2009 pe platane (partea a I-a)

Recesiune, recesiune, dar (şi) 2009 a fost un an plin pentru industria de entertainment şi evident noi, consumatorii. Şi treaba asta cu „noi consumatorii” este una din „chestiile” care nu-mi dau pace. Revin la versurile care au marcat debutul anilor ‚’80 şi la The Buggles:

„In my mind and in my car, we can’t rewind we’ve gone to far.
Pictures came and broke your heart, put the blame on VTR.

You are a radio star.
You are a radio star.
Video killed the radio star.”

Dacă Robbie Williams şi-a intitulat albumul „Reality Killed the Video Star”, eu rămân la ideea mea – MP3 Killed the MTV Star – şi cred că acest sfârşit de deceniu este marcat de mp3-uri, de descărcările ilegale de muzică şi filme de pe internet şi de IPod-uri.
Muzica a devenit un lucru mai banal ca ciunga. Ascultăm muzică de pe IPod, de pe telefonul mobil, în tramvai, în metrou, în maşină, în drum spre serviciu, la întoarcere sau chiar şi în timpul serviciului. Muzica a devenit un „zgomot de fundal” menit de cele mai multe ori să acopere celelalte zgomote, zgomotul urban. Se produce muzică pe bandă rulantă şi o consumăm pe bandă rulantă. Anul acesta am avut ceva mai mult timp ca anul anterior, dar fără să mă fi ocupat exclusiv de muzică – de ascultat muzică -, mi-au trecut prin player peste 330 de albume lansate doar anul acesta. Pe lângă acestea am mai ascultat albume ratate din anii anteriori, albume mai vechi ale unor trupe pe care abia anul acesta le-am descoperit şi am re-ascultat tot felul de piese sau discuri în funcţie de moment şi toane. Chiar şi pentru un ascultător antrenat – zic eu – şi „addicted” cum sunt, este mult.
Nu doar muzica Pop şi muzica de dans este supra-produsă ci este o avalanşă în toate genurile: Indie, Punk şi Metal inclusiv. Am mai spus că-n anii ’90 aşa numitul Grunge – termen cu care nici acum nu mă împac – a fost sufocat şi compromis de numărul mare de clone şi copii produse în serie. Acelaşi lucru se întâmplă acum şi cu celelalte genuri şi sub genuri. Bani… cu orice preţ. Şi preţul îl plătim noi toţi: multă „muzică”, tot mai puţină calitate. Şi de suferit, suferă şi toţi cei care mai cred că (şi) muzica este o artă, o formă de exprimare, cei care mai vor să facă ceva şi cei care mai caută ceva…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tnoATJ7SR5U]

Parcă anul trecut a fost mai simplu. Mi-am ales relativ uşor albumul anului (Kings Of Leon – Only by the Night), mi-a plăcut Metallica (Death Magnetic) – o revenire neaşteptată, a fost ok „Black Ice”-ul celor de la AC/DC şi o dezamăgire Guns’N’Roses cu mult amânatul lor „Chinese Democracy” (am scris „la grămadă” despre toate trei) şi au mai fost discuri bune, de exemplu dEUS „Vantage Point” şi un Peter Gabriel „Big Blue Ball” trecut – inexplicabil – aproape neobservat. Dincolo de preferinţele personale, la urma urmei profund subiective, 2008 a fost anul Coldpay.
2009 nu ştiu al cui an este. În ciuda multor discuri şi multor piese bune, cumva îmi scapă un „anthem” autentic, un „Viva La Vida” sau un „Use Somebody” – piesele din 2008 au dominat clasamentele de anul acesta, fapt oarecum firesc prin lansarea single-urilor…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-9tgyQriews&feature=related]

2009 a fost marcat de ţeapa concertului AC/DC, dar o să fie AC/DC pe 16 mai 2010 în Piaţa Constituţiei. N-au mai ajuns nici Depeche Mode, nici Biohazard şi n-a mai venit nici Iggy Pop şi Paul Di’Anno…însă de concertele care au trecut totuşi prin România, nu ne putem plânge. Eu am ratat din terţe motive o grămadă de concerte importante – Nine Inch Nails şi The Prodigy la Peninsulă -, l-am ratat din nou pe Jan Garbarek şi mă oftic că n-am fost la Kraftwerk şi am mai absentat la alte câteva concerte importante. Din ce am văzut, Faith No More au fost imperiali şi Limp Bizkit au fost plini de energie, convingători şi absolut profesionişti, a sunat concertul impecabil şi prestaţia lor a fost absolut corectă. Sper ca Fred se ţine de cuvânt şi să-i mai vedem. De la ambele trupe aştept cu nerăbdare şi discurile noi.
Seara mea de B’Estfest cu Motorhead/Moby a fost ok, sonorul a fost infernal de tare şi nu neapărat de calitate, pe Lemmy l-am mai văzut, Moby a fost la înălţimea aşteptărilor mele. B’Estfest a aliniat un program colorat şi a adunat un public pestriţ cu: The Killers, Ayo, Klaxons, Gabriella Cilmi, Franz Ferdinand, Orbital, The Ting Tings, The Charlatans, Santana şi cu un Aftershock cap de afiş Manowar şi cu Hollyhell şi Thunderstorm.  Am fost la Soulfly însă am ratat Sepultura… A fost diva Madonna, Tito And the Tarantulas, veterani ca Nazareth, ZZ Top, Jon Lord şi greii Kreator şi W.A.S.P. S-au întors Placebo, Leonard Cohen şi Gogol Bordello.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6vvKnCbyp98]

Sunt câteva lucruri însă care mi-au sărit în ochi. La Saga/Queensryche/Limp Bizkit abia de s-au adunat cu puţin peste 1000 de persoane – şi asta cu presă şi invitaţi cu tot şi cu un astfel de afiş care teoretic ar fi trebuit să aducă la olaltă fanii diferitelor sub genuri Rock  – şi la Faith No More cred că nici 1000 n-au fost, plus un cretin i-a mai aruncat şi un pahar de bere în capul lui Patton…
Rock-ul este o muzică de breşă, nume ca Metallica şi AC/DC strânge mase, însă la celelalte formaţii abia se adună 1000 de rockeri din toată ţară şi asta spune mult… Conjunctural am devenit ţară de tranzit – vezi concertele de luni şi miercuri – şi numărul redus al publicului „consumator” nu ne face foarte atractivi ca destinaţie.
Cu toate acestea în 2010 se anunţă nume mari, Ten Years After, Eric Clapton, AC/DC, Metallica, Anthrax, Slayer, Rammstein…
Ce se ştie deja cu siguranţă este: Marduc şi Vader la Cluj, 13 ianuarie; Bobby McFerrin, 30 ianuarie, Sala Palatului; Chris Rea 6 februarie, Sala Palatului, Air 11 februarie, Sala Polivalentă, Paradise Lost la Cluj, 15 februarie; Ten Years After 22 februarie, Sala Palatului… Să vedem ce iese şi din anunţatul duplex Istambul – Bucureşti în cadrul festivalului Sonisphere

Despre discuri, trupe şi piese… la rotirea următoare (2009 pe platane – partea a II-a).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=efIxCkwT0vg]

Bon Jovi – The Circle

Jovi a ajuns la al 11 album, fără să pun la socoteală cele 2 albume solo . Cred că trupa formată în 1983 a ajuns mai departe decât şi-ar fi imaginat la aceea vreme chiar şi John Francis Bongiovi Junior.
În cifre, cariera lor arată excepţional: au vândut peste 120 de milioane de discuri, au concertat în peste 50 de ţări având la activ peste 2600 de concerte, au cucerit de repetate ori clasamentele muzicale, în 2004 au primit distincţia American Music Award, în 2006 au fost incluşi în UK Music Hall of Fame şi anul acesta duo-ul Jovi/Sambora au fost incluşi în Songwriters Hall of Fame.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=lDK9QqIzhwk]

