Dacă e să reduc la un singur cuvânt ceea ce fac Nouvelle Vague (am scris despre ei şi anul trecut), acel cuvânt ar fi şic. Resuscitarea unor piese clasice, altele obscure din anii optzeci al valului New Wave cu iterpretări acustice şi infuzia de Bossa Nova are un şarm aparte, Marc Collin şi Olivier Libaux susţinuţi de un colectiv creativ în mişcare, din 2004 furnizează discuri cochete şi show-uri incendiare.
După vizita din 2008 revin şi-n toamna aceasta la Bucureşti, în data de 22 noiembrie în seria evenimentelor Fusion Nights, la Sala Palatului, preţul biletelor fiind între 65 şi 185 RON.
Dacă pe anterioarele trei albume – „Nouvelle Vague” (2004), „Bande à Part” (2006) şi „3” (2009) – s-au focalizat primordial asupra scenei britanice şi americane, a unor artişti ca XTC, Modern English, The Clash, Joy Division, Tuxedomoon, The Cure, Killing Joke, Dead Kennedys, The Sisters of Mercy, The Undertones, Buzzcocks, New Order, Echo & the Bunnymen, Yazoo, Blondie, Depeche Mode, The Specials, Magazine, etc, noua colecţie de cover-uri a fost culeasă exclusiv din zona scenei franceze al anilor şaptezeci-optzeci şi continuând reţeta anteriorului material, la fiecare piesă au adus invitaţi de seamă, dar de data aceasta nu din trupa al cărei piese au reinterpretat-o, ci din rândul artiştilor din prima scenă franceză actuală. Astfel îşi fac apariţia Vanessa Paradis, Helena Noguerra, Louis-Ronan Choisy, Camille, Adrienne Pauly, Julien Doré, Yelle, Soko, Olivia Ruiz, Emily Loizeau, Mélanie Pain, Nadeah Miranda, etc. Totuşi sunt şi trei piese Read more Nouvelle Vague – Couleurs sur Paris (2010)
muzică
The Stranglers – Decades Apart (2010)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kFeykueEZNI]
The Stranglers au fost prea Punk pentru muzica Electronică şi prea Electronici – şi intelectuali – pentru Punk. Prin „Golden Brown” de pe albumul „La Folie” din 1981 au devenit extrem de cunoscuţi, unda lor a lovit şi marii noştri artişti – cu ghilimelele de rigoare 😀 – şi Sfinx s-au grăbit să ne seducă cu „Într-un Cer Violet”, ciordeala o avem în sânge… Dar şi alţii s-au „inspirat” din creaţia lor – mă refer la The Stranglers, evident. 😀
Evit să scriu despre compilaţii, dar „sugrumătorii” merită mai mult decât un simplu review. „Decades Apart” este un CD dublu lansat în februarie, conţine măcar o piesă de pe fiecare album (sunt 16) şi are şi două piese absolut proaspete: „Retro Rockets” şi „I Don’t See The World Like You Do”.
Eu am avut bulan, un prieten cumpărase albumele „The Raven” (1979) şi „The Gospel According to the Meninblack” (1981), „coadă” – adică la pachet, obligatoriu – la nişte discuri Progresiv şi nu i-au plăcut, mi le-a vândut. Asta undeva prin anii ’80. Aveam salariul de 1250 Lei, un vinil original în stare bună costa 300, uneori chiar şi 500 Lei… 🙂 Pe mine m-au marcat definitiv piese ca „Dead Loss Angeles”, „Baroque Bordello”, „Nuclear Device”, „Duchess” şi „Waltzinblack”, „Just Like Nothing on Earth”, „Second Coming”, „Waiting for the Meninblack” sau „Two Sunspots”, „The Gospel…” este un album absolut genial. Read more The Stranglers – Decades Apart (2010)
Înapoi în beci
Acum 23 de ani, 15 noiembrie a fost tot o zi deosebit de blândă şi caldă, cu aromă de septembrie mai de grabă decât o zi obişnuită de noiembrie.
Revolta muncitorilor de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov a luat prin surprindere nu doar regimul de atunci, dar şi Braşovul, braşovenii.
Acum se spune că acela a fost începutul sfârşitului, dar atunci, anii ’87-’89 au fost probabil cei mai gri şi deprimanţi ani ai sfârşitului de comunism, admitem sau nu, nu mulţi speram măcar că acel regim, aceea dictatură se va sfârşi vreodată.
Am neplăcuta senzaţie că au trecut 23 de ani şi am uitat gustul libertăţii.
„Alegi salam ori libertate” este un vers din piesa „N-am să aştept”, piesa cu care formaţia Pansament a debutat în 1990 la TVR. Răspunsul are gust (damf) de… soia.
