Bride de la albumul lor de debut, „As the Flower Withers” din ’92, nu i-am urmărit cu stricteţe.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLmspcgrYrY]

Acel album mai purta amprente de Death, vocea lui Aaron Stainthorpe era brutală, este un album colorat şi apăsător, plin de tensiune. Violoncelul – pe noul disc folosit din nou – aducea culoare interesantă materialului, nota simfonică s-a împletit cursiv şi coerent cu Metal-ul.
De la următorul album, „Turn Loose the Swans” din ’93, vocea lui Aaron a abordat un ton grav, dar melodic, s-a îndepărtat din zona Death şi s-a apropiat mai evident de aria Gothic. Pentru o parte din fani această schimbare nu a fost una apreciată, dar mutarea a adus mulţi alţi fani.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t-t6MXQwrcA]

Noul material, „For Lies I Sire”, al 10-lea album al formaţiei, a fost lansat la sfârşitul lunii martie şi cele 9 piese şi de această dată însumează o oră de audiţie interesantă. Este un disc întunecat, balansat sensibil între Metal şi muzică clasică, între momentele tensionate, lente, impregnate cu candoarea stranie a gândurilor mortale şi pasajele mai dinamice, mai accentuate şi cu iluzoriile însufleţiri vitale. Este şi o revenire la rădăcini, o reaşezare în zona Doom/Gothic, abordările Death fiind substituite de tonurile tradiţionale de Heavy Metal.
My Dying Bride au rămas fideli liniei pe care au pornit, sunt consecvenţi muzical şi reuşesc de fiecare dată să adauge un strop de tensiune, de atmosferă apăsată în plus materialelor lor, chiar dacă par să picteze şi să re-picteze acelaşi tablou de fiecare dată, aduc o notă de expresivitate-n plus, reuşesc să coloreze tristeţea cu tonuri proaspete, chiar dacă-n cazul lor proaspătul înseamnă morbid sau cel puţin umbros.
Este un album grav, Aaron spunea despre material că este cel mai depresiv disc al lor până-n prezent şi tind să-i dau dreptate.

For_lies_i_sire

„My body, a funeral” deschide albumul într-un ton sumbru, ca o otrăvire lentă, muzica se răspândeşte încet şi umple cu umbre sonore spaţiul. Tensiune creşte, morbiditatea prinde viaţă în contrastul dintre chitară/tobă şi violoncelul îndurerat. Aaron Stainthore dispune de o voce expresivă, cântă sau şopteşte, mesajul ajunge dincolo de urechi şi se lasă ca ceaţa peste suflet.
„Fall with Me” măreşte tempo-ul, tema este mai Doom, ne trimite înapoi la primul album Black Sabbath, are apăsare şi forţă dincolo de atmosfera înmărmurită şi rece. Alternanţa momentelor lente cu cele ceva mai rapide – rapide în context Doom – conferă dinamică, intervenţiile violoncelului adaugă un strop de viaţă în marea tristeţii încovoiate prin sunetele care par să ne tragă în jos. Pasajele mai rapide au o notă de Heavy Metal ce amintesc de Iron Maiden şi aduc o notă nouă în muzica macabră a britanicilor, le conferă orizonturi mai largi, mai deschise.
„The Lies I Sire” are o uşoară notă Psihedelică amestecată-n atmosfera Gothic şi măcinările tipic Doom aduse de chitare. Apăsarea este dureroasă, moartea pare mai lentă ca niciodată, dar împietrită la orizontul cert.
„Bring Me Victory” readuce puţin din rădăcinile Death, vocea este mai răguşită şi agresivă, riff-urile au gustul tăios al heavy Metal-ului, ritmurile sunt mai alerte, accentuate, pasajele lente au menirea de a accentua gravitatea, dar au spaţiu mai redus. Este şi una din piesele mai scurte, incisive, o pată inedită, dar bine venită.
„Echoes from a Hollow Soul” colorată plăcut cu un pian solitar, se aşează ca zăpada tăcută peste pământul îngheţat, vocea şuieră ca vântul misterios, chitarele dau accente grave sau triste în funcţie de moment. O piesă epică, în ciuda gravităţii, datorită şi pianului amintit, cu o uşoară notă caldă, plăcută.
„Shadowhunt” ne menţine în aceeaşi zonă, orchestraţia aerisită, spaţiile lăsate deschise, umbrite doar de instrumentaţia rafinată, minimalistă, cresc tensiune şi pregătesc intrarea chitarelor, piesa are o abordare cu gust de coloană sonoră pentru un film de groază, vocea filtrată trezeşte fantome, tristeţea ia accente de frică.
„Santuario di Sangue” este un moment de Doom ca la carte, un epos întortocheat, păstrează oarecum nuanţa de muzică de film, dar este un film ciudat, sacadat, cu secvenţe lipsă şi momente de rătăcire şi incertitudine urmate de întoarceri pe poteca Doom ca la certitudine, un teren solid şi sol stabil, de încredere. Curge lent piesa, măcinat, se lasă ca o ceaţă şi te îngroapă.
„A Chapter in Loathing” readuce riff-ul ce închide precedentul album, abordarea Death, vocile „zombi”, gâtuite sfâşie aparente resemnare de până acum, mirosul morţii prinde viaţă într-un mod sinistru, ruperile sunt abrupte, tăioase.
„Death Triumphant” are pregnanţă Heavy Metal într-o abordare mult mai lentă, adaptată la apăsarea Doom şi presărată cu condiment clasic, un strop de Psihedelic şi reflexii Gothic, creând un coctail aromat, dar la fel de zbuciumat ca tot materialul. 11 minute încovoiate ce ne plimbă prin toate stările şi fazele albumului, o privire înapoi în sunete şi teme, segvenţial dar legate frumos, cursiv, apăsător.