Succesul major a venit cu al 3-lea album, „Slippery When Wet”, lansat pe 18 august 1986. Ţin minte că ne-am dus cu familia la talciocul de la Timişoara în 1987 pentru cumpărături şi „o gură de aer occidental” şi – na, aveam 17 ani! – am fost foarte fericit că am găsit acest disc (şi – între altele – „Sheik Yerbouti” – Frank Zappa, aveam gusturi “dubioase” încă de atuci…  😀 ).
Ştiu, Bon Jovi sunt o trupă „kinky”, o gaşcă pentru cocalari şi gagici, rockerii – axa Maiden, Priest, Manowar – nu i-a considerat niciodată Rock. Bon Jovi nu sunt Pantera, nu sunt Metallica sau Motorhead. Mereu au compus melodic, au avut o componentă Pop, comercială, au fost mai „moi” chiar decât Poison… Cu toate acestea mie mi-au plăcut multe din piesele lor, chiar dacă nu toate.
Slippery When Wet” este inclus în aceeaşi listă a celor 1001 albume obligatorii, „You Give Love A Bad Name”, „Living On A Prayer” sau „Wanted Dead Or Alive” sunt deja clasice şi de referinţă, dar mi-au mai plăcut şi „Lay Your Hands on Me”, „Bad Medicine” sau „Keep the Faith”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Jn9EjX6vOfQ&feature=channel]

Cred că cel mai reuşit disc al lor este „These Days” lansat pe 27 iunie 1995, un disc cu un ton mai întunecat, mai experimental şi cu o piesă care s-a lipit de mine: „Something to Believe In”.

„I lost all faith in my God, in his religion too
I told the angels they could sing their songs to someone new
I lost all trust in my friends,
I watched my heart turn to stone
I thought that I was left to walk this wicked world alone

Tonight I’ll dust myself off
Tonight I’ll suck my gut in
I’ll face the night and I’ll pretend
I got something to believe in

And I had lost touch with reason
I watched life criticize the truth
Been waiting for a miracle
I know you have too

Though I know I won’t win
I’ll take this one on the chin
We’ll raise a toast and I’ll pretend
I got something to believe in

If I don’t believe in Jesus, how can I believe the Pope
If I don’t believe in heroin, how can I believe the dope
If there’s nothing but survival, how can I believe in sin
In a world that gives you nothing,
we need something to believe in..”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_5A1RzUhnc8]

„Crush” (2000) menţin trupa în zona Rock, aduce sonorităţi noi, „It’s My Life” are sunet modern, implementat ingenios în sound-ul clasic al formaţiei, linie păstrată şi pe „Bounced” (2002). „Have A Nice Day” (2004) revine uşor la stilul şi abordarea mai convenţională, dar este tot un disc destul de bun.
A urmat un o colaborare cu Keith Urban – vedeta Country – la piesa „Who Says You Can’t Go Home” – piesă care a obţinut şi premiul pentru cea mai bună colaborare în 2007 şi – consecinţă directă – albumul „Lost Highway” din acelaşi an sună mai mult a Country decât a Rock. Asta – sau poate chiar asta – n-a împiedicat discul să spargă iar topurile de peste ocean…
Un album care mie mi-a plăcut mult a fost şi „This Left Feels Right” din 2003, un disc ce conţine remixuri inedite, multe acustice şi cu uşor aer Jazzy sau Trance şi Electro/Industrial, un material care a ieşit din tiparele trupei, dar sună extrem de proaspăt şi inedit.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vx2u5uUu3DE&feature=related]

Lansat pe 30 octombrie, „The Circle”, noul material discografic a fost anunţat ca o revenire la rădăcinile Rock ale formaţiei. Din păcate nu este un Chickenfoot, nici nu se apropie de intensitatea şi calitatea acelui disc 100% Hard Rock, energic şi acaparant prin naturaleţe.
Cele 12 piese noi sunt o „adunătură” de clişee deja folosite (şi reciclate) de trupă, fac lucrurile cu profesionalism, însă nici nu aduc nimic nou, nici nu reuşesc să sună convingător. Abordarea este într-adevăr mai Rock, mai tradiţională ca în cazul precedentului album, dar fără mari sclipiri, fără nicio surpriză majoră. Bon Jovi este o trupă A.O.R. , îşi au publicul, vor vinde lejer şi acest album ca şi precedentele şi probabil vor fi prezenţi în clasamentele muzicale.
Cuplul de autori Jovi/Sambora a fost ajutat şi de data aceasta la 4 piese de fabricantul de hit-uri Desmond Child, la două piese a colaborat Billy Falcon şi la încă o piesă a fost cooptat Darell Brown, ambii compozitori axaţi mai mult pe zona Country.
„We Weren’t Born to Follow” – primul extras single – este atât de familiară încât îi putem bănui de auto-plagiat; „When We Were Beautiful” sună mult mai plăcut, mai natural, are groove şi feeling; „Work for the Working Man” ne trimite înapoi la „Living On A Prayer”, mai că poţi cânta „Oo oh oo oh ou”, are apăsare; „Superman Tonight” este încă o baladă, sună plăcut şi atât; „Bullet” se ridică la greutatea titlului său, este una din cele mai reuşite momente ale discului, are energie, are dinamică, este Rock, sună modern, chiar dacă refrenul este puţin prea moale; „Thorn in My Side” nu este o baladă, are vână, dinamică, este un Rock american, simplu şi direct; „Live Before You Die” este următorul moment liric, acompaniat cu pianul, pentru cei care mai vor încă un „Always”; „Brokenpromiseland” ne trezeşte din amorţeală, are un strop de sunete moderne, straturi de sintetizatoare; „Love’s the Only Rule” este încă un „cântăcel”, oarecum tipic Jovi, foarte radio friendly, bună de condus; „Fast Cars” este mai lentă, dar cam din aceeaşi zonă prea radio friendly, dar plăcută; „Happy Now” mai accelerează puţin tempo-ul, dar rămâne blocată în amintirile pieselor din anii ’80 şi-n final „Learn to Love” închide discul cu încă o baladă cu un crescendo plăcut, dar previzibil.

Una peste alta, Bon Jovi şi-au furnizat noul disc, este mai viu ca anteriorul, dar captiv în aceeaşi atmosferă de anii ’80 care ne face tot mai puţin să vibrăm. Mi-a rămas în cap „Bullet”, parcă-parcă mergeau mai multe piese de soiul acela, mai cu… nerv. Jovi se învârte în acelaşi cerc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=68Te8piQH70&feature=related]

Lady GaGa – The Fame Monster

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=xBE3CTcNa8I]

Deja aud strigătele din toate părţile: trădare!!! – şi asta este forma salon la mult mai neaoşul nostru…muie. Robbie Williams, Air, Pet Shop Boys şi acum… Lady GaGa. WTF?