[bandcamp track=1096456345 size=venti bgcol=020303 linkcol=4285BB]
Alin a reuşit ce noi Read more Înapoi în beci
Monster Magnet – Mastermind (2010)
Monster Magnet par o gaşcă teleportată din anii ’70. Este aproape ne-naturală muzica lor absolut naturală, Rock-ul primitiv-primordial a la The Cult sau Danzig-ul primelor albume cu inflexiuni Hawkwind (trupa în care şi-a făcut ucenicia şi tataie Lemmy), „americanismele” Southern şi Stoner după tiparele Corrosion Of Conformity care n-au nici vlaga, nici autenticitate decât la trupele americane.
21 de ani de muncă stau la baza acestui material, albumul cu numărul opt din carierea trupei, disc ce vine la mai bine de trei ani după anteriorul „4-Way Diablo”.
Ca şi în cazul multor alte formaţii, „blestemul” băieţilor din New Jersey a fost valul Grunge care a măturat media şi prin ricoşeu scena anilor ’90 trimiţând sau ţintuind multe formaţii la subsol. Ceva-ceva din spiritul Grunge s-a infiltrat şi-n sonorităţile Monster Magnet, şi pe noul disc în piesa „100 Million Miles” de exemplu se aud reverberaţii Soundgarden, trupă cu care de altfel au şi fost în turneu în 1991.
După debutul „Spine of God” din 1992 şi câteva EP-uri scoase sub egida independenţilor Caroline Records, magneţii se mută la multinaţionala A&M Records, dar în ciuda succesului single-ului „Negasonic Teenage Warhead”, albumul „Dopes to Infinity” din 1995 nu face vânzările scontate.
„Powertrip”, albumul din 1998 reuşeşte să penetreze a tot puternicul Billboard, discul primeşte şi certificatul de Aur pentru vânzări şi turneele alături de nume ca Aerosmith, Metallica, Rob Zombie şi Marilyn Manson le ridică statutul, lucrurile par să intre pe făgaşul dorit.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ByCXe3rrSY8]
„God Says No” din 2001 nu mai are acelaşi impact comercial Read more Monster Magnet – Mastermind (2010)
Triptykon – Eparistera Daimones (2010)
La auzul numelui Triptykon nu ştiu câte beculeţe ipotetice se aprind, probabil altfel stau lucrurile dacă spun Thomas Gabriel Fischer aka Tom Gabriel Warrior sau Celtic Frost, deşii inventivul elveţian parcă nu s-a bucurat niciodată din plin de recunoaşterea pe care o merita.
Dacă are vre-un sens, vre-o noimă termenul de Avantgard Metal se datorează unor tipi ca Tom Fischer, mereu cu un (doi, trei 😀 ) pas înaintea timpului, mereu dornic să experimenteze, să creeze, să se exprime într-un mod unic.
Acum doi-trei ani am re-ascultat clasicul Venom „At War with Satan” (1983) şi sincer nu m-a impresionat la fel ca-n anii ’80 – fapt ce nu le ştirbeşte cu nimic nici valoarea nici aportul incontestabil la evoluţia scenei Metal – , însă piese ca „Into the Crypts of Rays”, „Procreation (Of the Wicked)” sau „Circle of the Tyrants” şi acum sună proaspăt şi incisiv, moştenirea lăsată-n urmă de Celtic Frost este vie.
Thomas Fischer împreună cu Bruce Day şi Steve Warrior au pus bazele formaţiei Hellhammer în 1982 influenţaţi de nume ca Black Sabbath, Venom, Raven şi Motörhead. Celor trei li s-a alăturat un an mai târziu şi Martin Eric Ain şi în această formulă a fost imprimat EP-ul cultic „Apocalyptic Raids”. În 1984 trupa se desfiinţează şi Thomas cu Martin pun bazele unui nou grup: Celtic Frost.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L5prpJMrWhs]
După două EP-uri absolut geniale – „Morbid Tales” (1984) şi „Emperor’s Return” (1985) -, în 1985 este lansat Read more Triptykon – Eparistera Daimones (2010)
The Young Gods – Everybody Knows (2010)
David Bowie întrebat fiind în 1995 dacă albumul său „Outside” a fost influenţat de muzica lui Trent Reznor (Nine Inch Nails), a răspuns că nu, a fost influenţată de elveţienii din The Young Gods. Şi trupa înfiinţată în 1985 de către Franz Treichler – voce, Cesare Pizzi – samplere şi Frank Bagnoud – tobe, sunt pomeniţi ca determinanţi ca influenţă şi de Mike Patton, Sepultura, The Edge (chitaristul din U2), Devin Townsend, Econoline Crush, etc.