Nu este un disc nici pentru oricine, nici pentru orice moment, stare, dar are farmec şi uneori prinde bine şi câte o incursiune în necunoscut şi… întuneric.

Doi în unu – import Canada

Posted on by — 3 Comments ↓

Dacă VoiVod au marcat lumea muzicală prin combinaţia elementelor Metal din zona Thrash cu un sunet mecanic şi infuzie de Psihedelic şi progresiv, Fear Factory au venit din zona Death Metal-ului şi treptat s-au apropiat de Industrial şi Electro, muzica lor influenţând în mod determinant evoluţia multor formaţii.

Vin veşti contradictorii din tabăra veteranilor Fear Factory. Trupa care şi-a suspendat activitatea în 2006, acum se află într-un proces de reorganizare. Chitaristul Dino Cazares şi vocalul Burton C. Bell lucrează la un nou album, planificat a fi lansat la începutul anului 2010. De partea cealaltă a baricadei se află Christian Olde Wolbers şi bateristul Raymond Herrera – ambii membrii co-fondatori al formaţiei – au depus o plângere penală contra foştilor colegi pentru folosirea abuzivă a numelui Fear Factory şi Dino Cazares şi Burton C. Bell au fost nevoiţi să contramandeze toate concertele contractate pe anul în curs. Momentan ei lucrează cu basistul Byron Stroud şi bateristul Gene Hoglan la terminarea albumului şi speră soluţionarea conflictului cu foştii colegi.

În paralel, Dino Cazares a lansat alături de formaţia sa DIVINE HERESY, albumul cu numărul doi: „Bringer of Plagues” şi Burton C. Bell s-a alăturat proiectului CITY OF FIRE şi au lansat albumul auto-intitulat.
Despre importanţa formaţiei Fear Factory nu cred că este nevoie să mai vorbim. „Soul of a New Machine” din 1992 a fost piatră de hotar în evoluţia Metal-ului modern, un şir lung de artişti au fost influenţaţi de noua abordare de la Korn, Coal Chamber, Limp Bizkit, Slipknot până la Machine Head, Disturbed, Static-X, Chimaria sau Spineshank.