Am auzit „Poker Face” anul acesta şi inevitabil mi-am amintit de „Ma Baker” (Boney M) – Ma, Ma, Ma, Ma – , apoi am văzut clipul, a hot chick, dar – tot inevitabil – am făcut o analogie Ziggy Stardust (David Bowie) – Mechanical Animals (Marilyn Manson) şi Poker Face (Lady GaGa).
Imaginea androgenă, non-sexualitatea sau dimpotrivă, bisexualitatea sau homosexualitatea în (noua) cultură Vestică reprezintă o virtute artistică, o certificare a faptului că eşti „diferit” – deosebit, eşti… sofisticat.
„Poker Face” a fost declaraţia de bisexualitate a artistei… Din punctul meu de vedere, un clişeu, în Vest însă – se pare – în continuare un mobil excelent spre succes.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bESGLojNYSo]

Un prieten îmi tot repetă că muzica a murit la sfârşitul anilor ’70 şi tot ce se întâmplă de atunci este doar o reinterpretare a lucrurilor deja experimentate. E ceva în afirmaţia asta, însă ştiu artişti, sunt trupe care au reuşit să infirme o astfel de abordare. Pe de altă parte, industralizarea muzicii, transformarea artei în afacere, evident a adus şi simptomele nocive al capitalismului: supraproducţia. Devine tot mai important pe cine cunoşti, cu cine bei, cu cine te culci, cine te impresariază şi cine te produce, cum arăţi şi ce freză, ce ţoale ai, cine-ţi regizează video-clipurile şi este mai puţin important ce şi cum cânţi. Cultură Pop… sau cum am denumit-o: McChicken Shit.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=d2smz_1L2_0&feature=related]

Pe Lady GaGa industria încearcă să ne-o vândă ca fiind noua Madonna. O paralelă există: ambele fete sunt de origine italiană. Muzical se mişcă pe zona Euro-Disco, Euro-Pop şi mi-a amintit de 2 duo-uri: The Veronicas şi t.A.T.u. Atât australienele cât şi rusoaicele cred că au un sunet mult mai bine inventat, găsit. The Veronicas risc să afirm că bat şi trupe cu aere mult mai Rock, gen Paramore iar de la fetele lui Ivan Shapovalov, Lady GaGa a împrumutat şi conotaţiile sexuale.
Industria funcţionează în funcţie de cerere şi ofertă, dacă reuşesc să ne vândă anumite produse, înseamnă că satisfac o cerere existentă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OvYh666pg-I&feature=channel]

„Poker Face”, „Paparazzi”, „Beautiful, Dirty, Rich” au totuşi calităţi: sunt compuse bine, au refrene simple şi imediat memorabile şi nu în ultimul rând, esenţial pentru publicul ţintă, sunt dansante. Şi este ceva ce o diferenţiază pe Lady GaGa de celelalte dive: este compozitoare, piesele îi aparţin, nu este nevoită să apeleze la fabricanţii de hit-uri pe bandă rulantă.
Cântă la pian de la vârsta de 4 ani şi a studiat la facultatea Tisch School of the Arts din New York.
Una din primele ei piese, „Boys, Boys, Boys” este un „răspuns” la „Girls, Girls, Girls”-ul celor din Motley Crue inspirat şi de „T.N.T.”-ul celor din AC/DC iar porecla GaGa provine de la piesa „Radio Ga Ga” al celor din Queen.
De la 19 ani începe să cânte prin baruri şi o vreme are şi show-uri Burlesque. Din 2007 începe colaborarea cu Lady Starlight, o serie de spectacole sub egida Lady Gaga and the Starlight Revue şi sunt invitate să participe la faimosul festival Lollapalooza. Muzical combină elementele Pop şi Vintage, Glam Rock-ul inspirat de… David Bowie cu sonorităţi mai moderne.
Semnează un contract cu un sub-label Interscope şi compune piese pentru diferiţi artişti, între care şi pentru Akon care îi remarcă şi calităţile vocale. Importanţi pentru cariera ei sunt şi producătorii Nadir Khayat (cunoscut ca RedOne) şi Rob Fusari. Scrie piese pentru Britney Spears, New Kids on the Block, Fergie şi Pussycat Dolls.

Albumul ei de debut, „The Fame” este lansat pe 19 august 2008 şi s-au vândut peste 8 milioane de exemplare din el, a produs mai multe hit-uri şi anul acesta, pe 2 decembrie a fost nominalizat pentru cel mai bun album Electro şi cel mai bun album al anului la Grammy.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1cnv7uKYcJo&feature=channel]

Casa de discuri a dorit anul acesta re-editarea albumului „The Fame” însă Lady GaGa n-a fost încântată de idee nici într-o eventuală formă remixată şi astfel s-a născut oarecum un material de compromis, „The Fame Monster”.
Practic avem de-a face cu 8 piese noi cu o durată de 34 de minute şi cu o ediţie specială care conţine şi piesele de pe primul disc.
Titlul materialului, conform celor povestite de domnişoara Stefani Joanne Angelina Germanotta (alias Lady GaGa) s-a născut pe parcursul turneului „The Fame Ball Tour” şi exprimă diferitele ei confruntări cu „monştrii” care au bântuit-o: sexul, drogurile, alcoolul, singurătatea… Pe de altă parte, Lady GaGa vorbeşte şi despre un concept: primul album a reprezentat abordarea luminoasă, noul material este expresia părţii întunecate, astfel cele două materiale se completează exact ca în conceptul Yin şi Yang.
Critica s-a grăbit să afirme că este un disc cu influenţe Gotice şi Industrial, eu însă dincolo de ideea interesantă ca premisă, cred că realizarea materialului nu este cea mai reuşită.

Prezentarea este într-adevăr una mai întunecată, a fost lansată şi cu o copertă alternativă, piesele au o nuanţă mai Dark, mai sumbră, însă parcă nu suficientă să exprime conceptul.
Dacă la un moment dat Lady GaGa s-a „gudurat” pe lângă Marilyn Manson – se pare nu cu suficiente rezultate -, producătorii Rodney “Darkchild” Jerkins, Fernando Garibay, Edward Theodore “Teddy” Riley şi Nick Dresti (alias Space Cowboy) şi vechiul partener RedOne, reprezintă latura Pop/comercială a industriei, astfel discul sună destul de diluat, nu are suficientă greutate, aerul acela de Euro Disco nu exprimă mai nimic, parcă este fad şi de multe ori chiar lipsit de energie. Cred că altul era rezultatul dacă pentru acest proiect apele la un producător mai…neortodox. La banii ei riscam un Brian Eno sau – şi mai bine – apelam la Mark Ellis (Flood), eventual Trent Reznor (a produs pe lângă primele albume Manson discurile 12 Rounds şi a făcut lucruri interesante şi pentru Bowie) sau Michael Beinhorn – cel care l-a ajutat pe Manson la “Mechanical Animals”, un album al cărui sunet şi stil se preta la ideea acestui disc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qrO4YZeyl0I&feature=channel]

„Bad Romance” începe promiţător – ca majoritatea pieselor de altfel – însă rapid sunetul se aşează în aceea zonă Euro Disco/Pop de anii ’90 şi cu toată bunăvoinţa, sună destul de sec şi neconvingător. Lipseşte energia, coerenţa care pulsează în amintitele The Veronicas sau t.A.T.u.
Sunt momente mai bune – Monster şi Teeth – şi piese destul de inodor, incolore: Dancing in the Dark sau Alejandro (o incursiune cam fără sens în Latino). „Speechless” este o baladă Rock pe care artista o dedică tatălui său, este destul de previzibilă, o aliniere de clişee ce mi-a amintit de Gwen Stefani şi Pink.
Dacă duetul Lady GaGa – Marlyn Manson nu s-a concretizat, o avem pe… Beyonce în piesa „Telephone”. Degeaba două voci de calitate, piesa este tot un clişeu Disco…

Stefani are doar 23 de ani şi are deja fortune and fame, nu cred că duce lipsă de talent, o strică… anturajul…ha ha ha! 😛 Se poate şi poate mai mult, n-a fost să fie (nici) de data aceasta, dar mai are suficient timp. Are suficente antuuri, depinde de ea pe ce mână joacă.  🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_7HvURBhMGE&feature=channel]

Gregorian – Masters of Chant Chapter VII şi Christmas Chants

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=mGv97-9N5rc&feature=related]

În spatele proiectului Gregorian se află Frank Peterson, pianist autodidact care lucrând într-un magazin de instrumente muzicale l-a cunoscut pe Michael Creţu (soţul Sandrei şi creierul din spatele proiectului Enigma) şi astfel a ajuns clăpar în trupa Sandrei (apare şi în celebrul clip Maria Magdelena), trupă în care a petrecut câţiva ani şi între ei s-a legat o prietenie strânsă.
Împreună cu familia Creţu s-a mutat în Ibize şi aici a lucrat ca producător la primul album Enigma „MCMXC A.D.” (1990). Ulterior Peterson a mai lucrat ca producător cu Sarah Brightman, Princessa şi Andrea Bocelli şi din 1991 porneşte propriul său proiect: Gregorian.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=hDdeNwlJ44U&feature=related]