Muzica lor este catalogată la modul general ca fiind Post-Industrial, însă au un filon solid de Rock, reverberaţii Nu Wave şi Post-Punk/Dark/New Wave şi evidente infuzii Ambientale. Vocea lui Treichler are aceeaşi tonalitate caldă şi foloseşte aceleaşi inflexiuni ca Bono (U2), muzica are baze solide de Rock peste care construiesc o împletitură colorată pe o paletă extinsă de sonorităţi de la Industrial la sonorităţi avangardiste, secvenţe acustice sau texturi ambientale.
În 1987 este lansat albumul auto-intitulat sub emblema Wax Trax! – casa unor nume semnificativă al scenei Industrial cum sunt Ministry (şi Revolting Cocks), Front 242, Luc Van Acker, Front Line Assembly, My Life With the Thrill Kill Kult, PIG, etc. Numele şi l-au ales după titlul EP-ului semnat de Swans în 1984, trupă de referinţă şi statut cultic pe segmentul No Wave, Noise şi Rock Experimental. Albumul a fost produs de Roli Mosimann, muzician, baterist, producător care a colaborat şi cu pomeniţii Swans, dar şi cu nume ca The The, Celtic Frost, New Order, The Hair and Skin Trading Company, That Petrol Emotion, Faith No More, Skinny Puppy şi Marilyn Manson.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NhxJp4kVEAs]
În ciuda albumelor de calitate Read more The Young Gods – Everybody Knows (2010)
Oblivion Machine – Viewpoint Collector (2010)
Din Saratov, Rusia aceşti Oblivion Machine surprind cu un material foarte profesionist, propun publicului un Death Metal condimentat cu infuzii Electro şi Industrial ce amintesc într-o oarecare măsură de Fear Factory din era 1991-1994, perioada marcată de albumul „Soul of a New Machine”, lipsesc doar escapadele melodice furnizate de Burton C. Bell, Alex rămâne exclusiv la tradiţionala abordare brutală a la Max Cavalera.
Trupa a fost înfiinţată de cei doi fraţi Alex şi Konstantin, ambii chitarişti în primăvara lui 2003 şi lor li s-a alăturat basistul E_X_I_L_E.
Trupa şi-a păstrat componenţa şi formula de trio ţi în 2008 debutează cu albumul „Unnatural & Wrong” sub egida Irond Records. Cele 10 piese sunt un Metal brutal cu rădăcini Death şi beneficiază de suportul samplerelor şi coloraturilor Electro. Un mix incisiv şi interesant, elementele brutale şi tehnice sunt îmbinate organic şi inventiv cu sonorităţile Industrial.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w2EUcX7hEBw]
Cele 7 piese colectate pe „Viewpoint Collector” Read more Oblivion Machine – Viewpoint Collector (2010)
Atheist – Jupiter (2010)
După 17 ani de tăcere trupa din Florida revine cu cel de-al patrulea album. „Jupiter” conţine 8 piese noi cu o durată de puţin peste 30 de minute în aceeaşi manieră Metal Extrem şi tehnic şi cu infuziile de elemente Progresive şi unele soluţii, (mici) coloraturi înrudite cu Jazz-ul.
Ciudat cum trupele acestea inovative din zona Metal-ului Extrem, Cynic şi Atheist, au oarecum aceeaşi istorie contorsionată, deşii şi-au început activitatea la mijlocul anilor ’80, istoria, evoluţia lor a fost fracturată, n-au reuşit să se menţină pe o linie ascendentă şi chiar dacă au un statut oarecum cultic, pentru mulţi au fost şi sunt un punct de reper, n-au avut parte de aprecierea cuvenită. Există şi o conexiune între cele două trupe, basistul Tony Choy venit în Atheist să-l înlocuiască pe decedatul Roger Patterson în 1991, ulterior a cântat şi în Cynic.
Trupa a fost înfiinţată în 1984, iniţial sub numele de Oblivion, schimbat în R.A.V.A.G.E. şi finalmente transformat în Atheist. Albumul de debut „Piece of Time” a fost imprimat în 1988, dar a fost lansat în Europa în 1989 şi abia un an mai târziu şi în America natală. Considerat un clasic, „Unquestionable Presence” este scos în 1991, dar anul următor trupa decide să se dizolve. Obligaţiile contractuale faţă de Music for Nations însă îi forţează să revină în 1993 cu încă un produs: „Elements”.