Divine_Heresy_-_Bringer_Of_Plagues

Chiar dacă solistul Tommy Vext de pe albumul de debut „Bleed the Filth” din 2007 a fost concediat în urma unei altercaţii din timpul unui concert, stilul grupului n-a suferit nicio schimbare, noul sosit Travis Neal fiind la fel de incisiv ca predecesorul său, ba, chiar are calităţi vocale mai extinse, stilul său seamănă perfect cu cel al lui Phill Anselmo, timbrul său pe pasajele grave are acelaşi şmirghel iar la abordările melodioase aminteşte de… Burton C. Bell.
„Bringer of Plagues” a fost lansat pe 28 iulie 2009 şi conţine 12 piese proaspete în aceeaşi manieră incisivă, un Metal modern, proaspăt şi flexibil, dar cu rădăcini solide în Metal-ul brutal şi tradiţional.
„Facebreaker” îţi rupe faţa cu un intro de Death Metal/Grindcore, riff-urile sfâşie, apoi vocea trece rapid din nota lui Anselmo la Burton C. Bell şi înapoi la urletele brutale. Toba macină infernal, ritmul este turat la maxim şi ruperile, schimbările, nu fac decât să accentueze şi să coloreze piesa.
„The Battle of J. Casey” menţine ritmul alert, este un amestec de elemente Grindcore cu abordarea cea mai brutală marca Pantera. Vocea lui Travis Neal rupe iar bateristul Tim “The Missile” Yeung (trecut şi prin Hate Eternal, All That Remains, Vital Remains şi Nile) este aproape inuman şi incredibil.
„Undivine Prophecies” este un scurt intro tensionat ca „Bringer of Plagues” să explodeze cu putere în boxe, ritmurile alternează cu rapiditate, strofele rămân în zona extrem de brutală iar refrenul ne aduce în zona marca Fear Factory. Combinaţie dinamică, aproape ucigaşă.
„Redefine” macină cu aceeaşi intensitate, refrenul însă este melodic, aerisit, familiar fanilor Fear Factory, te rupe din uraganul zgomotos şi-ţi permite să-ţi tragi sufletul.
„Anarchaos” începe într-un ton grav, apăsat, ritmul scade puţin, dar nici vorbă de lejeritate, Divine Heresy rămân exclusiv în zona brutală, dar arată că nu doar viteza îi face extremi şi ştiu să pună presiune şi altfel. Refrenul este incisiv, un bridge mai lent şi apăsat schimbă uşor tonul, chiar dacă toba menţine ritmul iar un mic pasaj psihedelic colorează în mod plăcut compoziţia.
„Monolithic Doomsday Devices” începe cu vocea filtrată, apoi tobele apocaliptice preiau prim-planul, alternanţa momentelor extrem de rapide şi ale celor mai lente şi apăsate dă un balans incisiv compoziţiei.
„Letter to Mother” sună în manieră mai tradiţională, este o temă Speed tunată şi implementată în abordare mult mai brutală, sună incisiv şi proaspăt, asta şi datorită vocii puternice, dar capabile şi de melodicitate al lui Travis Neal şi al construcţiilor ritmice extrem de precise şi ingenioase.
„Enemy Kill” readuce puţin aerul Pantera într-un ton foarte brutal, refrenul mai armonios contrastează în mod pozitiv cu măcelul din strofe, face ca muzica să fie mai acceptabilă şi pentru ascultătorii obişnuiţi cu Metal-ul diluat şi împins de mass-media.
„Darkness Embedded” surprinde cu intro-ul acustic, vocea curată şi melodia adusă de Travis Neal, riff-ul intră hotărât, dar piesa rămâne într-o zonă Heavy, este o baladă Power, dar Power pe bune! 😆 Interesant intermezzo.
„The End Begins” aduce secvenţe de sintetizatoare bine amestecate cu brutalitatea chitarei şi avem încă o piesă cu notă Pantera, mai lentă decât majoritatea pieselor de pe album, dar cu nimic mai uşoară.
„Forever the Failure” este bonus-ul pentru ediţia Japoneză, o piesă brutală, neiertătoare, tot cu urme evidente de Pantera, dar aceste asemănări, înrudiri cu Regii Texani nu deranjează, mie chiar mi-au făcut plăcere.

Divine Heresy au furnizat un disc brutal, dar foarte bine făcut, un produs de calitate: Metal la maxim!