Primul album din 1991 „Sadisfaction” este o copie fidelă – dar palidă – la Enigma.
Din 1999 începe seria albumelor „Masters of Chant”, albumul lansat anul acesta pe 25 septembrie fiind al 7-lea. Noul concept de la care a plecat a fost de a transcrie piese populare în stilul corurilor gregoriene. Partea instrumentală este imprimată digital în studioul din Hamburg al lui Peterson, corul alcătuit din 7 solişti profesionişti apoi este imprimat într-o biserică la lumina lumânărilor pentru a crea o atmosferă cât mai autentică.
Proiectul a avut succes cu toate că mulţi critici au evidenţiat faptul că nu este un cor gregorian veritabil şi – părerea mea – nu fiecare prelucrare este realmente reuşită. Pe de o parte se confirmă faptul că doar compoziţiile realmente de calitate pot fi prelucrate – şi asta indiferent de stilul muzical al piesei originale sau al stilului în care ele sunt reinterpretate, pe de altă parte partea instrumentală, orchestraţiile, nu sunt tot timpul cele mai nimerite, cele mai inspirate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jWunCnd5UiM&feature=related]

Au o plajă extrem de largă de piese, de la Pop la Metal: Dire Straits, Eric Clapton, Metallica, Visage, Ultravox, Simon & Garfunkel, Phil Collins, Deep Purple, Pink Floyd, Led Zeppelin, Duran Duran, H.I.M., Depeche Mode, Yazoo, U2, Robbie Williams, Enya, Bee Gees, Vangelis, The Beatles, Coldplay, David Bowie, Queensryche, Green Day, Eurythmics, Queen sau Peter Gabriel.
Pe lângă aceste albume „de rând”, au scos o serie de albume remixate, în 2002 un material în abordare Chillout, în 2004 setul „The Dark Side” cu piese mai Dark şi Rock (Rammstein, Nine Inch Nails, Sisters of Mercy, Nick Cave) orchestraţia mai incisivă şi mai apropiată de originaluri.
În 2006 lansează şi un album de Crăciun, „Christmas Chants” re-editat şi îmbogăţit în 2008 în variantă de album dublu sub titlul „Christmas Chants & Visions”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UWvL-Jz8pZM&feature=related]

Discul de anul acesta conţine un set nou de 14 prelucrări. Avem Nightwish (Meadows of Heaven), U2 (One), Guns’N’Roses (Sweet Child O’ Mine), Lionel Richie (Face In the Crowd), Genesis (Carpet Crawlers), ABBA (Arrival), Depeche Mode (Enjoy the Silence), Procol Harum (Whiter Shade of Pale), Kate Bush (Running Up That Hill), Led Zeppelin (Kashmir), Snow Patrol (Chasing Cars), Supertramp (Don’t Leave Me Now) şi 2 piese tradiţionale.
Nici de data aceasta nu m-au convins toate piesele, dar mi-a plăcut ce au scos din U2, Depeche Mode, Led Zeppelin şi Nightwish.
Sunt convins că Gregorian live reuşesc să creeze o atmosferă specială şi chiar şi ascultaţi domestic – acasă – sunt o muzică plăcută, au (şi) momente deosebite.
Se pretează perfect de sărbători, pe mine m-au relaxat. 🙂

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=dbtID33_Zmw&feature=related]

Pet Shop Boys – Yes şi Christmas EP

Pet Shop Boys sunt istorie. Dincolo de propria lor istorie sunt oglinda muzicii Pop din anii ’80 până-n prezent. Multă vreme mi-au fost indiferenţi, făceau parte din categoria de formaţii care nu mă deranjau, dar nici nu-i căutam. Le ştiam piesele, dar nu le aveam şi nu-mi lipseau.
Apoi cumva, într-un anume context s-a lipit de mine:
„All day, All day – Watch them all fall down
All day, all day – Domino Dancing…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=76BO1NBHdvs&feature=related]

Probabil pare o prostie, dar m-a prins imaginea valurilor şi analogia cu piesele de domino care cad… Textele lor au un alt conţinut, o altă abordare vis a vis de majoritatea artiştilor din zona Pop, au un soi de realism rece, analitic şi puţin din şarmul cinismul britanic. M-au câştigat definitiv cu piesa „Rent”.

„You dress me up, I’m your puppet
You buy me things, I love it
You bring me food, I need it
You give me love, I feed it

And look at the two of us in sympathy
With everything we see
I never want anything, it’s easy
You buy whatever I need

But look at my hopes, look at my dreams
The currency we’ve spent
(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pixzMy7iD2A]

Asta ar fi abordarea emoţională, personală.
În date şi cifre, duo-ul alcătuit din Neil Tennant – voce, clape, chitară şi Chris Lowe – clape, voce, s-au dovedit a fi cel mai rezistent şi de succes duo din istoria muzicii. Şi-au început colaborarea în 1981 şi până-n prezent au vândut peste 100 de milioane de discuri, au avut 42 single-uri în top 30 şi 22 Top 10 hit-uri în Marea Britanie. În 2009 au primit distincţia pentru „contribuţie majoră la dezvoltarea muzicii” din partea BRIT Awards-ului.
Greu de crezut că sunt oameni care să nu fi ascultat măcar o dată piese ca „It’s A Sin” sau „West End Girls”.
Vorbim despre compoziţiile proprii sau cover-uri remodelate pe stilul lor ca „Always On My Mind” (Elvis), „Go West” (Village People) sau „Where the Streets Have No Name” (U2 combinat cu hit-ul din anii ’60 „Can’t Take My Eyes Off You”), Pet Shop Boys au o abordare cursivă, orchestraţii minimaliste, dar cu mult bun simţ, reuşesc prin simplitate să se reinventeze, să se facă ascultaţi.
Au remixat cu succes piese ca „Girls & Boys” (Blur), „Hallo Spaceboy” (David Bowie) sau „Mein Teil” (Rammstein) şi au compus, furnizat hit-uri şi pentru alţi artişti. Pet Shop Boys sunt una din formaţiile cele mai active din ultimele decenii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=J4S-r3owLRM&feature=related]

„Yes” lansat anul acesta în luna martie este al 10-lea album semnat Pet Shop Boys. Cele 11 piese noi păstrează standardele trupei, menţin ştacheta ridicată. Ediţia specială mai conţine un CD cu piesa „This Used to Be the Future” şi 6 remixuri al unor piese de pe album.
„Love etc” a devenit rapid un hit, o abordare modernă, uşor întunecată a Synth Pop-ului minimalist care-i caracterizează, „All Over the World” combină sample-uri împrumutate de la Tchaikovsky cu tonurile moderne şi armoniile ce ne trimit înapoi în anii ’80, „Beautiful People” are din nou tonuri mai grave şi un refren deschis, luminos; „Did You See Me Coming” rupe ringurile-n discoteci şi cluburi, are aceea căldură minimalistă care persistă în majoritatea compoziţiilor celor doi: „Vulnerable” balansează între lirism şi un puls modern Electro; „More Than A Dream” sună gros, grav şi modern; „Building A Wall” reduce puţin tempo-ul şi pe lângă sunetele moderne introduce şi note tradiţionale, textul este excepţional; „King of Rome” este aproape o baladă, un strop de Trance modelat după conceptul P.S.B.; „Pandemonium” bubuie boxele cu sunetul plin, combină din nou cu succes minimalismul Retro cu tonurile aduse la zi; „The Way It Used To Be” pulsează cu seninătate ca-n final „Legacy” să facă o analiză a finalului de deceniu:

That’s it, the end
But you’ll get over it, my friend

Time will pass, governments fall
Glasses melt, hurricanes bawl
High speed trains, take us away
North or south… and back the same day