Kelly Schaefer pune bazele formaţiei Neurotica Read more Atheist – Jupiter (2010)
Cradle of Filth – Darkly, Darkly, Venus Aversa (2010)
Cradle of Filth sunt cel mai de succes produs britanic pe segmentul Heavy de la Iron Maiden încoace. Mulţi îi consideră trădători, acuză faptul că s-au „vândut” şi s-au strecurat în mainstream, însă albumul lor de debut „The Principle of Evil Made Flesh” din 1994 a fost cotat în 2006 de revista Metal Hammer ca unul din cele mai bune 10 albume Black Metal al ultimelor două decenii, au fost răsfăţaţi de Kerrang! Şi MTV, au cântat ca atracţie principală la mai toate festivalurile importante (mainstream) de la Ozzfest la Download şi Sziget.
Poate că muzica găştii lui Dani Filth (Daniel Lloyd Davey) nu mai are sonorităţile Black Metal-ului, infuziile Heavy Metal şi Gothic, respectiv Dark au şlefuit sunetul şi i-au făcut mai acceptabili unui public mai larg, însă Cradle of Filth au un şarm anume, au reuşit să-şi construiască o imagine şi un stil care-i deosebeşte de restul formaţiilor şi asta, până la urmă este o calitate pe care majoritatea formaţiilor din ultimele decenii încep să nu o mai aibă.
„Darkly, Darkly, Venus Aversa” este un nou material concept aşa cum Dani ne-a obişnuit de la succesul major al albumului „Dusk… and Her Embrace” din 1996 încoace.
Povestea de data aceasta este una originală, personajul central fiind prima soţie al lui Adam, Lilith şi povestea se derulează până în zilele noastre. Muzical Cradle of Filth n-au schimbat reţeta de succes, au rămas ritmurile infernale, riff-urile zgomotoase şi coloraturile ample de clape, Dani hârâie şi ţipă, universul conceput de această dată aminteşte cel mai mult de danezii Mercyful Fate, respectiv de King Diamond.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3tWiWkvz8-c]
Nu sunt un fan înfocat Cradle of Filth, dar Read more Cradle of Filth – Darkly, Darkly, Venus Aversa (2010)
Jon Anderson and Rick Wakeman – The Living Tree (2010)
Yes sunt cunoscuţi de cei mulţi mai ales datorită piesei „Owner of a Lonely Heart” de pe albumul „90125” din 1983, disc care a marcat turnura formaţiei din zona Rock-ului Progresiv spre sonorităţi mai comerciale, radio friendly.
Din cele 19 albume de studio scoase sub emblema Yes, Anderson a cântat pe 18, a lipsit doar de pe albumul „Drama” din 1980 şi a revenit pentru pomenitul „90125”, material ce purta în mare măsură amprenta lui Trevor Rabin şi iniţial ar fi trebuit să fie scos ca produsul unei noi formaţii: Cinema. Anderson începând din 1976 a scos 14 albume solo, a făcut parte din proiectul Anderson Bruford Wakeman Howe, practic tot Yes-ul din 1989, a colaborat la 5 albume cu Vangelis, „The Friends of Mr. Cairo” din 1981 fiind probabil unul din cele mai cunoscute, dar a cântat ca invitat şi pe alte 3 albume Vangelis, cum şi pe albume semnate de Kitaro, Mike Oldfield, Tangerine Dream, King Crimson, Toto, 4 Him şi Milton Nascimento.
Wakeman şi-a început cariera de muzician de studio alături de David Bowie în 1971 cântând pe piesa „Space Oddity” fapt pentru care a fost plătit cu 9 Lire Sterline. A mai colaborat cu Bowie la 4 piese: “Life on Mars?”, “Changes”, “Oh! You Pretty Things” şi în 1985 la “Absolute Beginners”. Tot în aprilie 1971 a lucrat cu Cat Stevens la mega-hit-ul “Morning Has Broken”. Apoi s-a alăturat formaţiei Strawbs şi împreună cu aceştia a imprimat trei albume ca-n 1971 să-l înlocuiască pe Tony Kaye, clăparul din Yes. Apare pe 8 albume de studio alături de aceştia, plus amintitul proiect ABWH. În anii ’70 scoate 10 albume solo printre care merită pomenite măcar „The Six Wives of Henry VIII” (1973), „Journey to the Centre of the Earth” (1974), „Lisztomania” (1975) sau „Rick Wakeman’s Criminal Record” (1977). Anii ’80 aduc alte 18 albume solo, printre care două sunt coloane sonore pentru filme, „The Burning” (1981) şi „Crimes of Passion” (1986).
În anii ’90 imprimă aproape 40 de albume şi din 2000 până-n prezent încă aproape 20, dar are timp să cânte şi cu Alice Cooper, Ozzy Osbourne, Black Sabbath, Brian May, T. Rex, Elton John, John Williams, Brotherhood of Man, Elkie Brooks,Vivian Stanshall, Denny Laine şi Al Stewart.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6Ph8hNljOXE]
„The Living Tree” este Read more Jon Anderson and Rick Wakeman – The Living Tree (2010)