front_1front_2

Cu totul alta este abordarea de pe „City of Fire”, noul proiect al lui Burton C. Bell unde îi are colegi pe: Byron Stroud (Zimmer’s Hole, Fear Factory, Strapping Young Lad) la bas, Ian White – voce/chitară, Terry “Sho” Murray (Shocore) – chitară şi Bob Wagner (Shocore, Econoline Crush) – tobe.
Albumul auto-intitulat şi lansat pe 15 august 2009 este un omagiu/tribut adus oraşului Vancouver.
Muzica este extrem de colorată, se amestecă şi se succed abordări şi stiluri diferite de la Metal brutal la Post-Punk, Alternativ, Industrial şi tot felul de experimente sonore.
„Carve Your Name” începe în manieră tradiţională, un Metal incisiv şi-n forţă cu rezonanţe Thrash şi Groove, sunetul este gras şi modern, un amestec gustos între VoiVod, Fear Factory şi Strapping Young Lad, o combinaţie din care rezultă ceva nou şi proaspăt, destul de schizofrenic, dar pulsant, viu.
„Gravity” introduce o atmosferă apăsată, ritmul este mai lent, compoziţia are o notă Alternativă, uşor Post-Grunge, dacă n-ar fi vocea lui Burton C. Bell atât de marcantă şi inconfundabilă, ar amintii poate de Tool şi experienţele lor uneori bizare, piesa are apăsare, gravitează. 🙂
„Rising” combină în mod plăcut elemente Grunge cu sonoritatea Blues şi infuzia de Metal, doar stric ilustrativ aş aminti de Down, dar aici este altceva, muzica se leagă altfel, accentul cade pe atmosfera creată şi trupa reuşeşte să arunce-n „joc” elemente diferite pentru a atinge scopul şi o fac foarte bine.
„A Memory” rămâne cam în zona piesei anterioare, riff-uri Metal se amestecă fluid cu melodii armonioase, deschise, pasaje lente, liniştite sunt urmate de momente mai în forţă, mai energice, totul curge în mod natural şi firesc, sună plăcut şi proaspăt.
„Spirit Guide” este un Heavy Metal tradiţional într-un ambalaj modern, atmosfera a la Black Sabbath este strămutată într-un viitor SciFi grav şi rece, undeva la limita dintre VoiVod şi Fear Factory. Un experiment interesant şi intens.
„Coitus Interuptus” amestecă abordarea Hardcore şi Post-Punk cu sunetul uşor Industrializat şi cu abordarea vocală tipică lui Burton C. Bell din Fear Factory, momentele dominate de riff-uri sunt urmate de pasaje mai bizare şi de avangardă. Este admirabilă pofta de a cânta şi de a nu ţine cont de nici un fel de limitări stilistice al formaţiei.
„Hanya” readuce în prim-plan chitara, riff-ul tăios, Metal-ul cu amprenta S.F. a la Fear Factory, dar şi VoiVod. Tonurile sunt sumbre, schimbările de ritm şi atmosferă cresc tensiunea, măresc nota de mister.
„Emerald” este un „cântecel” acustic, un moment de calm şi meditare, simplitatea are un farmec anume, pauza este bine venită şi aduce o briză de prospeţime.
„Hollow Land” revine în forţă, este o piesă în notă Fear Factory ambalată într-o atmosferă Post-Punk şi Post-Industrial, cu schimbări de ton şi răsturnări ritmice şi armonice. Este încă o perlă pe un album colorat şi avangardist.
„Dark Tides” ne aruncă în obscuritate, o lume a umbrelor construită din şoapte şi sunete, din zgomote şi incertitudini, este o compoziţi îmbibată cu mister şi gravitate.
„Rain” închide materialul într-o atmosferă mai puţin încărcată, mi-a amintit involuntar de Temple of the Dog, are ceva din acel amestec mistic de Blues şi Grunge, aproape că simţi ploaia şi prin ea eliberarea.

O surpriză foarte plăcută acest City Of Fire, sper să nu se oprească la acest material.

album_art

Alice In Chains – Black Gives Way To Blue

Posted on by — 6 Comments ↓

Black Gives Way To Blue

Când toate secretele devin banalităţi cunoscute, când nu mai ştii dacă lumea s-a întors cu capul în jos sau tu o iei tot mai razna, cineva trebuie să te verifice la cap, da, eşti sau te simţi ultimul de felul tău, este decizia ta, priveşti înapoi când soarele răsare din nou roşu la orizont ca un trandafir în flăcări, bule de acid se ridică din valurile spumoase ale vieţii, ciocniri şi lecţii învăţate, lucrurile pe care nu ţi-le poţi scoate din cap, cum nici pe ea nu o poţi uita s-au şterge din amintiri, un infern particular, interiorizat şi întunecat, ca-n final din tot ce este negru să se nască raza de speranţă… albastră.
Doamnelor şi Domnilor, Alice In Chains s-au întors!