And you, you’ll get over it
You do, you get over it

Seasons will change, more or less
Species vanish, art perplex
Resentment remain, both east and west
Police expect… an arrest

For now, you’ll get over it
Somehow, you’ll get over it

You’ll be there, the king over the water
In despair, recoiling from the slaughter
They’re raising an army, in the North
From York Minster to the Firth of Forth
The pilgrimage of grace, you won’t believe it
Such a human face… when you receive it

And you will, get over it
With time to kill, you’ll get over it

There’s a cruiser waiting, at Scapa Flow
To take you away from all you know
The old man agonized
He really has compromised
Public opinion may not be on your side
There’s those who think they’ve been taken for a ride

You’ll get over it, I’m on your side because
You’ll get over it, and what a ride it was

It’s dark, but you’ll get over it
On your mark, you’ll get over it…

That car phone warehouse boy has been on the phone
He wants to upgrade the mobile you own
Have you realized your computer’s a spy?
Give him a ring, he’ll explain why

The bourgeoisie will get over it
Look at me, I’m so over it
And you, you’ll get over it
You do, you’ll get over it… in time”

Poate să pară blasfemie, dar mi-a amintit de Roger Waters şi “Amused to Death”…

Este un album de sinteză, o radiografie rece, realistă, ambalată comercial, domestic, pentru consumatorul mai nepretenţios, dar cu un conţinut şi pentru cei care (mai) caută şi dincolo de suprafaţă.
Neil Tennant şi Chris Lowe au reuşit să compună încă un album cu hit-uri, s-au reinventat fără să se îndepărteze de cine sunt şi cultura Pop pe care o reprezintă. Este un disc în egală măsură de ascultat şi de dansat, pe mine m-au convins încă o dată şi – părerea mea – merită tot respectul.

Cadou pentru fani – şi nu numai – pe 14 decembrie au lansat un EP intitulat „Christmas”, cu 5 track-uri:
“It Doesn’t Often Snow At Christmas” (new Version produced by Marius de Vries), “My Girl” (originally written by Mike Barson), “All Over the World” (new Version produced by Marius de Vries), “Viva la Vida”/”Domino Dancing” (Pet Shop Boys/Guy Berryman, Jonny Buckland, Will Champion, Chris Martin) şi “My Girl” (Our House Mix).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PRdVlHVUWk4]

Air – Love 2

Ieri povesteam de Phoenix şi notam că sub anumite aspecte amintesc de colegii lor Electro din Air, trupă care pe 11 februarie 2010 concertează la Bucureşti în Sala Polivalentă.
În dimineaţa asta săpam în mormanul albumelor lansate anul acesta, număram discurile, am ajuns la 326 (şi n-am terminat 😛 ), căutam despre ce să mai scriu, ceva nu foarte zgomotos având în vedere sărbătorile şi clişeul împământenit „să fim buni, blânzi” şi… parfumaţi. Răspunsul plutea-n aer: Air.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0ulxUG8w2VU&feature=related]

„Love 2” nu este cel mai reuşit album al lor, parcă nu mai are aceeaşi vibraţie, acea strălucire (magică) care m-a fascinat pe „Moon Safari”, un clasic Chillout, prezent şi în lista „1001 Albums You Must Hear Before You Die” (1001 albume pe care trebuie să le ai înainte să mori).
Eram într-un băruleţ peste drum de Biserica Neagră când am ascultat prima oară acel disc şi s-a lipit de mine ca musca de benzile cu ceară. Albumul lansat în 1998 are un aer Retro, un puls chill amestecat cu un strop de Jazz, amintiri şi arome de şansonetă, un covor de sunete moale şi pufos, un disc care degajă seninătate. „La Femme d’Argent”, „Sexy Boy”, „All I Need”, „Kelly Watch the Stars!”, „Remember” sau „You Make It Easy” sunt toate piese de reper şi rezistenţă ale genului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=etKAzG6UXhI&feature=related]

Air este un nume comun, un artist japonez, Kurumatani Koji foloseşte acelaşi nume şi în 1971 s-a înfiinţat şi un trio de Jazz sub acest nume (activi până la începutul anilor ’80). Duo-ul francez format din Nicolas Godin şi Jean-Benoît Dunckel şi-a început activitatea în 1995 şi au fost catalogaţi drept muzică Electronică pe linia Jean Michel Jarre/Vangelis, dar şi cu influenţe Psihedelice din zona Pink Floyd, Tangerine Dream.
După EP-ul de debut din 1997 „Premiers Symptômes” a urmat albumul „Moon Safari”, cel mai aclamat şi de succes produs al trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YkgfmWfJ11s&feature=related]

„The Virgin Suicides” este lansat în 2000, urmate de „10 000 Hz Legend” (2001), „Talkie Walkie” (2004) şi „Pocket Symphony” (2007). Stilul formaţiei nu suferă modificări, se menţin în zona relaxantă, Chill, oscilează cu seninătate între electronica minimalistă şi infuziile de Jazz şi note Indie. „The Virgin Suicides” este coloană sonoră pentru film şi Air au această calitate, muzica lor se pretează pentru creare de atmosferă, pentru trip şi mai puţin pentru „bâţâială” şi cluburi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9vy3LFacZD8&feature=PlayList&p=8F89330E498618F5&playnext=1&playnext_from=PL&index=31]

Cele 12 piese noi ce compun albumul „Love 2” se menţin în aceeaşi zonă Chill, Electro minimalist, aerisit, cu nuanţe Pop şi intervenţii Jazz, mici coloraturi Indie, într-un coctail armonios şi… relaxant. Relaxant este cuvântul care descrie cel mai corect muzica celor din Air. Şi-au păstrat sunetul Retro, căldura tranzistorelor, lejeritatea şi cursivitatea, şarmul simplismului cu care construiesc emoţii din sunete. Elementele Synth Pop minimale se împacă cu Psihedelicul, Jazz-ul şi Indie-ul, se contopesc şi te înconjoară cu tandreţe.  Are şi piese mai pretenţioase, subtile, are şi piese uşoare şi sunt şi compoziţii care amestecă toate ingredientele din arsenalul formaţiei. Fac ce ştiu să facă: atmosferă şi n-au dat-o pe Trance, House sau Dubstep, au rămas… a(i)erieni. 🙂 „Love 2” nu aduce nimic nou, nu revoluţionează stilul şi nici măcar faţă de ei înşişi nu iese din tipare, este „doar” încă un disc plăcut, dar uneori acest „doar” este fix ce ne lipseşte, de ceea ce avem nevoie în anumite momente.

Să fiţi iubiţi!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=n2X74pQ6Dqg]

Phoenix – Wolfgang Amadeus Phoenix

Care este diferenţa dintre formaţia de la Timişoara şi cea din suburbia Versailles? O nominalizare  Grammy.
Sunt curios ce spune Nicu Covaci despre francezi şi în eventualitatea unui proces pentru nume, cine ar câştiga, pierde? Cred că ştim răspunsul toţi…
Dacă trupa de pe malurile râului Bega şi-a început cariera în 1962, francezii au pornit la drum abia în 2000 cu un remix al piesei „Kelly Watch the Stars” al compatrioţilor Air.
Trupa este compusă dintr-o gaşcă de prieteni din copilărie: Thomas Mars – voce, Deck D’Arcy – bas, Christian Mazzalai – chitară şi Laurent Brancowitz chitară, lor li s-au alăturat Thomas Hedlund – tobe şi Robin Coudert – clape.
Dacă Vest-ul nu s-a arătat deloc interesat de experimentele Rock ale bănăţenilor, media şi publicul s-a arătat mult mai prietenos vis a vis de prestaţia francezilor.
„Wolfgang Amadeus Phonix” lansat în data de 25 mai anul acesta, este al 4-lea produs de studio al formaţiei după „Untitled” (2000), „Alphabetical” (2004) şi „It’s Never Been Like That” (2006) şi un disc imprimat live în 2005: „Live! Thirty Days Ago”.
Muzica lor este un Rock Alternative (Indie), nu foarte Rock, dar foarte “radio friendly”, aerisit, colorat, cu tonalităţi interesante, persistă o oarecare paralelă cu amintiţii Air, dar sunt pe un segment mult mai tradiţional şi mai puţin electronic. Dacă depăşim reţinerea provocată de nume, excludem din „peisaj” paralela cu trupa lui Covaci, Phoenix sună chiar inedit, diferit de marea – şi tot mai agasanta – masă Indie americană şi britanică. Francezii au o altă coloratură, muzica lor este realmente plăcută şi proaspătă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4BJDNw7o6so&channel=welovephoenix]