Nimeni nu-l înlocuieşte pe Layne Staley (22 august 1967 – 5 aprilie 2002) şi nici nu cred că asta ar fi rostul lui William DuVall, dar pentru cei curioşi sau neîncrezători, „Black Gives Way to Blue” este un album 100% Alice In Chains, nu s-a schimbat nimic şi sună la fel de întunecat, are aceleaşi strălucire de Blues şi aceleaşi riff-uri de Metal greu (Heavy) şi contorsionat, vocile au aceleaşi tonuri uneori schizofrenice, alteori calde sau în forţă, muzica ne coboară în aceleaşi labirinturi tenebroase şi ne ridică cu aceeaşi uşurinţă la suprafaţă pentru câte o gură de speranţă.

Cu toate că formaţia s-a înfiinţat în 1987, marele succes a venit după ’90, odată cu valul Grunge, vânătoarea de noi „nirvane” din Seattle şi cu difuzarea sistematică a piesei „Man In the Box” de pe albumul de debut „Facelift” (1990) pe (la aceea vreme almighty) MTV.
Cu toate că marketingul a încercat să comaseze toate trupele din noul val venite din Seattle – şi apoi nu numai – în cutia şi sub eticheta Grunge, careul de aşi, Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden şi Alice In Chains şi-au văzut de treaba şi muzica lor. Dacă primele două au explorat zona Alternativă, Nirvana într-o abordare mai Punk, Pearl Jam într-o manieră mai apropiată (Hard) Rock-ului tradiţional, Soundgarden şi Alice In Chains au avut o abordare mult mai metalică, mai grunjoasă, cu evidente rădăcini Heavy. Dacă Soundgarden pe parcurs s-au domolit şi treptat s-au apropiat tendinţei generale abandonând tot mai mult riff-urile tăioase, Alice In Chains au devenit tot mai întunecaţi şi tot mai Heavy.
Nu este de mirare, atâta timp cât Alice In Chains au câtat în deschiderea turneului Clash of the Titans din 1991 unde cap de afiş au fost Slayer, Megadeth şi Anthrax, în 1992 au cântat în turneul-festival Lollapalooza alături de Primus, Tool şi Rage Against the Machine sau în 1993 în turneul Metallica/Suicidal Tendencies…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2Ra-CFL7BkA&feature=related]

1992 aduce albumul „Dirt” pe care trupa amestecă genial momentele Heavy cu un Blues grav, Psihedelic. Albumul intră direct pe locul 6 în top-ul Billboard şi este cel mai vândut disc al formaţiei până-n prezent. De la riffurile vânjoase din „Them Bones” sau „Hate to Feel” până la piese mai reţinute, dar la fel de întunecate şi grave ca genialul „Rooster” sau „Down in a Hole”, trupa a aliniat un album cu 13 piese la fel de bune, formând un material compact şi cursiv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QK-ilj5ztCc&feature=related]

Merită amintite şi E.P.-urile dintre albume, materiale acustice, mai liniştite şi ceva mai luminoase. „Sap” apare în 1992, premergător albumului „Dirt” şi conţine 5 piese, „Jar of Flies” apare-n 1994 şi are 7 piese, un material tot acustic şi destul de lung să se situeze pe graniţa dintre E.P. şi L.P.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qNf1hRkVnM4&feature=PlayList&p=47CA4B2B4F4800BF&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Un disc genial este albumul „Above” semnat Mad Season şi lansat în 1994, trupă ce-i reuneşte pe Layne Staley – voce, chitară, Michael McCready – chitară (Pearl Jam), John Baker Saunders – bass (The Walkabouts) şi bateristul Barrett Martin (Screeming Trees). Trupa s-a întrunit „accidental” la o clinică de dezintoxicare (rehab), nu este de mirare că albumul rezultat este o exorcizare a demonilor îmbibat cu mult Psihedelic pe un fundament de Blues contorsionat. Un material genial şi unic!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CBACTCS4SmI]

Heroina din păcate şi-a pus amprenta ireparabil pe activitatea şi viaţa lui Staley. În 1995 este lansat albumul auto-intitulat „Alice In Chains”, un disc parcă şi mai grav, întunecat, un amestec perfect de faze Heavy şi momente de Blues Psihedelic, un disc cu un ton grav şi ceva mai greu de digerat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wLFVOGwcVlw]

În 1996 este lansat albumul „Unplugged” ce părea să aducă o rază de lumină şi revenirea, recuperarea lui Staley şi care pe lângă piesele consacrate conţine şi o piesă nouă: „The Killer Is Me”. În 2000 este lansat şi un album live imprimat în iulie 1996.

Layne Thomas Staley moare pe 5 aprilie 2002, trupul său fiind descoperit în apartamentul său pe 19 aprilie. Autopsia a arătat că moartea a survenit în urma consumului amestecat de heroină şi cocaină.
Asta părea să fie şi finalul trupei Alice In Chains…

În 2005, Jerry Cantrell, Mike Inez, şi Sean Kinney s-au reunit pentru un concert caritabil, la voce fiind adus Pat Lachman (din Damageplan-ul lui Dimebag Darell).
În martie 2006 urmează un alt concert pentru VH1, unde la microfon este invitat Phil Anselmo şi… William DuVall (un vocal de pe scena Punk/Hardcore , a cântat în formaţii precum Awareness Void of Chaos, Neon Christ, Comes with the Fall şi chitarist pentru Bl’ast).
A urmat turneul de reuniune unde la bas a cântat…  Duff McKagan (ex- Guns’N’Roses, Velvet Underground).
Înregistrările noului album au început în 2008 iar la bas a revenit Mike Inez.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zAgPrEqqU8w]

„Black Gives Way to Blue” o să fie lansat oficial pe 29 septembrie şi este albumul cu numărul 4 al formaţiei după o pauză de 14 ani…

„All Secrets Known” deschide materialul cu un riff ce balansează straniu între lumină şi obscuritate, este imediat un clasic Alice In Chains, are toate ingrediente şi este atât de proaspăt încât ai senzaţia că ieri i-ai ascultat ultima oară. Un nou început – cântă Cantrell – şi o face convingător, piesa se menţine într-un tempo mediu, apăsat, chitara macină, vocea vine ca o mângâiere, un joc dual pe care Alice In Chains l-au însuşit şi perfecţionat.
„Check My Brain” vine cu riff-uri şi mai apăsate, în aceeaşi notă uşor disonantă ce a devenit marca lui Cantrell, este o piesă Heavy cu un refren mai însorit: „California fine, somebody check my brain, California alright, somebody check my brain!”. Piesa nu este mai rapidă, dar are greutate, apăsare, un balans perfect şi un refren care se întipăreşte instantaneu în mintea ascultătorului.
„Last Of My Kind” păstrează tonul grav, vocea lui William DuVall este filtrată, nu, nu este o copie Layne, nici nu încearcă să fie, cântă altfel, are forţă şi se integrează perfect în lumea colorată şi stranie al Alice In Chains-ului unde Metalul şi Psihedelicul se combină perfect. „Last of my kind still standing…” Lumea s-a schimbat în ultimul deceniu şi jumătate, dar este o plăcere să asculţi din nou muzica neschimbată a formaţiei din Seattle.
„Your Decision” aduce puţină lumină şi seninătate prin abordarea acustică, este o compoziţie simplă şi „cuminte”, dar curge plăcut, orchestraţia este rafinată, are atmosfera de pe „Jar of Flies” şi „Unplugged”, nu inventează a cinci-a roată la căruţă, dar este perfect Alice In Chains.
„A Looking In View” putea fi pe oricare alt album anterior, are un riff aspru şi un pasaj „aerian”, Psihedelic, are energie şi tensiune concomitent, pasajele se succed natural, temele se urmăresc sau se suprapun, melodia şerpuieşte într-o lume bizară care se încolăceşte în jurul tău şi te trage în jos…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w98ht7j4i4Q]

„When The Sun Rose Again” începe cu riff-ul pe chitara rece, creează din prima o atmosferă stranie, acordurile sunt descompuse, vocile te călăuzesc în bătaia uşoară a percuţiilor. Este o temă în forţă servită „la rece”, are o notă ciudată, dar convingătoare. O combinaţie câştigătoare.
„Acid Bubble” este un Blues turnat într-o forjă. Nimeni sau foarte puţini ştiu să amestece cele două genuri (Blues şi Metal) la modul la care o fac Alice In Chains. Poate Down. 🙂 Piesa are tonul grav al precedentului album, răbufniri în forţă, pasaje misterioase şi trase la umbră, părţi lente şi măcinătoare urmate de riff-urile în forţă. Mereu am apreciat la Alice In Chains că nu încearcă să se facă plăcuţi şi comestibili şi îşi urmează viziunile.
„Lesson Learned” vine cu un nou set de riff-uri a la Cantrell, se animează uşor muzica, tonul este ceva mai deschis, dar în aceeaşi manieră inconfundabilă, ca o lecţie bine învăţată.
“Take Her Out” are ritmul magic, riff-ul este apăsat, dar modelat şi „ascuns” în fundal, corurile au amploare şi gravitate, armoniile se strecoară şi se înşurubează imediat în suflet şi rămân acolo ca nişte cuie ruginite.
“Private Hell” în ciuda titlului are o armonie ceva mai caldă, vocile amintesc pe alocuri de Staley, pasajele aşezate şi aerisite se amestecă cu intervenţiile mai în forţă, este un omagiu adus lui Layne Staley.
“Black Gives Way To Blue” închide materialul într-o abordare aerisită, cu căldura toamnei aş spune, într-o manieră de Blues cu infuziile aderente de Alternativ, o piesă simplă şi frumoasă care vine ca o eliberare…