Trupa în mod evident beneficiază şi de un management impecabil şi de o susţinere masivă. Pentru promovarea noului album au apărut la Saturday Night Live, Jimmy Kimmel Live!, Late Night with Jimmy Fallon, The Late Late Show with Craig Ferguson, The Late Show with David Letterman şi The Tonight Show with Conan O’Brien.
Piesa „1901″ a fost folosită la trailer-ul filmului „New York, I Love You” şi la reclama pentru Cadillac SRX de anul viitor. „Lisztomania” a fost folosită la trailer-ul pentru „Where The Wild Things Are” şi-n alte două seriale: „Cougar Town” şi „Entourage” iar „Love Like a Sunset” a fost inclusă în coloana sonoră a unuia din noile episoade din „CSI: Crime Scene Investigation”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RulP4OXxFbM&feature=related]

Cu o astfel de promovare – aş spune agresivă – nu a venit ca o surpriză nominalizarea formaţiei pentru premiul Grammy la secţiunea cel mai bun album Alternativ, nu ne miră poziţiile fruntaşe pe care le ocupă trupa în majoritatea clasamentelor de la final de an: locul 1 în The A.V. Club, locul 3 în Rolling Stone, locul 5 în Time şi locul 8 în clasamentul anual Pitchfork. După „An english man in New York” le-a venit şi rândul parizienilor să cucerească America şi este oarecum amuzant şi plăcut că francezii reuşesc să-i bată pe teren propriu pe americani. Probabil vor cucerii mult mai greu sau deloc Anglia, dar asta-i deja altă lume, altă poveste! Albumul a primit numai critici şi recenzii pozitive şi de data aceasta trebuie să admit că în mare măsură justificate. Cum am spune noi – şi asta cu o oarecare amărăciune şi vis a vis de Phoenix-ul nostru, dar nu numai – norocul şi-l mai face şi omul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=k8c3CUNKQ2Q&feature=related]

Discul pleacă de la piesa cu titlul parcă prea pretenţios „Lisztomania”. Clasica temă este înmuiată rapid, amprenta Phoenix este evidentă, un mulaj armonios de Indie cu acea aromă armonică pe care o cunosc de la Air. Trupa nu se complică, temele sunt minimaliste şi aerisite, cu toate acestea creează spaţii, au atmosferă, un şarm care te vrăjeşte cumva pe nesimţite.
„1901” bârâie plăcut, puţi Electro minimalist, lejeritate Indie, un puls antrenant şi câteva armonii care apar şi dispar la momentul potrivit. Nu e mare lucru, dar exact aceste lucruri aparent atât de simplu sunt cele mai dificil de nimerit şi Phoenix au o naturaleţe dezarmantă în tot ceea ce fac.
„Fences” începe mai misterios, are un puls Disco apoi tonul alunecă într-o zonă Indie ca-n final să amestece elementele şi totul să plutească armonios în jur ca într-un dans. Rămâne undeva umbra Air, dar Phoenix o ambalează şi ne-o serveşte diferit, chitara şi basul remodelează abordarea şi-i conferă altă coloratură.
„Love Like A Sunset” cu cele peste 7 minute ale ei este o călătorie, un experiment de sunete împletit într-o piesă perfectă pentru coloana sonoră a unui film sau o audiţie relaxată cu privirea pierdută pe fereastră. Clapele amintesc de ploaie, apoi se îngroaşă zgomotele şi vântul prevesteşte furtuna, muzica devine un peisaj şi-n mijlocul ei ne trezim noi, eventual într-un apus. Este un moment inedit şi colorat, un experiment bine plasat şi reuşit ce invocă puţin psihedelicul anilor ’70 într-o compoziţie cu amprente moderne, dar ambalată tot în sunete tradiţionale. Frumos şi convingător, simplu şi viu, bine structurat.
„Lasso” revine în zona mai degajată, mai uşoară, dacă Indie-ul britanic este impregnat de acel sictir caracteristic, francezii au o lejeritate demnă de invidiat. Muzica pare o tatonare, o joacă, un dans de curtoazie, o adulmecare de parfum. 🙂
În „Rome” repetă formulele funcţionale, dar o fac candid, jonglează elegant între găselniţele minimaliste Electro şi acordurile joviale Indie, Phoenix nu produc o muzică veselă ci transmit fericire. Este o „chestie” rară, aproape exclusivistă.
„Countdown (Sick For the Big Sun)” mi-a amintit puţin de dEUS, belgienii au şi ei momentele lor mai însorite, mai relaxate şi mai puţin experimentale, influenţa lor este la îndemână şi firească.
„Girlfriend” pulsează şi pluteşte simultan, muzica pare o călătorie privită pe geamul unui tren, are ritm şi aceea căldură pe care o degajă cu blândeţe.
„Armistice” revine la tonul şi abordarea din „Lisztmania” şi astfel discul devine rotund, se închide un cerc, se termină călătoria întorcându-ne la punctul de plecare, dar suntem mai câştigaţi şi ni s-a lipit un zâmbet de faţă. Chiar şi tonul mai melancolic are o altă strălucire în abordarea francezilor, nu există nicio apăsare, nicio constrângere, totul curge cu seninătate.
Miroase a big time, big money şi Grammy.

Totuşi mă sâcâie o întrebare: ei cum pot şi noi niciodată nu?

Şi dacă am tot pomenit de Air, pe 11 februarie 2010 concertează la Sala Polivalentă. Criză, recesiune, da’ vine un an (şi) mai plin de concerte. Sărbători Fericite! 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mhwufCg7THM]

Converge – Axe to Fall

Sunt trupe pentru care succesul vine greu, vine târziu. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, altor trupe nu le vine niciodată, deci târziu e mai bine ca niciodată.
Converge sunt din Salem, Massachusetts şi activează încă din 1990 însă şi-au făcut drum spre un public mai larg destul de greu. Miezul formaţiei este alcătuit din duo-ul Jacob Bannon (voce, texte, vizualuri)  şi Kurt Ballou (chitară, voce, bas, clape, theremin).
Trupa abordează un amestec incisiv de Hardcore/Post Punk cu Metal extrem, Groove Metal şi aşa zisul Matchcore (vezi Shellac, Dillinger Escape Plan). O notă caracteristică sunt structurile ritmice atipice, sincopele, ritmurile polifonice, tobele fiind mai mult decât simplu instrument ritmic, ele situându-se de multe ori în centrul compoziţiilor.
Muzica celor de la Converge este destul de complexă, nu foarte uşor de urmărit, să spunem neprietenoasă pentru un ascultător comod. Elementele extreme o fac şi ele oarecum exclusivistă. Nu vreau să compar trupa cu altele, dar strict ca idee, se înrudesc oarecum cu texanii de la Pantera, dar sunt mult mai complecşi şi mai extremi. Ei spun… ezoterici. 🙂

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ziUPRLK2Bn4]

După 3 albume – „Halo in a Haystack” (1994) „Petitioning the Empty Sky” (1996) şi „When Forever Comes Crashing” (1998), multe concerte extrem de intense, trupa are deja o notorietate în rândul publicului în ciuda faptului că muzica lor este destul de exclusivistă şi n-au beneficiat de nici un suport din partea mediei.
În 1995 chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado înfiinţează şi un proiect paralel, iniţial sub titulatura Gateway, ulterior rebotezat Bane. Bannon îşi defineşte la aceea vreme trupa ca fiind „copii Hardcore cu riff-uri rămase de la Slayer”.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=MohrYSlXohc&feature=related]