Un disc de excepţie, fiecare piesă stă în picioare şi construcţia generală al albumului este bine gândită, fiecare piesă aşezată cu grijă la locul său, compoziţiile de 3-4 minute şi piesele grele ce sar de 7 minute curg firesc şi cu sens.

A meritat aşteptarea şi merită cumpărat discul!

Site oficial ALICE IN CHAINS

MyPlay ALICE IN CHAINS

MySpace ALICE IN CHAINS

aic_countdown

Noutăţi…

Posted on by — 9 Comments ↓

Lansări şi… amânări.

Ieri a fost ziua de naştere al lui Dave Mustaine (13 Septembrie 1961 în La Mesa, California, USA), astăzi este lansarea oficială a noului album Megadeth „Endgame”. La Mulţi Ani Dave şi la cât mai multe albume la fel de reuşite!

Tot astăzi este lansarea oficială şi a noului album Muse „The Resistance”, un disc de excepţie.

coperta

track-list

Mai sunt două săptămâni (29 septembrie) până la lansarea oficială al albumului “Black Gives Way To Blue” al formaţiei Alice In Chains, material pe care debutează noul solist vocal William DuVall. Prima piesă, disponibilă pentru download pe situl formaţiei („A Looking In View”) a convins, azi, 14 septembrie va fi lansat şi video-clipul unei alte piese: „Check My Brain” şi o să fie disponibilă pe siturile MTV (MTV2.com, MTVu.com şi mtvmusic.com).

check_my_brain

Turneul a început furtunos săptămâna trecută cu un prim concert la New York. Cele două piese noi pot fi ascultate pe pagina MySpace al formaţiei, numărăm zilele până la lansare.

Acestea sunt datele confirmate pentru turneul din Europa, concertul din 27 noiembrie de la Budapesta pare cel mai apropiat pentru noi. Deocamdată nu se confirmă zvonul concertului de la Bucureşti şi programul din zonă pare deja încărcat…

11/19 HOL, Tilburg – 013, on-sale 10:00 AM, www.013web.nl
11/20 BEL, Antwerp – Trix Zaal, on-sale 12:00 PM (noon), www.biebob.com
11/21 GER, Weisbaden – Schlachthof, on-sale 10:00 AM, www.eventim.de
11/24 CZE, Prague – Lucerna, on-sale 9:00 AM, www.ticketpro.cz
11/25 POL, Warsaw – Stodola, on-sale 9:00 AM, www.livenation.pl
11/27 HUN, Budapest – Petofi Csarnok, on-sale 9:00 AM, www.eventim.hu
11/29 AUT, Vienna – Gasometer, on-sale 9:00 AM, www.musicticket.at
11/30 GER, Munich – Thearterfabrick, on-sale 10:00 AM, www.eventim.de
12/2 ITA, Milan – Alcatraz, on-sale 12:01 AM, www.ticketone.it
12/3 SWI, Fribourg – Fri-son, on-sale 6:00 AM, www.starticket.ch
12/4 FRA, Paris – Bataclan, 10:00 AM, www.avosbillets.com

coutdown

Şi înainte de noul Alice In Chains, pe 20 septembrie se întorc cu noul material – „Backspacer” – şi veteranii Pearl Jam. O lună plină de muzică, o toamnă bogată, dacă nu în altceva, măcar în sunete. 🙂

Şi da, mai e puţin până la Cybermental 4 (30 septembrie, 1-2 octombrie), evenimentul Electro-Industrial…  Azi MATZE.

Clipul „One Bullet [Resolution]”… mâine. Scuze… S-a modificat schimbarea, nu depinde de mine, eu l-am terminat. 🙂

Cybermental.4