2001 aduce punctul de turnură în cariera trupei ca urmare al albumului „Jane Doe”, un disc la fel de incisiv, dar cu note mai experimentale, lucrurile se aşează mai organic şi materialul primeşte distincţia de Albumul Anului din partea revistei Terrorizer Magazine. Cum se exprimă acelaşi Bannon: albumul marchează momentul în care trupa evoluează de la un Thrash zgomotos cu abordare Hardcore la un Hardcore impregnat cu Thrash zgomotos.
Chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado părăsesc formaţia să se dedice exclusiv proiectului Bane.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vzbc4mxm430&feature=related]

Urmează încă două albume incisive: „You Fail Me” (2004) şi „No Heroes” (2006) iar în locul celor plecaţi sosesc în trupă: Nate Newton bas, chitară, voce şi Ben Koller tobe şi percuţii.
Ambele discuri păstrează aceeaşi linie şi abordare foarte Heavy şi tot odată foarte complexă,  un melanj extrem de reuşit între brutalitate şi tehnicitate.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=utT0lLC6d5Q&feature=related]

2009 aduce un nou material, acest „Axe to Fall” care pentru prima oară în cariera formaţiei debutează pe locul 74 în topul Billboard 200 şi se situează pe locuri fruntaşe în majoritatea publicaţiilor de specialitate.
Pentru mine a fost o surpriză extrem de plăcută acest „Axe to Fall” şi mai că aş risca să spun că pe felia de Metal acest material este discul anului. Dacă vă este dor de Pantera (cui nu-i este?) – momentele cele mai brutale din era „The Great Southern Trendkill”, dacă vă plac riff-urile zgomotoase, vocea brutală, dar nu vă sperie nici ritmurile complexe, uneori mai caracteristică Jazz-ului şi instrumentaţia, abordarea tehnică, Converge o să vă rupă cu siguranţă timpanele şi se va înşuruba-n sufletul vostru. Pe mine m-au spart. 🙂 Recunosc, de mult n-am mai ascultat un disc cu Metal brutal cu atâta plăcere…cam de la Far Beyond Driven”. Dar Converge nu sunt o copie Pantera şi mai de grabă se află undeva între Pantera şi Between the Buried and Me (o altă formaţie cu un disc remarcabil pe anul acesta!).
Albumul a fost lansat oficial pe 20 octombrie, dar pe 4 octombrie prin intermediul site-ului MetalSucks.net. materialul a ajuns pe internet şi asta a condus şi la un proces care încă se află-n derulare.
Discul are o durată de 42 de minute şi aliniază 13 piese intense şi un şir lung de invitaţi: Sean Martin (ex-Hatebreed, Cage), Steve Von Till (Neurosis), Ulf Cederlund (Disfear, ex-Entombed), George Hirsch (Blacklisted), etc.
Mi-a plăcut tot albumul fără rezerve, este complex, brutal şi curge fără cusur, este un disc ce reflectă experienţa acumulată şi maturitatea unei trupe despre care am convingerea că o să auzim mult mai mult de acum înainte.

Psyclon Nine – We The Fallen

Ieri am lămurit (la modul la care vreodată ceva poate fi lămurit în vre-un fel…ha ha ha! 😛 ) în linii mari ce înseamnă EBM şi Aggrotech, am vorbit despre ultimul produs Combichrist şi am pomenit de trupele reprezentative, inclusiv de Psyclon Nine.
Trupa s-a înfiinţat în 2000 în San Francisco Bay Area în jurul vocalului Nero Bellum şi influenţele principale au fost KMFDM şi Ministry.
Faţă de majoritatea formaţiilor din acest segment, Psyclon Nine sună mult mai Rock/Metal fiindcă folosesc instrumente, chitare, bas, tobe, percuţii şi nu un fundal sonor sintetic.
Au debutat cu albumul „Divine Infect” în anul 2003, urmate de: „INRI” (2005) şi „Crwn Thy Frnicatr” (2006).
Trupa a trecut prin anumite schimbări de componenţă, noul material are o infuzie substanţială de Black Metal şi este un album conceptual, tema fiind iubirea şi relaţiile, într-o formă evident destul de întunecată.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=52xoRLh2dWw]

Vocea lui Nero sună ca cea a lui Dani din Cradle of Filth, chitarele au consistenţă, greutate, se îmbină şi se completează cu clapele, sintetizatoarele, zgomotele Industriale se încadrează bine în sonoritatea heavy, colorează incisiv piesele trupei, creează atmosferă.
Pentru rockerii conservatori, închişi faţă de Industrial-ul tradiţional şi mai cu seamă faţă de linia EBM şi Aggrotech, Psyclon Nine sună mult mai familiar, sunt un Metal (extrem), sunt mult mai aproape de zona Rock decât majoritatea colegilor de stil, n-au o amprentă marcantă Electro, construcţiile nu sunt monotone, axate pe ritmuri mecanice, tobele sunt vii, folosesc multe ruperi de ritm, scheme dinamice.
Cu cât ascult mai mult acest „We The Fallen”, cu atât îmi place mai mult. Mi-a amintit şi de o altă formaţie americană care ne-a şi onorat la începutul anilor ’90: Schnitt Acht.

Cele 12 piese care întrunesc aproximativ 50 de minute de muzică sunt de tonalitate şi valoare destul de asemănătoare, nu există fluctuaţii, merg pe aceeaşi linie – şi asta poate induce eventual un uşor sentiment de monotonie – dar fiecare din ele are câte un mic şurub, o găselniţă sonoră sau structurală care să te ţină-n priză, să te facă să-i asculţi. Unele riff-uri amintesc de Rammstein, cu toate că trupa se dezlănţuie, este mult mai incisivă, mai întunecată.
N-am să evidenţiez piese, e un disc compact – în sensul bun – şi conceptual, chiar dacă textele sunt greu sau aproape imposibil de urmărit la audiţie. Repet, pe mine m-au convins, câştigat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9UHWjVO3XhA]

Revoluţia şi muzica Rock

Am spus că nu o fac şi uite, îmi încalc cuvântul din nou.
Am scris ieri despre decembrie ’89 – şi nu numai – 2 articole. Unul aici, „22 – cine a tras în noi?” şi unul la Mahmuri, „22 – ce a rămas din noi?”.
Nu, nu mă simt ciuruit nici măcar acum, dar cum am admis fără rezerve, am pierdut două revoluţii: una în stradă în noaptea de 22 decembrie ’89, şi încă o (posibilă) revoluţie în anii care au urmat, pe scenă. Am pierdut toate bătăliile, dar nu voi înceta să mă bat. Chiar de o fi cum spun ei, „ne-am împuşcat singuri” atunci şi – urmare firească – mă bat singur acum.

M-am trezit suspect de vesel în dimineaţa aceasta – fără motiv precis – , mi-am făcut cafeaua, am dat drumul la muzică şi m-am aventurat pe Metalhead unde am găsit însemnarea „Revoluţia şi muzica rock” al lui Rockhour.
Mi s-a urcat sângele la cap, admit, sunt un tip impulsiv, mă enervez uneori aparent inexplicabil din „nimic”.
Îmi permit să citez tot articolul (nu e foarte lung):

„Muzica rock a reprezentat ,prin unele trupe ,vocea unei generatii care refuza constrangerile impuse de un regim uzat d.p.d.v.  moral si material . Piese ca “Nori de hartie”  Voltaj 1982 , “Trenul fara nas”, “Cei ce vor fi”  Iris 1984 si multe altele care se regasesc pe compilatia “Cantece interzise” , au anticipat nevoia de schimbare . Printre primele victime la Bucuresti a fost un “roadie” caruia cei de la Conex 85 i-au dedicat melodia ” Tanar erou “. Muzica si versurile au constituit rezistenta in fata cenzurii regimului indoctrinat ideologic si militarizat care si-a pus lacheii inarmati contra dorintei de libertate . Regimul a fost inghitit de propriile rebuturi comuniste nomenclaturiste gen iliescu , p.roman sau brucan in timp ce generali senili razbunatori ca nicolae militaru (retrogradat in anii ”70 pt. colaborare cu kgb) incepea vanatoarea de vrajitoare omorand cu ajutorul unei armate indobitocite ( vezi masacrul de la Timisoara opera mapn ) si fara discernamant : civili nevinovati , trupe usla sau militari in termen…
Dupa 20 de ani timpul le-a rezolvat aproape pe toate . Generalii care au dat ordine sunt deja istorie sau in puscarii , executantii ordinelor sunt acum lacheii noii puterii in armata Romaniei democratice iar politrucii ca iliescu sau roman sunt in cosul de gunoi al politicii . Cel mai important lucru este ca libertatea de expresie e un fapt necontestat iar cenzura nu mai depinde decat de educatia fiecaruia .”

„Trenul fără naş” cântec interzis? Coooooaiiiee!!! Versurile piesei „incriminate” – atât de interzisă că se află pe albumul de debut al formaţiei scos la aceea vreme de „almighty” Electrecord – îi aparţin bardului (bufonului?) de curte al fostului cuplu dictatorial, Adrian Păunescu. A intrat într-o oarecare dizgraţie omul de la mijlocul anilor ’80, dar nu şi-a pierdut influenţa. Şi Păunescu, ca şi Vadim, celălalt pupincurist notoriu, s-au dovedit şi după ’89, supravieţuitori remarcabili şi nu şi-au pierdut nici influenţa. Nu, nu discut valoarea poetului Păunescu sau cultura lui Vadim. Vorbesc despre sistemul pe care l-au reprezentat, sistem care a supravieţuit bine merci şi funcţionează cu aceeaşi eficienţă şi acum.
O fi tot disidenţă şi piesa „Lumea vrea pace” de pe discul II scos în 1987: „Pace, lumea vrea, pacea o vom apăra!” ??! Cât despre povestea cu suspendarea/interzicerea formaţiei iris în 1988 după un incident la un concert din Miercurea Ciuc, aşa de tare i-au suspendat şi interzis că la fix 2 săptămâni după, Electrecord a lansat discul „iris III”.
Istoria se falsifică pe toate palierele fiindcă doar aşa lucrurile din perspectiva timpului devin credibile. Manipularea se foloseşte nu doar în chestiunile politice. Când ani de zile ţi se repetă obsesiv: iris, holograf, chiar începi să crezi că doar aceste trupe reprezintă “vârful”. Când un grup limitat de trupe are acces constant la media, începi să crezi că celelalte formaţii sunt de… “umplutură”. Avem trupe de valoare: Kumm, Byron, Blazzaj, Z.O.B., Brazda lui Novac – asta aşa la repezeală ce mi-a trecut prin cap – dar sunt ţinute, împinse în linia a doua, pe o linie moartă. Vrei mai “sus”, trebuie să intrii în “cerc”, să apleci capul, să faci compromisuri.
Eu îmi amintesc ce scârbă mi-au provocat holograf – trupa patronată de UTC (Uniunea Tinerilor Comunişti) – la începutul anului 1990 când au avut tupeul să lanseze o piesă intitulată „Good bye Lenin”… Dar cam asta exemplifică „rezistenţa” şi „disidenţa” multora. Nu, nu dau cu piatra, nu vreau nici să judec, cu atât mai puţin să condamn pe cineva. Te naşti cu vertebră sau nu te naşti, eşti vertical sau nu, ai sau nu… coaie. Nu întâmplător, Păunescu, Vadim, alţi poeţi, scriitori, pictori, sculptori şi muzicieni, s-au dat la fund o vreme – prea scurtă – la începutul anilor ’90. Apoi iliescu şi regimul său, treptat a dat semnalul că totul rămâne cum au stabilit, şobolanii au scos iar capul la suprafaţă. păuneştii, partoşii, moculeştii se pare că nu mor niciodată.
Nu sunt disident, victimă, revoluţionar şi departe de mine să mă consider „vedetă”. Am povestit istoricul formaţiei Pansament, cum repetam cu duba Miliţiei la colţul casei şi cum nu eram lăsaţi nici să ne apropiem de vreo scenă. Aşa au fost vremurile, am fost şi arestat în ’88, putea să se termine episodul mult mai urât, am scăpat, mi-am şi ne-am văzut de treabă, de cântat. Impresarul cântăreşte mai mult decât “artistul”.
Nu repet povestea, dar în ’90 Rock-ul autohton era în cel mai fericit caz un amalgam de Hard Rock şi Heavy Metal, copie palidă şi de cele mai multe ori nereuşită a muzicii din Vest. Îmi cer scuze să spun, dar ce făceam noi şi Tectonic a fost în felul său revoluţia din muzica Rock românească. A fost multă muncă, o şansă şi o conjunctură favorabilă că am ajuns din underground în mainstreem, am ajuns pe scenă şi nu în ultimul rând la televizor. Şi după noi am reuşit să atragem şi să tragem un val întreg de trupe noi, nu în ultimul rând, publicul vroia „altceva” decât ştruţo-cămila-oaie de până atunci.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Eff7d4uHvT0]

Revoluţia s-a ratat şi-n muzică ca şi-n societate. Tranziţia a fost gâtuită, structurile vechi s-au dovedit a fi şi structurile noi, minerii n-au bătut doar pletoşii prinşi la înghesuială în piaţa Universităţii, ci au redat puterea lacheilor din tot sistemul, regimul iliescu a dat semnalul clar că nu se schimbă nimic.

Spune Rockhour: „Cel mai important lucru este ca libertatea de expresie e un fapt necontestat iar cenzura nu mai depinde decat de educatia fiecaruia .” Fals!
Cenzura a supravieţuit, dar ca şi securitatea, are altă faţă, este mai subtilă şi mai perversă.
Exceptând 1-2 emisiuni de pe TVR 1 şi 2 unde mai au acces şi formaţii noi sau „mai mici”, acestea n-au acces în mass-media nici la alte posturi de televiziune, nici la radiouri şi nici în presă. Cumetria – despre care am tot scris – a supravieţuit şi funcţionează impecabil: contează pe cine cunoşti – şi pupi în cur – şi mai puţin ce şi cum cânţi. Există o mafie exclusivistă, aceleaşi nume apar când este vorba de concertele câmpeneşti unde trupele iau „caşcavalul” de la sponsori, aceleaşi trupe prind scena când vine vorba de a deschide concertele unor nume sonore ce ne vizitează. Este o reţea cu circuit închis.

„Generalii care au dat ordine sunt deja istorie sau in puscarii.” Greşit prietene. Mai sunt octogenarii Chiţac şi Stănculescu care ba sunt în Spitalul Penitenciarului – care este un loc de lux faţă de orice spital şi – mai grav – faţă de modul şi nivelul la care trăim majoritatea în libertate – ba sentinţa este suspendată şi se tratează-n libertate.
Spuneam şi ieri, nu că n-a fost condamnat nici un terorist, dar nici măcar nu există o singură persoană acuzată de terorism legat de evenimentele din decembrie ’89 iar în ceea ce priveşte posibilii vinovaţi – capii măcelului de după 22 decembrie, nici vorbă să se fi întâmplat ceva.
Amintea de iliescu şi roman. iliescu pare mai viril şi mai activ ca niciodată, este din nou pe val şi roman este un tătic fericit şi fără de griji.

Eu îmi asum faptul că am ratat revoluţiile, am pierdut bătăliile consecutiv, dar… „I’m still standing” şi nici căcat nu-mi curge din colţul gurii…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]